Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

....................................................................................................
                                                    4.

                         - Râde, zise Clara, cu farmecul ei discret de altădată, cu liniştită autoironie, probabil că am spus ceva ridicol!
    - Nu poţi aşa, stanţe pede, să-i ceri unui om să-ţi vorbească despre un lucru a cărui oroare el vrea, poate, s-o uite, confirmă Ion Micu.
    - Îmi cer scuze, se bâlbâi Clara (şi roşi la rândul ei), sunt o proastă, dar eu totdeauna am văzut în Victor un om puternic, care ştie să-şi apere ceea ce e mai de preţ în el în faţa torţionarului...
    - Epoca noastră, o întrerupse Ion Micu, cu un glas liniştit şi protector, să n-o jignească, a dovedit că perfidia torţionarului e diferită de a brutei de altădată, care, hă: punea aşa mâna pe gârbaci şi dă-i! Acum el gândeşte şi asta îi vine dintr-o prise de conscience că reprezintă şi el ceva, nu numai tu, ba chiar crede că îţi e superior, fiindcă el e cu masele, care nu l-au pus acolo de florile mărului, ci tocmai ca să te stîrpească pe tine... (Domnu Jenică, ceru el chelnerului care se apropiase, mai adu un filtru, o ceaşcă şi bere...) Napoleon a zis că nu există idei care să reziste în faţa tunurilor. Iar eu spun că nu există idei care să reziste în faţa unui torţionar conştient. Mie nu mi s-a întâmplat, dar s-a întâmplat altora, ai citit... Ai o mamă pe care o iubeşti, sau un copil. Tu rezişti. Dar când te ameninţă că o să-ţi împuşte mama sau copilul (şi tu ştii că sunt în stare s-o facă!), ei, ce idee mai poate rezista în faţa unei asemenea viziuni coşmareşti! Tunul poate să strivească o mulţime în agitaţie revoluţionară (cum a făcut Napoleon aşezându-le, aceste tunuri, pe acoperişuri), dar nu mor toţi, şi ideea rezistă, e amânată pentru mai târziu. Dar când tu, marele Buharin, îţi recunoşti singur o vină imaginară în faţa tribunalului, ce se mai alege de ideile tale? Nimic, neantul, mori fără idei...
    Şi zicând acestea se zbătu să-şi tragă picioarele de sub masă, se ridică greoi şi cu o expresie crispată, clipind des, stăpânit de o iritare plictisită, ca totdeauna când nu înţelegea sau se prefăcea că nu înţelege ceva, şi o luă încet spre perdeaua roşie din fundul braseriei.
    - Are dreptate, zise Clara după ce ramaserăm singuri, totuşi... Vreau să spun, reluă ea fără să mă privească, văzând că tac, nu toţi oamenii sunt nişte buharini... în sensul că nu sunt toţi mari personalităţi politice şi...
    Şi mai ce? Vroia să spună că oamenii de rând erau cruţaţi, că în orice caz lor nu li se aplicau astfel de metode radicale? De pildă, mie; mi se aplicaseră?! Tăcui mai departe.
    - Şi ce mai faci? zise ea, şi privirile ni se întâlniră o clipă, apoi a ei se deturnă. De ce nu ne-ai dat şi nouă un telefon?
    - V-am dat, zisei.
    - Da, ştiu, zise precipitată, dar Ion mi-a spus că i-ai vorbit într-un mod straniu. E explicabil, a zis el, să-l lăsăm să se reînveţe cu ideea că e liber...
    - Da, da, îngânai eu, gândind: statueta a învăţat să mintă.
    - Trebuie să-ţi fie foarte greu că nu mai poţi preda la Universitate!
    - Da, foarte greu!
    - Dar probabil că te compensezi lucrând acasă! (Deci Ion nu-i spusese unde mă văzuse lucrând? Sau îi spusese şi statueta trecea discret peste asta? Sau credea că după aceea mă înfundam în vechile mele studii? Desigur, eram un om puternic, care ştia să-şi apere ce avea mai de preţ...)
    - Da, da, mă compensez acasă, îngânai mai departe.
    - Ai glasul schimbat, zise, de astă dată cu o umbră de afecţiune.
    - Nu, zisei, ţi se pare.
    - Ba nu, insistă, îţi cunosc glasul, e ceva schimbat.
    - Ce este? zise Micu, revenind şi zbătându-se iarăşi să se aşeze.
    Era curios de ce îi trebuiau lui atâtea mişcări până intra pe banchetă. Nu ştiu ce tot făcea cu picioarele, parcă ar fi găsit sub masă câini, sau miei, sau purcei, care i se zvârcoleau sub tălpi, şi el ridica genunchii, îi lovea, şi trupul şi mâinile participau zvâcnind şi trecea mult până ce totul se liniştea...
    - Zic că Victor are glasul schimbat, îi răspunse Clara. Ţie nu ţi se pare?
    - Să mori simţind că odată cu tine îţi mor şi ideile, iată o ruptură între existenţă şi esenţă pe care martirii celor două milenii ale erei noastre n-au cunoscut-o, zise Micu în sfârşit instalat înaintea filtrului şi a scrumierei sale pline de mucuri şi cenuşă.

                                                                    XXII

                                           Gândirea aceasta  îi venise pesemne după ce, sau poate în timp ce scăpa de presiunea vezicii urinare, căci acum era foarte calm, crisparea îi dispăruse, ca şi iritarea plictisită. Arăta aşa cum îmi plăcuse odinioară, când avusese un ascendent asupra mea, pe care îl pierduse apoi o dată conferenţiind despre "unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăiiţului" şi apoi pierduse şi ce mai rămăsese din el când se arătase "mirat" că ieşisem din închisoare.
    Gravitatea responsabilă cu care vorbea ca şi la început nu-mi mai spunea însă astăzi nimic, nu mă mai fascina.
    Fiindcă cel mai uşor pentru un om care are obişnuinţa gândirii este să aibă dreptate, şi cel mai greu să te facă să simţi că are şi o acoperire sau măcar o nelinişte sau rezervă interioară dictată în cazul lui de conştiinţa fisurării fiinţei sale. Fără să parcurgă cu el o atât de lungă experienţă cum parcursesem eu cu el, Matilda îl intuise de la prima întâlnire, şi provocările ei de atunci, care mi se păruseră şi chiar erau grosolane, nu fuseseră mai puţin eficace, deşi în acele clipe Ion Micu păruse că el o studiază pe Matilda, şi Matilda pe el. Iar Clara fusese pradă uşoară.
    Mă gândeam acum cât de fericit aş îi fost azi să-i pot spune că avusese dreptate, să-i mărturisesc adică un lucru de preţ, că nu numai că o iubeam, dar ea îmi rămăsese şi singurul prieten adevărat. Cât de departe mergea nostalgia mea! Matilda nu-mi fusese niciodată prietenă şi nu-mi va fi, deşi se arătase atunci geloasă că ţineam încă atât de tare la Ion Micu.
    - Te înşeli, îi spusei, astfel de rupturi între existenţă şi esenţă au existat în toate timpurile şi vor mai exista. Suntem doar ceva mai mult decât alţii victimele credinţei că există progres în conştiinţe, pentru ca realitatea brutală să ne trezească şi să filozofăm în mod naiv că ceea ce ni se întâmplă nouă nu s-a mai întâmplat niciodată.
    - Da, cred acest lucru, zise Micu neclintit, fiindcă nimeni nu murea până acum simţind în conştiinţa lui care se stingea o ridicare din umeri, nepăsătoare, a neantului. Aşa-zisa vrăjitoare pe care Inchiziţia o ardea pe rug îl avea totuşi pe Dumnezeu în gând în timp ce o învăluiau flăcările...
    - Sau pe Diavol, zise Clara.
    - E acelaşi lucru, zise Ion Micu, Dumnezeu şi Diavolul sunt în eternitate fraţi.
    Clara spuse că marele poet şi filozof punea un "şi dacă" dubitativ înaintea acestei idei:
    - Şi dacă în eternitate Dumnezeu şi Lucifer sunt fraţi?
    Atunci eu spusei că bogomilismul e mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte relaţiile dintre Dumnezeu şi Lucifer şi că în lumea de azi ar fi mai bine dacă oamenii din această parte a pământului unde trăim noi, bulgarii şi alţi vecini, ar recunoaşte în mod raţional adevărul acestei vechi erezii. Dumnezeu a avut doi copii, nu unul, pe Satanail şi Mihail. Satanail, revoltându-se contra tatălui, a creat pământul şi pe om, adică trupul lui, şi nu Dumnezeu, căruia îi datorăm doar sufletul. Suntem un fel de compromis între răsculatul Satanail şi tatăl său. Cel de-al doilea fiu, Mihail (Cristos) n-a reuşit să-l facă pe om să se lepede de partea sa satanică. Ar fi mai bine să ne recunoaştem satanismul, poate l-am practica mai puţin.
    - Adică o erezie, din erezie, zise Micu. Nu putem. Compromisul e inextricabil, chiar dacă Cristos a eşuat. Nici Dumnezeu n-a murit, nici Satanail n-a fost aruncat în tartar. Numai Crist a murit de-a binelea. Nu bei o bere? zise Micu turnându-mi în pahar.
    Băui şi avui sentimentul că totul putea fi ca altădată, dar această iluzie nu dură mai mult de câteva clipe.
    - Deci, zisei, acum eşti redactor-şef la Luceafărul literar! Şi l-ai distrus pe Amăicăliţului?
    N-o spusei cu ironie, ci cu o împăcată nepăsare şi începui să mă uit peste mesele pline ale frumoasei braserii, cu gândul la discuţia de neuitat pe care o avusesem cu el în acea zi, când vrusesem să plec de la facultate şi el cheltuise o multitudine de argumente să mă împiedice s-o fac.
    Avusese dreptate, nu din partea aceea mă pândea hazardul. Indiferent ce-aş fi făcut, scrisoarea din Paris tot n-aş fi putut s-o împiedic să vie. E drept că rupând contactul cu studenţii mei poate n-ar fi apărut "caietele", dacă ar fi să cred că aceste caiete l-au împiedicat pe primul-secretar Mircea să mă apere până la capăt. Astăzi nu mai credeam acest lucru dacă mă gândeam bine, dată fiind puterea pe care acest om dovedise că o avea, iar el ştia că o are. Da, dar vroise să şi-o păstreze intactă; gândul că generalul ar fi putut trimite caietele la Bucureşti dacă ar fi continuat presiunea asupra lui îl turburase.
    - Lucrurile sunt mai complicate, zise Ion Micu reflectând. Ai văzut, grupul deviatorilor a fost lichidat, dar I.C. şi adjunctul lui au reuşit să scape. Totuşi, îi are acum în coastă pe LV. şi soţia lui, care a ajuns şefă de secţie în CC. la Direcţia propagandei şi agitaţiei, la litere şi arte. Se pare că scriitorii au prins curaj, ea li-l inspiră, şi tensiunea e în creştere. Se vorbeşte de o mare şedinţă care trebuie să aibă loc la nivelul înalt cu conducerea Uniunii Scriitorilor şi pe care I.C. n-o poate evita: va fi atacat secretarul general al Uniunii, omul pus acolo de I.C, un demagog ordinar, o nulitate notorie. Voi participa şi eu, şi acolo o să-l distrug pe Amăicăliţului prin ricoşeu, lovind tare în acest secretar general, care îl susţine.
    - Şi cum de a scăpat I.C.? îl întrebai. (Eram curios să aflu, fiindcă I.C. se ocupa în Biroul Politic de cultură şi învăţământ şi, desigur, de la el veneau toate ordinele, inclusiv interdicţia împotriva celor ca mine de a mai putea preda la vreo catedră.)
    - Cred că a scăpat trădându-i la timp pe ceilalţi!
    - Făcea şi el parte din grup?
    - Desigur, zise Ion Micu. În acel grup el avea grupul lui... Au scăpat toţi, dar părerea mea e că nu pentru multă vreme fiindcă interesul majorităţii din CC. e să nu se vadă că deviatorii au fost numeroşi.
    - Şi au fost?
    - Au cam fost, zise Micu, şi râse sincopat şi în lung, cu privirea sticlind de o bizară satisfacţie, ca şi cum ar fi fost bine că acei deviatori fuseseră mai mulţi decât se credea. Lichidarea lor, continuă Micu, se va face un pic mai târziu şi sub altă denumire, de pildă, de cosmopoliţi, sau şi mai bine, de împăciuitorişti, depinde ce boală va fi atunci la modă.
    - Atunci, zisei, tot fără ironie, e bine, vei reuşi să-l distrugi pe Amăicăliţului.
    - Nu prea, zise Ion Micu reflectând, fiindcă acest pic de care vorbeam în politică are o dimensiune în timp variabilă. Poate să fie la anu, dar poate să fie şi peste cinci sau şapte ani.
    - Important e, reluai, că va fi! Contele de Monte Cristo a aşteptat douăzeci de ani.
    - Da, râse el iar, dar în acest timp îţi iese părul prin căciulă.
    - Oricum, insistai, este exclus ca indivizii în cauză să nu ştie ce-i aşteaptă şi ca atare nu mai ţi-e frică de ei.
    - Asta e adevărat, conveni el, pot pentru ca să spun că unii din subalternii lui I.C. chiar îmi fac curte, şi însuşi I.C. m-a numit mintenaş, după deviere, redactor-şef, ceea ce ar fi de natură să mă determine să uit ce mi-a făcut. Aş uita, dar nu pot...
    - De ce?
    - Ştii tu de ce, zise el. Sunt lucruri care nu se uită.
    - Adică? stăruii.
    - Sunt două lucruri pe care mi le-a făcut, nu atât mie, sau nu numai mie, ţi le-am spus atunci, dar nu le-ai reţinut gravitatea ireparabilă. Acum o să le înţelegi mai bine.
    - Ba am reţinut gravitatea lor ireparabilă, răspunsei.
    - Nu, ai reţinut doar că eu am căzut, că sunt un laş şi ai încetat să mai ţii la mine ca altădată.
