Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

.............................................................................................
                                                         6.

                                 Îi dădui un telefon, stătea departe de centru şi s-ar fi putut să nu-l găsesc acasă.
    - No, bădie, acasă eşti? îl întrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscându-i vocea la aparat.
    - Acasă mi-s, tu eşti, Petrini?
    - Da, ce făceai?
    - Citeam!
    - Pot să te deranjez?
    - Pentru un prieten, musai să laşi cititul, căci el este un om viu şi mişcătoriu, în timp ce cartea stă liniştită acolo unde o pui şi nu dă semne de supărare că o părăseşti. Vino! Mintenaş mă îmbrac şi ieşim la o preumblare.
    Vorbea adesea astfel, persiflându-i pe ardeleni, deşi era el însuşi ardelean, încercam şi eu acest limbaj când mă întâlneam cu el, dar numai atunci, fiindcă n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa cărturarului neaoş ardelean cum făcea el, imitându-i de fapt gândirea, şi bineînţeles că n-aveam niciun haz. Mai ştiam ceva, că Ion Micu (căci aşa îl chema, şi când se prezenta adăuga şi particula Klein iritându-i pe unii, căci ei credeau o clipă că o fi descendent al marelui Inocenţiu, şi când aflau că nu...) când folosea acest jargon era la el un semn că îşi păstra neatinsă şi ascunsă adevărata gândire, pe care n-o expunea oricui, încât mă bucuram când vedeam că îl părăseşte pentru mine şi discută normal: semn de preţuire şi prietenie.
    Nu ştiam de ce, dar avea asupra mea un ascendent... nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu numai că nu mă supăra, ci în mod bizar parcă chiar simţeam că mi-era necesar. Poate pentru că dintre toţi universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că putea răspunde la orice întrebare pe care i-aşi fi pus-o, în acei ani când de pretutindeni răsăreau semne de întrebare?
    El era singurul liniştit, destins, ironic, adesea sarcastic chiar şi cu cei bătrâni, care, foarte nervoşi, preferau să nu-i dea replica, sau poate că nici n-o aveau atunci pe loc... Era membru de partid, fost  tecist în ilegalitate, n-avusese deci timp să-şi ia licenţa, fusese totuşi numit direct asistent la Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea lui fiind presa literară... Lecţiile îi erau încărcate de glume pe care studenţii serioşi nu i le apreciau, în schimb râdeau ceilalţi... Vorbind de pildă de Caragea Vodă, expediase astfel analiza marxistă a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui Caragea) şi prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile uşoare (ceea ce era riguros exact.) Studenţii serioşi ridicaseră stilourile din caiete.
    - Să scriem asta? întrebase unul posomorât, parcă indignat...
    Într-o zi venise de la Bucureşti în vizită în oraşul nostru un membru al Biroului politic, însărcinat cu învăţământul şi cultura. Că de ce nu ştim încă ruseşte? ne întrebase el sever după ce ne adunase pe toţi în aula universităţii. Ne citase la un moment dat în timpul conversaţiei libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc în ruseşte, apoi văzând că nimeni nu l-a înţeles, ni-l tradusese în româneasca lui nu atât stricată, cât marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc şi în acelaşi timp rusesc.
    - Dar dumneavoastră, când aveţi de gând să învăţaţi româneşte? răspunsese atunci Ion Micu, creând cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci liderul nu avusese în primele clipe replică: apoi se înfuriase.
    - Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mândri de drăcuşorul mic-burghez care zace în ei şi care îşi scoate corniţele ori de câte ori e vorba de lucruri serioase.
    Ion Micu îi replicase:
    - În orice caz văd că şi dumneavoastră, gândiţi prin sistemul de imagini care face parte din opiumul popoarelor: drăcuşor, corniţe... Or, noi, marxiştii, ştim că nu există draci şi nici fii de-ai lor, drăcuşori...
    - Dumneata eşti marxist? îl întrerupsese liderul, ca şi când ar fi fost convins că are în faţă un impostor.
    Micu surâsese candid:
    - Da, ca şi dumneavoastră!
    Îl găsii gata îmbrăcat să ieşim, totuşi, mai întârziarăm, nu vroia să plece, se uită de câteva ori discret la ceas şi nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gândea la ceva, tăcut, şi pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toţi la un rendez-vous, când suntern puşi să aşteptăm pe cineva care a depăşit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou şi mă întreba câte ceva, eu îi răspundeam, dar el nu avea aerul că m-a auzit.
    Întru târziu, după vreun ceas, se auzi la intrare cheia răsucindu-se în uşa apartamentului şi apăru Ivona, soţia lui, care intră în birou fără un surâs că îşi vedea soţul, fără o tresărire că avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese şi ea utecistă în ilegalitate, dar fără să fi fost închisă, cum se întâmplase cu soţul ei.
    Femeie tăcută, fără să fie placidă, o brunetă, stătea şi asculta conversaţia fără să intervină, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, dar parcă tot timpul se gândea la altceva, care, fără s-o obsedeze, îi acapara totuşi gândirea. Când deschidea gura, o făcea ca să-şi contrazică, în felul ei absent, soţul, sau să-i spună că are nişte telefoane de dat şi o să treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de vorbit. Când era prezentă, întâlnirea mea cu Micu era stricată.
    - Mi-ai dat telefon că vii, nu că întârzii, zise Ion liniştit, fără reproş.
    - Am mai avut treabă, zice ea cu un glas alb, fără să mai adauge ceva, de pildă să explice de ce a telefonat atunci că vine, sau de ce n-a telefonat că întârzie.
    - Ai avut necazuri?
    - Nu!
    - Eu ies cu Petrini să facem o plimbare.
    Mai târziu am aflat că el o iubea, iar ea nu, însă o iubea mai mult decât se putea bănui, iar ea nu-l mai iubea deloc când îl cunoscusem eu şi mă întrebam dacă îl iubise vreodată. Mă întrebam chiar cum dracului o fi arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca şi acum, sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atât de tare?
    O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina (întrebarea populară "ce-o fi găsit la ea" ţi se punea îndată ce-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urâtă, însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi. vocea puţin îngroşată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispreţ fără adresă precisă, o făceau net antipatică: dispreţ de ce? Al unei gândiri adânci, al unei sensibilităţi deosebite? Nimic! Doar siguranţa de sine, vag stupidă, a omului comun...
    Şi totuşi, ea avea să-l părăsească în cele din urmă, fireşte pentru un altul, şi Ion să sufere mulţi ani, după aceea, deşi se recăsătorise el însuşi, aproape imediat, cu o studentă pasionată ca şi el de literatură, de altă rasă decât Ivona, dar... fireşte, a apărut şi un dar, însă ceva mai târziu; fapt e că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pildă starea timpului şi că Ion să nu iasă fără să-şi pună la gât un fular gros... Într-o zi ea chiar i-a trimis acasă un peşte... Dar despre istoria cu acest peşte o să mai am, poate, timp să vorbesc...
    Ion era un tip afectuos; în prietenie, când ne plimbam, de pildă, mă lua de braţ, lucru care mă jena.
    - Ioane, îi spusei degajându-mă, marele poet nu suferă de nici o sciatică, acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă n-a acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie să-l părăsim!
    - E prea târziu, răspunse el îndată, semn că ştia totul. E prea târziu, repetă, în locul lui a fost numit domnul Roşu Decebal, care prin numele lui a lăsat să se înţeleagă unde trebuie că e roşu şi în gândire, iar cu prenumele că e un neaoş urmaş al marelui rege dac. Naţiunea, ne învaţă Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdată nu va dispărea, în cât e nevoie încă de naţionalişti roşii ca domnul Decebal, ce-a înfrânt popoare multe, de jos şi de pe cal...
    Ăstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, deşi, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci căuta doar să-mi sugereze că inflamarea gândirii nu ne duce spre decizii raţionale. Dar înţelesei că aprobase, în sinea lui, hotărârea. Ai fi zis că, în ciuda ironiei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profeso rul Roşu Decebal. Era firesc! Făceau parte din acelaşi partid, căci nulul profesor se înscrisese prin primăvară... Totuşi continuai:
    - Ioane, numirea unui dentist în postul de decan nu mă deranjează. În general, orice numire de acest gen a unor personalităţi politice, dar care au totuşi o cultură, în locul, să zicem, al unor titulari nu prea străluciţi şi mai ales compromişi în vechiul regim, în orice caz reacţionari făţişi, cum era fostul decan, are un sens. Dar să dai afară un mare poet şi filozof care are dificultăţi în adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal.
    - Petrini, spuse el atunci sever, observând pesemne că începusem să ridic vocea, revoluţia, ea însăşi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem că e un lucru înălţător, deşi, cei lucizi ştiu că e o maladie, dar nu suntem noi vinovaţi că am moştenit o societate bolnavă... în mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalităţii vechii societăţi ia cu sine pe toţi cei care nu acceptă să-şi însuşească noile principii. Nu există revoluţie paşnică, chiar dacă ea, să zicem, nu e sângeroasă.
    - Există valori absolute, strigai eu, de care nicio revoluţie nu trebuie să se atingă. Filozofia e una din ele.
    - Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi, răspunse el şi nu ştiu de ce, pronunţând cuvântul unii râse.
    - Dar cum am putea să le cerem să se dezică de ei înşişi, de gândirea lor liberă, de opera lor şi să pună în locul a toate acestea două broşuri, ale unui oarecare Jdanov? Ţie nu-ţi pasă, predai liniştit limba şi literatura română: nu eşti pus să vorbeşti studenţilor în locul lui Eminescu despre împărţirea lumii în două lagăre...
    - .Păun-Fincio, zise el sec. ..
    - Ce e cu Păun-Fincio?
    - În locul lui Eminescu. Şi Neculuţă. .
    - Ce e cu Neculuţă?
    - Şi Cezar Bolliac.
    - Adică?
    - Adică toţi ăştia în locul lui Eminescu.
    - Şi tu ai acceptat?
    - N-am acceptat încă.
    - Dar ai de gând să accepţi!
    - Mda!
    - De ce mda? Da sau nu!
    - Cred că da, dacă n-or să mă dea... afară.
    - Tocmai pe tine? De ce?
    - Parce que la republic que c'est le diable et moi je suis partisan de la republique! Donc, je suis un diable!
    - Şi dacă nu te dă afară, vrei să zici că vei juca rolul diavolului predând pe Păun-Fincio, Neculuţă şi Cezar Bolliac în locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!
    - Am citat greşit: "La Republique c'est la pensee et la pensee c'est le diable". Le voi preda studenţilor pe Neculuţă, dar prin gândire îi voi determina să se ducă la Eminescu.
