Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

..............................................................................................
                                                   6.

                          - Ascultă Victore, zise, în spitalul ăsta nu se poate bea o cafea?
    Eram pe terasă. Mă ridicai, ieşii pe coridor şi mă dusei în oficiu, unde întrebai o infirmieră dacă nu putea să-mi aducă o cafea.
    - Are medicul de gardă, zise, dacă vă dă el, vă facem...
    Şi o luarăm amândoi spre camera de gardă. Medicul se uită la mine surprins, dar fata i-o luă înainte, îl luă la vale, hai, dom' doctor, nu fiţi zgârcit, doar atât îi spuse şi nu-i mai aşteptă răspunsul, îi luă pur şi simplu cutia dintr-un sertar şi ieşirăm.
    Când o aduse, Ion Micu se uită la fată clipind des.
    - Aţi pus zahăr în cafea, zise.
    - No, zise şi fata cu o bruscă ironie, e amară.
    - Mulţumesc, sărut mâna, de unde aţi ghicit?
    - Ei da, mare ghicitoare, răspunse ea cu un dispreţ vesel şi ne întoarse spatele şi îi văzurăm corpul suplu sub veşmântul alb care parcă mişcându-se cu nepăsare ne spunea că ştia ea multe şi îi cunoştea bine pe băutorii ăştia de cafea amară...
    - Foarte bună, zise Micu după ce gustă din ea, şi nici măcar n-am ciupit-o de cur, m-a luat la mişto...
    Clara avu o umbră de surâs:
    - Internează-te şi tu ca Victor vreo două săptămâni şi o să ai ocazia asta în fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea şi de bere, nu ţi-ar strica o dezintoxicare...
    - Un om trebuie să moară de ceva, repetă el acest răspuns invariabil, care, se pare, pe el îl împăca cu soarta: n-avea intenţia să se lipsească de aceste două droguri fără de care nici al treilea, ţigarea, nu mai avea gust şi nici mintea nu-i mai mergea.
    - Nu se poate să acordaţi atâta importanţă unui secretar al Uniunii, tocmai dumneavoastră care sunteţi un atât de cunoscut scriitor, zise preşedintele Consiliului de Miniştri naiv. Sau făcând pe naivul, continuă Ion Micu.
    - Noi nu-i acordăm importanţă, răspunse prozatorul, el ne acordă nouă. Ne acordă şi ne critică în presă, în toată presa, în articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele care apar în milioane de exemplare, şi cititorii noştri află că n-avem nivel ideologic, că nu cunoaştem clasa muncitoare, că n-am auzit de ideile marxist-leniniste despre artă şi literatură, în timp ce el le cunoaşte, foarte bine le cunoaşte, fiindcă s-a născut cu ele din faşă, în timp ce noi sugeam doar lapte de la mamele noastre, el odată cu laptele sugea şi idei, pe care însă le-a ţinut bine ascunse până la 23 August şi numai după 23 August 1944 le-a dat la iveală, în timp ce noi am avut naivitatea s-o facem şi înainte de 23 August şi să fim ameninţaţi de legionari cu pistolul, să năvălească legionarii în redacţiile de stânga unde lucram şi să fim ciomăgiţi, să ni se devasteze birourile, şi să ne promită că vor reveni dacă nu renunţăm la atacurile noastre împotriva legiunii şi a Căpitanului. Ce făcea pe atunci tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj? Tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj, care mi-e prieten, da, foarte bun prieten...
    Iritat la extrem, I. C. îl întrerupse cu brutalitate spunându-i că partidul cunoştea activitatea politică de dinainte de 23 August a tovarăşului Dumitru Dumitrescu-Dolj, asta e o şedinţă în care scriitorii sunt invitaţi să discute probleme de creaţie şi nu verificări politice.
    - Sunt strâns legate, răspunse prozatorul. Partidul ne-a învăţat că politica şi arta se îmbină într-un tot armonios. Şi când suntem criticaţi că n-avem nivel politic, trebuie să răspundem şi să discutăm chestiuni politice.
    I. C. tăcu, se făcu că n-a auzit, continuă să scrie în carnetul lui cu înverşunare. Scria repede, umplea filă după filă. Dar şi prozatorul renunţă la atacul său politic împotriva secretarului Uniunii. Se grăbi să încheie. Nu vroia să abuzeze, nu atât a avut de spus, are multe de spus, dar poate că şi alţi scriitori doresc să-şi exprime punctul lor de vedere, dacă va mai fi timp şi dacă va fi necesar, o să ceară din nou cuvântul...
    Atunci m-am ridicat eu.
    I. C. îmi aruncă o scurtă privire... Ei, parcă mă întrebă, tu ce-ai de spus? Te-am numit redactor-şef, poftim, ai cuvântul. Da, îi răspunsei printr-o lungă tăcere, m-ai numit, după ce însă m-ai silit să gândesc că sunt ceea ce nici un om nu doreşte să fie, adică un ins manevrabil pe fondul general de laşitate umană care zace în noi, când în joc e un ideal pe care, chipurile, îl servim împreună.
    - Lenin spune (şi în cuvântul meu făcui un abuz ostentativ citându-l de nenumărate ori, ca să-i sugerez lui I. C. şi nu numai lui că nu mai putem gândi ca şi când Stalin ar mai trăi încă şi ne-ar îndruma mai departe cu mâna lui părintească), Lenin ne învaţă că în chestiuni de literatură şi artă nu se decide nici prin vot şi cu atât mai puţin prin hotărârea personală a cuiva, care ar deţine o funcţie, să zicem chiar pe merit. Se pune atunci o întrebare foarte delicată: cine decide?
    - Da? sări numaidecât I. C. foarte brutal. Îţi pui întrebări delicate într-o chestiune atât de clară cum e conducerea de către partid a literaturii şi artei? Auziţi ce dileme are tovarăşul Ion Micu, redactor-şef al unei importante reviste din ţară.
    Înţelesei, deşi de fapt ştiam: eu nu eram marele prozator, să mi se permită dizertaţii libere pe ceea ce îmi putea trece mie prin cap, să-l învăţ eu pe el sau pe alţii ce zice Lenin. Era un avertisment dat şi altora.
    - Nu mă mir, continuă I. C. sarcastic, de ce revista Luceafărul literar a ajuns la un tiraj atât de scăzut (care e tirajul, se adresă el adjunctului, exact, zise acela prompt, o mie patru sute, I. C. îşi apucă nervos carnetul), tirajul ăsta ne pune problema reorganizării revistei şi în loc să se gândească la asta tovarăşul Ion Micu vine aici la o şedinţă la Comitetul Central cu întrebarea cine decide în chestiuni de literatură şi artă...
    Şi după această ameninţare, mă protejă tot el clătinând din cap cu infinită răbdare şi simpatie:
    - Nu zic să nu reflectăm la scrierile lui Lenin, dar tot Lenin spune că până nu smulgem din noi drăcuşorul mic-burghez, avem puţine şanse să înţelegem în mod just marile probleme ale revoluţiei şi rolul care îi revine literaturii şi artei în victoria ei.
    Şi îmi făcu, patern şi insistent, cu degetul. O clipă mă intimidă. Tirajul revistei noastre era într-adevăr scăzut, trăgeam trei mii şi jumătate din el ne era returnat, chioşcurile refuzau tacit să deschidă pachetele, nu ştiam de ce.
    Revista nu era bună, dar nu din vina noastră, cele mai interesante materiale ne erau respinse de direcţia locală a presei, cu care aveam zadarnice discuţii, articolele polemice cu scriitorii şi criticii din Bucureşti fiind animate până ce obiectul polemicii devenea inactual.
    Totuşi revista era mai bună decât altele din capitală şi I.C. ştia acest lucru. Evitai însă să mă las atras în explicaţii inutile asupra condiţiilor în care era silită să apară revista lunară, în care aşi fi eşuat fără să pot să spun i ce aveam de spus. Mă făcui de asemenea că n-am auzit stupida lui obsesie referitoare la drăcuşorul mic-burghez şi continuai: în conducerea de către partid a literaturii şi artei, teză de a cărei justeţe nu se îndoieşte nimeni, se pune totuşi chestiunea delicată a judecăţii de valoare, care revine criticii literare. Or, această critică se exercită de către critici. În acest sens, tradiţia rămâne: nu poate să vină un nechemat şi să decidă care poezie e bună, care e roman prost, care e piesă de teatru revoluţionară şi care nu e.
    Pentru a fi revoluţionar orice text trebuie să fie întâi realizat artistic, ca să se deosebească de un articol de gazetă pe care poate să-l scrie orice jurnalist. Nu pledez pentru autonomia esteticului, dar nici pentru autonomia urâtului, a inesteticului agresiv, a platitudinii violente care se răsfaţă abuziv. Lenin declara că nu-i place Maiakovski, că lui îi place Puşkin. Dar asta nu l-a determinat să ia măsuri împotriva lui Maiakovski. A lua măsuri împotriva unui scriitor era împotriva concepţiilor lui despre condiţia artistului. Îşi spunea părerea şi dorea să rămână o simplă părere.
    La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să desfiinţeze critica, să se plângă de ea, să ceară audienţe, să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină să se ia măsuri represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecinţe.
    Normele leniniste sunt ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sunt necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitând că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa?
    Un poet care a declarat aici că n-are de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care l-a stârnit şi sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare şi atât de neverosimile încât generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie.
    Coşbuc, am continuat destins şi decis să-mi dau şi eu foc câtorva punţi, urmând tactica cunoscutului prozator, Coşbuc are o poezie în care criticul e băgat la puşcărie fiindcă nu-i plăceau poeziile împăratului. Totuşi împăratul, scriind noi poezii, îl cheamă pe critic din celulă şi i le citeşte, sperând într-o apreciere favorabilă. Criticul ascultă, apoi răspunde, adresându-se celor care îl înconjurau:
    - E cheia temniţei la voi! Hai duceţi-mă înapoi...
    Coşbuc a prezentat o imagine idilică a criticului, eu n-am avut curajul să spun publicului care venise să mă audă la o conferinţă pe care am fost somat s-o ţin că versurile poetului erau proaste. E drept că nici publicul n-a plecat convins că vorbisem despre un poet bun, şi la ieşire unii m-au întâmpinat cu căldură şi ironie condescendentă: nu fiţi deprimat, mi s-a spus, noi îl citim pe Eminescu şi n-o să uităm ce înseamnă poezia. Totuşi am venit cu speranţa să auzim noi stihuri... nu le-am auzit, dar or să vină... Şi am înţeles că la o a doua sau a treia mea conferinţă o să găsesc sala goală. Numele meu, din clipa aceea, şi destinul meu se contopiseră cu ale poetului despre care vorbisem. Vom parcurge de-aici înainte împreună acelaşi drum. Iar noul Eminescu nu va mai găsi în mine criticul care să-i anunţe apariţia, deşi eram destinat să-i aud primul glasul! Nu, eu aveam să rămân criticul care elogiase un fals poet şi care nu mai putea să tresară, chiar dacă ar fi tresărit, la auzul versului divin al poetului aşteptat... Numai dacă aveam să mă întrec pe mine însumi... şi voi încerca, am încheiat, să fac acest lucru, cu energia unui revoluţionar de profesie, aşa cum ne învaţă partidul...