    Trecuse la atac, ca şi când s-ar fi dovedit între timp cu prisosinţă că n-a fost un laş şi avea acum resentimente împotriva tuturor celor care îl blamaseră.
    Îl lăsai să creadă ce vrea, înţelegând în acelaşi timp de ce nu-i mai era acum frică să stea cu mine de vorbă într-o braserie: situaţia se schimbase, puternicul personaj pe care îl înfruntase odată în aula Universităţii şi care îi făcuse "două lucruri" (eu ştiam numai unul) fusese zgâiţâit, şi destinul său de lider, pecetluit, chiar dacă poza lui va mai continua o vreme să apară purtată de mulţime la manifestaţii şi numele lui să nu lipsească din lista marilor protocoale. Dar n-ar fi fost mai bine, îmi trecu prin minte, ca Ion Micu să-l fi înfruntat în continuare, în loc să se sperie? Nu-i pusei întrebarea, eram curios să aud mai întâi acel "al doilea" lucru pe care i-l făcuse I.C.
    Dar Ion Micu tăcea, iritat şi vindicativ. Nu rupsei tăcerea, îmi dădui seama că încă mai ţineam la el, dacă, în ciuda antipatiei pe care mi-o inspira starea lui de spirit, continuam să beau bere acolo în loc să mă ridic şi să plec. Se ridică el, repetând însă cu mai puţine mişcări zbaterea ieşirii şi apoi a întoarcerii la masă, timp în care între mine şi Clara nu se rosti niciun cuvânt: era limpede, ţinea la el, pentru ea Ion nu fusese un laş, ai fi zis chiar, văzându-i chipul, că şi ca purta ranchiună celor care îl judecaseră fără cruţare, printre care mă numărasem şi eu, deşi îi eram prieten şi ar fi trebuit să-l înţeleg.
    Iată, gândeam, sentimente care ne marchează pentru totdeauna, prietenia mea cu ei se rupsese de fapt de-atunci şi mai supravieţuise datorită obişnuinţei... De aceea, poate, arestarea mea nu-i... Aşa se explica "mirarea"? În fond era acelaşi lucru, o laşitate reînnoită sub masca unei prietenii de a cărei pierdere tot eu eram vinovat...
    - Primul lucru pe care mi l-a făcut, de neiertat, începu Micu, a fost să lovească în idealul meu, care nu e numai al meu, că trebuie să schimbăm în adânc natura umană şi să trecem de la relaţiile pe bază de conflict, de luptă între indivizi, la relaţii de colaborare, visul umanităţii. Asta nu înseamnă că vom putea să suprimăm inegalitatea dintre indivizi, unul, de pildă, e idiot din naştere şi dacă spune o prostie care are consecinţe sociale, noi trebuie să ne astupăm urechile. A fost cazul lui I.C., a cărui prostie spusă în aula Universităţii nu era o prostie inocentă, dată fiind funcţia lui înaltă. În loc să înghită şi să se corecteze, uită că avem idealuri comune şi abuzează de puterea pe care o deţine în numele lor, şi mă ameninţă cu închisoarea... Or, eu nu pot să suport să fiu închis de către ai mei dacă n-am călcat legile...
    - Da, zisei, văzându-l că se oprise, mi-aduc aminte de acest punct de vedere al tău, ţi-ai pierde credinţa pentru care ţi-ai riscat viaţa, dar nu ştiu dacă ţi-am pus o întrebare: chiar te-a ameninţat? Era adică reală pentru tine această primejdie?
     - O, da! În închisoare am primit vestea că am fost exclus din partid, în timp ce torţionarul mă croia cu gârbaciul. Am suportat, zicându-mi că se făcuse o greşeală şi nu eram liber să mă apăr. Era o dramă a noastră. Înainte de a fi arestat, legătura mea superioară mi-a cerut să-i dau nişte adrese. Asta încălca legile conspirativităţii şi am refuzat. După 23 August am fost reprimit, nu fără să mi se reproşeze că n-am respectat disciplina de partid. Şi a fost rău sau bine că n-am respectat-o? am întrebat. Nu mi s-a răspuns, dar mi s-a dat totuşi carnetul. Când se va scrie istoria, o să aflăm multe, nu există prin definiţie istorie fără întâmplări sublime sau tragice. Da, dar asta e altceva, eram închişi, se puteau comite eroii, după luarea puterii erorile trebuiesc însă îndreptate de urgenţă, fiindcă ele au consecinţe pentru întregul popor, nu numai pentru un pumn de oameni, câţi eram noi în ilegalitate. Şi nu prin ameninţări împotriva celor care le semnalează. Vorbeşte stricat limba acestui popor şi ne îndeamnă pe noi să învăţăm limba rusă. Ne îndeamnă nu e cuvântul potrivit, dar să zicem că faptul în sine era rezonabil, nu strică să înveţi limba lui Dostoievski, a lui Tolstoi şi a lui Lenin. Da, de acord, dar nu tu trebuie s-o spui. Aşa? Ei, lasă, că te ţin eu minte, şi-a zis, şi m-a ţinut minte.
    - Totuşi, nu mi-ai răspuns clar din ce ai dedus că te-a ameninţat cu închisoarea?
    Ion Micu nu-mi răspunse. Pe chipul lui ghicii o gândire a ceva de neînţeles, care se vroia elocventă: ştia el din ce a dedus şi trebuia crezut fără să i se pună întrebări. Sunt şi lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea.
    - Putea să mă scoată din Universitate şi din cultură, continuă Ion Micu ca şi când întrebarea mea nici n-ar fi fost pusă, ar fi fost un abuz de putere, m-aş fi descurcat. El a preferat să facă o crimă. A trecut de la ameninţare la fapte: dacă nu execuţi ordinul să ţii o anumită conferinţă, vei fi dat afară din partid pentru indisciplină (ai mai fost dat afară pentre asta, greşeala n-a fost ştearsă din dosarul tău) şi se va cerceta apoi de alte organe dacă e întâmplător faptul că ataci cu violenţă şi iei în deriziune şi cu cinism poezia şi poeţii angajaţi în slujba construirii socialismului. Ţine conferinţa ca să dovedeşti contrariul.
    Îi spuseseră spuse toate acestea sau le gândise doar el? Era cert că luase în deriziune poezia lui Amăicăliţtului, că acela se plânsese direct lui I.C. şi că acesta din urmă îi ceruse să ţină o astfel de conferinţă, dar restul? Putea fi adevărată şi extensiunea de la un caz particular, un anumit poet, la "poeţii" şi de la o anumită poezie a cuiva la poezia tuturor care... Dar i se formulaseră chiar ameninţările? Putea fi adevărat că nu chiar, dar i se sugeraseră? Ei, şi? Avea să afle el vreodată, de-aici înainte, dacă aceste ameninţări ar fi fost traduse în fapte, în cazul în care nu s-ar fi supus?
    - Cunoşti vreun precedent? îl întrebai.
    - Da, răspunse. Mai multe! O mulţime! Adică mulţimea!
    Nu înţelesei această deturnare de sensuri. Vreun paradox?
    - Spune-mi şi mie unul cunoscut.
    - Nu e nici unul, zise. Dacă ar fi fost unul singur, eu aş fi riscat şi aş fi acceptat să fiu al doilea, fireşte nu alături de un reacţionar. Ar fi urmat al treilea, al patrulea...
    - Nu înţeleg! zisei.
    - Faptul că nu există nici unul ţine de intuiţia colectivă, care îţi şopteşte că dacă vei fi primul, nu va urma al doilea, al treilea, eţetera, şi vei rămâne singurul. Singur nu se acceptă, fără să mai spun că în cazul meu ar fi apărut şi coloratura tragică despre care ţi-am vorbit. Poate că aşi fi acceptat şi acest risc, pe care înfruntându-l ori aş fi ieşit învingător (puţin probabil, ţi-am explicat data trecută de ce), ori m-aş fi sinucis. Dar singur? În timp ce "afară" aş fi fost "demascat"? Nu! Iată deci în ce constă crima lui I.C. Pe un climat de adeziune a maselor la un ideal social revoluţionar, el introduce ameninţarea, care face (plasat între aceste două realităţi, adeziune şi represiune) imposibilă gândirea ta liberă şi opoziţia faţă de abuzuri.
    Rămăsei stupefiat pomenindu-mă că îi dădeam dreptate, deşi simţeam în forul meu interior că nu avea.
    - Exces de presupoziţii, spusei în cele din urmă şi amintindu-mi de discuţia lui cu Matilda adăugai: ostreţe! Nu pot să presupun că adeziunea maselor e totală, asta ar fi imposibil, şi nu pot să presupun că eşti singurul care n-ai fi acceptat să fii umilit.
    - Ascultă, Petrini, schimbă el, parcă deodată şi cu energie, unghiul de atac. Să-ţi povestesc ceva. Când ai fost arestat tu, nu s-au cumulat în conştiinţa mea fapte care să-mi dovedească mie însumi că ai fi nevinovat, ci dimpotrivă, că eşti în mod obiectiv vinovat, adică fără voia ta, în sensul că nu în mod conştient ai fi săvârşit vreo acţiune contrarevoluţionară, fiindcă te cunoşteam că eşti un om cinstit. Dar tu ai un temperament care te domină şi o gândire formată la şcoala liberalismului burghez, care ne dădea iluzia libertăţii totale de gândire prin faptul că această orânduire burgheză ne sugera, încă de la apariţia conştiinţei de sine, că e o orânduire naturală şi mai ales eternă. Dacă ai fi aflat, de pildă, în anii studenţiei că un comunist a fost arestat, nu te-ai fi mirat, ţi s-ar fi părut natural. Ei bine, noului-născut de astăzi o să i se pară şi lui natural când va auzi în viitor că un anticomunist a fost arestat. Ba chiar anticomunismul lui i se va părea absurd, de neînţeles şi se va întreba dacă nu cumva e nebun. În această perioadă de tranziţie, liberalismul tău, deşi subiectiv, nu a făcut din tine un anticomunist (sunt eu martor în acest sens!), în mod obiectiv te-a plasat în categoria reacţionarilor, fie că ai vrut, fie că n-ai vrut, şi eu ştiu că n-ai vrut, şi dacă aş fi fost chemat la procesul tău aşi fi depus mărturie, de care, de altfel, nu s-ar fi ţinut seama, că eşti nevinovat: am şi depus, am fost chemat să dau o declaraţie şi am dat-o exact în acest sens, fiindcă fără să ştiu ce e în dosarul tău eram convins că n-ai făcut nimic. Acest concept, a fi un mod obiectiv vinovat, e o aberaţie, n-are nicio legătură cu legile justiţiei, dar tu ştii că în perioadele de criză toate vechile concepte ori se clatină, ori sunt înlocuite cu altele care exprimă necesităţile de moment ale revoluţiei. În viitor se va renunţa la ele. Am fost foarte afectat, am discutat şi cu Vaintrub, care mi-a spus ce se cerea de la el în legătură cu caietele tale. L-am convins să rişte şi să facă un referat care să nu ţină seama de ce concepţie despre lume reiese din ele. El zice că aşa a făcut şi n-am dubii, e un om îndrăzneţ şi sincer. Totuşi, condamnarea ta m-a pus pe gânduri (nu văd de ce să-ţi ascund acest lucru!). Trei ani! Pctrini o fi făcut totuşi vreo prostie. (Şi aici Ion Micu ridică din umeri vrând parcă să spună: cum putem şti, dacă omul a dispărut, care e adevărul?) Sunt sigur că la fel ai fi gândit şi tu, ca toată lumea, că o fi făcut el ceva, degeaba nu l-au arestat. Iată deci ce se gândeşte afară, în timp ce tu eşti înăuntru. Şi deşi tu ai fost acolo şi afli acum ce se gândea afară, continui să faci supoziţia că dacă l-aşi fi înfruntat mai departe pe I. C. acţiunea aceasta a mea ar fi avut vreun ecou. Iar I. C. ştia şi el acest lucru şi ştia că voi accepta umilirea. Iată încă o dată în ce constă crima lui...
    - Cel puţin tu, Victor, deşi ai suferit (şi poate ai trăit chiar un coşmar!), nu ai fost umilit în tine însuţi, zise Clara.
    Reieşea că fusese mai bine de mine decât de el. Dar nu la acest lucru mă gândeam, ci la conceptul de a fi în mod obiectiv vinovat, ceva nou, în care Ion Micu, deşi nu credea, găsea că e o lege a perioadei de tranziţie.
    - Eu cunosc altă lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, şi anume, aceea de a fi mai necesar înăuntru decât afară. De ce tocmai tu, asta nu e aşa de important, poţi fi tu sau altul, oricine, şi nu neapărat pe baza unei vinovăţii reale poţi nimeri acolo, sau pe baza unei nevinovăţii să rămâi liber. Degeaba sunteţi voi precauţi, dacă va fi să-ţi iasă un număr câştigător, nici măcar nu se va ţine seama că eşti vinovat. Caietele mele n-au jucat niciun rol în ce mă priveşte, mi-au fost înapoiate. Eu am făcut parte din banda Sumanelor negre, şi nu pentru cine ştie ce mâzgăleli în nişte caiete filozofice am fost condamnat, ci pentru terorism săvârşit în numita bandă. Voi o să picaţi (dacă o să picaşi!) în cu totul altceva, ce-o fi atunci nu se poate prevedea, surpriza va fi, când te vei trezi acolo, totală. Sunteţi nişte nevinovaţi închipuiţi, adică...
    Dar mă oprii citind pe chipul lui Ion Micu iritarea lui obişnuită când nu sesiza un sens şi înţelesei că spusele mele îi păreau a fi ale unuia care crede că dacă a păţit el ceva or să păţească şi ceilalţi, deci o simplă obsesie de om marcat de o anumită experienţă prin care trecuse şi îi ameninţa şi pe alţii că vor păţi la fel. În mod paradoxal nu putea admite în sinea lui o astfel de viziune, deşi întregul eşafodaj pe care şi-l construise în apărarea sa de învinuirea că fusese un laş nu era străin de ceea ce îi spuneam eu.