    - Tot e ridicol! N-ar fi mai bine să pleci?
    - În zilele, noastre, râse el, nimeni nu mai pleacă, eşti dat afară, dar să pleci tu singur, prin propria ta voinţă, nu se acceptă, aşa încât, reluă el după o pauză văzând că tac, nu mai spune că nu-mi pasă, că predau liniştit limba şi literatura română.
    Aşadar, gândii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte departe! În lumina acestor revelaţii gândul meu de a acţiona în apărarea marelui poet, pe lângă că era net riscant, n-avea nici cea mai mică şansă de a ralia pe cineva. Dacă până şi acest coleg care era membru de partid vedea posibilă chiar darea lui afară, înseamnă că a altora... şi mai ales cea efectuată, a marelui poet, nici nu mai intra la socoteală, nimeni n-avea să protesteze. ..
    - Totuşi, spusei brusc îndârjit, eu voi protesta.
    - Dacă ai s-o faci, răspunse atunci Ion Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apăra când vei fi tu însuti ameninţat.
    - De ce aş fi eu însumi ameninţat? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să nu mai fie cultură, continuai indignat şi deodată nepăsător de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele două lagăre (oribile cuvinte, cu puţin efort, de gândire se putea evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în două) şi nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va îndemna să realizez.
    Se lăsă o tăcere. După câţiva paşi, Ion Micu exclamă:
    - De! Ca şi când poziţia mea ar fi semănat cu a acelui moşier al lui Rebreanu care îşi creează în faţa ţăranilor în revoltă o imagine despre sine idilică, provocând acel răspuns dubitativ.
    Ajunsesem în centru şi paşii proaspătului meu prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea oraşului nostru, braseria unde ne mai întâlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru - îi plăcea cafea filtru, bea câte două sau trei la rând...
    Mie îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece şi parcă într-adevăr şi ea mai bună decât în alte părţi.
    Ion Micu clipi iritat când văzu că masa la care îi plăcea lui să stea într-un colţ pe o canapea de trei persoane era ocupată. Îmi explicase şi de ce: acolo puteai discuta liniştit, erai păzit de pereţi din două părţi, nu se putea aşeza alături de tine unul cu urechile lungi...
    Dar ne întâmpină chelnerul care îi cunoştea preferinţele şi ne spuse că masa va fi imediat liberă, clienţii au cerut plata. Da, dar plătind mai ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gând s-o bea repede.
    Ion începu să-i înjure, în timp ce chelnerul ne sfătuia să ne aşezăm undeva şi îndată ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu înţelesesem, adică nu crezusem până atunci că în timp ce clienţi ca noi îşi beau liniştiţi cafeaua sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea aşeza unul cu urechile lungi.
    - După ce îi recunoşti? îl întrebasem pe Ion.
    - Nu achită nota, îmi răspunsese el.
    - Bine, dar cum îi recunoşti înainte de a achita nota?
    - Au urechile lungi!
    - Chiar?
    - Da, deformare profesională.
    Râsesem, dar aşteptând să ni se elibereze masa, în timp ce "lingeam" o bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă de alături se şi aşezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar căruia chelnerul îi şi adusese o cafea, scosese un ziar şi sta cu nasul în el, în timp ce o ureche era într-adevăr vizibil răsucită spre noi.
    - Ioane, zisei şi îi făcui semn discret cu capul spre masa vecină.
    - Un tâmpit, zise el tare, e aşa de bou încât îşi închipuie că nu-l ia nimeni în seamă şi poate el să tragă cu urechea şi să-şi facă pe urmă liniştit raportul către şefi... N-o să afli nimic, bă, eşti aşa de prost că or să te dea afară, aşează-te şi tu lângă alţii, eu vă cunosc din ilegalitate, sunteţi aceiaşi idioţi şi fără fler, cu toate că serviţi acum altă cauză... Du-te şi mă spune că ai fost mirosit de unul şi te-a înjurat......
    Trecurăm în sfîrşit la masa noastră şi chelnerul ne şi aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnarăm în ceşti...
    - Ar fi prea simplu, zise Ion.
    - Adică?
    - Să te duci să predai copiilor abecedarul.
    - Şi de ce n-ar fi simplu?
    - Lucrurile sunt mai complicate, rosti el sibilinic şi se ridică încet, ai fi zis ca un moşneag cu umerii încovoiaţi de atâta înţelepciune şi se îndepărtă şi dispăru după o perdea.
    Rămăsei singur câteva minute şi mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. Dispăruse, lăsând în urma lui ceaşca de cafea pe care o băuse, ca o enigmă: era sau nu; era cel care o comandase un... Hm! gândii, Ion exagerează, nu poate un om să-şi bea liniştit o cafea şi să răsfoiască un ziar, fără să-l suspectezi că...
    I se vedea urechea răsucită spre noi, ei şi? Ce să facă la urma urmelor şi el cu urechile, să şi le taie, să bage un mototol de vată în ele, să şi le astupe cu palmele ca să ne convingă pe noi că nu era un...
    - Lucrurile nu sunt atât complicate, cât complexe, spune prietenul meii revenind. "L'enfer, c'est Ies autres", spune domnul Sartre şi are dreptate, uitând însă să adauge că treptele infernului încep de sus, unde mai poţi încă respira şi, cu cât cobori, cu atât aerul e mai împuţit, pentru ca jos de tot, în infern, les autres să te împiedice literalmente să respiri. Te sufoci şi îţi dai duhul. Or toată chestiunea e să supravieţuieşti!
    - Nu te înţeleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că "L'enfer ce sont Ies idâes qui viennent du haut. Les autres", cu cât cobori mai jos, cu atât sunt mai străini de ele. În fond avem un regim popular în care într-adevăr masele se simt bine. Ce-i pasă oţelarului cu tare că un mare poet şi filozof a fost înlăturat de la catedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu fundul în sus ca să se mai poată spune că filozofia lui are oarecare valoare? După acest oţelar, Hegel poate foarte bine nici să nu mai existe, el îşi vede de oţelul lui, participă la şedinţe unde are dreptul la cuvânt, îşi iubeşte nevasta şi copiii şi cînd ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă unde se cinstesc şi discută despre ale lor. Ştiu asta de la tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care nu diferă de a altora. Ca învăţător într-o şcoală oarecare nu mă voi deosebi nici eu de ei şi mă voi simţi perfect.
    Ion sorbi din cafea şi îşi bulbucă ochii într-o parte, semn că gândirea îi aluneca rapid şi trebuia să facă un efort să-i domine toate nuanţele.
    - Pentru că, zise el, ne aflăm într-o fază încă idilică. Masele n-au venit încă pe deplin în contact cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care ele, după cum zici tu, se simt atât de bine.

                                                                   XII

                                               Deodată ridicarăm amândoi privirea şi văzurăm că lângă masa noastră se oprise un pitic care ţinea un chibrit în mână şi se uita la noi. Un cerşetor care da târcoale pe-aici, îl mai văzusem şi în alte dăţi. De când se oprise lângă noi şi nu-l simţisem? Şi de ce tăcea? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem?
    - Ce vrei, bă? se răsti Ion , la el.
    Piticul lăsă să-i iasă din gât un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea articula cuvinte, nu era însă şi surd, fiindcă răspunsese prompt la întrebare şi întinsese insistent chibritul înainte.
    - Nu-ţi dau nimic, cară-te de-aici, zise Ion scos din sărite, la care presupusul mut îşi spori brusc zumzăitul în semn de protest şi o luă spre alte mese. ..L-am văzut în tramvai într-o dimineaţă, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a zis pardon şi a înaintat printre pasageri fără mutra cretină pe care şi-o ia aici...
    - Crezi că e un...
    - Bineînţeles! Ortega y Gasset a formulat în Revolta maselor (caile oarecum depăşite de consecinţele războiului) o idee foarte interesantă. Masele vor pune stăpânire pe tot, au şi pus mâna pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe sălile de cinematograf, pe hotelurile şi staţiunile care altădată le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transoceanice...  Le mai rămâne, adaug eu, să pună mâna şi pe puterea politică şi marea putere financiară şi economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal. Masele sunt sătule de liberalism, care n-are niciun haz. Ele vor puterea deplină şi adevărată, nu le interesează de pildă democraţia parlamentară, cu alegeri şi alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e că dispui de soarta altora. În alegeri vei obţine 99,80 la sută şi vei fi singurul partid care candidează. Liberalii burghezi sunt nişte imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum însă ele nu mai sunt oprimate şi au alte apetituri, nu le mai interesează pe ele libertatea. Ce să facă, în fond, cu această libertate? Citesc în ziarele lor libere că ministrul cutare e compromis, că însuşi guvernul îşi face de cap şi că trebuie să părăsească puterea. Ei şi? Ce le iese lor din toate acestea? Ce le pasă lor de agitaţia electorală (coşmarul liderilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament neputincios, iar majoritatea să propună preşedintelui republicii un guvern şi mai lamentabil, care poate intra în criză la nici trei luni după votul de încredere? Să faci să se încolăcească la picioarele tale masele, cu strigăte isterice de adoraţie şi tu, ca un «părinte», să le dai pe hârtie legi extrase din viziunile utopice ale umanităţii, şi în realitate să le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar selecţionaţi dintre cei mai primitivi, mai cruzi şi mai fanatici şi să terorizezi aceste mase, să vii în întâmpinarea pornirilor lor obscure de autoritate şi dominaţie, iată ce înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fără crâcnire, iar în faţa plutonului de execuţie cei mai puri dintre ei vor striga trăiască, adică să trăieşti tu, "părintele" lor, care ai bifat în acea zi printre numele celor care trebuie să dispară şi pe al acestor revoluţionari puri, care cât au fost şefi nu pe puţini au trimis şi ei la moarte. Discutam data trecută despre lipsa de substanţă a dorinţei lui Faust de a redeveni tânăr. Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esenţial pe această lume, adică puterea, puterea deplină şi totală, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute să cucerească pe o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a rămas însărcinată şi îşi îneacă progenitura într-un râu. Iubire lamentabilă! Goethe îi spune tragedie, dar nu e tragedie nicidecum. Să-ţi vinzi sufletul pentru atâta lucru denotă neînţelegere totală a germenului care a intrat încă din perioada monocelulară a apariţiei vieţii pe pământ în faimosul lanţ de amino-acizi care trebuia să ducă la apariţia bipedului numit om: asigurarea pentru el a celor mai bune condiţii de existenţă, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi ameninţat, libertatea absolută faţă de ceilalţi, adică puterea deplină şi discreţionară asupra lor. Cum vei obţine aceasta? Cu ajutorul tot al lor, propunându-le un ţel măreţ, apoi biciuindu-i să-l cucerească. Hitler, de pildă, le-a propus cucerirea lumii: l-au urmat săvârşind incredibile crime. Perioadele de democraţie sunt, pentru cine studiază bine istoria, nişte accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgâlţâit de furtuni, cuceriri şi tiranie. E drept că mulţi tirani şi cuceritori au sfârşit pe eşafod, Hitler s-a împuşcat!