    Lamentabil, am gândit aşezându-mă pe scaun alături de cunoscutul prozator, care îmi strângea braţul încurajându-mă:
    A fost foarte bine, foarte bine, stai liniştit, parcă îmi spunea.
    Ce bine? Că mi-am legat soarta de aceea a lui Amăicăliţului? Şi încă aşa cum m-a învăţat partidul? Ca şi când partidul ar fi spus că trebuie să...
    Ştiinţa de a rămâne tu însuţi în împrejurări care ne depăşesc se învaţă. Într-o astfel de şedinţă te pomeneşti că spui ceea ce n-ai dorit să spui şi, dimpotrivă, te apucă o amnezie şi uiţi să vorbeşti despre lucruri care te-au indignat atâta vreme şi plănuiai să le dai la iveală.
    Experienţa asta se capătă tot în şedinţe şi anume la un nivel cât mai înalt. Or, asta era prima de acest fel la care luam parte.
    Întâi că nu trebuia să-mi dezvălui gândirea intimă şi să afirm că am fost somat să ţin acea conferinţă. Al doilea, nu trebuia să spun eu despre mine că m-am compromis acceptând. Al treilea că nimeni n-a înţeles chiar foarte clar despre care poet era vorba. Al patrulea ce rost avea să spun despre mine însumi că sunt revoluţionar de profesie...
    Fapt e că I.C. arăta destul de mulţumit de avântul meu, avea această expresie pe chip şi am simţit că roşesc, îmi ardeau urechile.
    După mine s-a ridicat un cunoscut poet care de la început a introdus în fluxul subteran al şedinţei, cu voce dramatică de bătrân demagog, o diversiune de o violenţă extremă. Nu striga, dar aveai impresia netă că urlă. Nu cred că a vrut în mod special să mă atace pe mine, fiindcă n-avea motive, totdeauna scrisesem bine despre el, e drept nu foarte bine, totuşi bine în raport cu degringolada în care ajunsese talentul său după 23 August încoace.
    Sensul diversiunii era următorul.
    - Mă tovarăşi, ce discutăm noi aici despre Dumitru Dumitrescu-Dolj, când duşmanul de clasă ne pândeşte şi îşi strecoară ura sa chiar sub ochii noştri, în revistele noastre pe el scrie deasupra titlului, proletari din toate ţările uniţi-vă! Iată ce putem citi într-o revistă de provincie... Şi scoase revista din buzunar (venise cu ea de-acasă!) îndoită nu i se vadă numele, deschisă gata la acel text. Ce ne citi: că un erou dintr-o proză îşi botezase câinele, Căpitanul. Şi numele acesta se repeta de câteva ori, iar textul, citi: tendenţios, sugera rânjetul de satisfacţie pe care autorul îl adresa, printre rânduri, cititorilor. Suna ca o sfidare, părea ceva incredibil, cum putuse să apară aşa ceva? Iată adevăratele probleme care ni se pun, lipsa de vigilenţă, spiritul de gură cască, împăciuitorismul cu elementele dubioase, care atâta aşteaptă, să... eţetera, eţetera.
    Rumoare de satisfacţie printre partizanii lui Dumitru Dumitrescu-Dolj, reţinere obiectivă în prezidii!, voci:
    - În ce revistă a apărut, cine e autorul?
    Poetul strigă:
    - N-are importanţă în ce revistă a apărut, putea să apară în orice revistă în care lipsa de vigilenţă slăbeşte.
    - Totuşi, se insistă, unde?
    - În Luceafărul literar zise I. C, dar, cum bine a spus şi cunoscutul nostru poet, putea să apară şi în altă parte.
    Mă cruţa, nu vroia să mă arunce în gura vigilenţilor, iată deci că ţinea totuşi la mine, când putea, acum, atât de uşor, să mă îndepărteze din presa literară. Totuşi această diversiune grosolană nu opri tirul vorbitorilor care urmară împotriva secretarului general al Uniunii.
    Spuneau câteva fraze despre sporirea vigilenţei, apoi cu o abilitate de care eu nu fusesem în stare, reveneau asupra unor probleme care privesc atmosfera care s-a creat în conducerea Uniunii. Fără dramatism, fără destăinuiri intime, cu detaşare, fără ironii inutile, ca despre un lucru îndeobşte cunoscut şi care trebuie remediat. Se povestiră câteva lucruri elocvente: că D. D.-Dolj era mereu cu partidul în gură şi atribuia greşelile sale partidului. Care erau acele greşeli?
    În primul rând modul dispreţuitor cu care îi trata pe scriitori. Felul cum li se inventau concepţii burgheze şi nu numai oral şi în şedinţe, ci şi în presa de mare tiraj. Un exemplu: un scriitor este întrebat de D. D.-Dolj la ce lucrează. Vreau să scriu un roman despre mineri, dar merge greu, i s-a răspuns. De ce? Fiindcă s-a documentat în Maramureş şi acolo situaţia minerilor nu e tipică pentru a putea oferi o adevărată imagine a minerilor din ţara noastră şi că el, romancierul, trebuie să se elibereze de acea realitate şi să se ducă în altă regiune. Ce face atunci D. D.-Dolj? Publică un articol în Scânteia, nesemnat, deci un editorial ca din partea ziarului, în care se spune: că printre scriitori circulă "teoria" burgheză a eliberării de realitate şi... dă-i şi combate această teorie, dăscăleşte-i pe scriitori pe trei coloane, pe pagina întâi în organul CC.
    Alt exemplu: într-o şedinţă de partid se ridică un scriitor care vrea să pună o întrebare (un scriitor cam naiv, după cum se va vedea). Ei, care e întrebarea? Dacă e adevărat, a zis el, că a intervenit o pauză în lupta ideologică. Toată lumea a râs! I-auzi ce i-a trecut prin cap! Nu, tovarăşe, stai liniştit, n-a intervenit nicio pauză, ce te-ai speriat? i s-a spus. Ce face însă D. D.-Dolj? Articol de fond în Scânteia de dăscălire a tuturor scriitorilor, în acelaşi stil, că ar circula printre ei ideca că ar fi intervenit o pauză aşa şi pe dincolo. E clar: desigur, Scânteia se interesează de problemele ideologice şi de creaţie ale oamenilor de cultură şi îi cere secretarului general al Uniunii să scrie despre astfel de probleme, dar nivelul politic şi cultural al tovarăşului D. D.-Dolj e atât de precar încât el nu ştie ce să scrie, adevăratele probleme de creaţie ale scriitorilor îi sunt de fapt străine şi atunci trage şi el cu urechea şi nu se sfieste să informeze greşit Scânteia, cititorii şi chiar partidul, prezentând false probleme şi oferind despre scriitori o imagine ridicolă, care îi discreditează.
    Când un tânăr scriitor vine la el cu o adevărată problemă de creaţie (şi vine fiindcă D. D.-Dolj îl cheamă), el ascultă, îl lasă să vorbească şi pe urmă îi spune acelui tânăr frământat: iubeşti poporul? Da, bineînţeles, răspunde acela. Ei, dacă iubeşti poporul o să ştii să-ţi rezolvi toate problemele de creaţie. Asta le spune la toţi: iubeşti poporul? Iubeşti poporul? Şi nu e de mirare! D. D.-Dolj e un simplu ziarist, ce caută el în fruntea Uniunii Scriitorilor? Să se ducă la ziarişti!
    Nu l-a apărat, de fapt, decât poetul în diversiunea lui (dar nici el n-a suflat un cuvânt direct favorabil), iar Amăicăliţului n-a infirmat acuzaţiile, ci doar a subliniat din gros că D. D.-Dolj e un comunist devotat şi noi avem nevoie în fruntea Uniunii de astfel de oameni. A vorbit bine, în sensul că el a găsit totdeauna sprijin la D. D.-Dolj (cred şi eu!), aşa cum a vorbit şi prozatorul de ale cărui lemne şi kilogram zilnic de carne se îngrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu era rău, măcar dacă ar fi făcut-o şi pentru alţi scriitori de seamă, oameni bătrâni, ale căror cărţi nu se reeditau, deşi nu aveau în ele nimic contrarevoluţionar şi care toată viaţa trăiseră numai din scris.
    De ei nu se îngrijea nimeni, trăiau uitaţi şi chinuiţi de lipsuri.
    I se dădu apoi cuvântul lui D. D.-Dolj, din oficiu, pentru că nu ridică mâna, deşi se lăsase o tăcere după Amăicăliţului: nimeni nu mai dorea să vorbească. Devenise evident că era rândul lui.
    Dar el, cu acel surâs stupid pe buze, surâs de gips, încremenit, care vroia să exprime optimism, încredere... în realitate părea mai degrabă îndobilocit de loviturile primite, căci abia putu articula câteva fraze că, zise el, tot ce s-a spus nu o adevărat, nu se poate dovedi... El nu-şi pregătise o apărare, fusese luat prin surprindere, nu crezuse posibil să fie criticat el chiar de majoritatea celor prezenţi şi într-un mod atât de total, să nu i se mai recunoască niciun fel de merite, să se ceară plecarea lui şi asta chiar în faţa lui I. C. şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri.
    Îngâmfare extremă, prostie, psihologie de câine care aştepta să fie apărat de stăpânul său şi el să nu zică nimic? Pesemne asta vroia să sugereze surâsul lui, că o să vă arate el nenea că aţi îndrăznit să vă ridicaţi contra mea...
    Chiar lamentabil! Abia atunci am căpătat certitudinea că va fi înlăturat... în sfârşit se ridică bătrânul zimbru. În cuvinte puţine, dar bine cumpănite, el se adresă mai mult prezidiului şi spuse că toate astea s-ar tempera mult, toate aceste frământări adică ar dispărea dacă s-ar îmbunătăţi substanţial legea drepturilor de autor...
    - Multe pricini de-aici pornesc, zise el domol, să se facă lucru aista şi se va vedea cum conflictele se potolesc şi toată obştea scriitoricească va trăi în pace şi armonie.
    Era limpede, el nici nu ascultase ce se spusese acolo. Şi se aşeză repetându-i în şoaptă lui I. C.:
    - Multe discordii de aici vin...
    - O s-o facem şi pe-asta, zise I. C, sec, încetând să mai scrie şi anunţă o pauză.
    Mă pomenii chemat la el şi îi găsii acolo şi pe Amăicăliţului, pe cunoscutul prozator şi pe D.D.-Dolj.