    Credea sincer că, dacă ar fi fost arestat, ar fi fost condamnat exact pentru ceea ce făcuse, adică pentru luarea în deriziune a poeziei şi poeţilor care... în timp ce eu eram convins că s-ar fi trezit acuzat de cu totul altceva...
     - Ceea ce nu înţeleg unii, zise el ca şi când n-ar fi auzit ce-i spusesem, e că în epoca noastră tragicul nu mai e cu putinţă şi că, astfel, tragedia e mai mare, pentru că s-a degradat şi, odată cu ea, noi înşine. Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deşi există.
   Tresării. De unde ştia? Pentru această intuiţie extraordinară, care mie îmi amintea de ceva, încetai să-l mai consider vinovat de laşitate, intuind şi eu că suferea pentru căderea lui, de care, judecându-l după aceste cuvinte, era pe deplin conştient.
    - Ai dreptate, îi spusei, puţini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conştiinţei noastre şi acceptând brutalitatea existenţei să nu renunţe la idealurile lor, dar să fie totuşi preveniţi că aceste idealuri sunt irealizabile... Să vă povestesc un fapt, continuai eu căutând în amintire. Dar hai să bem...
    Clara se învioră, Ion Micu, cu chipul alterat de neaşteptata mea renunţare de a mai vedea în faţa ochilor un om culpabil, turnă bere şi se pregăti să mă asculte.
    - Dispare, deşi există, reflectai. Prin asta eu înţeleg că, neîncetând să existe, totuşi dispare, nu mai e de găsit, adică nu mai e trăit... Dar cu nici o antenă a sufletului nostru nu-l mai putem readuce, pentru că realmente nu mai există... Formidabil! Într-o zi se îmbolnăveşte printre noi un legionar. Foarte grav, dizenterie, dar una rea... Eram într-o închisoare de tranzit, din mine ne trimiteau la canal, dar plecarea întâîrzia. Nu se uita nimeni la el că trăgea să moară, un aşa-zis medic dădu din umeri, nu avea paturi de spital să-l scoată din celulă, îl părăsi acolo, să moară sau să trăiască, - un legionar mai puţin întrucât putea asta să intereseze pe cineva? Bolnavul zăcea cu ochii închişi şi cu fălcile încleştate de inaniţie, fiindcă nu mai putea mânca singur, nu mai putea să ţină lingura în mână, nu mai putea vorbi. Şi atunci se aşeză lângă el pe pat un comunist, implicat în grupul Pătrăşcanu, evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe care te înfiora, cântece tragice de despărţire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu auzise nimeni niciodată. Visul lui era să fie eliberat şi să fie numit şef la un institut pe care el l-ar crea şi l-ar îmbogăţi cu aceste comori imprimându-le pe plăci, căci suferea că o să treacă timpul (clătina mereu din cap şi ofta), nimeni, spunea, n-avea să le imprime şi se vor pierde. Şi puse mâna pe lingură şi pe castron şi începu să-i descleşteze muribundului fălcile şi să-i dea să mănânce. Da, îi dădea, dar ăla pe urmă făcea pe el şi împuţea celula. Folcloristul, ca să nu-i mai împiedicăm să se mai ocupe de el, îl dezbrăca, îl spăla, îl ştergea la cur... îi dădea ceaiuri, îi dădea din propria lui raţie, îi ştergea gura, care nu reţinea toată mâncarea, îi spăla singur pantalonii, care în permanenţă erau murdăriţi de diaree... Şi într-o zi muribundul deschise ochii, revenind la viaţă. Dar tot nu putea mânca singur şi nu putea vorbi. Încetul cu încetul, însă, se mai înzdrăveni şi la un moment dat înţeleserăm că bolnavul se străduia să mişte buzele, să spună ceva. Ne apropiarăm de patul lui. Folcloristul îi pândea chipul, să-l audă vorbind, fiindcă asta ar fi însemnat că omul lui scăpase din ghearele morţii, că, adică, mergea hotărât spre vindecare şi că stăruinţele lui nu fuseseră zadarnice. Şi noi, curioşi ce-o să zică. Ei, ce-o să zică? Chipul salvatorului iradia de bucurie, căci bolnavul îşi holbase ochii spre el şi numai la el se uita. Nu el îl salvase? Şi reuşi să bâiguie şi avu un rictus care îi strâmbă buzele palide: du-te în p... mă-tii de jidan! Asta îi spuse şi cu forţa pe care o mai avu scrâşni şi din dinţi. Ne retraserăm imediat îngreţoşaţi şi îl luarăm de-acolo şi pe bietul folclorist, care se întristă din ziua aceea şi deveni tăcut. Nu ne mai cântă, încetă să mai sufere de soarta frumoaselor cântece pe care le ştia, ceva plumburiu i se aşternuse pe chip ca o mască urâtă. Îl încurajarăm: dă-l în mă-sa de stârpitură, nu-l mai îngriji, lasă-l să moară. Însă el continuă să-i dea să mănânce cu lingura, însă cu o silă pe chip, aş putea zice cu o deznădejde scârbită, o tristeţe întunecată, fără lumină, parcă ar fi gândit: omul este iremediabil. Parcă ar fi raţionat: omul e pierdut şi cum şi eu sunt om, nici eu n-am scăpare.
    - Foarte interesant, zise Clara în tăcerea care se lăsă. Aceste şocuri, presupun, pot fi mai mari decât oricare altele, vreau să spun, cu consecinţe foarte adânci în conştiinţă, dacă cel implicat nu poate, cum am înţeles, trece peste ele... Chiar n-a trecut? Ce s-a mai întâmplat cu folcloristul?
    - Nu mai ştiu nimic nici de el, nici de cel pe care îl salvase, fiindcă ne-am împrăştiat la canal...
    - Sunt anumite lucruri peste care nu poţi trece, zise Ion Micu pe gânduri, după cum sunt altele care văzute din afară par mai rele, dar nu ne ating...
   Tăcui mai departe, apoi îmi ridicai privirea, le spusei să mă scuze, dar trebuia să plec, şi mă ridicai.
    - Victor, zise Ion Micu ridicându-se şi el (şi de astă dată nu mi se mai păru grotescă zbaterea lui de a ieşi de la masă), te conduc puţin...
    Şi mă conduse câteva sute de metri pe bulevard, vorbindu-mi simplu şi cu afecţiunea de odinioară de necesitatea de a ne revedea de-aici înainte regulat...
    - E necesar, zise, o să-ţi explic... Sunt lucruri care se petrec, nu dintre cele mai bune, şi care pot fi prevenite... Părerea mea e că putem acţiona, dar pentru asta trebuie să le cunoaştem...
    - Bine, îi spusei, ca să-l împiedic să fie din ce în ce mai afectuos, cum simţeam, bine, Ioane, am acuma nişte treburi, după ce termin cu ele, o să-ţi dau un telefon, gândind că n-o s-o fac curând, sau poate, cine ştie, chiar am s-o fac.....

                                                                  XXIII

                                      Deci totul a existat, gândii continuându-mi plimbarea, a existat şi Matilda, şi mai ales există o fetiţă numită Silvia, pe care va trebui s-o părăsesc, să n-o mai văd decât din când în când, şi încă asta va depinde de Matilda, care dacă ea va socoti că "am eşuat" n-o voi mai vedea-o deloc şi numele meu nu se va mai pronunţa în faţa ei.
    Abandonez! Cum să abandonez?! Dar ce pot face? Da, mi se sugerase o soluţie pentru mine: n-ar fi mai bine dacă aşi mur? zisese Matilda, adăugând că mi-ar pune şi ea pe piept o floricică.
    Simţii cum tristeţea pe care o alungasem în întâlnirea cu Ion Micu revine şi cum cedează apoi unui nou sentiment necunoscut mie şi pe care nu-l înţelesesem niciodată, dar înţelesei acum că asta trebuie să fie: să nu poţi găsi o soluţie, să te simţi încolţit, să nu poţi accepta (sau mai bine zis să fii împins cu o putere inexorabilă să nu poţi accepta), să abandonezi (purtam în fiinţa mea căldura, tandreţea, braţele încolăcite pe gâtul meu ale unei făpturi minunate, Silvia), dar nici să trăieşti văzând chipul urii, silindu-mă să-l îndur în veşnicie şi fără scăpare, ca şi când aş fi fost împins pe poarta pe care scrie lasciati ogni speranza, voi ch'entrate...
    Starea mea avea un nume: disperare! Mă aşezai pe o bancă şi îmi luai capul în mâini. Chiar totul e pierdut? mă întrebai. De unde pornisem? Da, îmi aminteam, din ziua când acceptasem să lucrez la deratizare, sub imperiul unei adânci căderi, al unui straniu gând de sfidare, al unei satisfacţii asemănătoare celei pe care ţi-o dă răzbunarea, al unei certitudini că pedepseşti, condamni pe cineva, fiind vizitat de gândul că toţi vor plăti şi nu se vor putea spăla de dispreţul meu, chiar dacă acum trăiesc ca vitele în păşune şi pasc şi li se pare că sunt liberi şi fericiţi... totul se plăteşte şi vina colectivă nu va face mai uşoară suferinţa individului, care va urma.
     Iată deci semnificaţia amorţirii sufletului meu, în care zăcuse speranţa că ea, Matilda, va fi alături de mine. Cum să fie dacă eu însumi descoperisem abia acum înţelesul acestei stranii amorţiri?
    Mă ridicai şi pornii spre casă. Simţeam pentru întâia oară suflul rece al singurătăţii iremediabile şi aveam revelaţia că eram departe de a semăna, Matilda şi cu mine, cu Acojocăriţei şi muierea lui, la aceia spectacolul pe care şi-l dădeau lor înşile şi vecinilor era o comedie cu care poate se distrau, în timp ce peste noi, dincolo de cuvintele care se spuneau, oricât de grele, se deschidea tot mai mult, ca în basme, borta vânturilor negre ale nenorocirii.
    Dacă n-aş fi iubit copilul, totul ar fi fost chiar firesc, nu eram nici primii şi nici ultimii care nu se înţelegeau şi trebuiau să se despartă.
    - Văd, îi spusei Matildei, că nu iubeşti acest copil, nu te gândeşti că va suferi, Silvia e un copil deosebit şi cel puţin până se face mare ar trebui ferit de blestemul părinţilor.
    - Blestemul eşti tu, care ai dorit încă dinainte de a se fi născut s-o arunci într-o prăpastie, repetă ea această obsesie care în aceste clipe mi se păru înspăimântătoare.
    - Blestemul e în capul tău, îi răspunsei, dacă eşti în stare, după atâta timp, să-mi atribui sentimente pe care nu le-am avut.
    - Tocmai de aceea, ca să te uite, trebuie să-ţi iei gândul de la noi. Sper că n-o să-l imiţi pe Petrică şi să te agăţi de mine doi ani. Te avertizez că nu vei reuşi.
    - Ba da! strigai. Nu abandonez nimic.
    - Divorţul se va termina în două săptămâni, te avertizez. Sunt pregătită, am şi vorbit cu cine trebuie!
    - Ei, şi? Nu există lege care să mă împiedice să-mi văd copilul!
    - Ai să vezi că există!
    Mă oprii, mirat de seninătatea cu care, actor şi implicarea în acelaşi timp în rol, alimentam şi urmăream ca spectator această ireală dramă. Ce-i făcuse el acestei femei? mă întrebai din sală, în timp ce pe scenă ştiam perfect de bine ce-i făcusem. Cuvintele?
    Da, din ele venise obsesia neverosimilă. Cuvintele, ele loviseră şi făcuseră o rană care nu se mai vindeca. Îmi amintii de o istorie cu un leu bolnav şi un pădurar. Acesta din urmă îi spusese:
    - Ei, ce-ai ajuns, prăpăditule? Aşa arată regele animalelor?
    Leul îi spusese:
    - Ai o secure în mână! Loveşte-mă cu ea după ceafă.
    Pădurarul îl lovise. După un timp se întâlnesc din nou, leul vindecat.
    - Pune mâna, îi zise el pădurarului, aici la mine după ceafă.
    Pădurarul puse mâna şi dădu de o coajă groasă.
    - Dă-o jos, zise leul.
    Pădurarul o dădu jos.
    - Ai văzut? reluă regele animalelor. Rana pe care mi-ai făcut-o tu cu securea s-a vindecat. Dar rana pe care mi-ai făcut-o cu vorba nu, şi nici n-o să se vindece!
    Şi l-a cruţat pe om, pierzându-se în adâncul pădurii.
    Matilda se simţise lovită în trufia ei ca o leoaică, şi cu toate că dorise să uite, nu putuse. Nu avea şi superbia leului de a cruţa, şi vroia să lovească tocmai acum când îşi dăduse seama că sunt slab.
    Chiar se grăbea (divorţul va dura două săptămâni!), nu cumva să-mi revin şi să devin primejdios! Şi totuşi timp de trei ani mă aşteptase. Da, dar puterea unui gând poate ţine în cleşte sufletul cuiva şi o viaţă întreagă şi nu-l slăbeşte decât în moarte sau odată cu nimicirea celui care i-a prins astfel sufletul. Cuvintele, devenite stranie obsesie: vroia să mă identific cu înţelesul pe care li-l dădea ea, nu era nicio îndoială, înţelesul lor ar fi izbucnit indiferent de ce soartă aşi fi avut parte; spiritul ei destructiv s-ar fi pus în mişcare oricum, chiar dacă aşi fi urcat pe spirala celei mai strălucite cariere. Da, totul era pierdut, trebuia să plătesc.
    A doua zi după prânz mă pomenii cu Tasia în casă, care îmi spuse că Matilda a plecat pentru câteva zile la Bucureşti şi a rugat-o să aibă grijă de Silvia.
    - La Bucureşti?! mă mirai. Ce să caute acolo?
    - Nu ştiu, zise Tasia în timp ce îmbrăca fetiţa, nu mi-a spus.
    Şi continuă să vâre într-o plasă lucruri de-ale copilului.
    - Dar ce faci acolo? zisei.
    - Aşa mi-a spus Matilda, s-o iau pe Silvia la noi cât lipseşte ea.