    Se opri şi îşi turnă cafea în ceaşcă.
    - Sunt contradicţii în ceea ce îmi spui, îi zisei. Întîi o remarcă: adevărata putere nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin în faţă. Pur şi simplu. Unchiul ăsta nu era nici bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur apucându-l de coarne. Idiotul ăla nu ştia. Ei bine, nici unchiul n-a ţinut ca acela să afle, s-a şters liniştit cu şervetul, nu i-a spus nimic ca şi cînd acela nici n-ar fi existat şi a continuat să petreacă liniştit şi vesel. Totuşi se făcuse o tăcere de gheaţă, toţi se aşteptau ca el să reacţioneze şi să-l gâtuie pe agresor. Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu "se mânie" că "pedepseşte". Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, mânios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile, şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atât de mare încât sudoarea care îi tâşnise pe frunte era de sânge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleşi, ce valoare ar mai avea mântuirea?
    - Da, îmi reluă Nicu ideea, şi în timpul calvarului Isus se întunecă şi strigă: Eli, Eli, lama sabactani...
    - Un mare şef, continuai eu, primeşte şi el ceva în sensul unei scântei divine; el nici măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor înapoi poporului şi singura lui veghe e să nu apară cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redăruit-o şi de a îngenunchea pe alţii. Pe aceia într-adevăr îi stârpeşte fără cruţare. Tiranii moderni, de care vorbeşti tu, nu au în ei această scânteie divină. Dacă e să continuăm analogia şi să ne întrebăm în ce consta totuşi puterea lor eu aşi afirma că sunt de acord cu tine că o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindcă...
    - Ei, de ce n-o mai restituie, zise Nicu văzând că ezitam... N-o să spui că au pierdut contactul iniţial cu forţele divinităţii?!
    - Ba chiar asta vroiam să spun...
    - Că iau apoi contact cu forţele malefice?... continuă el fără ironie.
    De aceea ţineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu alţii, făcându-şi duşmani: nu era ironic cu mine, chiar când mă simţeam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum se întâmplase acum; rămânea foarte grav şi reflecta profund la ceea ce îi spuneam, când ar fi putut atât de uşor să mă persifleze...
    - Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un coşmar, turbură somnul tiranilor şi chinuie printr-o infernală singurătate... Oricând nişte oameni îndrăzneţi i-ar putea ucide ca pe nişte mizerabili descreieraţi ce sunt şi ei ştiu acest lucru. Iar masele sunt reprimate nu din plăcerea că au puterea, cum spui tu, ci din teama că aceste mase se pot oricând revolta. Teroarea continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate şi libertate.
    - Nu e convingător, zise el ridicându-se şi dispărând iar. În timpul unor asemenea întreruperi mă gândeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atât de des de la masă, sau eu care nu mă ridicam deloc, deşi nu beam mai puţin. Nu eram convingător. Ba eu cred că eram, în orice caz simţeam că, în forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această frenetică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, şi a apariţiei stranii a tiranilor totalitari care infirmau orice evoluţie în conştiinţe după două mii de ani de creştinism, două milenii în care martirii umanităţii suferiseră parcă zadarnic. Aveam sentimentul, presimţirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai târziu, când o apăsătoare experienţă avea să se adune în urma mea, şi după grele ameninţări, avea să ţâşnească gândul: Era ticăloşilor. În ziua aceea îmi dădea târcoale, dar nu reuşeam să exprim decât naivităţi grave şi locuri comune.
    - Iuliu Cezar a fost un dictator divin? mă întrebă prietenul meu chiar înainte de a se reaşeza pe scaun în faţa mea.
    - Da, a fost!
    - Şi totuşi a fost asasinat la idele lui marte. Da, şi eu cred că era atins de scânteia divină când se sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, şi chiar şi ulterior, după ce fu învinuit că vrea să devină imperator. Dar masele? Ei bine, masele nu l-au sprijinit să nu fie asasinat de puternicii aristocraţi ai senatului, cu toate că la auzul ştirii şi-au exprimat revolta, şi asasinii au trebuit să fugă. Brutus. Şi tu, Brutus?! s-a mirat el văzînd că printre cei care îl loveau cu săbiile se afla şi Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie şi încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui soţie şi chiar pe drum cineva a insistat să citească un mesaj şi să nu se ducă în dimineaţa aceea în senat. Ei şi? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau în altă zi, conspiraţia nu se formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în mişcare cu altă ocazie, deşi imprevizibilul psihologic putea să schimbe totul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit cuprins de îndoieli, căci Cassius şi Brutus au pierit şi ei de mâna lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se că moartea lui Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie organizată, chiar dacă o restitui maselor care ţi-au dat-o, fiindcă scânteia divină nu rezistă fără organizare, fără un partid care să reamintească tot timpul maselor că sunt libere şi să le ţină sub stare de vigilenţă. Acest lucru îl facem noi, comuniştii, pentru prima oară în istorie. Oamenii sunt agitaţi de principiile binelui şi răului, care nu apar decât foarte rar în stare pură, nu ştii dacă prietenul de azi (Brutus) nu va ridica mâine sabia şi nu te va lovi şi, desigur, invers, duşmanul tău înverşunat te va salva când te aştepţi mai puţin. Asta nu înseamnă că omul nu aspiră la o stare de spirit de echilibru şi că odată obţinut nu doreşte această permanenţă...
    - Asta în primul rând, continuai eu (în paranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut libertăţii, pentru a salva ideea, şi nu invers), să organizezi şi în toiul acestei organizări, ideea să se stingă: şi ce dacă moare cutare şef, lovit, să zicem, de duşmanii revoluţiei? Trebuie să institui teroarea asupra întregii ţări? Se prăbuşeşte ideea! În al doilea rând, nu sunt de acord că masele s-au săturat de liberalismul burghez şi chiar de libertate în general, neavând ce face cu ea, ele fiind în realitate, în acest secol, stăpânite de porniri obscure de autoritate şi dominaţie. Aşa te-ai exprimat...
    - Da, ripostă el deodată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net şi cinic, ştiu ce spun, şi eu fac parte din mase şi am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate şi dominaţie.
    Aici discuţia se opri brusc şi urmă o tăcere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai că e mare, că ţi-a închis drumul, că nu mai puteai merge înainte şi te întrebai ce mai puteai să faci! Cum să-l urneşti, să-l dai la o parte? El rosti totuşi, dar nu ca să-l înlăture, ci să mai pună parcă încă unul deasupra:
    - Acum comuniştii nu par necesari, zise el. Dar va veni timpul când viaţa fără ei va deveni imposibilă. Atunci vor fi căutaţi, se vor forma cozi interminabile la uşile birourilor lor, vor fi iubiţi şi respectaţi... Cine are urechi de auzit, să audă...
    Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spusese era foarte clar, mă gândeam, dar nu înţelegeam nimic, încercai zadarnic să continuu spunându-i că şi eu fac parte din mase şi am trăit destul ca să le cunosc, n-am descoperit în psihologia părinţilor şi rudelor mele, a rudelor rudelor mele şi a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominaţie şi autoritate, în afara unor prejudecăţi curente, moştenite prin tradiţie; să nu te vorbească de rău lumea, să nu te faci de râs, să nu te-arate cu degetul, chiar dacă e în joc ceva care ţie ţi se pare că ar fi fericirea; această fericire să fie în rîndul lumii eţetera, eţctera!...
    Cât priveşte faptul că n-ar avea ce face cu libertatea, n-am descoperit la nimeni o suferinţă în acest sens, dimpotrivă, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjuraţi, huliţi, li s-a dorit pieirea şi s-au bucurat când Antonescu i-a scăpat de ei...
    Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic:
    - De! şi goli paharul de bere, puse mâna pe noul filtru care ni se adusese, îşi turnă cafea, sorbi (mă întrebam cum de nu se frigea), îşi aprinse o ţigare şi dispăru iar de la masă, nu înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un râs fărâmiţat, care nu ştiai când se va opri: Să dea Marx să nu înţelegi prea târziu cuvintele mele!

                                                                   XIII

                                                 Am rămas posomorât. Tot nu înţelegeam..... A cunoscut pielea lui pornirile obscure de autoritate şi dominaţie a maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese în glas un puternic accent de om care ştie multe şi nu vrea să spună... începea, pentru întâia oară, să mă irite... Dacă ştia, de ce nu-mi spunea? Ce să înţeleg eu din această aserţiune referitoare la mase, irelevantă pentru mine?
    Mama, în blândeţea ei, folosea şi ea expresii dure când nu-i plăcea un om, de pildă când cineva făcea pe deşteptul...
    - Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de autoritate şi dominaţie pe care le transferă...
    - Cui le transferă? spusei.
    - Ai să afli!
    - Şi de ce nu-mi spui tu? Dacă zici că ştii?
    - Am şi spus-o, dar n-ai fost atent.
    Şi se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însuşi, foarte scrutător, dar şi cu simpatie.
    - Mărturisesc că n-am reţinut...
    - Multe nu se reţin, zise el ca un avertisment şi tăcu, bâţâind însă distrat dintr-un picior şi strivind cu scârbă ţigarea în scrumieră.
    Ai fi zis că n-o să mai fumeze cel puţin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul şi, gânditor, duse o nouă ţigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip.
    - Multe nu se reţin şi un anumit timp încă nu se vor reţine, repetă el şi văzându-i piciorul care nu înceta să tremure avui senzaţia netă că şi mintea îi bâzâia, ca un motor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, în timp ce şoferul dispăruse în mă-sa, nu se ştie unde.
    - Ascultă, Ioane, îi spusei, tu vorbeşti ca şi când capul tău a mai fost la un cur de mătuşă.
    El se gândi o clipă:
    - Păi a mai fost, zise, în timp ce tu îl studiai liniştit pe Hegel, mătuşa asta mă croia cu gârbaciul, să spun care sunt legăturile mele superioare, dar şi cele inferioare. Mătuşă a dracului! Dar şi eu, copil încăpăţânat: deşi îmi arătase probele, confruntându-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut şi nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunând că nu ştiu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta nicio urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu arătam...
    În celulă mă gândeam câteodată şi la marele poet şi îmi spuneam: ce frumos sună să gândeşti, cunoaşterea luciferică; splendidă metaforă! Dar cunoaşterea mea ce fel de cunoaştere era? Dar a individului de la Siguranţă? Relaţiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de torţionar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorât.