    I.C. îi spunea acestuia, furios:
    - Vei lua cuvântul din nou şi îţi vei face autocritica. E inadmisibil să te comporţi ca un prinţ consort. Cine vrei să te apere? Eu? Eu am făcut greşelile care ţi se atribuie? Apără-te dacă poţi, dacă nu, fă-ţi o severă autocritică. Pune mâna şi fă-ţi un punctaj şi să nu îndrăzneşti să nu te ridici şi să te împaci cu scriitorii. Că ai ştiut să le dovedeşti că mai pot avea încredere în tine.
    - Nu vreau, zise D.D.-Dolj fără să mai surâdă, să-mi pun cenuşă în cap, îmi dau demisia.
    - Nu-ţi dai demisia, zise I. C. sardonic. Vei fi dat afară şi cată să reflectezi la această nuanţă. Vei fi dat afară oricum, dar tot trebuie să-ţi faci o demnă autocritică. N-o să spui că eu te-am îndrumat să ne dezinformezi sistematic şi să scrii ridicole articole de fond despre false probleme. Începe prin a te împăca aici, în faţa mea cu prietenul tău... (şi-i spuse pe nume cunoscutului prozator), cu tovarăşul Ion Micu despre care de asemenea m-ai dezinformat punându-l în conflict cu poetul Amăicăliţului, iar pe tovarăşul Ion Micu îl rog să facă acelaşi lucru, să accepte să-i strângă mâna poetului şi să colaboreze cu el, acolo la Luceafărul literar, unde sunt atâtea de făcut. E intolerabil să ne pierdem în astfel de conflicte şi munca să sufere.
    Bătrânul zimbru, afabil, dădea din cap înţelept, că nu e bine, zise el, să ne sfâşiem între noi, obştea scriitoricească trebuie să rămână unită...
    Amăicăliţului, foarte vesel, declară că el întotdeauna l-a stimat pe tovarăşul Ion Micu şi e gata şi acum să-i întindă mâna Şi i-o şi întinse şi tovarăşul Ion Micu i-o strânse cu acelaşi optimism afişat ca şi al poetului, nu fără un gând, desigur nereciproc, dar poate că reciproc totuşi, că împăcarea n-ar fi imposibilă.
    D.D.-Dolj nu se împacă cu tradusul prozator, care era destul de inteligent să nu jubileze, dimpotrivă, părea sincer mâhnit şi afectat.
    Interveni preşedintele Consiliului de Miniştri, popular, şi, în virtutea vârstei, le zise:
    - Mă, eu sunt bătrân, voi sunteţi încă tineri, mai aveţi încă timp să vă împăcaţi, că pe urmă n-o să mai aveţi şi nu puteţi să muriţi urându-vă unul pe altul. Băgaţi de seamă, o să fiţi chemaţi de tovarăşul Gheorghiu-Dej şi nu e permis să veniţi aşa în faţa lui.
    Asta îi impresionă pe cei doi şi tradusul prozator zise că în mod sincer el nu are pentru D.D.-Dolj decât sentimente de prietenie, da, numai prietenie şi nicidecum ură. El vrea bucuros ca între ei doi să nu mai fie nimic, el a şi uitat totul...
    Zadarnic, D.D.-Dolj se încăpăţână să nu-i vie în întâmpinare, şi atunci I. C. bătu cu palma în masă:
    - Bine, reluăm şedinţa!
    Şi îl ignoră pe D.D.-Dolj ca şi când nici nu l-ar mai fi auzit când acesta se ridică în plenul adunării şi îşi făcu apoi o ştearsă autocritică formală. Luă cuvântul în încheiere I. C, care vorbi un ceas, după notele pe care şi le făcuse în carnet. Foarte prudent, deşi foarte aplicat, îşi exprimă nemulţumirea că scriitorii n-au vorbit despre problemele lor de creaţie, poate cu altă ocazie or s-o facă. Apoi trecu la "chestiunile administrative" cum le numi el, legate de conducerea practică a treburilor Uniunii.
    - Să înceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii să se pregătească în vederea unui congres care să-şi aleagă o nouă conducere.
    Şi vorbi despre asta îndelung, cerându-le ca congresul să afirme idealurile comunismului şi ataşamentul oamenilor de litere la acest ideal. Să se formeze o comisie care să studieze actuala lege a drepturilor de autor şi să se facă propuneri de mărirea tarifelor actuale, care faţă de efortul pozitiv al creatorilor au rămas mult în urmă. Eţetera, eţetera...
    Ion Micu avea o expresie bizară de candoare când se opri. Mă uitai la el cu atenţie.
    - Mai vrei o cafea? îl întrebai.
    Dădu din cap:
    - ...Dacă fata aia şmecheră ne mai dă...
    Ne mai dădu, dar prietenul meu rămase şi după aceea tăcut şi mă întrebai ce-o fi cu această expresie de pe chipul lui pe care nu i-o cunoşteam. Candoarea se amesteca şi cu o vagă tristeţe care îi dădea o înfăţişare de copil pedepsit, dar care parcă nu ştia ce-a făcut şi cum de s-au întâmplat toate acestea.
    - Deci nu l-ai distrus pe Amăicăliţului? îi spusei cu o intensă simpatie. Te-ai împăcat cu el!
    - Da, zise, şi am fost amândoi cooptaţi în conducerea Uniunii. Eu am fost numit unul din secretari. Plecăm la Bucureşti.
    - Vă mutaţi? strigai cu glasul meu răguşit. Părăsiţi oraşul?
    - Da, zise.
    - Şi revista?
    - Revista o preia Amăicăliţului.
    - Deci tu eşti acum mai mare sau mai mic?!
    - E mai mare, zise Clara, observând tăcerea soţului ei.
    Parcă ar fi fost insesizabil ironică. Sau parcă ar fi spus cu o resemnare care ascundea o declaraţie modestă de dragoste: ştiu acuma că el o să ajungă şi mai mare, dar chiar dacă ar ajunge mai mic nu l-aş iubi mai puţin.
    - El se va ocupa acum, adăugă ea, de toate revistele Uniunii din capitală şi provincie.
    - Petrini, zise Ion Micu, dacă îţi aranjez ceva la Bucureşti, vii şi tu?
    De astă dată tăcui eu. Dacă nu-mi organizează ea ceva definitiv aici, gândii, aşi veni, de ce nu? Altfel îmi va fi imposibil, fiindcă aranjamentele ei îţi restrâng foarte tare sfera de activitate, între cei patru pereţi de scândură în care te pune.
     - Da, desigur, îi spusei, să mă fac sănătos şi..
    Dar cu toate că în timpul povestirii avusesem de câteva ori clipe grele simţind că între mine şi această lume, pe care el mi-o dezvăluia, se aşeza foarte des o invizibilă perdea neagră (ei, cei vii, dincolo, cu imensele lor vanităţi, iar eu dincoace, cu perspectiva morţii) mă pomenii zicând:
    - Ioane, acum că I. C. este, după cât se pare, gata oricând să-ţi satisfacă orice favoare, nu s-ar putea ca adjuncţii lui, care şi ei sunt foarte puternici, să mă reintegreze în învăţământul superior? Bineînţeles nu chiar acum imediat, ceva mai târziu, să zicem la anu? Şi atunci n-aş mai pleca, fiindcă mie îmi place universitatea noastră de-aici.
     - Cred mai degrabă că acolo ai avea mai multe şanse, aici te cunoaşte prea multă lume. Bineînţeles, zise fără şovăire, că o să încerc. Dar ceea ce pot să fac în mod sigur e să-i sugerez Amăicăliţului să-ţi publice între timp nişte articole sau studii filozofice. Cu ele sub braţ ţi-aş putea pleda mai uşor cauza şi cu mai multe şanse de reuşită.
    - Despre ce-aş putea scrie? zisei amintindu-mi despre discuţia mea, pe aceeaşi temă, cu Matilda.
    Musafirii mei se ridicaseră să plece. Mă ridicai şi eu să-i conduc.
    - Asta nu e o problemă, zise el şi începu deodată să râdă, acel râs al său sacadat şi insistent, şi care se intensifica tocmai când credeai, ca să nu te simţi jignit, că trebuie să se oprească.
    Nu se opri decât târziu, dar de astă dată îmi explică tocmai la timp ca să nu-mi iau adio de la ei pentru totdeauna:
    - De pildă, zise, despre Giordano Bruno! A fost ars pentru ideile lui!
    Da, aşa era, se putea scrie despre acest italian care combătuse scolastica, dar şi aristotelismul, şi care nu putuse abjura până la capăt. Să te târăşti în genunchi la propriu şi să-ţi renegi convingerile, cu speranţa că, trăind, le mai poţi încă răspândi printre oameni, se putea face o dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca să ţi le arzi astfel tu însuţi. Deşi Galilei o făcuse. Un suflet dramatic acest Giordano, ce era de râs aici?
    - Arşii ăştia, continuă Ion Micu, ne ajută, dacă n-ar fi fost ei, forţa cuvântului filozof ar fi slăbit prin veacuri. Numai Napoleon, care n-avea cultură filozofică, a putut să spună în Egipt (ar fi putut să tacă sau să se exprime altfel), când l-au împresurat mamelucii; a dat ordin de apărare în formă de aitici, iar la centru, a zis el, să fie puşi savanţii şi măgarii...
    Şi râse iar, dar mai potolit şi mai scurt.
    - Despre Giordano Bruno, mai spuse el, poţi scrie şi o carte...
    Şi astfel ne despărţirăm....

                                                                      III

                                         Tot în spital aflai că în acele zile mai părăsea oraşul cineva de care fusesem strâns legat, şi anume Petrică Nicolau, dar într-un mod zguduitor.
    Aflai de la medic, care totdeauna întârzia puţin la patul meu să-mi spună discrete cuvinte de încurajare, dar să şi comenteze evenimente din afara spitalului cu un bolnav care era, oricum, un intelectual, chiar dacă... Deşi el, ca medic, ştia multe, şocul pe care îl resimţea când o fiinţă umană se comporta aidoma pronosticului fatal nu era mai mic decât al tuturor.
    Un profesor de la şcoala normală, zise el, s-a aruncat de la etajul cinci cu o carte în mână şi era atât de îndârjit încât a căzut drept în picioare. I-au intrat bineînţeles picioarele în gât şi a murit pe loc. Cartea era Reportaj cu ştreangul de gât, de Julius Fucik şi înăuntru o hârtie pe care scrisese ceva în acest sens: că se sinucide în semn de protest contra nedreptăţilor care există.
    - Ce similitudine, zise medicul nedumerit, apoi se opri. Ştii cine e? mă întrebă. Fostul soţ al doamnei Malilda! Nu putuse, cică, trăi cu taică-său, se mutase cu soţia într-un bloc. Se spune că această soţie ar fi venit apoi la şcoală şi le-ar fi spus profesorilor în cancelarie: l-aţi mâncat fript... Da, reflectă medicul blând, nu cred că profesorii aveau vreo vină şi nici taică-său... parkinsoniştii îşi aleg astfel de sinucideri spectaculoase...