    - Nici vorbă, lasă copilul aici, sau crezi că eu şi Ana nu suntem în stare să avem grijă de ea?
    - Am crezut că aşa v-aţi înţeles, zise Tasia mirată.
    - Cum să ne fi înţeles dacă nici nu mi-a spus că pleacă!
    - Bine, treaba voastră.
    - Ta-taaa, zise atunci Silvia, ci mergem la plimbare?
    - Mergem, dar întâi du-te şi te culcă.
    Intrai în bibliotecă, închisei uşa şi mă aşezai la birou cu capul pe braţe. Glasul Silviei mă pocnise, când spusese ta-taaa, căci astfel îi ieşea ei acest cuvânt din gură, nu scurt, tata, nici inexpresiv, nici alintat, nici răzgâiat ci ca o mică notă muzicală, pură ca un izvor în care chemarea era cântată şi legănată şi învăluită într-o tandreţe celestă. Şi parcă ar fi fost pe deplin conştientă de magia cuvântului - melodie, fiindcă întâi îl lăsa să fie auzit, făcea o pauză şi abia apoi spunea ce vroia de la tata. Uneori nu vroia nimic!
    Nu mai urmau alte cuvinte. Cu neputinţă de evitat certitudinea că această melodie nu era doar a glasului ei, ci a fragilei ei simţiri, a micului ei suflet, căci mai auzisem copii spunând mamă şi tată, dar nici unul ca ea, şi aş fi putut să i-l disting chiar în înaltul cosmos, dintr-o multitudine de alte glasuri ale tuturor copiilor care s-ar urca în vastul univers. Ce ne ţine în viaţă, altceva? Nu facem totul ca această melodie să nu piară de pe pământ şi să rămână mereu în noi ca o armă supremă împotriva soartei?
    Valul trecu, intrai în baie, mă uitai în oglindă, îmi spălai cu apă rece trăsăturile strâmbate şi ochii turburi şi revenii lângă Tasia. Dar ea ghici ceva şi o lungă tăcere se aşternu.
    Într-un târziu zise:
    - De, Victore! Bine-ar fi să vă împăcaţi! Zic şi eu aşa, dar cine poate să ştie ce se întâmplă între doi inşi când rămân singuri?
    Şi se ridică şi plecă.

                                                                     XXIV

                                               Iar eu începui să mă plimb încet prin frumosul apartament. Ce-o fi făcând ea la Bucureşti? mă întrebai. Şi ce fac eu singur până se întoarce? Aveam nevoie de ea, să apucăm amândoi mai departe de otgonul de ură care ne lega si să tragem de el cu toate puterile până îl vom rupe. Fiindcă simţeam că altfel n-o pot părăsi, deşi ieri mi se păruse că eram liber.
    Plecând, rămâneam înlănţuiţi, iar ea, cu fetiţa alături, ar fi jubilat de ura mea neputincioasă, mai liberă decât mine. Iar dincolo de toate acestea ar fi stăruit în mine, devenind obsesie, întrebarea încăpăţânată: ce era de fapt în inima acestei femei? Fiindcă nu puteam admite - şi întrebarea aceasta mi se punea nealterată, totdeauna când rămâneam singur, chiar şi ascultând istorisirile vesele ale lui Vintilă, chiar şi când, crezând că uit, mi se întâmpla să râd în hohote - nici una din cauzele pe care le întrezăream stând de vorbă cu ea.
    Era fascinant: într-o zi mi-a spus: "eşti pe jumătate mort". Asta mă limpezea, atunci chiar totul devenea simplu şi firesc, şi viaţa mea împreună cu ea, imposibilă. Repede însă, chiar a doua zi când n-o mai vedeam, certitudinea aceasta se spulbera. De ce? Nu mai înţelegeam cine îi alimenta ura. Eu?! Prin ce?
    Ştiam ce înseamnă să nu mai iubeşti, asta mi se păruse totdeauna simplu şi firesc, să-i spui cuiva sau să ţi se spună: nu te mai iubesc. În clipa aceea înstrăinarea celuilalt ţi se transmitea, cum mi se întâmplase mie atunci, în faţa Universităţii, cu Căprioara. Ce dracu poţi să mai faci cu cineva care nu te mai iubeşte! Ia uite! Se şi vede, nu mai e acelaşi chip pe care îl ştiai, care se lumina când te vedea, ai cărui ochi străluceau întâlnindu-i pe-ai tăi, a cărui gură avea un contur dulce, un surâs... Nu mai sunt toate acestea. S-a dus! A murit!
    Ceea ce ştiai tu îţi rămânea în inimă nealterat; ce poţi face când cineva nu mai e? Melancolia care năvăleşte asupra ta e blândă şi învăluitoare, puterea ta de a iubi rămâne neatinsă, întrebările care vin ulterior nu au mare putere, chiar dacă afli că ai fost trădat. Ce înseamnă trădarea?
    E o formă urâtă de a ţi se spune că nu mai eşti iubit. Ura, desigur, te poate ispiti să te răzbuni, e frumoasă, s-o iubeşti mai departe, chiar dacă ştii că nu va mai fi nimic. Uite însă vine oricum, şi acest lucru îl simţi cu certitudine şi simţi chiar o bucurie că eşti liber de cineva care, desigur, nu te-a iubit prea tare din moment ce a putut să te părăsească. Mai bine! Adio!...
    Balayer mes amours, avec, leur tremolo, balayer pour toujours, je repars a zero! Da, dar ura? Poţi cânta la fel de patetic şi jubilator: Balayer le haine? Cum?! Încercaţi! Essayez donc repartir a zero...
    Deschisei încet uşa camerei unde dormea Silvia, s-o trezesc şi să ieşim.
    - Ce e cu tine, îi spusei, tu n-ai dormit deloc!
    - Ba am dormit, dar nu mult, mărturisi ea, ca să împace şi minciuna şi adevărul: vrusese să doarmă, dar nu putuse.
    Mă aşezai pe marginea patului şi, prefăcându-mă că n-o privesc direct, o contemplai în tăcere, cu pleoapele pe jumătate închise.
    - Ta-taaa! zise.
    Era o chemare, de astă dată am simţit că vrea să spună ceva.
    - Da tată! murmurai.
    - Ta-taa, reluă, eu când te văd că vii la mine şi te aşezi pe pat, mă uit la tine... şi... şi nu ştiu ce să-ţi mai spun...
    De câtva timp nu mai dormea pe brânci, se făcuse mai vioaie şi abia aştepta să mă întorc acasă şi s-o iau la plimbare. Nu era prea voinică, curând o dureau "piscioalele" (o dureau sau îi plăcea în braţe?), şi îi plăcea mai ales, când se întâmpla să am şi treabă în oraş, să intru în marea librărie din centru, sau să cumpăr ceva din vreun magazin.
    - Şi ce-ai vrea tu să-mi spui şi nu mai ştii ce? o întrebai.
    - Ta-taa, zise, mergem la cişmar?
    Scânteia gândirii ei ţâşnise câteva clipe, dar apoi uitase, poate că nici nu ştiuse că exprimase atât de limpede neputinţa ei de a da glas la ceea ce simţea când mă vedea lângă patul ei.
    - Mergem, tată, zisei. Bine că mi-ai adus aminte!
    Asta se întâmplase acum câteva zile, dar nu observasem, că i-ar fi plăcut mica dugheană a "cişmarului". Uite că îi plăcuse şi, ca odinioară copilului Creangă, îi plăcea şi ei să-l vadă iar pe acest nou Ciorpec aşezat pe scăunelul lui, chel ca şi acela, mustăcios şi înconjurat de calapoade şi de rafturi de încălţăminte dată la reparat.
    - Sus! o îndemnai. Hai să ne îmbrăcăm!
    Se ridică şi legănându-se ca o răţuşcă mi se lăsă în braţe.  Avea şi ea pijama! Dulapul ei, cu rochiţele, şosetele, încălţămintea, toate minuscule, aşezate în ordine pe rafturi. Mă lăsai în genunchi s-a ajut, să se îmbrace, îi scosei aşa-zişii pantaloni ai pijamalei, din care ea îşi trase picioarele, sprijinindu-se cu o mână de umărul meu, apoi o îmbrăcai cu o rochiţă albă cu buline albastre care îmi plăcea mie şi în care părul ei încă blond se încurcă şi i se încurcară şi braţele încercând să nimerească singură mânecile (nimerea pe alături şi nu-şi corecta mişcarea până nu vedea că braţul îi ieşea tot gol prin aer şi ni se amestecau la amândoi mâinile din pricina impulsurilor ei foarte neprecise, dar zvâcnite, care o făceau ca nici când îi îndreptam eu mâna spre golul mânecii să nimerească iar anapoda), îi încheiai cataramele de la sandale şi crezut că era gata. Nu, că s-o pieptăn!
    - Unde ţi-e pieptenele?!
    - Nu ştiu, zise.
    - Cum nu ştii, fată mare şi nu ştii unde îţi sunt obiectele tale de toaletă?
    - Ba da, zise şi se duse şi trase foarte sigură un sertar şi luă de-acolo pieptenele.
    - Păi vezi? Ziceai că nu ştii? Ia te rog să nu te răsfeţi!
    O întorsei cu spatele şi începui s-o pieptăn.
    - Adu-mi o fundă să-ţi leg părul!
    Nu, că să-i fac codiţe!
    - E prea complicat, îi spusei, uite ce bine îţi stă aşa cu părul legat la ceafă, te face şi pe tine mai mare.
    Îi privii chipul şi pentru întâia oară, văzând-o din profil, văzui profilul meu, dar un profil de vis... Rămăsei tăcut, stăpânit de un sentiment de triumf. Dacă seamănă cu mine întru totul, şi în temperamentul ei, va trage spre mine orice s-ar întâmpla, îmi spusei. Am pentru ce trăi şi alţi copii nu voi mai face! Nu va fi o fată isterică şi voi veghea să nu-mi repete eşecurile. Va plăcea şi o voi învăţa să aştepte şi să aleagă, chiar dacă va fi să i se întâmple să fie izolată în adolescenţa ei, cum mi s-a întâmplat mie. O s-o văd zilnic dimineaţa, fie şi doar câteva minute, când o să înceapă să meargă la şcoală. Da, voi face parte dintre acei care, despărţiţi ca şi mine de...
    - Ta-taaa! La ce te gândeşti?
    Tresării şi mă ridicai.
    - Mă gândeam că nu mai ai mult şi te duci şi tu la şcoală, îi spusei.
    - Cât mai am?
    - Hm! Vreo trei ani!
    - Mi-arăţi şi mie şcoala?
    - Cam devreme, reflectai, mai e până atunci!
    - Păi ziseşi că nu mai e mult!
    Izbucnii în râs! Aşa era! Iat-o sesizând o contradicţie! Îi răspunsei că nu mai are mult dacă te gândeşti că avusese şi ea odată două săptămâni, pe urmă o lună, când o botezam, pe urmă... Şi tăcui... Pe urmă tatăl ei fusese trimis în minele de plumb...
    - Ta-ta, când împlinesc eu patru ani? mă întrebă apoi după ce ieşirăm din casă.
    - Peste vreo două luni - aşa!
    - Şi ce-mi cumperi?
    - Nu-ţi cumpăr nimic, îi răspunsei eu supărat, gândind: ia te uită, de pe acum ştie că trebuie să i se cumpere... Îţi cumpăr o minge! îi spusei.
    - Păi minge am!
    - O păpuşă mare!
    - Păi am şi păpuşă!... Ta-taaa, ci să-mi cumperi o trotinetă.
    Surâsei. Când punea un ci înaintea cuvintelor era la ea semn de mare tandreţe.
    - Bine, ci să-ţi cumpăr, îi spusei. Dar unde ai văzut tu o trotinetă?
    - În parc, la copii!
    Ai fi crezut, auzindu-i felul cum rostise "la copii", că îi vedea pe aceştia cu detaşare, ca şi când ea, în orice caz, nu mai era copil. În mod ciudat, singurătatea mea cu ea se accentua, dar era senină şi dulce. Gândul la maică-sa de asemenea se lumina, brutalitatea răului a cărui apăsare îmi amorţea sufletul se detaşa de Matilda. Acest rău nu mi se mai părea o emanaţie a voinţei ei deliberate de a trăi în el şi de a mi-l transmite, ci ceva străin, cu care ea nu putea să lupte. Împreună, mi se părea că se confunda cu natura ei intimă şi jubila trăindu-l, aşa cum jubilează cei ce iubesc, cu Silvia mi se părea că maică-sa e nefericită şi că suferea urându-şi bărbatul. Asta mă făcea să uit, ca să tresar totdeauna la întoarcere, când descopeream că nici vorbă de suferinţă la Matilda, şi nici un caz nefericire.
    Clipe grele, fiindcă descopeream mereu cum de fiecare dată mi se furişa în inimă, nedorită, speranţa unei apropieri. Cu atât mai violentă şi mai urâtă era ciocnirea care urma. Luam fetiţa în braţe şi o copleşea cu duioşii insistente şi ostentative, o ţinea tot timpul pe lângă ea, o chema în bucătărie... Eu nu mai existam, încerca, adică, s-o facă să uite cu cine a fost la plimbare, să-i arate deci că numai ea, mama ei, o iubea cu adevărat, ceea ce se şi întâmpla (cel puţin în aparenţă), fiindcă greu mai prindeam după aceea privirea copilului şi până a doua zi nu mai auzeam decât rar mica ei melodie, şi atunci doar în şoaptă şi numai când maică-sa o mai slăbea... O iubea pe maică-sa?
    Neîndoielnic, şi Silvia mă uita cu adevărat în prezenţa ei, dar eu ştiam (fiindcă începusem să observ) că atunci când o luam la plimbare puternica forţă de atracţie a Matildei înceta, nu-i pomenea niciodată numele, nu zicea "vreau la mama", sau să dorească, fără s-o spună, să se întoarcă mai repede acasă şi s-o vadă, şi mica melodie pe care Silvia o ţinea pentru mine ascunsă în suflet reînvia.