    - Aş putea să te trimit pe front, îmi spunea, adică întâi la Sărata să faci instrucţie, şi Sărata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar curăţa în două săptămâni de furunculoză, cel puţin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întâia: de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă şi pe linia întâia sunt locuri unde mai ai şanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te ţin însă aici, dar cu o condiţie..
    Era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemţii n-o câştigaseră, se repliau strategic pe poziţii dinainte stabilite, dar oricât erau ele de stabilite şi anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, şi omul meu se grăbea şi el: ce-o să fie? Dacă nemţii pierd războiul?
    A scos o hârtie bătută la maşină şi mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Siguranţă s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit eţetera! S-o scriu cu mâna mea şi s-o semnez. I-am spus că sînt de acord numai dacă încetează bătăile şi schingiuirile.
    - Bine, zice.  S-a ţinut de cuvânt şi după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat şi să cad în a altuia, care nu-şi punea el problema ce-o să fie si cum o să fie. Am fost rulat, am aflat după 23 August, că ăştia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun cu mărturie împotriva lor, au depus alţii... Mătuşile, le-a venit şi lor rândul s-o încaseze...
    Mă uitam la el: totuşi scăpase teafăr, şi nu era prea voinic, gând absurd, ca şi când ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate mutilat.
    - Ioane, zic, aş fi studiat mai puţin liniştit pe Hegel dacă aşi fi ştiut că un student din generaţia mea e torturat în beciurile Siguranţei şi bineînţeles dacă aş fi aflat şi de ce, dacă, adică, experienţele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atât de grave e pentru mine o enigmă şi nici acum nu te pot urmări. Nu te înţeleg! Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Troţki, şi Stalin e convingător când argumentează că acest menşevic avea gărgăuni în cap cu teoria lui a revoluţiei permanente... Pe urmă tu mi-ai dat cărţi ceva mai puţin sumare decât opera lui Stalin şi nu numai că mi-ai temperat începutul de entuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am şi trezit ca dintr-o narcoză şi l-am văzut aşa cum îl vezi tu. Totuşi tu îl admiri, simt acest lucru şi nu-ţi înţeleg avertismentele. Îţi repet, nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi facultatea şi a învăţa pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mâine, dar rămân la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desfiinţată. În orice caz, eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov.
    - Nu e "oarecare", zise Micu ridicând un deget.
    - Da, zic, care sunt operele lui filozofice?
    - Nu mai fi şi tu aşa de naiv! spuse el de astă dată cu un astfel de glas încât, fără să ştiu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă el foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mâhnire pentru mine), sunt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvânt din discursul lui despre filozofie.
    - Şi tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea? ridicai glasul indignat.
    - Nu te supune, dar fii în cunoştinţă de cauză. Ştii ce spune Napoleon: "Les gros bataillons ont toujours raison". Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucât ea curge dinspre lup şi nu invers? "la raison du plus fort est toujours la meilleure..." Revenind la marele poet... D-aia nu ţin să apăr acum cunoaşterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învaţă că nimic nu e stabil pe această lume, şi că totul se află în continuă mişcare şi transformare. Va învinge cel ce are răbdare să aştepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acţiona, când timpul nu e favorabil acţiunii...
    - Da, dar aceste mişcări sînt largi şi durata lor nu se măsoară cu durata existenţei mele pe pamânt. Trebuie să acţionez!
    - Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, şi crizele n-au o durată atât de lungă, încât să nu mai ai timp să participi la ele şi să le vezi sfârşitul. În cincizeci de ani părinţii noştri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea şi căderea lui Hitler şi a Germaniei, dispariţia imperiului britanic, apariţia pe planetă a două uriaşe puteri, Statele Unite ale Americii şi Rusia şi în curând China comunistă... Ruşii cel puţin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime şi distrugeri), o revoluţie, un război civil şi două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de văzut, ce te repezi aşa să te duci să predai abecedarul? Nu e poziţia cea mai potrivită de pe care să înţelegi lumea în care trăieşti.
    - De ce nu? Spinoza a şlefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale până la sfârşitul vieţii.
    - Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Şi pe urmă te-ai gândit, soţia ta e membră de partid, o să fie de acord cu tine?
    - Ei na! Nu m-am născut să mă ghidez în viaţă după dorinţele unei muieri!
    - Eu nu zic să te ghidezi, dar gândeşte-te totuşi! Ce te costă dacă te gândeşti! Şi gândirea nu înseamnă să-ţi spargi capul reflectând în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău...
    - Asta e bună, tocmai că sunt foarte atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie însumi...
    Mă oprii, se apropiase chelnerul.
    - Domnul Ionică, zise el, nu luaţi o gustare? Avem icre negre!
    - Cum icre negre?! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveţi?
    - Se mai găsesc! zise chelnerul ca şi când chiar se mai găseau. Nu le mănâncă bucureştenii pe toate, ne mai trimite şi nouă din când în când o cutie, două...
    - O cutie, două?! îl îngână Ion.
    - Da, două, trei... nu prea se mănâncă, clientul se sperie de preţ... Nici icrele roşii nu se mănâncă, se usucă în vitrină...
    - Şi cât costă?
    - Alea roşii zece lei suta de grame...
    - Nu, alea negre!
    - Alea negre douăzeci şi cinci de lei!
    - Da, e cam scump, reflectă prietenul meu, preţul a patru fripturi.:.
    - Eu zic să luaţi, zise chelnerul, cât se mai dă la preţu-ăsta. Vă spun eu, când le-o simţi poporul gustul, să vedeţi cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi! mai spuse el filozofic.
    - De ce să nu se găsească? zise Ion curios. Or să moară nisetrii?
    - Ba nisetrii or să trăiască, dar marfa asta e lux, poţi să ştii ce-or să facă ai noştri cu ea când or afla ce preţ are la Paris sau la New York? N-aţi văzut cu peştele?
    - Ce e cu peştele?
    - Păi înainte erau pieţele pline cu peşte proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorâm după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o problemă. Acuma e o problemă!
    - De ce e o problemă?
    - Cred că se vinde, dracu ştie, sunt ţări sărace în peşte, nedau maşini pe el...
    - Bine, dă-ne atunci icre negre, zise Ion.
    Ni se schimbă faţa de masă, murdărită de scrumul ţigărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu pâinea prăjită, unt şi lămâie.
    - Doriţi şi câte-o ţuiculiţă? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers...
    Ne aduse ţuică şi apă minerală şi ne părăsi.
    - E un tip interesant, zise Ion, ştie multe. Îmi place de el că judecă regimul cu blândeţe şi nu pentru că ştie că eu sunt membru de partid. Şi l-a însuşit...
    Mâncam, ca să zic aşa, cu respect pentru icre şi cu gândul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea...
    - Ce anume şi-a însuşit? îl întrebai:
    - ...A, domnul Jenică? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai noştri. Şi îmi place că ne vede la putere şi în viitor, în timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară... Într-o zi l-am întrebat pe domnu Jenică... Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e înţelegere... S-au înţeles la Yalta, aici e al meu, până aici, dincolo e al tău, cu condiţia să existe şi partidele comuniste. Dacă se încalcă înţelegerea, e război. Şi nu poate să fie? zic. Război? În niciun caz, abia s-a terminat ăsta, cine are chef de război? Poate altă generaţie, ehe, mai încolo. Trebuie timp şi pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace şi repede, n-ai auzit că lumea s-a şi împărţit în două lagăre? Ei şi? zice. Astea sunt vorbe! Credeţi că e după ei?... Un om inteligent... domn Jenică... Mai inteligent decât alţii, care îşi închipuie că dacă au citit o sută de cărţi şi au bibliotecă în casă au monopolizat ei inteligenţa...
    - ..La cine te referi?
    - La mulţi! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groază.Ne omoară, zice, suntem totalmente descoperiţi. Se referea la americani, care au bombă atomică şi noi n-o avem, adică ruşii n-o au, că noi ăştialalţi...
    - Păi avea dreptate, zic chiar aşa şi e, suntem cu mâinile goale, goi puşcă. Ce mai putem face cu armamentul clasic şi cu o armată chiar puternică, în faţa unei singure bombe atomice?
    Ion Micu mâncă multă vreme fără să răspundă. Avea însă un răspuns, se vedea după expresia senină a chipului.
    - Nu numai puterea de care vorbeam, dar şi războiul e de origine divină, zise el aprinzându-şi o ţigare. Prin divinitate înţeleg puterile cosmosului, care veghează în general cu atenţie asupra speciei umane. Nu în sensul că şi în nişte întreucideri dintre tribul Bambu şi tribul Mambu vom descoperi voinţa divinităţii, deşi... N-ai observat, de pildă, că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă? Nu ştim ce lege, dar îi vedem efectele: de pildă îndată după un război, se nasc mulţi copii de sex masculin; natura vrea să-şi recupereze pierderile. În general statistica arată că se nasc dintr-o sută (bineînţeles că pe un teritoriu mare al unei ţări) 49 de băieţi şi 51 de fete... Două fete deci rămân nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează între ele şi împart măritişul... Un număr de ani unele, alt număr de ani altele. Căsătoriile eşuate sunt şi ele expresia acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e după ei, un război nu poate să se declanşeze datorită avantajului pe care una din părţi îl are sub forma unei bombe atomice. Trebuiesc milioane şi milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se producă.
    - Adică? Starea de conflict există, de ce nu ar degenera într-un război?