    E clar, gândii înfiorat, după ce medicul plecă şi rămăsei singur în patul meu cu ciudata mea boală care nu da semne de ameliorare, o să mor şi eu, am jucat cu Petrică în aceeaşi piesă. Eu, el, nefericitul de taică-său şi Matilda. S-ar putea să murim toţi patru, adică toţi protagoniştii...
    Cosaşul îndrăcit al lui Van Gogh, gândii mai departe cu ochii pe lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări înaintând în lanul de grâu şi făcând să şuiere spicele sub lama bine ascuţilă a instrumentului său implacabil... Da, viziunea pictorului nu era rodul înfierbântatei lui imaginaţii...
    Ce e umanitatea dacă nu un astfel de lan, strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbitor, şi în care, tăcută dar fără slăbire, seceră moartea?
    Mă întrebai dacă n-ar trebui să ies o zi din spital şi să mă duc la înmormântarea lui, dar găsii în forul meu interior o împotrivire: îi purtam pică pentru refuzul său net şi agresiv de a se împăca cu mine, când îi telefonasem, la îndemnul Matildei, şi îl întrebasem dacă n-ar vrea să ne întâlnim ca odinioară şi să redevenim prieteni. Era adevărat că nu-mi era atunci gândul la el şi desigur, nici telefonul meu nu-i sugerase cine ştie ce afecţiune, dar poate că această afecţiune n-ar fi lipsit dacă aşi fi surprins, în vocea lui o cât de vagă tresărire.
    Da, gândii, dar am petrecut totuşi cu el frumoase clipe, ascultându-i cu o stranie delectare la începuturile carierei mele în învăţământ înaltele şi nesfârşitele lui indignări. Şi nu fusese tot el cel care, printr-o intuiţie, ţinuse pe loc doi ani căsătoria mea cu Matilda? Astăzi aşi putea spune că vrusese astfel să mă ferească de marele eşec care mă aştepta.
    Judecăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gândesc şi nici măcar prin sentimentele care îi domină (toate acestea se pot dovedi că au fost doar coaja care acoperea determinări mult mai adânci), ci şi prin  interferenţele cu viaţa noastră pe care soarta i-a silit să le trăiască. Petrică nu mai putea trăi cu Matilda şi m-a cunoscut pe mine ca să-l ajut să se despartă de ea; l-am ajutat, dar nu vroia s-o iau eu.
    Nu cumva ţinea atât de tare la mine şi considera o prietenie mai trainică decât o efemeră dragoste al cărei final îl prevedea? Desigur, căci dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu timpul, ne mănâncă viaţa. Regrete eterne, Petrică! Voi veni la înmormântarea ta şi îţi voi depune pe mormânt o coroană de flori...
    În ziua când ieşii din spital tăria gândirii mele, care ţâşnise cu putere în ultima mea ciocnire cu Matilda (când ne şi încăierasem) şi se micşorase iar sub ameninţarea unei boli în al cărei prognostic fatal crezusem, reînvie antrenând toate forţele sufletului meu retrase atâta vreme în adâncuri.
    Revenii în casa părintească, unde tata mă primi cu toate sentimentele de odinioară topite, supărat doar de declaraţia mea că nu aveam cancer şi că n-o să mor. Avea aerul omului mărginit dar şi sublim, care nu înţelege cum cineva, fiindcă a răguşit, crede că n-o să moară, cu toate că văzuse cum un om, fiul său, deşi nevinovat, trebuise să ispăşească o grea pedeapsă. Dă, dar astea erau socoteli care trebuiau reglate cu oamenii...
    Moartea, ehe, e aşa o chestie ce nu se întreabă, ca să nu fii întrebat. Şi dacă survine totuşi când eşti departe de ea, aiurea! E aşa un lucru rar şi tâmpit încât... Se întâmplă, bineînţeles, altora, care nu ne interesează, de ce să te gândeşti tocmai tu, care ai o viaţă de trăit şi eşti atât de tânăr...
    - Mai mor şi tinerii, îi spusei în timp ce mama ne aducea cafele în a doua cameră "salon", plină acum de cărţile şi lucrurile mele, mor şi copii şi adolescenţi, moartea îşi vede de treabă, tată!
    El se uită la mine şi începu să dea din cap indignat. Nu-mi răspunse prin cuvinte, dar avea aerul să-mi spună că nu e zdravăn la minte cel care poartă grija altora, ca şi când asta ar putea ajuta pe cineva (din altă planetă!) să nu moară dacă trebuie, sau să nu fie şchiop dacă aşa s-a născut.
    Asta mă făcu să înţeleg că nu credea în propria-i moarte şi că dacă totuşi s-ar fi întâmplat, n-ar fi cerut celor vii să creadă în ea, ci să-şi vadă dracului de viaţa lor, în timp ce el şi-ar fi văzut de moartea lui, cu care singur avea răfuieli de încheiat... Deocamdată avea o muiere cu care trăia şi numai la chestii de-astea nu-i era gândul, că mureau şi tineri şi adolescenţi!
    - Nu moare de tânăr decât cine nu trebuia să se nască, zise, şi înţelesei că se credea că face parte dintre cei privilegiaţi, sortiţi dacă nu să nu moară niciodată, în orice caz moartea lor să se piardă în timpuri imemoriale şi nedeterminate, contopite cu intemporalul, cu veşnicia a tot ceea ce există...
    Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse.
    - Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni.
    - Şi ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scânteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă  vreau să vin pe lume? De ce m-aş întreba eu atunci când o să plec. Că, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac... Ce să faci?! Întoarce spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, împăraţi şi tot nu s-a întâmplat nimic. De ce să se întâmple atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ, beat mort, Acojocăriţei? Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit destul şi nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sunt ăia care toată viaţa...
    Dar aici se opri, fiindcă fără voie gândul lui i se dusese la mama. Nu-l gonise ea din patul ei în puterea vârstei, silindu-l să-şi găsească altă muiere, care, desigur, o fi avut ea mai multă viaţă în trupul ei, dar pesemne că el începuse să descopere că nu ajungea numai atât...?
    - Ei, ce-au făcut toată viaţa? zise mama mai degrabă veselă decât atinsă de aluzie. Proştii-ăia! Ai uitat! exclamă ea mirată, văzându-l că tace.
    - Ce să uit? îşi ridică el privirea din ziar.
    Mama surâse. Să-i spună sau să nu-i spună? Era pradă uşoară, numai gura era de el.
    - Ce să uit, fă? se răsti el, dar nu prea sigur de sine, mai degrabă ar fi dorit să nu i se amintească.
    Totuşi curiozitatea era mai mare şi mama, cu un glas ca de mare comedie, i-o satisfăcu.
    - Tu ai rămas certat cu băiatu-ăsta ani de zile, tocmai fiindcă din neştiinţă el îţi spusese ce ne spui tu nouă acuma. Dar el era un copil, în timp ce tu eşti un om în toată firea.
    - Adică cum? se holbă tata.
    - Adică aşa! De ce or fi proşti oamenii care trăiesc curat şi deştepţi ăia care trăiesc în murdărie! Nu văd, continuă mama, de ce porcul care se tăvăleşte în noroi trebuie dat model oamenilor care înţeleg că desfrâul le pierde sufletul. Un om are o singură inimă, nu două!
    - Şi? Ce e cu asta? făcu tata, care n-o putea urmări, cu atât mai consternat cu cât ea nu pomenea nici de Dumnezeu, nici de rai şi nici de iad. Atunci ar fi fost mai clar!
    Chestia asta cu două inimi îl depăşea.
    - Hm! făcu ea, dacă ar avea două inimi ar zice: nu-i nimic, murdăresc una, dar îmi rămâne ailaltă curată, când o să mă satur de desfrâu, o arunc pe-aia şi trăiesc cu a bună!... Le vezi cum vin la biserică la bătrâneţe şi se mocăie în faţa sfintei fecioare să le ierte pentru viaţa lor când nu le păsa că o să vină şi ceasul căinţei. Tot e bine, altele nu vin deloc şi pe-alea le lauzi tu!
    - Ei, şi la ce le foloseşte căinţa? zise tata.
    - Păi nu le mai foloseşte, dar căinţa, dacă vine, cum să scapi de ea? Trebuie să te căieşti, că n-ai încotro.
    - Şi tu nu te căieşti? o ispiti tata furios.
    Mama tăcu. Dacă răspundea că nu, ar fi dat dovadă de trufie, dacă spunea că da, se căieşte, atunci la ce i-a mai folosit o viaţă de smerenie?
    - Mai mă căiesc şi eu că nu sunt sfântă, zise, dar nu ca alea!
    Şi nu se ştie de ce o pufni râsul. Unde îi zbura gândul? Râdea de tata? Sau de babele acelea care se mocăiau în faţa sfintei fecioare? Şi de ce nu? N-avea şi ea dreptul la puţină trufie?
    - Atunci am eu dreptate, zise tata, nu în sensul că l-aş da ca model pe ăla care îşi face de cap, ci în sensul că nu trebuie să te căieşti, ăsta e tot secretul.
    - Da, zise şi mama, câine ai fost, câine să mori!
    - Ei şi? Dacă lui nu-i pasă, ce-ai tu cu el?
    - Am, zise mama şi tăcu.
    - Ei, ce ai?
    - Fiecare să-şi vadă de el, că vine la patul lui de moarte dracul şi îl ia în furcă, sau vine un înger şi-l duce în rai, pentru el e totuna, de murit tot moare, mortul de la groapă nu se mai întoarce!
    Răspunsul acesta îmi aminti de al meu de odinioară, când îmi venise în minte să gândesc acelaşi lucru după ce citisem un text de Platon: dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, spunea el, cei mai în câştig ar ieşi ticăloşii, fiindcă o lespede pe mormânt i-ar strivi şi de trup şi de suflet şi dezbaterea s-ar încheia astfel pentru totdeauna.
    Între timp însă aflasem, nu fără să mă turbur, că marele Karma, spiritul universului, nu lasă lucrurile astfel şi că îl sileşte pe ticălos să se reîncarneze. Dacă a fost un ticălos mare, spiritul lui reînvie de pildă într-un dobitoc, un măgar sau într-un bou şi tot astfel prin treceri succesive se purifică, până ce esenţa sa se poate contopi cu Marele Spirit care a stat la originea vieţii.
    Îi spusei tatei toată chestia asta simulând îngândurarea.
    - Şi de unde ştii că e aşa? zise el cu dispreţ. A văzut cineva un om reîncarnat?