    Mă purtam însă cu ea fără efuziune, pentru a nu-i scinda de pe acum fragila ei simţire. Mi se strângea însă inima şi mă întrebam dacă nu se şi scindase când vedeam, la întoarcere, cum privirea ei atrasă de prezenţa mamei nu mă mai vedea. Ce se va întâmpla, îmi spuneam, când nu voi mai fi zilnic în casă şi când (nu mai aveam nicio îndoială) Matilda îi va spune fără urmă de ezitare: tatăl tău te-a părăsit? Copilul va afla ce e minciuna fiindcă eu îi voi spune că n-am părăsit-o şi n-o voi părăsi niciodată... pusă între tată şi mamă, pe cine va crede?
    Desigur, întâi pe ea, fiindcă avea dovada, da' şi eu eram una... Atât de mică, silită să înţeleagă ceea ce nu putea fi încă înţeles!
    O dusei de astă dată direct în parc, "la copii", spunându-i că pe la "cişmar" o să trecem la întoarcere. Ne aşezarăm pe scaune şi deschisei o revistă de filozofie pe care o cumpărasem în trecere, de la un chioşc. O simţii însă de îndată că se ridică şi o văzui îndreptându-se spre un băiat care fără s-o cunoască o chema, dar nu-l auzisem rostind vreun cuvânt.
    Parcul era plin de cărucioare, bunici, părinţi tineri, îngrijitoare plictisite că la această oră niciun soldat nu-şi făcuse apariţia. Se opri la mică distanţă de el şi se uitară unul la altul, ca şi când s-ar fi pomenit fiecare în faţa unei oglinzi. Un timp tăcură încremeniţi, cercetându-se fără să înţeleagă nimic, dar el veni apoi mai aproape şi îi spuse ceva. Ce anume? Ea îi răspunse şi îl părăsi, băiatul se răsuci într-un picior şi dispăru. Ce mesaj îi transmisese? Secret mare, Silvia se aşeză cuminte lângă mine şi nu zise câtva timp nimic.
    Redeschisei revista. Nu era niciun fel de filozofie în ea, articole despre imperialism, care a ajuns în faza sa ultimă, când a început să putrezească, despre primul nostru cincinal şi altele de acest gen...
    - Ta-taaa, zise Silvia, în partea ailaltă a parcului au dat drumul la căluşei.
    Aha! Deci ăsta era mesajul!
    - Bine, tată, mergem, şi mă ridicai şi lăsai revista pe bancă.
    Erau amestecaţi cu trăsuri cu patru locuri, iar ceva mai încolo scaune zburătoare, învârtite de un motor vechi care pufăia şi trosnea parcă ar fi tăiat lemne. Numai căluşeii, ca pe vremuri, erau puşi în mişcare de un cal, care alerga şi el pe lângă cei din lemn, dând foarte des din cap şi sfornăind vesel, ca şi când şi-ar fi dat seama că omuleţii pe care îi plimba în cerc nu ştiau ce e un cal adevărat şi vroia să le arate.
    Când cursa se opri, o ridicai pe Silvia în braţe şi o pusei într-o trăsură. Avui de îndată strania senzaţie că o s-o pierd când o văzui amestecată cu încă alţi trei, şi calul, punându-şi capul în piept şi făcând o închipuire de săritură, îşi reluă cursa, şi chipul Silviei începu să treacă pe lângă mine ca o părere. Gata, nu mai era a mea, intrase şi ea în această lume care îţi dădea senzaţia că zbori şi te va duce departe într-o călătorie miraculoasă şi fără sfârşit, când de fapt ea te întorcea în fiecare clipă înapoi în cerc, mereu înapoi în jurul axei lui, stătea pe loc, deşi punea totul în mişcare şi în curând se va opri! Călătoria s-a terminat, gata, jos, e rândul altora!
    Credeam că o să strige de bucurie ca alţii, dar ea stătea tăcută, atât de mică, desigur nu speriată, dar nici veselă că zbura. Şi dacă lanţul trăsurii se rupe? mă pomenii întrebându-mă, şi dacă nu se ţine bine şi o să cadă? Şi o strigai, dar nu mă auzi, fiindcă văzusem că chiar nu se ţinea:
    - Silvia, apucă-te cu mâna de trăsură!
    Mi se părea că nu se mai termină şi că goana calului se înteţeşte, îi auzeam clopoţeii de la gât clinchetind şi sforăitul lui de încântare, căci era bine hrănit, gras, deşi cam bătrân, însă mişcarea îi plăcea şi lui. Uneori se prefăcea că vrea să-i muşte pe copii şi îşi pleca lungul lui cap într-o parte, prins în inima lui de cal de o ciudată efuziune pentru mogâldeţele acelea din jur, care de când trăia el nu mai creşteau deloc...
    Altădată, în timp ce alerga, cânta o goarnă, acum goarna încetase, dar lui îi cânta însă pesemne în urechi de era atât de exuberant...
    Fără să i se spună ceva, începu să-şi înmoaie elanul şi apoi se opri singur. Timpul cursei se înscrisese demult în memoria lui şi ştia, desigur, când se termina. Copiii se dădură jos unii încă veseli, alţii fără prea mare chef, în timp ce cei ce aşteptau, înghesuindu-se de nerăbdare, umplură trăsurile şi încălecară căluşeii de lemn.
    - Ţi-a plăcut, tată? o întrebai pe Silvia luând-o în braţe.
    - Da!
    - Mai vrei o dată?
    Avu o ezitare...
    - Mai târziu! zise, înţelesei că nu se omorâse de plăcere şi că doar curiozitatea fusese mare.
    În mijlocul parcului era un havuz, aproape un lac, plin de lebede, iar alături, ridicat puţin pe o coastă de deal, un local care servea bere, gustări, cafele, îngheţată, prăjituri.
    Mă aşezai cu fiica mea la o masă.
    - O bere pentru mine, îi cerui chelnerului şi...
    - Şi pentru domnişoara o îngheţată, mă completă el.
    - Poate vrei o prăjitură? o întrebai.
    Dădu din cap: nu!
    - Ta-taaa, zise ea, după ce chelnerul se îndepărtă, tu eşti răguşit!
    Tresării. Şi mie mi se păruse cînd dădusem comanda, îmi auzisem glasul, ceva străin, puţin spre bas, o clipă. Tuşii.
    - Şi acum mai sunt răguşit?
    - Da...
    Tuşii din nou.
    - Dar acum?
    - La fel...
    - Cine ştie ce-o fi, zisei, oi fi răcit şi eu nu simt... Mănâncă încet îngheţata, să nu răceşti şi tu...
    Îmi aprinsei o ţigare cu berea înainte, în timp ce Silvia îşi sorbea parcă îngheţata, făcea elipse mari cu braţele, scotea limba, răsucea linguriţa în aer...
    Bine, gândii, dacă într-o zi o să mă întrebe unde lucrez, ce-o să-i spun? Într-o zi, când o să înceapă să se ducă la şcoală... Aşa mici, copiii încep să se laude cu părinţii lor. Tata e doctor, tata e inginer, maistru, mama e arhitectă... Dar tatăl? Tatăl tău ce e ? Ei? Ce e?!... Ar putea Ion Micu, la el în redacţie...?
    - Ta-taaa, la ce te gândeşti iar?
    - Ascultă, mă înfuriai, ce faci tu cu îngheţata aia?
    - O mănânc!
    - Nu s-ar zice! Ia vino încoace!
    Vroiam s-o strâng în braţe, s-o sărut, să-mi lipesc obrazul de al ei, s-o mângâi... O pusei pe genunchi, înmuiai un şerveţel de hârtie în paharul cu apă, îi ştersei mânuţele şi bărbia, îi desfăcui părul care n-avea nimic şi îl legai la loc şi abia după aceea îi ţinui micul ei chip aproape de al meu.
    - Silvia, fetiţa, îi spusei, codiţa, tata te iubeşte...
    Avea aerul că ştie, fiindcă nicio schimbare de expresie nu se produsese pe chipul ei. Pe drum, la întoarcere, ne întâlnirăm cu un câine şi ea vru să se apropie de el. Era un câine vagabond şi o oprii, explicându-i că s-ar putea s-o muşte din prostie... Se vedea că e un dulău nerod, care nu reuşise să se lipească şi el de-un stăpân, pesemne nimeni nu-i găsise vreo calitate şi toată lumea îl gonise, şi atunci se resemnase să trăiască pe străzi, dar având aerul că dacă nu e al nimănui e al tuturor...
    Era un mister cine îi dădea să mănânce, fiindcă nu era ogârjit. Ia să vedem, mă oprii şi îl chemai. El îşi îndoi trupul spre o formă de covrig, chiar a îndoială, şi lăsă capul în jos parcă spunând:
    - Nu e sigur că dacă vin nu-mi dai un picior, aşa că mai bine aştept, dacă vrei vino tu la mine, deşi nici atunci nu ştiu dacă sunt ferit de cine ştie ce surpriză.
    Încât, apropiindu-ne de el, se îndepărtă, păstră o distanţă şi umilit de propria-i laşitate ne aşteptă, pentru ca din nou să se retragă. Altfel avea o curbură frumoasă a burţii şi picioare înalte de ogar, botul lung... L-aş fi luat cu mine dacă ar fi intuit că apăruse pentru el o ocazie să se aciuiască pe lângă o casă.
    - Crezi că are cineva timp să-ţi descifreze soarta ta de câine! îi spusei. Ai rasă în tine, dar cine ştie ce apucături! Eşti, oricum, slab sufleteşte, ţi-ai pierdut încrederea în oameni, o să mori călcat de o maşină, ori or să te prindă cei de la ecarisaj şi or să-ţi ia pielea, iar din carnea ta să facă cel mai bun clei!
    Intrarăm în marea librărie centrală în care nu răsfoii nicio carte, mă uitam doar pe deasupra, în timp ce Silvia, care nu ajungea nici cu capul până la ele, se agăţase cu mâinile de marginea mesei, curioasă să vadă ce era acolo sus pe mesele lungi. Ce putea să fie? Cărţi, după formă! Îi cumpărai una care promitea ceva bun, Familia Roademult, şi de la papetărie nişte abţibilduri. Cuvântul îi plăcu şi îl repetă pe drum insistând să i le arăt.
    - Ţi le arăt acasă, când o să le învăţ cum să le tai şi să le lipeşti...
    Trecurăm apoi pe la "cişmar". Silvia era răpită, nu ştiu ce-i plăcuse ei aici: ciocanul meşterului, sula pe care o înfigea în talpă, faptul că nu se grăbea după ce intrai la el şi abia după ce termina de bătut cuiele de lemn pe care le ţinea în gură îşi ridica privirea şi se uita o clipă la tine? Faptul că avea lângă el un mic aparat de ebonită care se alimenta dintr-o priză ascunsă printre rafturi şi cînta în surdină? Îmi dădu pantofii, îi plătii şi ieşirăm, dar apoi îmi veni un gând şi revenii.
    - Domnu Suciu, îi spusei, ai putea să-mi faci o curea pentru fetiţă?
    - Ce fel de curea?
    - Una subţire, pentru sărit...
    - Aşa pentru joacă? zise cizmarul.
    - Da, cu o buclă la capete, s-o poată ţine şi s-o întoarcă peste cap.
    - Da' e prea mică ea pentru jocu-ăsta', zise cizmarul.
    - Nu sunt mică, zise Silvia.
    - Bine, fata tatii, conveni cizmarul, ia să-ţi iau eu măsura. O să-ţi fac una aşa frumoasă împletită în trei.
    - Să nu fie prea groasă, observai.
    - Nu, că am eu grijă, zise cizmarul măsurând-o pe fetiţă cu o sfoară. Mâine e gata!
    Iar acasă ne apucarăm să tăiem abţihilduri. Îi lipii eu primul un iepuraş pe tăblia albă a patului.
    - Vezi?! îi spusei. E foarte frumos!
    Apoi o lăsai să văd ce face cu foarfecă.
    - Acuma să pui alături de el un ursuleţ.
    Dar îl strică, îi tăie capul. Forfecuţa n-o asculta. Migălirăm însă amândoi vreme îndelungată până ce în dormitor începu să se lase întunericul.
    - Ta-taaa, zise ea deodată, văzându-mă absorbit cu micile figuri. Nu trebuie să terminăm toate accibidlurile într-o singură zi!
    Eu sării. O luai în braţe şi de astă dată începui s-o sărut fără nicio reţinere.
    - Aşa este! îi şoptii, nu trebuie totul consumat într-o singură zi! Nici măcar într-o singură viaţă! gândii. Şi ce dacă o viaţă nu se împlineşte? Se va împlini alta, după tine.
    Şi gândul îmi zbură în clipa aceea la uitatele mele caiete. În întuneric stăteau în beciul bunicului, dar şi mai în întuneric stăteau parcă în amintirea mea. Le voi mai scoate vreodată de-acolo? mă întrebai. Vor mai reînvia retezatele mele elanuri?
    Dar gândul, ţintuit parcă, nu zbură şi inima nu mi se încălzi.

                                                                 XXV

                                    A doua zi se prezentă iar cavalerul ei şi îi spuse nu ştiu ce nou secret. Că, mi-l dezvălui Silvia de îndată, s-o las şi pe ea să se ducă şi să se joace cu copiii. Cum s-o las? Dacă se pierdea?
    - Nu mă pierd, tată! îmi răspunse cu atâta siguranţă de sine, încât şovăii.
    - Bine, îi spusei, merg şi eu cu tine. Unde sunt copiii?
    Băiatul îmi arătă direcţia havuzului. De astă dată cumpărasem de la un chioşc Luceafărul literar, curios să văd şi eu ce publica Ion Micu. Începui să-l răsfoiesc ridicând din când în când privirea neliniştit spre fetiţă când n-o zăream de îndată în droaia de copii care se zbenguiau printre copaci.
    Revista condusă de Ion Micu, în afara unor traduceri din lirica germană semnate de marele poet şi filozof şi de note polemice al căror sens îmi scăpa fiindcă autorii şi cărţile la care se refereau îmi erau necunoscuţi, era aproape ilizibilă. Totuşi, mă hotărâi să citesc până la capăt o nuvelă, să văd şi eu ce se scrie...