    - Starea asta de conflict o să degenereze în ceva, nu ştim încă în ce, dar într-un război în care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci când au făcut-o, la Hiroşima şi Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. În al doilea rând, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, americanii nu mai aveau niciun chef să mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gândit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorâseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele... Or, în ce fel s-ar putea acum americanii înfuria pe ruşi şi zeii să le dea dreptate? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat şi n-au niciun chef să urmeze un Hitler-american, care nu există şi acum nici nu e posibil. Bineînţeles că bomba pe care o deţin ar putea să excite pe unii dintre ei, şi să apară în politica lor externă o anumită tendinţă de dominaţie asupra lumii. Asta e altceva... Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simţi această putere, însă după câte ştiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o facă oricine dispune de cîţiva savanţi şi mijloace tehnice. Or, ruşii dispun şi de savanţi şi de mijloace tehnice, şi fabricarea bombei e la ei chestie de câţiva ani, poate chiar mai puţin. Şi atunci folosirea ei de către una dintre părţi devine şi mai improbabilă, în afara cazului când forţele divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămâne inexplicabile, dispariţia speciei umane de pe Terra. Să rămână pe ea doar câţiva troglodiţi de prin pădurile Africii sau Australiei. Dar această viziune catastrofică, apocaliptică, nu poate fi susţinută nici de forţele divine, deoarece specia umană deşi a dat în acest secol semne de degenerare, este încă şi pentru multă vreme o specie dinamică, în plin avânt şi departe de a-şi fi epuizat forţele creatoare. Era atomică abia începe şi cuceririle ştiinţei vor modifica şi politic faţa lumii. În bine, nu în rău. Stalin va muri şi el şi cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispărea fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lăsând locul unui comunism, pe care oamenii îl vor face potrivit naturii lor specifice. Într-un fel va arăta cel chinezesc (desigur cu chinezării) şi altfel cel francez, care e greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale revoluţiei burgheze; africanul va trebui să-şi lepede repede belciugul din nas şi concepţia tribală, dacă poate fi numită concepţie, şi să cucerească ideea de naţiune şi de libertate, iar mulătrimea sud-americană să-şi tempereze carnavalurile şi să părăsească ideea că amorul singur le poate ajuta să-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, este imprevizibil... Puterea condiţiilor, care ne ţine astăzi înlănţuiţi (foamea, frigul, lipsa de locuinţe salubre), va slăbi treptat şi va face, adică e de sperat că va face absurdă represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea veche, capitalistă, e putredă, ea va supravieţui multă vreme, atâta timp cât comunismul nostru nu va fi capabil să ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste două lumi, resemnându-se cu ideea că nici una dintre ele nu e sortită pieirii, vor începe prin a se apropia şi vor sfârşi prin a depune eforturi comune pentru a feri civilizaţia noastră de pericole mult mai mari decât reprezintă pentru una capitalismul şi pentru alta comunismul?! Ăsta e însă secretul furnicarului uman şi după cum nu ştim de ce naşterile se reglează de la sine, tot aşa nu ştim care e legea coeziunii popoarelor sau legea dezbinării lor şi cât de fatale sunt aceste legi şi pentru cine.
    - Ioane, îi spusei, e remarcabil optimismul tău şi credinţa că forţele divine nu ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă interesează termenul renew, deşi nu sunt nepăsător faţă de cel al omenirii. Eu vreau, adică, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, şi nu poate să te lase indiferent în forul tău interior argumentarea lui, că filozofia nu poate să existe fără libertate, adică gândirea filozofică nu e posibilă decât într-un stat în care libertatea şi legile sunt pentru toţi. Omul este liber în sine şi pentru sine şi singur acest concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spirituale, în faţa forţelor divine, toţi oamenii trebuie să fie liberi şi egali, fiindcă fiecare, pentru sine, are din naştere dreptul la creaţie spirituală şi la o moarte a efemerei sale vieţi. De ce ar fi ei prin urmare împărţiţi în caste, ca la orientali, oameni liberi şi paria, sau acum, în burghezi şi proletari? Nici una nici alta. Fiinţa umană care e împiedicată să ia cunoştinţă de sine rămâne doar în stadiul existenţei ei, cum rămâne şi un bou, chiar dacă e Boul Apis. Ea doarme, deşi se adaptează mediului şi construieşte ca o furnică. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revoluţie trebuie să declare deodată liberi pe toţi oamenii, altfel ce se revoluţionează? Cunoaşterea de sine, conceptul că omul este liber prin natura sa abia câştigat de conştiinţa noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliană rău înţeles că libertatea ar fi necesitatea înţeleasă. În mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept: burghezia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii proletariatului. De ce? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine şi pentru sine, el e determinat de conştiinţa sa de clasă. În general e determinat socialmente şi determinat istoric. Prin urmare, un număr mare de fiinţe umane, adică burghezii răsturnaţi nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înţeleagă necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sunt liberi chiar dacă o înţeleg, pentru că determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimaţi şi nu aşa în general, clasa adică, ci concret, particular: ai fost burghez, la beci, săvârşindu-se astfel o negare a înseşi idealurilor revoluţiei. Nu sunt naiv să cred că o revoluţie se poate face fără ca acea clasă socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naşte ură şi împotrivire. Dar nu răspunzi declarând ura ca principiu universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul universal al armoniei umane, stârpind astfel fanatismul troglodiţilor, care îl urăsc pe filozof stăpâniţi de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt! Să admitem această formulare excesivă, şi consecinţele ei, o revoluţie trebuie să-i exproprieze pe expropriatori. Dar, odată actul împlinit, toţi oamenii trebuiesc consideraţi liberi de vechile determinări, chiar dacă în practica vieţii sociale cutare burghezi izolaţi ar putea turbura noua societate prin încercări de restabilire a vechilor rânduieli. E necesară pentru asta ideea de dictatură? Ar însemna că ea se va institui nu asupra burghezilor, puţin numeroşi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuieşte revoluţia, fiindcă burghezia singură nu poate "unelti"- practic nimic împotriva majorităţii cetăţenilor. Comuna din Paris a putut fi reprimată sălbatic de domnul Thiers pentru că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, să zicem, al ţăranilor, ca să nu vorbesc de mica burghezie...
    - Am înţeles, mă întrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules... Şi totuşi şi în 48 a fost verde, şi deşi paşoptiştii au cam eşuat, ideile au prins viaţă şi s-a născut România modernă.
    - Da, dar cum? "Monstruoasa coaliţie" s-a dovedit deci a fi fost necesară, din moment ce s-a înfăptuit...
    - Pe spinarea ţăranilor, care în 1907 au arătat cât de necesară a fost coaliţia în chestiune. După tine ar trebui ca proletariatul să se revolte fără un ţel precis, să fie reprimat sângeros, în genul Griviţei, să aştepte un moment istoric favorabil, să-şi câştige restul populaţiei, să-şi definească mai clar ţelul şi abia atunci să facă revoluţie şi să-i pice în gură para mălăiaţă a puterii...
    - Nu, zic, să ia puterea pretimpuriu, să-şi calce propriile idei în picioare, să alunge filozofii, să suprime libertăţile anterioare în loc să le lărgească şi...
    Mă oprii. Ne enervaserăm amândoi, simţeam că discuţia va degenera dacă nu încetam. De fapt şi degenerase cum se întâmplă totdeauna când într-o discuţie se sare peste idei şi perioade istorice şi un gând intim, singurul care contează, nu mai e urmărit din aproape în aproape pentru a se ajunge la un adevăr. Al meu era că nu puteam renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om.
    Alungarea de la catedră a marelui poet însemna mai mult decât alungarea lui, un om care îşi împlinise opera, însemna, desigur, alungarea mea, care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, la prima mea fatală opoziţie...
   Vroiam să înţeleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost vocaţia (un protest organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv...), întrucât aş fi fost ameninţat dacă m-aşi fi dus să predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să cunoşti ameninţările din istorie şi alta e să le cunoşti pe cele care te pândesc pe tine însuţi, în timpul unei istorii vii, care se face sub ochii tăi şi în ţara ta. Îmi păsa prea puţin ca Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere într-o imensă ţară, fusese numit de către Lenin copilul răsfăţat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare şi pretimpuriu, în ecuaţia luptei pentru putere mulţi ignoră murirea...
    Sentimentul meu profund era că o inexplicabilă sminteală îi stăpânea pe protagonişti. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea începea cu ei... Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea... Care era această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pe toţi, zeiţa necruţătoare cu o sprânceană albă şi una neagră, în faţa căreia toţi trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră şi îşi riscaseră viaţa fiind negate de ei înşişi în faţa tribunalelor şi biata lor fulgurantă existenţă asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros...
    Ei bine, care era această idee terifiantă pe care aceşti obsedaţi bizari nu îndrăzniseră s-o privească în faţă şi să-i sondeze adevăratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! Asta era zeiţa în numele căreia ci înşişi îi trimiseseră pe lumea cealaltă pe socialiştii revoluţionari (S.R.) şi pe menşevici... Asta era istoria, consumată demult, când eu, orgolios, îmi chinuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei istorii fabuloase, avea să se apropie de fiinţa mea intimă şi să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu eram şi nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Troţki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir.
    Dar în faţa mea se afla un om ca şi mine, pe care îl preţuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... râsese spunându-mi ceva de neînţeles......

                                                           XIV

                                       Se făcuse târziu şi uitasem că Matilda mă aştepta la masă. Mă scuzai şi o luai spre ieşire; acolo, într-un colţ, era un telefon public.
    Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în ceea ce priveşte grija Matildei pentru casă şi pentru ora mesei. Dimpotrivă, simţeam o furie împotriva ei când îndată după masă se ridica şi dracu ştie ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce aşi fi dorit să lase totul baltă şi să mai stăm împreună. Tot aşa mi se părea că suferă de mania curăţeniei.
    O cămaşă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel puţin până seara, dacă ieşeam undeva după-masă mi-o arunca la coş şi îmi dădea alta, schimbându-mi ea însăşi butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atâta timp cu îmbrăcatul în general, cu bărbieritul în fiecare dimineaţă ("eşti profesor universitar, cum poţi să te duci la cursuri cu barba nerasă!") şi cu operaţia inversă a descălţatului şi dezbrăcatului şi înfăşurarea într-un halat pe care tot ea mi-l făcuse cadou în ziua venirii mele în casa ei.
    Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cât durase divorţul, plimbări încărcate de farmec care se sfârşeau acasă la mine în îmbrăţişări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în timpul corespunzător al acelor ore, Matilda, obosită, căsca şi adormea cu o carte în mână după niciun minut de lectură.
    Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă cunoştea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză şi nu suporta nici cea mai uşoară mângâiere, chiar ideea că aşi putea să-i spun ceva tandru o enerva dinainte; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simt minunat şi asta nu pentru că în timpul zilei aşi fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult şi aşi fi vrut să stau cu ea până în zori.
    Era amintirea fiinţei ei din cei doi ani cînd lucrurile se petrecuseră astfel? Vroiam să-i regăsesc privirea albită, fascinată de apropierea mea? Sărutările nesfârşite, spaimele care o cutreierau?
    Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpăţânarea de a le stăpâni, nereuşind decât să le sporească, ochii aceia albiţi începuseră să se închidă, ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi şoptea cutremurată, tu, tu...
    Eram convins că instinctul ei născocise somnul şi în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, gândeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înţeleg cum reuşise, şi ceea ce mă neliniştea era faptul că seara Matilda era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleaşi, totdeauna rele, dar mereu inventive; îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nicio iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lângă ea şi nu ştiu ce făceam în biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram şi trupul meu se lipea într-o atracţie irezistibilă de al ei.
    Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că şi Petrică îmi povestise că o păţise la fel... încât şovăii înainte de a vârî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totuşi formai numărul, îi auzii însă numaidecât glasul.
    - Matilda, scuză-mă, te-am trezit din somn?