    - Întâi că s-a văzut, au fost cazuri foarte clare, când un copil a început să spună că el a mai trăit în satul cutare şi l-au dus acolo savanţi şi oameni de ştiinţă şi el a recunoscut tot, case, uliţe, oameni... Ei?
    - Fugi, domnule, de aici, nu mai vorbi bazaconii, astea-s şarlatanii, aşa am văzut eu la bâlci una care mi-a citit buletinul legată la ochi, adică buletinul era în mâna altuia şi ăsta a întrebat-o: cum îl cheamă pe domnul? Şi ea a spus tot, şi anul naşterii şi oraşul... Şi tu vrei să cred?...
    - Al doilea, continuai eu neturburat, ţie nu ţi s-a întâmplat să te plimbi aşa pe stradă şi să vezi un om pe care să ţi se pară că l-ai mai cunoscut, ăhă, aşa cândva, în altă viaţă?
    - Câte nu i se par omului, zise tata batjocoritor, dacă s-ar lua după toate prostiile ar ajunge să creadă că ăla care e el, nu e el...
    - Aha, zic, ţi s-a întâmplat?
    - Mie? Nici vorbă, unuia, stăm la bodegă la un aperitiv şi îi aud că zice chestia asta, că el nu e el. Ascultă, mă, îi zic, tu câte aperitive ai băut înainte să spui tâmpenia asta?
    Şi se întoarse spre mama, de la care aşteptase un răspuns.
    - Tot nu m-ai făcut să înţeleg ce ai tu cu cutare şi cutare, că trăieşte aşa cum îi place lui?
    - Să se ducă în pădure, zise mama. Acolo poate să trăiască cum vrea.
    - Şi ce te deranjează? insistă tata. Nu înţeleg!
    - Ce s-alege de lumea asta dacă toţi ar trăi ca ei? Într-o zi ar scoate fiecare cuţitul şi am începe să ne tăiem toţi unii pe alţii...
    - Asta cam aşa e, conveni el, da' n-ai nicio grijă, că nu tu o să-i împiedici. Vine un război, îi mai mătrăşeşte, pe urmă se mai potolesc... Nenorocirea e că în război îi seceră şi pe ăi buni şi pe ăi răi, aşa că sămânţa rămâne...
    Astfel se încheie discuţia şi tata îşi aprinse o ţigare şi rămase gânditor.
    - Ia spune, îl întrebai, directorul acela de la voi, Bularca, l-a dat până la urmă afară pe şefu-ăla de cadre?
    - Nu l-a dat, răspunse el posomorât şi tăcu mai departe.
    - Ai înţeles de ce te întreb...
    - Tocmai că mă gândeam, ce-ar fi, Victore, să te duci tu personal să-i ceri o audienţă? Una e când vezi omul în faţa ta şi îl asculţi şi alta e când îţi vorbeşte altul de el. Ce zici?
    - Bineînţeles că mă duc, zisei, toată chestia e să-l facă pe şeful Cadrelor să tacă, adică să-şi dea avizul. Fiindcă trebuie s-o dea întâi afară pe individa aia de care mi-ai vorbit şi care e turnătoarea acestui şef de cadre...
    Tata se uită în pământ, reflectând.
    - Nu te băga în chestia asta, zise, tu nu ştii nimic, lasă-l pe Bularca să se descurce.
    - Bine, mai zisei, mă duc chiar mâine, dar cum o să pot să intru în uzină şi să ajung la el?
    - Ţi-aranjez eu cu paza, nu e o chestie...
    Şi tata se ridică şi plecă. Mă apucă pofta să-mi pun cărţile în ordine, deşi nu aveam rafturi, şi să-mi improvizez şi un mic birou şi un scaun la fereastră: aveam chef de lucru. Pe urmă plecai pe la bunicul să-mi iau caietele din subsol... Le recitii apoi febril până noaptea târziu.
    În micul meu pat din adolescenţă, mutat de mama din dormitorul lor unde rămăsese tot timpul după plecarea mea de acasă în aşa-zisul salon şi adormii cu gândul dacă n-ar fi mai bine să le pun pe foc, după ce aşi fi copiat din ele ceea ce nu se putea memora şi aş fi eliminat tot ceea ce putea constitui pentru mine o acuzaţie...
    Nu mă simţeam bine cu ele în casă şi nu aveam sentimentul net că reprezentau o valoare în sine, ca să-mi pară rău că trebuia să le distrug....

                                                                     IV

                                        Bularca mă primi de îndată şi spre surpriza mea nu mă expedie, mă ţinu la el în birou aproape un ceas. Întâi se scuză că are o cumplită durere de cap şi înghiţi trei pastile dintr-o dată, aşa de supărat era pe acest rău care se vedea că îl vizita din când în când şi că organismul lui robust nu-l scăpa de el.
    - Medicul ce zice? spusei.
    Făcu un gest, adică medicul nu conta.
    - Aveţi ori sinuzită, ori spondiloză, reluai văzându-l că tăcea cu tâmplele în mâini: cu coatele pe birou.
    Negă din cap furios şi copleşit.
    - Atunci aveţi hipertensiune arterială. Aşa-zisele migrene de care sufereau cucoanele pe vremuri au dispărut...
    - Sau au trecut la noi, zise el fixând asupra mea o pereche de ochi mari, pe care durerea îi făcea frumoşi, umani, aproape frăţeşti.
    În rest chipul lui părea brutal, dur, fără loc de expresie. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe rar, relaxat, cu mâinile în buzunare. Pasul îi era uşor, elastic. Se opri la fereastră, cu spatele la mine şi se uită îndelung afară.
    Soneria telefonului zbârnâi. Nu se clinti însă de la geam şi atunci intră secretara.
    - Vă caută ministerul! îi spuse.
    - Cine? mormăi el.
    - Tovarăşul ministru!
    - Care? zise mohorât, că ăia pe-acolo toţi îşi spun miniştri. El e director-general şi subalternii îi spun ministru.
    - Chiar tovarăşul ministru Nasture! zise secretara.
    - Spune-i că sunt în uzină, când mă întorc îl caut eu.
    Secretara ieşi, iar Bularca reveni în spatele biroului şi formă un număr.
    - Vasile, zise, uite, ministerul iar se interesează dacă s-a remediat istoria cu rulmenţii ăia nenorociţi.
    - Ce să facem noi, tovarăşe director-general, se auzi o voce puternică în receptorul pe care Bularca îl îndepărtă de ureche. Cum îi primim, aşa îi montăm... moldovence de la ţară, fete de optsprezece ani... lepădat fustele lor mari şi încreţite... şi... să... ele, rulmenţi..
    - Ai fost tu acolo?
    - Bineînţeles!
    - Şi ce zic?
    - Că de la ei pleacă buni... aparate de control mai fine, de import, dar ministerul... cică la anul!...
    - Bine, Vasile, mai du-te o dată si spune-le că nu toţi rulmenţii scapă, aşa că nu sunt de vină aparatele de control, fiindcă ori sunt bune, ori nu sunt bune. Nu ne interesează pe noi fustele încreţite ale moldovencelor, n-au ce face tractoriştii cu fetele astea când le rămân tractoarele împotmolite prin noroaie...
    - Chiar acum mă duc...
    - Au rebuturi mari, mi se adresă apoi Bularca şi, în loc să tragă consecinţele care se impun, dau drumul produsului pe piaţă. La mine acasă mi s-a stricat odată flotorul de la baie, vechi de douăzeci de ani. Am luat unul nou: avea orificiul neperforat. Am luat altul. Intra apă în vreo trei, până să găsesc unul bun. Şi directorul acelei fabrici şi inginerul-şef şi toată lumea încasează prime pentru depăşiri de plan, felicitări în presă, promovări, în loc să li se returneze toată marfa şi să fie puşi s-o plătească... Pe capitalist toate astea îl costă, dă dracului faliment şi intră la puşcărie sau îşi trage un glonţ în cap...
    Înţelesei din aceste confidenţe că acest om mă va angaja, fiindcă nu lăsai pe cineva să asiste la durerea ta de cap şi la preocupările tale de director al unei mari uzine, ca pe urmă să-l laşi să plece aşa cum a venit.
    - Uite, Petrini, îmi spuse el apoi, după ce îşi aprinse o ţigare şi îmi oferi şi mie una (şi nu mă supără că mă tutuia, o făcea cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbise pesemne şi cu tata), în cazul tău o să procedăm în felul următor: te angajăm bibliotecar, asta e sigur. Dar! E un dar aici peste care o să trecem nu prea greu. Nu te angajez direct, ca să evit o anumită complicaţie, ci te promovez după ce o să faci o foarte bună impresie în uzină. Dar ca să te pot promova, va trebui mai întâi să lucrezi într-o secţie, să zicem ca dispecer sau la un strung, unde preferi, e la fel de uşor pentru tine să te califici rapid şi să te faci remarcat. Cum, o să vezi singur şi pe urmă nimeni n-o să se mai mire că ai ajuns bibliotecar. Eu ţi-aş da un sfat, continuă el cu o admirabilă căldură umană care făcu să urce în mine pentru el un puternic val de simpatie, şi anume sfatul meu e să te angajezi strungar. Face o mai bună impresie, poţi mai uşor să-ţi arăţi calităţile şi să fii simpatizat şi să ai prieteni şi pe deasupra foarte curând o să cîştigi şi ceva mai mulţi bani! În plus, şi cred că asta e şi mai important pentru viitorul tău decât postul de bibliotecar, una e să poţi afirma, în clipa când se va pune chestiunea reîntoarcerii tale la Universitate (şi se va pune, sunt convins!), am lucrat ca strungar într-o uzină, am trăit adică în mijlocul clasei muncitoare, şi alta e să spui am fost dispecer. Ce zici?
    - Zic că raţionamentul dumneavoastră izvorăşte dintr-o foarte bună cunoaştere a lumii în care trăim!
    - Înţelegi, Petrini? Când o să fiu eu atunci, că o să rămân mai departe în această uzină, că o să fiu promovat mai sus sau o să mă întorc în secţia de unde am plecat ca simplu inginer (fiindcă îmi termin şi eu liceul anul ăsta şi o să mă înscriu la Electrotehnică), o să pot oricând să afirm şi eu că te-ai integrat perfect în sânul clasei muncitoare, că gândeşti ca un muncitor înaintat şi ai fost tot timpul activ şi disciplinat şi n-ai avut conflicte cu nimeni. Lasă la secretara mea o cerere. O să primeşti pe urmă acasă adresa de angajare...
    Mă întorsei acasă stăpânit de entuziasm. Tatăl meu însă primi ştirea posomorât. Întâi începu să-l înjure pe Bularca zicând că e un şmecher cum nu s-a mai văzut (prin şmecheria asta a lui a reuşit el să-i ducă şi îi duce şi acum pe toţi de nas), nu-ţi rezolvă niciodată nimic şi pe deasupra te şi prosteşte şi te face să-l lauzi în loc să-l bagi în aia mă-sii!