    Autorul descria un conflict interior al unui ţăran care tocmai se înscrisese în gospodăria agricolă colectivă. Ce se întâmplase? Se înscrisese el, dar în prealabil îşi vânduse boii şi acum avea mustrări de conştiinţă. Nu putea să doarmă: auzi, ei îl primiseră cu braţele deschise şi el îi înşelase! Dar ce era de făcut? Banii primiţi pe boi îl frigeau, cum să înceapă el o viaţă nouă cu o astfel de amintire? Şi după mai multe zile de frământări îi veni un gând; autorul însă nu-l dezvălui, ca să-i urmărim eroul cu răsuflarea tăiată şi să-i urmărim şi gândurile (monolog interior!), ce-o să zică preşedintele când o să audă, ce-or să zică ceilalţi, care negreşit se vor adund buluc în curtea gospodăriei când o să-i dea drumul... Cui, la ce?
    Ei, suspense, oricum va fi mare turbureală şi el va putea apoi să umble cu fruntea sus şi să doarmă liniştit. Până la urmă aflăm în sfârşit că vroia să cumpere un motor şi să-l predea, gratis, bineînţeles, gospodăriei. Ce fel de motor? Nu se spunea, de tăiat lemne, de scos apa, cumpărat de la cine, de la un magazin de stat sau de la un particular.
    Începe apoi o mică odisee a transportului, ba într-o căruţă de ocazie, ba în spinare, gâfâind şi asudând. Şi iată-l cu el în curtea gospodăriei. Şi aici autorul deveni deodată foarte realist şi în acelaşi timp foarte modern, eroul nu triumfă (eroii moderni acţionează riscând şi încheind printr-un eşec), numai că prin curtea gospodăriei erau doar câţiva oameni, preşedintele lipsea, iar motorul, ca să stârnească turbureală, trebuia întâi de toate să meargă.
    Ei, nu mergea, pufăia îngrozitor, tuşea, exploda învăluindu-l pe erou într-un fum negru şi înecăcios. Da, viaţa e un fum, dar merită să lupţi cu ea şi să învingi şi mai ales să rămâi în această luptă cu conştiinţa curată. Asta era sensul pe care îl sugera acest final neaşteptat. Prinsei gust să mai citesc o nuvelă, inventivitatea falsului e şi ea atrăgătoare, şi de astă dată autorul chiar reuşi să-mi descreţească fruntea.
    Eroul, un ardelean dintr-o bucată, tot un ţăran, intră în biroul preşedintelui sfatului popular, îşi ia căciula din cap, o izbeşte de podea şi strigă: No, preşedinte! Apăcă eu fac reclamaţie la Comitetul Central! No, ce e!! zice şi acela alarmat. No, zice ţăranul, eu vreau să dau mai mult, şi ăla de la baza de recepţie nu vrea să primească. Eu fac reclamaţie, merg până sus! No, ce să dai, mă Toadere? Că nu înţeleg! Apoi, no, cote, mă! zice ţăranul. Cotele aferente? întreabă preşedintele. No, lasă-le pe-alea, zice ţăranul neaoş cu o mândrie vânjoasă, peste alea eu vreau să dau mai mult, mă! Şi începe conflictul între eroul cu înalta sa conştiinţă patriotică (fiindcă predarea cotelor către stat era o datorie patriotică, iar el vroia să predea mai mult!) şi inerţia eternă a birocraţilor, conflict care se rezolvă în favoarea celui dintâi.
    Era, cumva, în publicarea acestor nuvele, ascunsă, ironia sarcastică a lui Ion Micu? Desigur, fiindcă nu puteam să-mi închipui că i-ar fi plăcut aceşti ilari continuatori ai lui Slavici şi Rebreanu, dar asta numai pentru că eu îl cunoşteam, ce trebuiau să creadă însă cititorii care nu ştiau că redactorul şef al acestei publicaţii e un om atât de subtil încât publica aceste texte ca să-i înveselească?
    Ce-ar fi trebuit să fac eu acolo dacă m-ar fi angajat în redacţie, cum îmi dăduse de înţeles? Dacă astfel se scria, sau dacă, oricum, numai lucruri din astea puteau apărea, care ar fi fost rolul meu? Să caut, adică, să aleg texte mai bune? Nu mă simţeam calificat şi nici adaptabil, nu aveam "ironia" de a face pe micul diavol, să acţionez adică într-un fel şi în acelaşi timp să fac cu ochiul că trebuie să se înţeleagă altfel. Cum să se înţeleagă?
    Cititorul e un om serios, şi era, practic, imposibil să-l iniţiezi într-o parodie care nu purta acest titlu... Nu era "om de litere"' pe care să-l inviţi la braserie şi să-i explici că... el era doar cititor, adică un ins care dacă deschidea o revistă căuta în ea contactul cu marile probleme ale lumii în care trăia şi al căror înţeles adânc fie că îi scăpa (lupta lui grea pentru existenţă îi închidea adesea orizontul), fie că, dimpotrivă, intuia acest înţeles şi dorea să-i fie confirmat de spiritele alese care puteau scrie şi publica.
    Ion Micu, cu sarcasmul şi umorul său denaturat, era, ăhă, departe de determinările eterne ale cititorului de totdeauna, care căuta în artă atât uitarea (căci ficţiunea artistică este, pe un plan desigur superior, un drog), cât şi iniţierea într-un univers superior, care să-i reamintească verticalitatea noastră în spirit, cum spune Kierkegaard, când viaţa ne pune adesea în genunchi...
    Nu, nu voi lucra într-o astfel de redacţie... Erau mai interesanţi Vintilă, Bacaloglu, Calistrat... chiar şi famenul de Pantelimonescu, prin plictisul inexplicabil pe care ţi-l inspira de îndată ce deschidea gura... Nu, n-aveam chef să învăţ formele de simulare şi disimulare a gândirii ca să-mi creez iluzia că rămâneam liber când hotăram publicarea unor texte de a căror stupiditate eram conştient. Cel puţin când albeam cu var trunchiul unui copac puteam gândi că sunt grădinar. Dar acolo ce puteam gândi că sunt? Cel mult un regizor de circ care dădea spectacole într-o arenă goală...
    - Ta-taaa, mă trezi Silvia din aceste reflecţii.
    Mă uitai la ea cum se aşează pe scaun alături de mine cu aerul că n-are nimic de spus, deşi nu numai glasul, ci şi mişcările ei, mimând o discretă nepăsare afectată, arătau că părăsise joaca cu un anumit gând...
     - Ei, ia zi-i!
    - Ta-taaa, hai să căutăm ci nişte flori...
    Acest ci era la ea, pe lângă expresia extremei tandreţi, şi a dominaţiei unei idei pe care o dorea negreşit să fie împlinită.
    - Da? zic. Bine, hai să vedem pe unde le putem găsi!
     Pornirăm în căutarea lor, dar nu se vedeau decât prin ronduri, şi de-acolo n-aveam voie să le culegem. Silvia însă nu era de aceeaşi părere şi nu se arătă deloc convinsă când îi spusei că aceste flori nu erau puse să fie rupte. Îmi răspunse printr-o tăcere care avea viziunea unui alt adevăr.
    - Da' ce vrei tu să faci cu florile?
    Se uită la mine cu ochii mari şi îmi şopti:
    - Ci sunt flori pentru mireasă!
    - Mireasă?! Care mireasă? o întrebai, ghicind că pesemne o făcuseră pe vreo fetiţă mireasă şi porniseră toţi să caute flori.
    - Ci vin să-ţi arăt, zise, şi îmi apucă mâna, şi mă duse undeva alături de cârdul de copii, printre care însă nu zării nicio mireasă.
    - Uite, ta-taaa, îmi spuse.
    Lângă un copac văzui un buchet mare de garoafe, dar care nu mai erau foarte proaspete, iar prin preajmă flori de rând împrăştiate, petunii, trandafiri, cârciumărese, astea însă rupte de curând..
    - Da, tată, zisei, văd, dar unde e mireasa?
    - Vine, zise.
    - Dar unde e? Care dintre voi?
    - Nu e dintre noi!
    - A, nu e dintre voi? Dar unde aţi văzut-o?
    - Ci, n-am văzut-o!
    - Atunci de unde ştiţi că vine?
    Nu-mi răspunse.
    - Şi cine v-a spus vouă că sunt pentru mireasă? Cine le-a adus aici?
    Dădu imperceptibil din umerii ei mici.
    - Ci le-am găsit aici, zise, şi copiii au cules altele, şi eu n-am cules, că mi-a spus un om că nu e voie...
    - Păi sigur că nu e voie...
    - Da' vreau să pun şi eu, ta-taaa, spuse cu un regret neaşteptat, care îmi aminti că ritualurile pe care le cere un eveniment care se produce în lumea copiilor nu mai sunt simplă joacă, ci reprezintă participarea totală a simţirii lor la misterele existenţei. Ce era o mireasă? Hm! Un fel de zână care putea fi văzută...
    - Bine, îi spusei, luăm de la noi din curte trandafiri şi...
    Credeam că are să uite, dar a doua zi îmi reaminti şi trebui să-i fac un buchet. Îi străluceau ochii şi se duse direct la copac, se aplecă şi le aşeză cu mişcări reculese lângă garoafele veştejite. Apoi se ridică şi se uită vrăjită la grămada aceea de flori care între timp mai crescuse...
    - Şi cine a spus, tată, că sunt flori pentru mireasă? o întrebai.
    Nu ştia! Bineînţeles unul dintre ei, pe care dacă l-ai fi întrebat s-ar fi arătat şi el nedumerit şi n-ar fi confirmat că el spusese. Mitul miresei care trebuia să vină ţinu câteva zile şi se stinse în propriile lui flori iniţiale, care se veştejiră atât de tare, încât întreţinerea lor îşi pierdu înţelesul: mireasa aşteptată nu venea...
    Rămânea însă o enigmă nedezlegată: cine aruncase acolo garoafele?.....

                                                            XXVI

                                        Dim mitul inocent al copiilor mă smulse Matilda cu o violenţă neînfrânată. Se întorsese parcă de la Bucureşti cu o falcă în cer şi una în pământ. Ce era cu ea? Nu-i merseseră bine treburile pe-acolo? Că de ce n-am lăsat fetiţa să se ducă la Tasia? Tot nu m-am învăţat cu gândul că acest copil nu mai e al meu?
    - Nu, îi spusei cu simplitate, cu atât mai liniştit cu cât era ea mai dezlănţuită, nimeni nu se poate învăţa cu gândul că un copil al tău nu mai e al tău. Şi adăugai: tot nu te-ai învăţat cu acest adevăr indestructibil?
    Se uită la mine şi avui sentimentul că tot ceea ce e într-o fiinţă umană nedeterminat şi insondabil se urcase la suprafaţă şi fierbea. Mi se transmise net o senzaţie de nelinişte, ca în faţa unei primejdii nedefinite, dar iminente. Nu eram pregătit să-i fac faţă, fusesem fericit în această săptămână cât lipsise, îmi aminteam că totuşi gândul la caietele mele, chiar dacă nu resuscitase în conştiinţa mea stinsele elanuri de altădată, o mişcare a inerţiei tot produsese, o vagă curiozitate de a le răsfoi, deşi presimţeam că în clipa când aş face-o o greutate ca de plumb îmi va apăsa mâinile.
    Ceva îmi spunea însă că a doua oară s-ar putea ca această greutate să fie mai mică. Vroiam să-mi protejez această licărire de speranţă şi evitai ciocnirea cu Matilda.
    - Nu pleca nicăieri, ridică însă ea glasul, cu o tonalitate parcă de tuci. Stai şi ascultă: fă-ţi toate socotelile, în două săptămâni divorţăm şi eu am părăsit acest oraş. Mircea mă aşteaptă la Bucureşti...
    - Care Mircea? tresării eu după o lungă tăcere.
    - Mircea, căruia îi duceţi voi pancartele cu portretul lui la 1 Mai şi la 23 August.
    - Aha! Ţi-a găsit el la Bucureşti un post mai bun...
    - Nu, dragă, mă mărit cu el! preciză ea cu un glas sarcastic.
    - Aha! Deci la el ai fost săptămâna asta cât ai lipsit?
    - Bineînţeles!
    Dar parcă era o ironie, ca atunci când sugerezi unui naiv exact contrariul a ceea ce afirmi: o absurditate, cum să se mărite cu acel Mircea şi ce să fi căutat la el? Astfel primim ştiri despre noi, drept incredibile, ca să le diminuăm forţa de şoc.
    - Mda, zisei, deci e chestie veche!
    - Aha, zise, destul de veche!
    - Şi de ce aţi întârziat atâta?
    - Mă priveşte!
    - Mda! Cam de când?
    - Vrei să ştii?!
    Şi se uită la mine cu aerul că nu mă sfătuia să fiu atât de curios. Puteam să am o surpriză. Mă uitai într-o parte şi o lungă tăcere se aşternu între noi. Ştirea nu mă lovi din pricina revelaţiei care îmi cutreieră amintirea ca un şarpe de foc: aşadar, acel telefon când o surprinsesem vorbind cu o expresie atât de fericită era exact ceea ce intuisem, cu un bărbat vorbea ea, cu mine în casă, şi nimic nu era înscenat, nici încercarea de a fugi, cînd îşi făcuse bagajele, dacă aşi fi lăsat-o chiar s-ar fi dus. Da, ar fi plecat să nască în casa altuia copilul făcut cu mine. Îl iubea deci de pe atunci pe acest Mircea. Şi atât de străin îi devenisem eu şi atât de repede, în mai puţin de un an de viaţă în doi?
    Dacă Silvia nu mi-ar fi semănat, astăzi aşi fi crezut că fetiţa nu e a mea. Încercai să-mi amintesc chipul acestui om şi descoperii un gând care îmi venise atunci când intrasem în biroul lui şi care pierise în aceeaşi clipă din lipsă de interes pentru vârsta sa reală; nu arăta atât de bătrân pe cât îmi spusese Matilda ("nu fi gelos, are copii cât noi").