    - Nicidecum!
    - M-ai aşteptat? E ceva grav, o să-ţi povestesc...
    Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoşteam, era inutil să încerci să i-o urneşti.
    - Te iubesc, îi şoptii, noapte bună!
    Şi închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi impună şi o invidiam şi încercam s-o imit: la tăcere, tăcere şi jumătate... Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu tăceam prin voinţă şi în realitate nici nu tăceam, fiindcă gândul nu se desprindea de ea şi continuam să mă întreb ce avea, fără să reuşesc să găsesc un răspuns...
    Mă reîntorsei la masă, puţin detaşat de discuţie, aşa cum li se întâmplă tuturor bărbaţilor care în plină petrecere şi în largul lor, ai fi zis cei mai liberi şi fericiţi bărbaţi, cei mai siguri pe sine şi cei mai cinici în ceea ce priveşte femeile, primesc sau dau un telefon şi se întorc atât de schimbaţi încât nu-i mai recunoşti şi devin ţinta glumelor şi ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte arătaseră atât de băţoşi... Aha, va să zică, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine râdea de alţii, şi nimic nu-i mai descreţea fruntea, atât de pe altă lume arăta; şi nu mai stătea mult şi se căra...
    Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alţi ochi şi însăşi starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate şi mă domina gândul: va să zică ea nu dormea, va să zică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil... îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion şi să plec; dar alungai acest gând, n-avea, îmi spusei, decât să mă aştepte, dacă chiar mă aştepta, şi mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, şi nu mâine, ce-o să fie cu mine, azi când simt că sunt eroul fiinţei mele conştiente, când concep că ceea ce gândesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezintă, şi nu mîine, când s-ar putea s-o iau de la cap, cu "dar dacă", şi "dacă totuşi", şi voinţa mea, cum spune Hamlet, să înceapă din pricina gândirii de relaţie, de împrejurări, să şovăie şi să devin un laş.
    Astăzi pot eterniza în mine însumi curajul care m-ar feri de un lanţ de erori, suferinţe şi căderi: nemaiavând în forul meu interior suportul de astăzi al unei idei clare şi distincte (fiindcă în cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai rămân nici clare, nici distincte), aş putea fi alterat definitiv şi aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, aşi trăi zadarnic.
    N-ar fi fost vorba, fireşte, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chinei, cum am citit mai târziu, care din împărat a ajuns simplu cetăţean şi comuniştii, în loc să-l împuşte, l-au "reeducat", făcându-l - credeau ei - să simtă că bucuria simplă de a împleti un coş sau de a confecţiona tălpi de papuci e mai mare decât aceea de a guverna China.
    Chestia asta o făcea şi Tolstoi, când şi când îl apuca cheful şi mai făcea o pereche de cizme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decât opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei şi-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat şi nu ca simplu cetăţean, fără doar şi poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu ştiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi şi aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arând.
    Condiţia de mujic însă n-avea s-o simtă numai cu atât.
    Aratul lui rămânea un simplu sport, ca şi confecţionarea de ciubote. Ca simplu cetăţean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adică, nu socialmente, ci în sine, când datorită "reeducării" s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împleteşti un coş decât să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului.
    Orice metamorfoză are loc numai în libertate, concept pe care după Hegel nu-l găseşti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale.
    Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi în Europa s-ar fi râs dacă noi românii, lipsindu-l pe Mihai I de tron şi păstrându-l în ţară, l-am fi "reeducat" să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptînd să nu mă las ghidat de idei clare şi distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar ştim că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că voi cădea fatalmente.
    Dar nu era moartea, mă puteam salva printr-un act de voinţă călăuzit de o senină pace interioară, indestructibilă.
    Rumoarea în braserie crescuse. Discuţia mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se aşezase între noi risca să ne sugereze la amândoi o ruptură.
    Deodată însă el zâmbi:
    - N-ai reţinut, zise el, fixându-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îi ai, ori nu-l ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o idee şi anume aceea a compromisului. Eu aşi zice că după le temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du compromis. Ce vream să-ţi spun? Să accepţi o tranzacţie în locul unui proces în care ai putea să pierzi.
    - Ce proces?
    - De conştiinţă, răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil.
    - Nu înţeleg, zisei, care ar fi datele procesului şi cine ar putea să câştige împotriva mea.
    - Cealaltă parte, zise, a conştiinţei tale scindate.
    - ..Conştiinţa omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenţie. Compromisul la care recurge adesea în viaţă omul are alte explicaţii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în niciun fel de proces. Ascultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie şi vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, aşa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el însuşi substanţa aceea fină din care îşi va face gogoaşa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu şi obscur: frunza de dud de care am nevoie şi pe care nu mi-o poate lua nimeni sunt cărţile. Mai am de citit câţiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpetuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgându-mi gogoaşa sub formă de, fluture, şi să depun sămânţă. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căldare cu apă fiartă şi cu un băţ ordinar gospodina să-mi prindă firul şi să-l depene pe o vârtelniţă. Puţin mă interesează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină şi cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu...
    - Ai greşit doar într-un singur punct, spuse el ridicându-se iarăşi. Şi care e esenţialul...
    Şi râse din nou în timp ce se îndepărta lăsându-mă singur. Braseria începuse să se umple de ceaţa fumului de tutun, dar şi de acea ceaţă care emană parcă din rumoarea vocilor, a râsetelor, a fluidului existenţei care se intensifică într-un restaurant când ora se face târzie şi nimeni nu are încă de gând să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cântăreţi şi muzică, acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuţi ceva important, n-ai fi putut, toba şi talgerele şi solista te-ar fi împiedicat spărgmdu-ţi urechile. Aşadar putea schimba un gând.
    Ce anume? Ce fel de gânduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? Mă pomenii întrebându-mă.
    Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, iar cei cărora le plăcea şi aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzaţia netă că citeşti o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atât de vie şi de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuşi glasul povestitorului, subliniind cuvântul scris, sugestia adâncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza şi descripţia... Totdeauna mi-a plăcut să fiu în societatea acestui soi de oameni, cu condiţia însă să nu mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubleş.
    Puteam distinge apoi şi indivizi infatuaţi care ţin, dintr-o pornire irezistibilă, să vorbească numai ei, deşi astfel nu exprimau decât marea nerozie, şi aceea nesărată, fiindcă există şi nerozii interesante, a întregii lor personalităţi, indivizi având de obicei un vocabular inacceptabil, frizând nepoliteţea, tutuind oameni pe care abia îi cunoşteau, legându-se de fizicul lor, care ar exprima că nu stăteai prea bine cu nu ştiu ce, agitându-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spunea, puteai să-i înjuri şi de mamă fără să-i clinteşti (eu însumi procedasem astfel cu unul şi, în loc să se indigneze, afişase o politeţe afectată, spunându-mi că buna-creştere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeaşi monedă).
    Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat vroiau să schimbe un gând. Expresiile lor erau neliniştite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau liniştite în rochiile lor elegante, uitându-se doar rar în jur, cu un ochi absorbit şi cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care îşi iubeau bărbaţii şi nu mai vedeau nimic, nici în jur şi nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau şi plecau.
    Dar ce era cu Ion, de ce întârzia? În sfârşit se întoarse şi îmi spuse că a trecut prin restaurant şi s-a întâlnit cu un prieten... Domnul Jenică se ivi şi el cu un nou filtru.
    - Să vă fac câte-un şniţel? zise el. Aşa subţire, cât foiţa de ceapă? Ăla domnul Micu?
    - Eu nu mai mănânc nimic, zisei.
    - Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar aş lua şniţel, am mâncat şi ieri... Domn Jenică, fă-mi un qenie chrislianisme! ceru el ca şi când l-ar fi implorat, dând din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din faţa lui îl va servi totuşi.
    - Gata, domnul Ionică, am înţeles, aşa înalt, cum vă place dumneavoastră...
    - Într-o zi nu era el şi m-a servit un tâmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii... Asta zicea el că e chateaubriand...
    - Nu se pricepe, zise domnul Jenică fără superioritate. Sunt de-ăştia noi şi nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită şi el... Aşa a învăţat, să-l taie în felii...
    - Punctul esenţial în care greşeşti, zise Ion Micu rezemându-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte şi ţigarea în mână, fără să se mai uite la mine, cu pleoapele plecate şi foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea îţi aduce frunzele de dud, te ia în mână grijulie, curăţă sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar şi numai dintr-atât, fiindcă fără curăţenie această simpatică gânganie ar muri) şi îţi pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care să te poţi retrage să-ţi depeni firul. Nu cărţile sunt frunza de dud, cărţile nu-ţi hrănesc decât spiritul, frunza de dud rămâne s-o obţii. Ei, cum s-o obţii? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta până la ultimele consecinţe, e societatea, sunt ceilalţi... Ei pot decide că mătasea din gogoşi e un lux, şi, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învăţându-i pe ccpii abecedarul. încearcă! În acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l câştigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul? Ce-ţi va spune conştiinţa ta nescindată? Întâi ai să descoperi că e scindată, şi anume între obiectiv şi subiectiv, şi al doilea vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ţi spun mai multe, fiindcă nici eu nu ştiu. Dar nu uita că ştiu totuşi ceva... într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ţi dau să citeşti un studiu al meu din care o să înţelegi mai bine ce gândesc... în timp ce dacă vei rămâne la universitate... De ce te sperii tu aşa de universitate?... Să-ţi spun o anecdotă.
    Tresării. Deşi ne cunoşteam de puţină vreme, observasem că spre sfârşitul unei întâlniri Ion Micu încheia totdeauna cu anecdote, uneori chiar lăsând o discuţie suspendată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă complexa; să zic că nu înţelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l înţelegeam eu, că discuţia mă depăşea.
    - Povesteşte, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă aşa suntem noi românii, chiar şi ardelenii, nu suportăm multă vreme tensiunea unei discuţii şi o dăm pe anecdote.
    El râse:
   - Căz doară nu e o anecdotă fără aplicăţiune, ai să vezi că musai vom putea extrage din ea un înţeles practic pentru discuţia noastră.
    Da, acum se exprima ca Marius Chicoş Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Atacă flămând le genie du chrislianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriaşă de carne sângerândă, doar perpelită puţin pe deasupra, chateauhriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greaţă, şi printre înghiţituri îmi povesti anecdota.
    Îi plăcea mâncarea, era chiar gras pentru vârsta pe care o avea şi privirea lui căpătă, înfulecând, o fixitate de înfometat. Mânca fără pâine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul îşi combină hrana, în timp ce o felină sau un câine era la o distanţă de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a înghiţi, să zicem, când din una când din alta. Numai raţa ajunsese pe undeva pe aproape, fiindcă îşi vâra ciocul când în mâncare, când în apă.