    - Până şi pe tine văd că te-a dus cu preşul că o să te promoveze la pastele cailor şi taci că ştie el că o să fii reprimit la Universitate. Ce ţi-a făcut!? strigă tata la mine furios. Asta putea s-o facă orice maistru, fiindcă tu nu ştii că e un ordin că la un strung poate fi angajat orice om din ţara asta, orice-ar fi făcut el, are dreptul la muncă, e literă de lege în Constituţie.
    - Da, zisei şi eu, dar şi la deratizare e muncă, litera asta de lege nu prevede alte detalii pe baza ei aş fi putut fi reprimit şi în învăţamânt şi uite că nici măcar un şef cum a fost acel Mircea n-a vrut s-o interpreteze în favoarea mea. Cel puţin Bularca mi-a promis şi nu văd de ce ar fi făcut-o, de ce n-a făcut şi el ca alţii, adică să-mi spună simplu: la strung! şi să nu-şi mai răcească gura cu promisiuni!
    - Păi da, fiindcă i s-a dus vestea că ehe! Bularca are grijă faţă de om! O lozincă! În realitate o să-ţi spun eu câtă grijă are. Tu să stai la strung, om cu carte, şi la bibliotecă o curvă turnătoare! Fiindcă n-are el curajul s-o dea afară. Mă rog, ce act de eroism ar fi fost dacă făcea invers, pe-aia la strung şi pe tine la bibliotecă?
    - Nu e aşa de simplu, singur mi-ai povestit data trecută cum e cu tipesa aia!
    Tata începu să dea din cap de la stânga la dreapta, cu o adâncă nepăsare, care devenea şi mai adâncă şi mai plictisită pe măsură ce capul lui ajungea prin clătinări de decepţie de la umărul stâng, la cel drept, şi apoi încolo spre lume, în general, în sus spre univers... Se uita chiar în zare, nu mai ascultă restul explicaţiilor mele, adică faptul că trebuia să trec prin trepte succesive... să trăiesc în sânul clasei muncitoare pentru ca... la momentul când... să pot spune că...
    - Ce mai, încheie el, aşa e cum spun eu, nu e prost, n-ajungea el director-general dacă ar fi fost un neghiob. Nu te mira să-l vezi mâine poimâine pe-aproape de ăi mari...
    Şi îl înjură de mamă fără admiraţie şi poate pentru întâia oară cu invidie că nu l-a înzestrat şi pe el natura cu astfel de calităţi care smulg simpatia proştilor şi te fac mai mare peste ei...
    Oricum, avui sentimentul net că spunându-mi toate acestea creştea în propriii lui ochi, iar eu scădeam; desigur, deocamdată, pentru că intram în uzină atât de prost înarmat, iar mai apoi fiindcă aveam să rămân în ea atât de mult timp, poate pentru totdeauna: nicio mirare, după el surprizele în această lume nu puteau veni pentru un om decât în rău, deşi, aşa în general, toate lozincile de pe zidurile uzinei spun că o să mergem spre bine.
    - Ei, care bine? mă întreba el ca şi când eu aş fi scris acolo lozinci. Eu eram înainte maistru monteur de avioane, eram un domn. Aviaţia română a fost în frunte!. Acum sunt maistru peste zece raboteze, ca să scoatem toţi, cinci mii de oameni, un nenorocit de tractor în care intră mai mult fier decât într-un tanc, în timp ce străinii scot tractoare mici, de trei ori mai ieftine şi mai puternice. Crezi că nu le-am văzut?
    Şi încheie dând din cap în felul acela al lui care îţi sugera prin fiecare mişcare, spre dreapta, tot mai sus, că ştie el mai bine cum stau lucrurile şi nu e nimic de făcut, ce mai! o întreagă filozofie care comunica în cele din urmă cu cosmosul...
    - Dacă vrei să mergi înainte cu toţi proştii, n-ajungi nicăieri! Dacă americanii, îmi aruncă el o privire dispreţuitoare, ca şi când eu aş fi susţinut teza pe care urma el s-o combată, ar fi zis stai să-i aşteptăm şi pe ceilalţi de pe glob să progreseze odată cu noi, nici ei n-ar fi ajuns unde sunt astăzi şi nici globul nu s-ar fi din mizeria în care zace...
    Vârsta îl făcuse mai agresiv în gândire şi îmi plăcea acum mai mult de el decât pe vremea adolescenţei mele, când fusese pe punctul de a declina ca bărbat dacă eu (şi îmi plăcea să cred acest lucru) nu i-aş fi biciuit mândria cu necruţarea mea de atunci.....

                                                                        V

                                            Bularca avusese însă dreptate, calificarea mea la strung nu dură mai mult de-o lună, dar avusese şi tata, fiindcă îndată ce mi se dăduse un strung în primire descoperii că lucrurile nu merg deloc pe roze cu un om care abia a intrat în secţie şi are pretenţia să primească un salariu egal cu al celor care au trudit mult ca să ajungă aici, ehe, nenică, învaţă, înghite! o fi pentru dumneata treabă de câteva ore să pricepi ce e o fişă tehnologică şi să faci o piesă, dar ca să câştigi şi dreptul de a fi egal cu noi e un secret pe care trebuie să-l descifrezi. Or, poate nu vrei să fii chiar strungar? Doar aşa, să se cheme că ai trecut pe-aici şi pe urmă să poţi să ocupi funcţii mai înalte...? Trebuie să te decizi: vrei să fii strungar? Te ajutăm! Nu? E mai bine atunci să nu-ţi pierzi vremea...
    Ce se întâmplase? Mi se dădu în primire un strung la care trebuia să execut în opt ore douăsprezece bucşe, asta era norma. Dacă făceam mai multe, creştea şi câştigul, dacă rebutam o piesă eram penalizat. Fixai bucşa (o bucată de metal care mai păstra încă urme fine din miezul de pământ în care fusese turnat), strânsei bine cuţitul în suportul lui (altfel puteam avea surpriza să-mi sară în faţă şi să mă accidentez) şi luai apoi fişa tehnologică şi o studiai; în afară de faptul că trebuia s-o filetez, bucşa asta pe dinafară şi pe dinăuntru, până rămânea de dimensiunea indicată în fişă, la sfârşit trebuia s-o subţiez la unul din capete atâţia milimetri. Asta era tot.
    Apăsai pe butonul pornire şi motorul începu să cânte. Apăsai pe alt buton şi bucşa începu să se învârtă. Manevrai dispozitivul de apropierea ei de cuţit, şi cuţitul muşcă din suprafaţa brună a metalului. Filetul se formă şi şpanul începu să curgă în spirale albastre, şi în piesă apăru carnea strălucitoare a metalului. De aici înainte n-aveam de făcut decât să înlătur din când în când panglicile de şpan care se înfăşurau în jurul cuţitului şi să aştept ca toată suprafaţa piesei să fie filetată.
    Era plăcut şi uşor, toată grija venea spre finisare, când trebuia măsurată piesa cu atenţie, grosimea ei şi distanţa în interior. Şi bineînţeles supravegheat tot timpul strungul, şi lămpile lui de semnalizare, să nu apară defecţiuni de ungere, de avans sau de avarii pe subansamblurile electrice, toate se aflau pe un panou.
    Mi-aruncai ochii şi rămăsei mirat: panoul era el acolo, dar căpăcelele colorate şi beculeţele dinăuntru lipseau; maşina era deci chioară, adică nu chioară, oarbă de-a binelea. Le ştiam culorile acelea de la strungul la care învăţasem, roşu pentru avans, albastru pentru ungere, pornire, oprire eţetera... Dădui din umeri nedumerit.
    Dacă avansul se deregla, nu se întâmpla nimic, dar dacă ungerea era defectuoasă, strungul se putea gripa. Când prima operaţie se termină, îl oprii şi îl anunţai pe maistru, un ins neprietenos, cam posomorât şi cocârjat, care veni, se uită, începu să înjure şi se îndepărtă fără un cuvânt.
    Crezui că se duce să facă rost de nişte beculeţe; nu! îşi văzu de treabă liniştit, apoi dispăru şi reapăru după vreo două ore, dar tot fără să-mi acorde vreo atenţie.
    Între timp mă dusesem la strungarul care mă învăţase şi îi spusei că...
    - Merge strungul? mă întrerupse el cu un soi de flegmă a la...
    - Merge! îi răspunsei.
    - Păi atunci dacă merge, ce stai şi te uiţi?
    - Dar, dacă... îngăimai eu.
    - I-ai spus maistrului?
    - I-am spus!
    Totuşi îşi opri maşina şi veni la mine, se uită şi el şi începu, ca şi acela, să înjure.
    - Beculeţele astea, zise el furios, nu merg la radio, la reţeaua normală, sunt de douăzeci şi patru de volţi şi nu se fabrică în ţară. Ce p... mă-sii or fi făcând cu ele? Nu merg la nimic, nu se potrivesc, doar să-şi facă pom de Crăciun, crăciunul mamei lor... Lucrează aşa şi fii atent la zgomotul motorului, trage cu urechea şi când auzi ceva suspect, cheamă mecanicul...
    Şi plecă. Uşor de zis, dar de unde să ştiu eu când devine suspect zgomotul unui motor? Îi dădui drumul şi câteva minute rămăsei lângă el cu urechea la pândă, să-i memorez mersul lui normal. Nu se putea însă din pricina murmurului general al celorlalte, doar dacă m-aş fi lăsat pe vine cu fruntea lângă el. Nu trebuia însă să lucrez?
    Reluai filetatul bucşei, apoi căutai şublerul pe mica măsuţă de scule de alături s-o măsor, dar şublerul dispăruse. Mă dusei iar la omul meu, care fără să-mi spună nimic îmi făcu semn din cap să-l iau pe-al lui. Ce se întâmplase totuşi cu al meu? Îmi fusese furat?
    Curând uitai că aveam un strung chior, adică nu, orb, şi un gând, unul singur se armoniza cu cele cinci ore care îmi mai rămăseseră până la trei: să-mi fac norma, să termin adică toate bucşele care aşteptau stivuite lângă măsuţă. După aceea eram liber, abia atunci puteam să dau curs vieţii tuturor gândurilor mele: să mă duc sau să nu mă duc la revista Luceafărul literar şi să-i propun lui Amăicăliţului o colaborare? Să scriu sau să nu scriu o carte despre Giordano Bruno?
    Mă irita dificultatea de a explica cum - din aversiune pentru scolastici, filozoful martir prinsese aversiune şi pentru aristotelism, în fapt, mai degrabă, lacunele mele în materie de tomism şi scolastică, dar şi indecizia propriei mele orientări faţă de teza aristotelică: făcea într-adevăr materia un efort gigantic pentru a ajunge la gândire şi inteligenţă sau mai degrabă spiritul, ca dat primordial al lumii, făcea din materie un înveliş al său? Cum să susţin acest lucru, când devenise o dogmă teza că spiritul e materia care gândeşte?