    Cum o să aibă? gândisem. Doar dacă i-a făcut la douăzeci de ani.
    Da, gândii acum, iată secrete ale celor de aceeaşi vârstă. Mircea ăsta trebuie să aibă patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, mai aproape de Matilda decât mine, mai protector decât nepăsătoarea mea tinereţe. Iar copiii lui, dacă există, nu mai au mamă, trebuie să fi murit şi nu pot avea mai mult de cincisprezece ani. Se îndrăgostise deci de Matilda cu toată puterea vârstei lui mature, sentiment care, amplificat şi de puterea reală pe care o avea în această lume (şi cine ştie dacă nu şi de conştiinţa unui mare destin), plăcuse atât de tare Matildei? Deci de atunci?
    - Ştiu de când, îi spusei, deci arestarea mea v-a prins bine!
    - Să nu îndrăzneşti să insinuezi că de aceea nu te-a salvat, fiindcă ar fi avut interes să scape de tine! strigă ea ameninţătoare. Crezi că ar fi avut nevoie un om ca el? Dimpotrivă, a făcut totul să te scape de aceste caiete, a riscat mari bănuieli şi cred că şeful Securităţii n-a întârziat să-i trimită un raport la Bucureşti, care s-a pus la dosarul lui.
    Abia acum resimţii lovitura şi mă copleşi dorinţa înspăimântătoare de a i-o înapoia.
    - Şi tu cum ai îndrăznit să-l pui pe amantul tău să mă salveze? îi şoptii. Aş fi preferat să fac zece ani puşcărie decât să păstrez în minte o asemenea amintire. Cum ai îndrăznit? repetai. Cum ai îndrăznit să gândeşti despre mine că pot fi salvat cu acest preţ? Cum ai îndrăznit să mai trăieşti cu mine în timp ce mă trădai cu copilul în burtă!?
    Mă ridicai alene, cu o nesfârşită lentoare, să n-o sperii şi în acelaşi timp să-mi domin furia care mă zguduia. Mă simţeam bucuros de forţa urii care mă zgâlţâia. Da, iată, sufletul meu nu era inert, şi odată cu focul urii care se mişca în adâncuri îmi simţeam toate puterile revenind, simţeam în mine forţa de a-mi reface viaţa, de a o relua de-acolo de unde fusese întreruptă...
    Şi o voi face, îmi spusei, şi viziunea unei singurătăţi fertile, trăind într-o odaie în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, îmbogăţit de experienţa totală a timpului în care trăiam, aproape că mă ameţi şi începui să mă plimb visător şi paşnic prin hol. În sfârşit, muntele de inerţie care mă strivise şi de sub greutatea căruia ea credea că n-o să mă mai eliberez niciodată mă părăsise, se dădea la o parte şi inima îmi bătea iarăşi cu puterea de altădată. În acelaşi timp murmuram ca într-un vis cu o stranie duioşie:
    - Cum ai îndrăznit, Matilda?... Cum ai putut îndrăzni?
    Aşteptam să-mi răspundă: Am îndrăznit fiindcă pe atunci nu era nimic între mine şi Mircea. Dar ştiam că n-o să răspundă, fiindcă aşa cum îi cunoştea ea pe oameni ştia că eu n-o voi crede.
    Totuşi, aş fi crezut-o! Aici e aici! Aşi fi crezut-o, aş fi crezut cel puţin în dorinţa ei de a se împăca cu mine, de a scăpa de ură şi pentru acest lucru aşi fi iertat-o. Pentru ea însă, după cum credea ea, asta ar fi însemnat să se umilească, şi de ce ar fi făcut-o?
    Paşii mă duseră ca din întâmplare lângă fotoliul ei. Repetai:
    - Matilda, îi şoptii, nu mai ai gură? Răspunde, cum ai îndrăznit?... Ai îndrăznit să-mi faci un bine în timp ce mă trădai! Nu te-ai gândit? Măcar dacă nu mi-ai fi spus-o când am revenit de-acolo, dacă nu mi-ai fi povestit totul cu atâta satisfacţie, cu atâta lux de amănunte, n-aş fi aflat-o niciodată, n-aveam de unde. E genul de adevăruri care nu folosesc la nimic şi cu care nu te poţi împăca. Şi m-ai pus şi sub protecţia lui la ieşire, da, fiindcă eu aveam nevoie să fiu protejat! Şi încă ce protecţie, bine că a simţit el ceva şi nu mi-a "aranjat" nimic. Pentru asta îl respect! Dar pe tine nu! Până şi cea mai umilă femeie ar fi spus lasă, măi omule, o să trăim şi noi cum o să putem, nu durează el binele pe lumea asta, dar nici răul! în timp ce tu mă trimiteai la amantul tău să mă ajute! Fiindcă era amantul tău, ai trăit cu el în lipsa mea, ştiu totul, Matilda...
    Ar fi trebuit să strige: nu e adevărat! Dar nu strigă. Era adevărat? Bineînţeles! Sau nu era adevărat şi accepta riscul urii mele, ca să-şi justifice propria-i ură? Da, aşa era, totdeauna urmărise să-mi întreţină ura, iubirea mea o deruta. Dar asta putea să însemne că mă ura fiindcă era culpabilă? Poate de aceea în cei trei ani cât lipsisem crescuse fetiţa în cultul tatălui?
    Nu îndrăznise să-mi facă un rău atât de mare şi să mă dea mort, dispărut şi s-o regăsesc divorţată şi recăsătorită, cum li se întâmpla adesea în acei ani celor închişi? Şovăise? Iar căderea mea la întoarcere i se păruse insuportabilă?
    Tăcea cu o expresie care îmi amintea o scenă veche, când tot astfel se aflase sub tirul acuzaţiilor lui Petrică şi asculta cu surâsul celui care nu vrea să spună ce gândeşte, sugerând unui al treilea, adică mie, adevăratul mobil al comportării ei, pe care dacă l-ar fi exprimat ar fi riscat să fie ucisă. Acum acest al treilea nu era prezent, totuşi îi surâdea.
    Eu înţelesesem atunci că Petrică n-o domina pe această femelă ca bărbat, nu sufleteşte, ci când se culcau împreună. Tirul lui era departe de ţintă. Mă înşelam. Cum era al meu? La fel de departe, secretul îl deţinea acum acel Mircea şi ea îi surâdea complice, deşi el nu era de faţă! Aha! Care o fi? Poate o virilitate mai potolită, cu care să-şi poată amesteca ea elucubraţiile cu tentă teozofică şi să fie admirată şi în casă, şi în pat, şi nu numai la serviciu şi în societate? Avea şi această expresie, puţin îndârjită: cel care e absent mă ascultă şi mă respectă pentru ceea ce sunt eu, aşa cum sunt, parcă îmi spunea. Acela e un bărbat, şi nu...
    - Dacă ştii totul, atunci trebuie să ştii şi cum am îndrăznit, rupse ea tăcerea.
    - Nu, Matilda, zisei, văzând că s-a oprit (şi în clipa aceea simţii o intensă dorinţă să-i pun mâna pe cap s-o mângâi şi apoi s-o strâng de gât), îţi cunosc faptele, dar înţelesul lor îmi scapă. N-o să spui, Matilda, că nu mă cunoşti, sau mai bine zis m-ai cunoscut, dar ai refuzat apoi în sinea ta să crezi că pot fi aşa cum eram. În cei doi ani de dinainte de căsătorie ai avut timp să mă cunoşti... Ce-ai făcut după aceea e un secret al tău, care îmi scapă. Dă-ţi pe faţă secretul tău, Matilda, e ora marilor destăinuiri!...
    Şi mă lăsai jos pe vine la poalele ei şi o privii fascinat.
    - A fost o mare dragoste, Matilda, pe care după căsătorie, aş putea spune că chiar din primele zile când am venit la tine în casă, ai început s-o sapi cu îndârjire la rădăcină şi s-o distrugi. Ce s-a întâmplat, Matilda?
    Mă ridicai foarte vesel, atât de vesel, încât izbii ca din întâmplare cu piciorul şi dădui peste cap măsuţa rotundă dintre fotolii, martoră a atâtor încercări ale mele de a smulge secretul care o făcuse pe această femeie să se căsătorească cu mine, deşi dragostea ei tocmai se stinsese. Acum însă nu mă mai interesa, şi nepăsarea îmi dădea o astfel de jubilaţie, încât răsturnai cu o altă lovitură de picior şi fotoliul în care mă aşezasem atâţia ani, martor şi el al atâtor scene din care ieşisem totdeauna micşorat în propriii mei ochi, şi acceptând mereu şi mereu această micşorare, tot sperând că visul meu de fericire poate fi apărat.
    Îi surprinsei privirea urmărindu-mă cutreierată de o multitudine de sugestii ale dispreţului şi ale unei jubilaţii proprii, pe care surâsul complice cu cel absent îl accentua. Privire vie, ascuţită, victorioasă, plină de viaţă şi de sfidare, care răscolea în mine vechi tandreţi reprimate, vechi elanuri respinse, zile de fericire neîmplinite...
    - Bine, Matilda, continuai, văd că nu vrei să vorbeşti, călătorie sprâncenată (şi mă apropiai din nou de ea, îi luai mâna şi i-o sărutai, ea şi-o retrase ca şi când i-ar fi atins-o o viperă, căci o bruscă repulsie îi apăruse pe chip), ai grijă de fetiţă şi vezi să nu ajungă acolo în noua ta familie o biată făptură vitregită, fiindcă n-o să fie bine, te avertizez, oricât de mare e ştabul cu care ne-ai trădat, pe mine şi pe ea, încă înainte ca ea să se fi născut...
    Şi o luai încet spre biroul meu, deschisei uşa, o închisei la loc şi rămăsei singur.
    Vroiam să verific dacă siguranţa mea de sine, reînvierea mea neaşteptată nu erau o simplă excitaţie, o simplă reacţie de apărare împotriva loviturii pe care o primisem, căci ştiam că foarte adesea singurătatea spulberă certitudini adânci, născute de prezenţa altora, în faţa cărora suntem siliţi să bravăm, stăpâniţi de o dorinţă obscură de a stârni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu mai foloseşte la nimic... Mă aşezai la birou şi-mi pusei picioarele pe cristalul lui, altădată plin de cărţi şi caiete, şi el martor al visului meu de a răsturna filozofia modernă atacând aşa-zisa conştiinţă tragică pe care ar avea-o omul despre viaţă, născută din boala mortală a dualităţii ei.
    Da, voi face acest lucru, da, îl voi face, şi repetând această gândire. Îl voi face, da, acest lucru trebuie să-l împlinesc, îmi dădui seama că nu mă încurajam pe mine însumi, ci eram încurajat de mine însumi, împotriva suferinţei care trebuia cu adânc dispreţ alungată. Suferisem destul!
    Distanţa incomensurabilă care se crease, cu anii, între noi era atât de mare, încât reproducea parcă în mic fuga spre roşu a galaxiilor, dovadă a expansiunii uriaşe a universului, îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de big-bang-ul iniţial. Nu cumva, mă întrebai, asta e şi legea universului nostru sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment, a fugii lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-au dat naştere? Mai degrabă sminteala e în adâncuri, în micul şi nu în marele cosmos, acolo unde nu mai există cauză şi efect, unde se crede că nu mai există nimic şi totuşi există, unde gândul încetează ca gând îndată ce s-a manifestat şi se transformă în stare...
    Fiindcă Matilda nu era un animal inferior care să nu-şi dea seama că nu are împotriva mea nicio probă de vinovăţie (istoria cu Căprioara nu putea fi o astfel de dovadă), totuşi că avea o stare din care ţâşnise gândul că, oho! şi încă cum eram vinovat... Strâns cu uşa, acest gând poate că s-ar îndepărta în sinea ei de persoana mea, dar ar reveni asupra omului în general. Şi aici cum ai putea să nu-i dai dreptate? Rămânea doar că eu ajunsesem pentru ea un om în general, şi nu eu, Victor, bărbatul cu care făcuse un copil, şi Petrini, care fusesem asistent universitar, nume care devenise şi al ei...
    Bine, sunt un om în general, capabil de toate crimele pe care el le-ar putea săvârşi şi pe care le şi săvârşise în acest sinistru secol. Nu omorâsem eu un om în mină? E adevărat că mă apărasem, ei şi? Că mă apărasem o spuneam eu, dar care era adevărul? Nu cumva folosisem doar pretextul care se lipea perfect pe... Cine îmi spusese mie că gardianul chiar vrusese să mă omoare? Faptul că alţii muriseră? Erau bătrâni, slabi, în timp ce eu eram tânăr şi rezistent şi găsisem şi trucul cu puloverul pe sub cămaşă. Era chiar atât de sigur că după încă trei-patru zile gardianul n-ar fi renunţat? Ar fi trebuit să risc să-i acord o şansă, or eu, din dorinţa mea obscură de a ucide, riscasem cu adevărat să fiu prins şi să fiu la rândul meu omorât. Nu-i auzisem eu glasul limpede de nevinovăţie în clipa când îi astupasem gura şi îi şoptisem: duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?... Spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară rău că te omor! Dom' şef, şoptise şi el (deci nu strigase ca un animal prins în capcană!), îmi şoptise cu simplitate şi omenie (adică suntem oameni, nu mă omorî): dom' şef, n-am vrut să-ţi fac nimic!
    Care fusese răspunsul meu? Ei, da, te cred! Mă înduioşezi, o să am remuşcări! Şi îl aruncasem în tunelul răsturnat şi negru al morţii.