    - Iţic primeşte ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier... Şi îl apucă groaza şi fuga la rabi... Aoleo, rabi, ce mă fac, o să mor... De ce, Iţic? Am primit ordin să plec pe front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea mareşalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. Îl am. Dă să-l văd şi eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenţie, pe urmă îi spune: ,.Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat aşa? Sunt mai multe posibilităţi... Să te trimită pe front, dar să rămâi şi în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie şi de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la muniţii. Dar hai să zicem că te trimite pe front. Şi aici sunt mai multe posibilităţi... Să te bage chiar pe linia întâia dar să te ţină şi ceva mai în spate. Ostaşul când luptă n-are şi el nevoie de mâncare, de apă, de îmbrăcăminte? Cine găteşte, cine le aduce marmitele cu ciorbă? Cine le ţine socoteala câţi mor, câţi trăiesc? Dar hai să zicem că te vâră chiar pe linia întâia. Şi aici sunt mai multe posibilităţi, ori mori, ori scapi... Cine îţi spune ţie că n-o să scapi? Dar hai să zicem că nu scapi... Şi aici sunt două posibilităţi, i-a mai spus rabi foarte hotărât. Poţi să mori sfârtecat de o bombă, sau poţi să mori de un glonte şi să fii îngropat frumos de camarazi cu sapa şi lopata... Aşa că du-te liniştit, nu mai fi aşa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie...
    Fiindcă nu râdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul înjumătăţit şi râse el de astă dată cu gura până la urechi, cum nu-l mai auzisem, şi se făcu roşu, apoi liliachiu...
    Era mai degrabă efectul excitaţiei cărnii roşii pe care o trimisese în stomac decât al retrăirii anecdotei pe care o povestise.
    - Aşa şi tu cu universitatea, reluă apoi liniştit. De ce să pleci? Până acum nu s-a întâmplat nimic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întâmplat şi o să se întâmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sunt mai multe posibilităţi...
    - Da, zisei, şi una finală pe care rabi n-a ignorat-o!
    El râse din nou, mai puţin excitat, dar mai îndelung, ca şi când ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă aştepta şi pe mine printre atâtea posibilităţi. Ce-o fi fost de râs aici?!
    Plătirăm şi plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărţi, câţiva paşi împreună. Tăceam, dar el mă ţinea afectuos de braţ. Gândeşte-te, parcă îmi spuneau paşii lui care nu se grăbeau şi strângerea de braţ prietenească, apoi îmi spuse şi prin cuvinte acelaşi lucru, adăugând:
    - Facultatea de a gândi nu e neapărat sursa inacţiunii, nu putem să nu ne gândim bine înainte de a întreprinde un gest care ne angajează destinul.

                                                                      XV

                                              Ce înseamnă însă a gândi, adică a te gândi?
    În actualul stadiu în care se afla gândirea umană a te gândi înseamnă în realitate a întări de fapt un gând deja format. De aceea, de pildă, rar se întâmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb înainte sub puterea gândului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerinţă fundamentală a fiinţei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vieţii lui, adică fericirii la care năzuieşte.
    Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiţi (şi nici nu suntem!) fiindcă în legile care guvernează viaţa aceasta noţiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Fireşte, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simţeam înflorind, un sentiment de forţă, dar nu puteam să afirm că sunt fericit, nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gândesc bine nu văd de pildă întrucât pierderea Matildei şi pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, deşi nu puteam concepe că aşi putea iubi mai tare pe altcineva sau aşi dori un loc mai bun în ierarhia învăţământului.
    Desigur, concepeam că acest sentiment de forţă, această înflorire a fiinţei mele puteau diminua cu anii, şi ajungând în "toamna ideilor" n-ar fi fost exclus să mă trezesc cu grădina mea devastată ("Qu'il restc en mon jardin bien peu de fruits vermeils! ).
    Da, dar mai întâi că până atunci mai era, abia ieşeam din primăvară, şi în al doilea rând mă simţeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere şi furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.
    Astfel că, mergând singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gândi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discuţia cu el îmi confirmase decizia deja luată, iar acum, "gândindu-mă", mă simţeam şi mai întărit în ea.
    Nimeni nu ştie, în afară de noi înşine, de ce facem un anumit lucru.
    "Ştiu eu de ce, gândii, mi-ajunge că am conştiinţa că ştiu, nu e nevoie să mai ştie şi alţii, nici măcar Matilda."
    Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea!
    Intrai în curte şi sunai. Nu ştiu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuşi, îmi spusei, să-mi iasă în întâmpinare şi să refacem clipele minunate ale primelor noastre întâlniri... Era ca şi când aş fi uitat că am chei şi "să n-o fac să coboare de pomană".  Îţi arăt eu ţie pomană! N-ai s-o poţi duce! Încearcă să nu deschizi!
    N-o sfătuiam în gând pe Matilda să nu deschidă. Sunt momente când apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic, îi provocăm să ne facă! Dacă totuşi nu ne fac, înseamnă că suntem iubiţi şi această certitudine reînnoită ne potoleşte... Dar Matilda nu deschise...
    Sunai a doua şi a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, ştiam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a oraşului şi a casei, întuneric total.
    Stătui câteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în faţa propriei mele porţi. Scosei cheile, intrai şi începui să urc scările. Intrai în hol.
    În dormitor întuneric, glasvandul era mat ca şi când casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese şi lumina. Şi dacă, mă întrebai, aş fi pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară până dimineaţa? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte când... Astfel de lucruri se simt.
    Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun...
    Nu se întâmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obişnui, totdeauna resimţeam despărţirea aceasta a ei de mine ca pe-un şoc... încât un regret adânc, care ţinu cel puţin trei clipe, mă ţintui locului, apoi mă smulsei şi intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou şi lumina care inundă suprafaţa lui încărcată de cărţi îmi alungă şocul, şi bucuria serilor mele petrecute în tovărăşia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcuseră acelaşi lucru la lumina opaiţelor, a lumânărilor, a lămpilor cu petrol şi apoi a becului electric, îmi reveni întreagă şi plină, nealterată, mă dezbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei uşa după mine şi începui să citesc.
    Era târziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenţilor, ici, colo, licăriri de admiraţie, aveam mai multă vervă, eram mai puţin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă măsurau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colţul gurii întrebându-se poate ce mi se întâmplase că astăzi eram mai puţin antipatic ca de obicei.
    Nu citii mult şi băgai mâna în buzunarul hainei de pe spătarul scaunului să scot cheile. Într-un sertar din dreapta îmi ţineam cele trei caiete groase. Într-unul îmi conspectam lecturile, în celălalt scriam la o lucrare despre gnostici, o istorie a filozofiei acestora care trebuia să preceadă lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea scriam chiar la această lucrare, rar şi fără grabă, din pricina obstacolelor: aveam lacune mari în istoria descoperirilor ştiinţifice din ultima vreme, din fizică, biologie, medicină şi astronomie, îmi lipseau cărţile noi care apăruseră după război în Occident, nu mă puteam mulţumi doar cu referiri despre ele... (La facultate tocmai despre gnostici predam, fără să-mi dezvălui în vreun fel gândirea mea proprie, care totuşi începea să prindă contur în caietul meu...)
    Când mă aplecai, văzui jos un ciocan şi o şurubelniţă. Le ridicai mirat. Şurubelniţa avea vârful îndoit... Mă uitai iar în jos: uşa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă într-un fel violent, lemnul şi lustrul din jurul broaştei stricate... Deschisei uşa şi trăsei sertarul. Caietele mele erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeaşi mână furioasă.
    Cine făcuse asta? mă întrebai în timp ce simţeam cum urmele furiei celui care o făcuse năşteau în mine furia. Matilda! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese să vadă ce ascund eu acolo şi spărsese uşa... Deschisei caietele. Foile erau îndoite de neglijenţa cu care fuseseră răsfoite, închise şi aruncate. Îi intuii starea de spirit, lipsa de respect, dezamăgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, dispreţul pentru ceea ce găsise.
    Primul impuls fu să mă ridic şi să mă duc peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ea, adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în picioare înaintea biroului şi se uita la mine.
    - Nu te înfuria, zise, nu ţi-am distrus "opera", cu o ironie, care i se lăbărţase peste chip ca o mască hidoasă.
    Mă holbai la ea câteva clipe lungi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor.
    Masca se întinse spre urechi şi-i desfăcu un râînjet care înţepeni sfidător, desfigurând şi mai tare ceea ce ştiam eu că e Matilda. Sării în picioare şi, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală şi cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume.
    Începu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, se aşeză pe canapea şi din nou mă privi, neînţelegând, cerându-mi parcă tot mie ajutor, să fie şters parcă ceea ce se întâmplase, să-i spun că nu era adevărat...
    În faţa acestei catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul că se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atât de total încât avui şi eu sentimentul că altcineva fusese în încăpere, nu Matilda... Dar îndată îmi amintii... uşa sertarului spartă, cuvintele rostite, nu ţi-am distrus "opera", ironia, dispreţul trivial...
    - Crezi că eu sunt Petrică? îi spusei liniştit şi sumbru, să-mi răsfoieşti rânjind caietele? Las la o parte spartul uşii, oi fi crezut că păstrez acolo cine ştie ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gândit, altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins ce e, să nu-mi arunci tu caietele cu dispreţ şi să mai şi vii să... Ai uitat ce mi-ai spus în ziua când m-am mutat aici? Răspunde! Ai uitat?! Tot cu dispreţ, că între mine şi fetele lui Calcan nu e nici o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, şi în clipa aceea am decis că nu trebuie să-ţi bagi nasul în lucrările mele şi de aceea le-am şi încuiat. Petrică îţi citea din versurile lui şi tu râdeai. Ei, eu n-o să-ţi citesc din scrierile mele, ca să-ţi satisfac vulgarul apetit de a-ţi coborî bărbatul... Petrică era un poet bun, l-ai surpat interior cât aţi trăit împreună, n-a mai putut scrie nimic... Puţin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe ceea ce e comun am simţit-o din prima zi când m-am mutat la tine... Eu nu le dispreţuiesc pe fetele lui Calcan şi pot foarte bine să compar lecţiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu ştiai de doi ani de zile că, dincolo de toate astea, urmăream un ţel care nu era străin de ceea ce predam studenţilor, fiind în acelaşi timp ceva dificil de atins, care nu e de nasul... Cu alte cuvinte, mă părăseai trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc şi fără asta, mi-am spus, nu fără dezamăgire, fiindcă victoriile în spirit sunt turburate de singurătatea în care ne condamnă familia, odată întorşi acasă din cetate, unde suntem sărbătoriţi. Nu-i nimic! mi-am zis. Bine că ea nu e Xantipa, are, în felul ei, un suflet generos şi o filozofie intransigentă, în care conceptul de egalitate al tuturor oamenilor în faţa a tot merită să fie luat în scamă... Nu l-a citit pe Bakunin, ca să spună că l-a împrumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai să-l aplice consecvent. Or, ea vine şi-mi sparge biroul şi mai îmi ia în derâdere şi "opera"-, cuvânt pe care îl pune rânjind între ghilimele...