    În clipa aceea mă pomenii cum cineva, pe la spate, mă ciocănea în cap cu ceva ascuţit şi, înainte ca eu să mă întorc să văd cine e, o mână aruncă pe măsuţă un şubler şi nu-i văzui individului decât spatele îndepărtându-se: se instală la strungul vecin şi începu foarte rapid să-şi înşurubeze în el o nouă piesă: aha: deci ăsta mi-l luase, acum aveam două şi nu mă grăbii să duc unul înapoi omului meu.
    Şi pe urmă? mă întrebai apoi la ora trei pierdut în valul de oameni care ieşeau din schimb, ce urma să demonstreze cartea mea despre Giordano Bruno? Lăsai această întrebare fără răspuns.
    Stăpânit de mulţumirea pe care o simţeam atunci, în prezent: nu numai că îmi făcusem norma, deşi pierdusem aproape două ore aşteptând să vină maistrul să-mi spună dacă puteam sau nu să lucrez la o maşină oarbă, dar îmi rămăsese chiar liberă o oră, timp pe care îl petrecusem lângă strungul celui care mă calificase, cu care discutai dacă nu s-ar putea monta în panoul meu alte beculeţe decât cele originale de 25 de waţi.
    - Dacă sistemul e montat pe 25 de waţi, cum o să-i pui beculeţe de 10? zise el.
    - Tocmai, să schimbăm sistemul.
    - Trebuie vorbit cu electricianul, zise el, după ce tăcu multă vreme, dus pe gânduri. E un strung cehoslovac, cu o schemă care dracu ştie unde e, de pe vremea războiului, şi deşteptu-ăsta... mai bine îţi faci reparaţia singur decât să te duci după el...
    Se arătase mirat că mi-am terminat lucrul. Mă trimise la controlul tehnic să predau piesele.
    - Sunt sigur, zise el, sceptic, că le-ai rebutat pe toate, dar nu te necăji, aşa e la început.
    Nu rebutasem nici una...
    Cartea despre Giordano Bruno, îmi amintii ea, urma să se ducă Ion Micu cu ea sub braţ la unul din şefii lui din Bucureşti şi să ceară pentru mine să fiu reprimit în învăţământul superior. Măcar dacă, sigur că ar obţine! Şi apoi o carte nu se scrie pentru astfel de lucruri! Ca să-mi placă şi mie şi cititorilor, ar trebui... Ar trebui să fie cu adevărat o carte de filozofie, o carte şi despre mine, nu numai despre Giordano Bruno! Şi de ce aş face eu acum acest amestec?
    Îmi simţeam puterile limitate şi îmi amintii de frumoasa imagine a lui Titu Maiorescu, care compară forţa creatoare a unui popor cu un bloc de marmoră care îi e dat, unul singur, dacă faci din el o statuie mediocră altă marmură nu ţi se mai dă. De ce mi-aş risipi eu astfel puterea gândului scriind un op care să nu mă reprezinte? Şi dacă m-ar reprezenta de ce aşi alege această cale deturnată? În ipoteza că n-aş pierde prea mult timp şi m-aş decide să nu mă abat de la subiect, ce interes ar stârni? Nici unul! Poate ar ieşi chiar o carte proastă, care ar fi refuzată de editură...
    Mă îngrămădii şi eu spre unul din autobuzele din faţa uzinei care erau luate cu asalt de muncitori. Un individ se postase la intrare şi striga la noi ţâfnos. Da, chiar acest lucru, să nu ne îngrămădim (cine era? cine îl pusese acolo?), dar de ce? Că îl călcăm pe bocanci! Şi ni-i arăta indignat, erau nou-nouţi şi nu se sfia să-i îmbrâncească pe cei care ar fi voit să nu le pese de încălţămintea lui. O luai pe jos...
    Până în oraş erau zece kilometri. Ce oameni nedisciplinaţi... şi în acelaşi timp disciplinaţi, gândii... se îngrămădeau buluc (se grăbeau, dar de ce aşa tare? mă întrebasem eu la început: astăzi chiar primisem un cot în ochi şi mâna mi se desfăcuse de pe bară (renunţasem să mai urc), dar aveau grijă totuşi să nu-l calce pe acel individ pe bocanci. Aflasem apoi pricina grabei tuturor, dacă scăpai primele autobuze trebuia să aştepţi o oră până să vină altele şi apoi riscai încă o oră dacă îţi permiteai luxul să nu înfrunţi busculada. De ce nu protestau ei împotriva celor de la transporturi? Ştia Bularca, directorul nostru general, de felul cum plecau oamenii acasă, după opt ore de muncă? Nu, altfel ar fi intervenit. El avea, desigur, o maşină şi un şofer, foarte bine, dar ar fi trebuit totuşi să se ocupe puţin şi de autobuzele noastre, gândii eu pe drum când simţii ca sunt obosit şi că mi-e foame...
    N-o să pot să merg pe jos de pildă la iarnă şi atunci... Cu sentimentul că astăzi, în prima mea zi când produsesem pentru uzină douăsprezece piese, sunt egal în drepturi cu orice muncitor, îmi spusei că la prima ocazie eu îi voi pune lui Bularca această întrebare: e atât de greu să se aducă suficiente autobuze în faţa uzinei ca să nu simţim la plecare că ne îndobitocim?
    Fiindcă asta era imaginea care îmi apărea adesea sub ochi seara înainte de a adormi, deşi nicio lună nu trecuse de când intrasem în uzină: figuri umane care nu mai aveau decât o expresie de panică rigidă şi violenţă, să urce sus - şi pentru asta dăm frâu unei nepăsări totale, strivim o ureche, aruncăm ochelarii unuia de pe nas, smulgem servieta altcuiva, îţi sar propriii nasturi de la haină, izbeşti cu cotul în sânii unei femei... parcă mai ţine cineva seama că mai există şi femei, dă-le dracului, nu sunt egale cu noi?
    - Ei, cum a fost? mă întrebă tata acasă (sosise înaintea mea, simţisem încă de la început, dimineaţa la plecare, că nu vrea să facem drumul împreună; nu era prezenţa mea alături de el o veşnic nedorită, dar iritantă întrebare: cum ajunsesem eu, după ce cheltuise cu mine doisprezece ani, din universitar eminent, simplu muncitor?).
    - Mi-am îndeplinit norma perfect, îi răspunsei sec, mâine o să cer să mi se dea mai multe piese.
    - Vezi să nu-ţi dea, zise el cu acea ironie şi superioritate care se vedea că în ochii lui marcau între noi dacă nu o prăpastie, cel puţin un hotar pe care eu n-aveam să-l trec: el era maistru, eu...
    Şi începu să dea din cap proiectând căderea mea în cosmos: eu eram ceva mai mult decât nimic... Dacă mai face chestia asta o dată, gândii, la primul salariu mă mut...
    Simţeam că nu sunt în forul meu interior cu totul invulnerabil. Trebuia să fac un efort de cel puţin câteva clipe şi să-mi spun că e normal ca el să gândească astfel, că adică, avea dreptate, în lumea simplă nu se judecă niciodată cauzele, sau în orice caz nu se ţine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar biciuirea la care eşti supus trebuie s-o accepţi ca pe-un stimulent şi nu ca pe-o umilire. Mai târziu, dacă vei reuşi să reintri pe spirala pe care n-ai ştiut să te menţii, trebuie să mulţumeşti acestei lumi simple că n-ai fost cruţat.
    Numai că eu n-aveam nevoie nici să fiu cruţat şi nici de biciuire. Nu erau singurele alternative. Trebuia chiar să constat de fiecare dată în astfel de situaţii că tata e un simplu cutare, când în realitate era tatăl meu şi nu un simplu străin de care ar trebui să nu-mi pese? De ce mă silea să gândesc astfel când din entitatea lui şi a mamei mă născusem eu, fenomen magic, misterios, care nu se încheiase? Chiar judecat dinafară, văzut strict prin schema ierarhiilor sociale, cine îi spunea lui că într-o zi, cândva, n-o să ajung director-general în uzina la care el lucra? Ei, cine?
    N-aveam cincizeci de ani, ca el, ci doar treizeci şi cine îi spunea lui că lumea asta evoluează spre rău? Ei? Cine? Întrebarea asta îmi cerea mai mult decât câteva clipe ca s-o alung. Cine să-i spună ? Dracu! Veşnica reacţie de apărare a unei buruieni care n-are altă grijă decât să se înfigă cât mai adânc în pământ şi să rămână buruiană, neputând deveni floare. Şi de ce să mă silească el să gândesc astfel despre el?
    - Tata, îi spusei, cu o adâncă afecţiune, un om e doar ceea ce cred alţii despre el că este. Ba chiar, câteodată, e cu totul altceva.
    Şi tăcui. Aş fi vrut să continui spunându-i că de pildă el era tatăl meu, adică faţă de cosmosul spre care îşi ridica el capul, ceva infinit mai mult decât ceea ce credeau alţii că ar fi. Şi dacă şi el ar trăi cu acest gând, puţin i-ar păsa dacă fi-său e strungar sau universitar. Dar cum să risc să-l aud spunându-mi, în cel mai bun caz, ceva dur, în cel mai rău, o stupiditate?
    Mama sesiză că sub glasul meu afectuos se ascundea o hotărâre de a pleca iar din casa părintească şi nu-l lăsă să-mi răspundă:
    - Nu te supăra pe el, îmi zise, îi pare şi lui rău că...
    Şi se opri şi ea. Era greu de spus de ce îi părea lui rău, adică de dat la iveală neputinţa lui de a înghiţi astfel de subtilităţi, că poţi fi altceva decît ceea ce vede toată lumea că eşti. A fi? Se poate ascunde?
    - Vrei să spui, zise tata dând la o parte ceaşca de cafea ca şi când s-ar fi scârbit de conţinutul ei pe care îl băuse, că poţi tu, pentru tine, aşa, să te crezi altcineva decât eşti? Cine crezi, deveni el deodată agresiv, că nu se crede altcineva decât e? Nu cunosc om care să nu se creadă mai deştept decât e, oho! după ei fiecare crede că dacă ar fi el şeful statului, câte n-ar face şi n-ar drege! Daaa! Întâi i-ar pune cu botul pe labe pe toţi care l-au înjurat. N-ar scăpa unul!...
    În agresivitatea lui ghicii că vroia să se apere de lucruri pe care le ştia numai el, ironii nedigerate, sarcasme usturătoare care i se adresaseră... Vroia să mi le transmită şi mie. De la cine? Cum de la cine? De la oameni ca şi el, de la rude, bineînţeles şi de la prieteni, fiindcă de la cei cu care n-avem de-a face nu ne pasă.