    Cele mai rele supoziţii asupra comportamentului nostru se fac totdeauna când suntem smulşi din universul în care alte determinări decât cele fireşti ne-au împins să acţionăm într-un anumit fel şi suntem judecaţi după cele normale, opunânduni-se un cod moral şi chiar juridic care acolo unde am săvârşit o anumită faptă nu mai există; fiindcă în niciun regulament al detenţiilor nu scrie că un gardian are dreptul să bage pe un condamnat la carceră, iarna, desculţ şi în cămaşă; cât despre codul moral, să nu mai vorbim, încât mă trezii râzând sălbatic la gândul că destinul vrusese ca fapta mea să nu fie descoperită; iată codul moral care mă apărase: călăii îşi merită pedeapsa; cât despre o aşa-zisă dorinţă a mea obscură de a ucide, trebuie să spun că în fiecare seară trăiam clipe de groază când eram smuls din aşternut şi trimis între cele patru scânduri, în acel sicriu în picioare printre crăpăturile căruia şuiera adesea vântul: dacă mă prinde că am un pulover pe dedesubt şi mi-l ia? Dacă cineva m-a turnat? S-a zis cu mine!
    Cât despre ultimele lui cuvinte, atât de umane, bineînţeles că ştiam că în acele clipe erau sincere, da, în acele clipe, desigur, îşi adusese aminte că e om, dar pe urmă, dacă l-aş fi cruţat, ar fi uitat de această fulgerătoare iluminare a conştiinţei lui nici măcar abrutizate, ci rele din naştere, din firea lui infamă, şi nu m-ar fi cruţat el pe mine, cu atât mai mult cu cât n-o făcuse înainte, când eu, ca om, nu-i făcusem nici un rău, dar el avusese revelaţia lui acolo, la gura sobei, cu vătraiul în mână, că tocmai ca om nu trebuie să fiu curăţat...
    De câte ori nu încercasem s-o determin pe Matilda să nu mai vadă în mine un om în general, ci omul ei, care o iubise atât de tare şi de soarta căruia nu trebuia să se despartă. Dar şi-o legase vreodată? Nu, era răspunsul ei, nimeni nu-şi poate lega soarta de-a altuia.
    Ştiinţa despre soartă, despre care gânditori români au afirmat că o avem mai mult decât alţii, nu se confirma în comportarea Matilda. Da... Ar fi şi plictisitor să trăieşti cu o astfel de ştiinţă, când numai dezordinea te pune în armonie cu murmurul surd, înfundat a ceea ce ne scapă. Fusese mai puternică decât mine, acţionase ca o forţă a naturii, niciun gând n-o speriase. Mă văzuse rău, n-avusese îndoieli că se putea înşela. Mă iubise doi ani, nu se dăduse îndărăt. Sentimentul începuse să-i fugă: nu numai că nu-l oprise, îl biciuise să fugă mai repede. Fusesem închis, mă aşteptase, deşi trădându-mă, deşi poate că nu! dar căzusem, mă părăsea...
    Şi totuşi, despărţirea aceasta era împotriva mea, o luptă pe care Matilda vroia s-o câştige. Să câştige ce? Nu înţelegeam, când eu abandonam totul...
    Ce e o despărţire? O simplă separare de corpuri. Interese superioare însă ar trebui să ne împiedice să transformăm un lucru atât de simplu (şi ce e mai simplu şi mai firesc decât să te desparţi de cineva dacă înţelegerea nu mai e posibilă?) într-o ruptură totală şi definitivă luând în stăpânire o a treia fiinţă, un copil, care s-a născut într-o lume în care acest copil trebuia să aibă în preajma lui pe cei care l-au făcut.
    Eşecurile noastre în ideea pe care ne-am făcut-o despre fericire trebuie să cadă pe planul doi... Ce zicea însă Matilda?
    Şi ca şi când ar fi auzit de dincolo această întrebare, uşa biroului meu se deschise şi ea intră.....

                                                                 XXVII

                              - Ei, zise, ai reuşit să dezlegi "enigma" comportării mele?"
    Pusese cu sarcasm cuvântul enigma n ghilimele, vrând parcă să spună că nu există nicio enigmă şi nu dădea, după cum nu dăduse nici până atunci, niciun ban pe gândirea mea, incapabilă să înţeleagă în mod firesc ceea ce e atât de firesc...
    Firescul ăsta era ea, vocea ei sfidătoare, ochii ei care străluceau ca un diamant verde, surâsul ei adresat altuia... Se aşeză pe canapea şi îşi acoperi bine genunchii cu rochia ca pentru a-i feri, ca o pudică fată, de nişte priviri concupiscente. Acei genunchi nu mai erau ai mei, altcineva va avea de-aici înainte dreptul să se uite la ei şi să-i mângâie. Îşi puse bărbia în palmă şi cotul pe picior.
    - Te-ai gândit vreodată, continuă fără să mă slăbească din ochi şi fără să clipească, să te uiţi la tine, aşa, ca dinafară, şi să te vezi aşa cum eşti?
    Înţelesei că tirul blând şi totodată primejdios al întrebărilor mele dinainte se oprise, sau că nu le mai puteam relua, şi acum începea al ei. Nu trebuia s-o întrerup, încât tăcui, întins cum eram în spatele biroului şi cu picioarele pe cristal, hotărât să rezist ispitei de a-i răspunde. I-auzi!
    O să spună ea cum sunt, văzut dinafară, ochiul ei fiind al adevărului, eram ferm convinsă. Auzisem? Că în prima clipă a întâlnirii noastre, atunci pe stradă, pe ninsoare, ochii mei i se lipiseră de ceea ce i se mai putea zări din picior sub haina de blană şi deasupra cizmei. Că mă uitasem la ea ca la o curvă... Purtarea mea faţă de Petrică, pe care îl făcusem să urle prin copaci, Căprioara pe care o omorâsem, Tamara... şi aşa mai departe...
    - Ai ştiut că mi-a fost scârbă de tine de la început? Te-ai văzut vreodată cu ochii ăştia? Îţi amintesc eu nişte fapte, continuă Matilda, nimeriseşi odată la noi peste o ceartă de-a mea cu Petrică. Eram insultată şi înjurată. Ce-ai făcut tu? În loc să pleci, cum ar fi făcut orice om normal şi civilizat, te-ai aşezat în fotoliu şi ai început să asculţi cu o plăcere sadică. Şi după ce Petrică m-a umplut bine cu noroi (şi asta a făcut-o la îndemnurile tale diabolice, el singur mi-a povestit mai pe urmă) v-aţi ridicat amândoi şi m-aţi lăsat singură ca pe-o cârpă murdară de care ţi-ai şters picioarele. Şi mai pretindeai ulterior şi pretinzi şi acuma că mă iubeai în clipele acelea. Ei! Ce zici de asta? Chiar şi un om care nu iubea n-ar fi tolerat să fiu terfelită, ar fi încercat într-un fel sau altul să-l potolească pe Petrică, să-i împace pe soţi, nu să se bucure de spectacolul degradant pe care îl dădea un om deja atins de o boală gravă. Zadarnic ţi-am aruncat priviri să intervii, ţi-am zâmbit, crezând că eşti un om întreg, un bărbat nobil, un intelectual cultivat care trebuie să reziste ispitei grosolane de a se delecta de înjosirea altora. Nici bună-ziua nu mi-ai dat la plecare ! Ce ticălos! Mă întreb cum am putut trece vreodată peste asta!
    Şi eu mă întreb, gândii, cu atât mai mult cu cât nu numai că ai trecut, dar te-ai şi îndrăgostit de mine...
    - Ţi-am spus atunci că Petrică a dat de scrisorile tale, ca să te determin să nu-mi mai scrii, continuă ea, mai ţi-aduci aminte? Că a venit acasă în lipsa mea, a scotocit peste tot şi le-a găsit. Ei, află că nu le-a găsit el, eu i le-am dat, dacă vrei să ştii, să le citească şi să vadă ce fel de om eşti, ce fel de prieten avea, că murea după tine de admiraţie. Atunci a deschis şi el ochii. Ce canalie, a spus. Ce tip ignobil, grosolan şi primitiv! I s-a făcut scârbă şi află că ai pierdut în el pe singurul om din lume care îţi putea purta o afecţiune sinceră şi să te preţuiască cum nu meriţi toată viaţa. De silă i s-a făcut rău, s-a dus la baie şi a vomitat, iar scrisorile, afară de una, le-a rupt şi le-a aruncat la coş...
    Disgraziata, gândii, înveselit, ai vrut să complici intriga tu însăţi şi să asişti cu voluptate la spectacolul înfruntării dintre mine şi Petrică, spectacol care n-ar fi avut loc dacă nu-i dădeai scrisorile. L-ai găsit pe Petrică într-una din fazele lui hiperumaniste şi ai ameţit de dorinţa de a-l chinui cu revelaţiile din scrisorile mele. Da, mi-aduc aminte, el a venit de-acasă în excursia aceea cu scrisoarea în buzunarul vindiacului şi te-ai delectat ascultând lectura ei cu mine de faţă. Arbitrai! Adică ai încercat s-o faci şi ai fi vrut să ne vezi pe amândoi ridicându-te în slăvi şi noi doi îmbrăţişându-ne şi umilindu-ne în faţa măreţiei sufletului tău, pe care nu-l meritam nici unul.
    - M-a întrebat: îl iubeşti? continuă Matilda. Cum o să-l iubesc, i-am spus, dacă l-aş fi iubit nu-ţi arătam scrisorile. Dacă ne despărţim, Petrică, nu ne despărţim din pricina lui. Şi totuşi îl iubeşti, mi-a răspuns el cu o mare tristeţe, te atrage, nu-ţi dai seama, omul ăsta are în el atracţia abjecţiei, chiar şi acum după ce am văzut la ce se reduce un om, tot nu pot să-l detest... Da, da, aşa este, dacă ar depinde numai de mine, aş trece peste istoria asta şi i-aş rămîne mai departe prieten... Şi asta mi se întâmplă mie, că sunt bărbat, dar ce i se poate întâmplă unei femei cu un suflet atât de pur ca al tău...
    I-auzi! gândii, te pomeneşti că asta e greşeala mea, că nu i-am spus niciodată cât e de pură. N-am fost atât de ridicol ca Petrică, ar fi trebuit să încerc. Pesemne de aceea o exaspera primul ei bărbat, care când o auzea vorbind astfel îi spunea du-te-n...
    - Şi acum mă întreb cum am putut suporta atâtea josnicii, continuă ea cu o expresie iluminată (se vedea că nu-şi încăpea în piele de mândrie că în sfârşit redevenise ea însăşi), ar fi trebuit să-ţi dau paşaportul chiar de-atunci, când în faţa lui Petrică sfâşiat de durere ai încercat să te urci pe mine! Ce mârşăvie! Te-ai gândit vreodată cât eşti de abject?
    Da, îi răspunsei în sinea mea, chiar de-atunci şi ţi-am şi spus că nu vreau să te mai văd şi o să te dau uitării. Te şi dădusem, dar în aceeaşi seară când m-am întors acasă te-am găsit plimbându-te rătăcită prin faţa porţii mele! Nu-ţi era ţie gândul la paşapoarte!
    Contemplam, în timp ce ea vorbea, zilele şi anii de singurătate cate mă aşteptau în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, într-o simplă odaie în care, îmi spuneam, nu va mai intra nici o muiere, pură sau impură! O să găsesc eu până la urmă să intru undeva, poate chiar în uzina unde lucrează tatăl meu, cu acel director inteligent care gândea că o ispăşire încetează de îndată ce omul a redevenit liber... Cartea pe care o voi scrie va fi scurtă, cât Manualul lui Epictet, dar viaţa ei va fi lungă şi va deveni de actualitate în chiar timpul vieţii mele. Silvia o va descoperi şi va putea să vadă, ea cea dintâi, cine este tatăl ei...
    Elanul pe care îl simţeam cum creşte în mine mă smulse parcă din casa asta în care nu mai aveam ce căuta şi închisei ochii...
    Nu pot spune, gândii, că n-am trăit destul pentru a-mi dedica tot restul vieţii numai muncii mele. Cunosc şi faţa şi reversul lucrurilor şi nicio surpriză nu mă mai poate clinti... Doar melancolia poate, boarea tristeţii, mâhnirea (duşmanul meu!), dar voi rezista şi voi găsi eu un drog împotriva lor...
    - ...Aha! exclamă Matilda, nu răspunzi, nu-ţi mai convine, nu eşti capabil să-ţi vezi abjecţia în faţă. Păi cum s-o vezi când te contopeşti cu ea? Sigur, în mintea ta are altă denumire, ceva nobil, frumos, filozofic, spirit, ehe, ceva cosmic, cum o să crezi tu despre tine că eşti un zero? Nici nu e uşor, trebuie să recunosc că şi mie mi-au trebuit ani de zile până să descopăr până unde am căzut trăind cu tine...
    - De ce m-o fi insultând femeia asta? exclamai şi eu, de astă dată tare şi uitându-mă absent pe deasupra capului ei pe fereastră, care se albăstrea sub înserare. Ce dracu ţi-am făcut, ce-ai cu mine, cotoroanţă isterică? Nu te mai osteni, ştiu totul, nu m-ai iubit, m-ai pândit, vrei să spui că şi cei doi ani când m-ai făcut s-o cred au fost o minciună, că te-am sedus, tânără fecioară!
    - Da, strigă ea, au fost doi ani de coşmar, toată lumea era uimită, Matilda, ce e cu tine, trezeşte-te, nu te recunosc, Matilda, nu mai eşti tu! Abia când am rămas însărcinată m-am îngrozit: ce mi se întâmplă? De cine m-am legat eu pentru toată viaţa? Ştii ce s-a întâmplat atunci, noaptea târziu când te-am aşteptat să-ţi spun ce mi-ai făcut şi ce mi-ai zis! Am vrut să mă duc să întrerup sarcina. Ăsta e bărbat, care îmi spune că o să-mi pună copilul pe băţ chiar în clipa când soţia lui îl anunţă că va fi tată şi o să-l arunce într-o prăpastie? Trei zile şi trei nopţi am auzit în urechi vorbele astea. Dar m-au oprit toţi, şi Tasia şi Petea şi Vasia şi chiar Tamara, de care ţi-ai bătut joc... Da, da, Tamara, căreia i te crezi superior, s-a dovedit că e cu un cap mai presus decât tine. Ce vină are copilul, a zis ea, că tatăl lui nu e zdravăn la cap? De ce să-l scoţi? Ai destul timp pe urmă să te desparţi de el!
..................................................................................................