    Dar, perorând, îndoiala mi se şi infiltrase în inimă încât tăcui.
    Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate că nu rânjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici măcar nu fuseseră răsfoite cu dispreţ, ci doar cu grabă, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidaseră? mă întrebai privindu-i palma pe care continua s-o ţină pe obrazul lovit.
    Îşi plecase fruntea şi din când în când îşi strângea genunchii ca şi când i-ar fi fost frig, se încheia învelindu-şi gâtul cu reverele pijamalei, ca şi când ar fi avut un şal. Şi cu coatele pe genunchi îşi ducea palma şi-şi ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de vinovăţie când rostise cuvintele "nu ţi-am distrus opera?" Nu cumva dorind iertare, înţelegere, vrusese "s-o dea" pe glumă?
    Într-o clipă efracţia săvârşită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea! Altfel n-ar fi pus mâna să-mi spargă biroul.
    Mă ridicai şi mă aşezai jos lângă ea. Lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor.
    - Venisem, îmi şopti, să-ţi spun că sunt însărcinată... Şi răspunsul tău a fost să mă trimiţi jos, la pământ... Te-am aşteptat toată seara să-ţi spun acest lucru. Astăzi vroiam să ţi-l spun, îmi intrase mie în cap să fie astăzi, în loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut să cobor să-ţi deschid...
    - De ce n-ai vrut? De când ne-am căsătorit aşi putea să spun că chiar din acea clipă te-ai schimbat.
    - Nu m-am schimbat, sunt aceeaşi!
    - Nu-i adevărat, nu eşti aşa, nu-ţi dai seama?
    - Ba îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă...
    - Nu, zisei, pietroaiele le aduce o situaţie insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simţi acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică... Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vindecat de mila pe care o simţeai pentru el şi pe care el a purtat-o până în pânzele albe...
    - Singur spui că l-am surpat pe interior cât timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată. Aroganţa lui de sine mă făcea să-l lovesc, să nu mai fie atat de ....
    - Ei, da şi ai făcut-o până l-ai împins spre umilinţă.Ar fi trebuit să te bucuri .
    - Păi mă bucuram, atunci am ţinut cel mai mult la el!
    - Bine! şi ce n-a mers?
    Ea nu răspunse. Nu era prima oară când îi puneam această întrebare, şi nu era prima oară când răspunsul ei era o tăcere. O singură dată spusese: "atunci ai apărut tu".
    Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi fost bine între ea şi Petrică? Aiurea! Când apărusem eu, demult căsnicia lor era pe drojdie! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărâmăturile acelei vieţi? Şi nu cumva divorţul durase atât de mult din pricina indeciziei ei? Dar nu simţeam niciodată nici cea mai mică şovăială în timpul întâlnirilor noastre.
    Dar ştiu eu ce făcea, ce simţea, când rămânea singură?

                                                                  XVI

                                        - În sfârşit, zisei, e-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nicio importanţă. Să revenim la noi doi... Eşti sigură că ai rămas însărcinată?
    Mă avertizase cu zece zile în urmă că "s-ar putea".
    - Da, sunt sigură, spuse foarte posomorâtă.
    - Bine, zisei eu atunci, ai făcut în aşa fel încât această ştire să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. Dacă nu ţi-aşi fi dat-o ai fi inventat altceva decât spargerea biroului şi răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul?
    - M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi de mine?
    Începui să măsor încăperea în lung şi în lat.
    - Ei da, îi răspunsei, venea în contradicţie cu tot ceea ce eşti tu, care nu concepi că un cuvânt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte şi n-ai bănuit că pot avea o consecinţă, mai ales că ştiai bine ce spui. Erai de partea domnişoarelor Calcan, nu a mea. Vreţi toate să vă credeţi atotputernicele acestei lumi, fiindcă aduceţi pe lume copii. Şi în ultima vreme se constată că aduceţi mulţi. Dar multă lume nu înseamnă multă conştiinţă. Tiparul se strică, specia nu e mai puternică, indivizii născuţi sunt mai slabi... Salut pe viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, şi nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naşte-l, să existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru tine nu trebuie să existe nimeni în afară de mine. Altfel ţi-l iau, ca Rousseau, şi îl dau la un leagăn... Nu spun că aş face ca tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilului însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu l-ar fi mai iubit pe el ci pe copil. Drept care l-a luat şi l-a dat pe mâna unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cunoşti urmarea, slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de nişte păstori, l-a detronat pe tat-său şi a început să trăiască cu maică-sa...
    Mă oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent? Bineînţeles! Dar văzui că mă ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al cărei înţeles eram atunci departe de a-l bănui, cu atât mai mult cu cât o nobleţe bizară se aşternuse peste aceste trăsături pe care le lovisem cu o atât de fulgerătoare violenţă.
    - Bine, zisei, şi acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi şi de ce ai stins lumina. Ştiai de ce sunam! Bănuiai ce sentimente mă stăpâneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pe-un adolescent, dar acum eram pregătit să ţi-o plătesc. Soneria trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului care îşi anunţă sosirea, intră în casă şi se aşează singur într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, a cărui inimă bate pentru tine şi e nerăbdător să te vadă, să te ia în braţe şi să te strângă ca şi când te-ar fi regăsit după luni de aşteptare. Chiar aşa şi era. De când am venit aici la tine, caut mereu să te regăsesc. Ceva s-a întâmplat cu tine... (şi coborâi în genunchi înaintea ei şi îi căutai privirea, care se întâlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, deşi camera era albă de lumina puternică a plafonierei). Ştii? S-a întâmplat ceva. M-am adaptat uşor, trebuie să recunosc, mi-am spus: aşa o fi, una e când trăieşti doar iubirea, şi cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar dacă zilnic, iar pe urmă se despart şi se întorc la casele lor şi dorm singuri, se scoală de dimineaţă singuri, îşi iau micul dejun singuri şi se duc apoi acolo unde muncesc. Şi alta e să trăieşti clipă cu clipă sub acelaşi acoperiş, între aceiaşi pereţi... Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineţi de la începutul toamnei, când mă urcam la catedră şi în timp ce mă gândeam la tine îmi începeam cursurile zâmbind enigmatic, aşa mi s-a transmis că ar fi zis o studentă, că am un antipatic surâs enigmatic... Bineînţeles! Fiindcă le vedeam pe toate cât erau de urâte!, şi apoi la orele unsprezece, secretara care mă găsea chiar pe aproape de biroul ei: domnul Petrini, la telefon... crezi că există ceva pe lume care să te subjuge mai tare decât entuziasmul sufletului, bucuria care ţâşneşte din el liberă, fără oprelişti de nici un fel, neînsoţită de niciun gând reticent, de nici o urmă de bănuială, de gelozie sau resentiment?... Înainte de orice cuvânt sufletul tău îşi elibera brusc, la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tău în receptor era ca un strigăt... Avea puterea de a pătrunde adânc în suflet, era de încântare extremă, de surpriză ca în faţa miracolului, uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, cum, continua să existe, Victor al meu, da da, exista, era el, îi recunoşteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine! Mă feream de această agresiune a puterii tale de a iubi, apele adânci ale simţirii mele răscolite năvăleau asupra ţipătului şi îl înecau, vroiam să rămân intact în cutiuţa în care stătea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care îl făceau pe zmeu de neînvins, dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adânc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu mai e decât această putere lăuntrică şi abisul, şi îi auzeam acolo ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu ştim de fapt ce e acolo, peste capul şi voinţa mea... Ne vedeam apoi la prânz, şi spre seară îţi deschideam uşa la mine... Nu mai puteam! Ne culcam cu faţa unul la celălalt şi tu îmi şopteai: hai să murim! Asta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de câte ori ne vedeam şi noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinaţi de noi înşine şi de vecinătatea morţii care, invocată, venea lângă noi şi ne veghea parcă, prezenţă neputincioasă şi iluzorie, căci nu ne temeam de ea... Cu atât mai însetate ne erau apoi sărutările şi îmbrăţişările... Nu le acceptai decât împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obişnuiam şi nu m-am obişnuit nici până azi... implorându-mă... strigându-mă în şoaptă ca şi când aşi fi fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, călcând dealurile să viu spre tine, printre dinozauri... un milion de ani înapoi... Nici nu ştiu cum au zburat doi ani... Acuma, continuai eu desdoindu-mi genunchii şi aşezându-mă jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de când trăim împreună ca soţ şi soţie şi aşi putea aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atât de greu au trecut... Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care vroiam să le păstrez şi în acelaşi timp să le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, când îmi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ţi-l voi dezvălui), tu veneai doar cu încântătoarele tale povestiri din lumea în care te mişti gen Calcan, arhitecţi de toate soiurile şi nuanţele, şeii care de care mai demagogi şi efemeri, şefi noi, ieşiţi din îmbulzeala societăţii noastre care se răsturna şi printre care un om de soi era o mare minune... Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase aceste povestiri la o parte, o mare tăcere se va aşterne între noi, ne vom culca iarăşi unul cu faţa spre celălalt şi ea îmi va şopti... hai să murim! îmi evitai privirea, ca şi când n-ai fi ştiut ce aşteptam de la tine. Ba nu, te uitai în ochii mei, dar ce bizar, erau alţi ochi. Ochii ăştia nu ştiau ce făcuseşi tu înainte, nici gura ta nu mai era aceeaşi gură care îmi şoptise atâta timp te iubesc. Am crezut că o să-mi dai ca mai înainte telefon la facultate, să-ţi aud strigătul de uimire. Nu, telefoanele au încetat, iar când te-am căutat eu zadarnic, mi s-a părut chiar mie ridicol când ţi-am imitat glasul... Matilda, ce faci tu? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într-o şedinţă, aşa că dacă întârzii nu mă aştepta la masă! Pe urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 şi timpul iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat dimineaţa... De fapt era altă iubire, bună şi asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, deşi ai mai fost căsătorită şi eu nu, nu simţi că o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeţi aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă şi într-o zi o să te uiţi la mine holbată şi o să te întrebi: cine mai e şi străinul ăsta?...
    - Chiar aşa este, zise ea deodată, îmi eşti străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte.
..............................................................................................