    Începui să râd şi sorbind din supa de văcuţă cu găluşti îi răspunsei cu un glas care imita flegma lui Vintilă:
    - ...mai dă-i în... Dacă şi tu asculţi ce ţi se spune!
    - Ce poţi să faci? Să-ţi astupi urechile? se irită tata.
    - În niciun caz să li le însuşeşti şi să vii să mi le spui şi mie. Nu mă interesează! Şi deodată ridicai vocea şi trântii lingura pe masă: nu mă interesează! Dacă încă o dată mai vii cu chestii de-astea, la primul salariu am plecat! E intolerabil ca tatăl meu să se facă ecoul tuturor imbecililor cu care are de-a face şi să vie pe urmă să-mi spună mie că au dreptate. Am fost profesor universitar! Voi fi iar! Până atunci o să ajung director-general în uzină! Vă belesc pe toţi. Primul pe care o să-l dau afară o să fii tu, dacă te mai văd că dai din cap cu dispreţ când te uiţi la mine. Ai uitat din ce pricină nu mai sunt? Laşilor! Nu sunteţi în stare să-i spuneţi lui Bularca în ce condiţii plecaţi zilnic de la uzină şi mă judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi când eu aş fi dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securişti. Da, vă place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus la strung, fără să ştiţi că mie îmi place strungul şi că chiar mă gândesc să rămân toată viaţa strungar, ei şi? E o muncă nobilă, unul din cei mai mari filozofi a murit şlefuind la strung lentile, iar altul, făcând pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe oră şi în orele libere scria cărţi care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă societate cu sânge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod...
     Ştiam că o luasem razna, dar îmi rămăsese în minte stilul acelui prozator despre care îmi povestise Ion Micu şi mă distra să văd efectul de stupoare al tatălui meu, pe care nu-l puteam zdruncina în prejudecăţile lui cu argumente raţionale sau cât de cât coerente. Trebuia să-l dezvăţ să mai vină şi să mă turbure cu insignifianţa ideilor lui prea de tot terestre şi continuai revenind ilogic la ideea că o să ajung director-general şi n-o să uit pe nimeni care a îndrăznit să mă...
    - Vă arăt eu vouă! Adică cum? După ce mă arestaţi, nu mă lăsaţi nici să muncesc? Are dreptate partidul să vă ţină în mână, fiindcă sunteţi incapabili să distingeţi binele de rău, ca nişte căţei orbi care pot fi oricând luaţi de stăpân şi aruncaţi în gârlă...
    Nu era chiar aşa, că imitam pe acel prozator care intra într-un delir controlat, în fond nu prea controlat, adică nu întru totul. Când îi spusesem Matildei că o să-i iau copilul şi o să i-l arunc într-o prăpastie, nu imitam pe nimeni. Nu-i spusesem chiar acest lucru, dar ea asta reţinuse, încât mă oprii.
    Jocul acesta, beţia cuvintelor care ascunde în realitate o simplă recriminare, ascunde oare doar atât? Tatăl meu putea reţine cine ştie ce aberaţie, poate chiar că nu sunt sănătos la cap, că vreau să duc pe cine ştie cine la eşafod, să arunc în aer dracu ştie ce. Speram să nu aibă o memorie bună şi o întrebai pe mama dacă n-avea în casă ceva de băut. Vin, prăştină, gaz, oţet, benzină... Nu? Chiar nimic?
    Mama îşi puse mâna la gură şi râse. Mă înţelesese. Tata nu:
    - ...Dacă ţi-ai terminat prima ta zi de lucru la o cârciumă ai început-o bine, Victore! zise el edificat. O să ajungi tu director-general când o să-mi văd eu ceafa fără oglindă. Numai că chiar trebuie să te muţi! N-am chef să se spună că ai căzut în darul beţiei în casă alături de tac-tău.
    Era clar! Mă credea chiar pierdut! Dar şi eu gândii că acest om, dacă mai stăteam lângă el, ar fi fost o veşnică buturugă neagră de care m-aş fi împiedicat cu surprindere - ori de câte ori aşi fi intrat în casă. Fiindcă în platitudinea gândirii lor comune, oamenii nu sunt mai puţini imprevizibili. Ar fi găsit el tata ce să-mi spună, în zilele grele care mă aşteptau, ca să-mi slăbească forţa mea morală.
    - Aşa e că n-ai băut nimic? zise mama după ce el plecă.
    - Puteam să beau, îi răspunsei liniştit.
    - Bine, să-ţi dau acum un pahar de vin, te-am văzut, eşti şi tu ostenit... N-ai nicio grijă, o să vin eu să-ţi gătesc, ca pe vremuri, şi să stai liniştit să citeşti...
    Şi deodată ridică o mână în sus, care întârzie mult în aer şi furia mea că a doua oară tatăl meu mă dădea afară din casă se potoli şi apoi se topi ca şi când n-ar fi fost. Şi pentru întâia oară mama îmi vorbi şi îşi dezvălui pe neaşteptate o parte din secretul existenţei ei pe acest pământ.
    - Aşa sunt oamenii, îmi spuse fără şovăire şi fără a-i învinui, dar cu un îndemn pentru mine să încerc să nu fiu ca ei, fără a deveni trufaş. O să moară mâine-poimâine şi n-o să ştie de ce a trăit!
    Şi mâna îi coborî şi se uni cu cealaltă sub formă de cruce şi nedumerire.
    - Nu te mai chinui să afli de ce sunt aşa cum sunt! Vezi-ţi de tinereţea ta! Nu se termină pământul cu nimeni, dar e păcat că suferi când te ştii în inima ta curat. L-am ghicit de la început... Cu mine în casă se lua de păr şi se pupa cu cumnată-sa! Cum mai poţi să ţii la el? Trăieşti, îl speli, îi găteşti, îţi faci datoria, vezi că nu e un om rău, munceşte, îşi ţine casa, nu bea, nu fură, lumea îl vorbeşte de bine, e sănătos, arată voinic, tânăr, prost nu e, dar cum se poate ca în faţa ta să pună mâna pe obrazul ăleia şi s-o mângâie şi pe-al tău să nu pună niciodată! A vrut el pe urmă, dar nu l-am mai lăsat eu! Am ştiut ce-o să facă, dar nu mi-a păsat şi nici nu-mi pasă! E pedeapsa lui! Nu ştie şi nici n-o să-i spun! Şi nici tu să nu-i spui! Ăsta e păcatul meu, că n-am putut să-l iert, că tu ai ghicit că sunt nevinovată şi de ce sufăr eu, mă întrebai ce păcat am săvârşit, oi fi uitat...
    - N-am uitat, mamă, dar te întreb acum, atât de tare ai ţinut la el? strigai eu ca şi când mi-aş fi adus aminte de un vis care peste ani reînvia cu putere.
    - Da, îmi răspunse, am ţinut, am crezut, când a intrat la noi în casă, că m-a ales dintre surorile mele pe mine...
    - Ah, mamă, strigai eu iar, dar surorile tale s-au înţeles între ele să te mărite pe tine întâi. Cum de nu ţi-ai dat seama? Chiar nu ţi-ai dat?
    - Uite că nu mi-am dat! Dar nici el nu şi-a dat! M-a plăcut! Ca pe urmă să mă trezesc că îi plăcea mai mult de soră-mea mai mică! Dacă i-a plăcut de ce n-a divorţat? Iar dacă n-a vrut să divorţeze de ce o lăsa să-l apuce de păr şi să se pupe cu ea în faţa mea?
    - Şi tu de ce n-ai divorţat când ai văzut că îţi face figura asta?
    Mama nu răspunse şi îi respectai tăcerea. Ştiam, că totuşi se despărţise de el în acea noapte când îl gonise din pat, poate mai demult, şi îmi păru rău că o lăsasem să vorbească. Tăcui şi eu, bănuind că n-a fost numai atât, că tatăl meu a mers mai departe cu trădarea lui neglijentă, cu superbia stupidă a masculului tânăr care îşi închipuie că trăieşte încă în grotă şi poate să dea fără grijă iama printre femele.
    N-o întrebai: când m-a făcut pe mine, înainte sau după?
    Să rămână acest lucru nelămurit! îmi spusei, deşi nu puteam evita gândul că, desigur, trădarea, se petrecuse înainte, altfel numai pentru nişte pupături, chiar şi în faţa ei, care puteau fi mascate de legătura de rudenie, nu se putuse ea hotărî să nu-l mai primească în pat în plină tinereţe. Totuşi nu se putuse decide să-l părăsească. Era clar: mama mă vroia întâi pe mine... Eram rodul înaltei ei simţiri instinctive despre rostul femeii pe pământ... Restul nu era decât aspiraţie şi suferinţă.
    Aspiraţia nu se împlinise, nu fusese iubită, nu scrie nicăieri că trebuie negreşit să te iubească cineva, dar avea un băiat şi suferinţa şi-o sublimase, îşi iubea acest băiat şi trăia pentru el. Celălalt, bărbatul cu care îl făcuse, vai de capul lui, n-avea să descopere niciodată lumina dragostei şi avea să moară în întuneric, fără să ştie că a avut lângă el o femeie prin care s-ar fi putut înălţa.
    Îi luai mâna şi i-o sărutai; ne privirăm în ochi. Ce tânără era mama! Ce curaţi îi erau ochii!
    - Bine, zisei, am înţeles ce vrei să-mi spui, n-o să mă mai chinuiesc să aflu de ce oamenii sunt aşa cum sunt, o să-mi văd de tinereţea mea fără să te uit pe tine, măicuţa mea, pe care te-am făcut să suferi fără să bănuiesc că nu mai aveai altă speranţă decât pe mine.
    - Nu fi prost, zise ea ferindu-se cu o tandreţe care acum, în celula mea, îmi apasă inima, dacă vrei să ştii, atunci te iubeam cel mai mult, fiindcă simţeam că eşti plin de viaţă şi simţeam că n-o să sufăr de grijă că n-o să te descurci... Chiar dacă n-o să trăieşti decât pentru cărţile tale, ai o fetiţă, n-o uita!
    Şi îmi mângâie îndelung tâmplele şi cedă, îşi plecă fruntea şi izbucni în plâns.
    - Îmi place fetiţa asta, reluă cu un surâs divin care mă făcu să uit că am o fetiţă, atât de minunat era chipul ei din care veştejeala anilor pierise, seamănă cu tine, ai grijă de ea, fă tot ce poţi să nu uite că are un tată care o iubeşte... O să treci prin toate şi o să fii fericit. Dar n-o uita pe Silvia... Oricât de câini ar fi oamenii, nu se pot pune între un tată şi fetiţa lui...
    - Mamă, strigai, îţi promit! Gata!
    Şi nu-i promiteam nimic în gândul meu.
    Cum puteam s-o regăsesc pe Silvia şi s-o fac să ştie că o iubesc? când ea avea să-şi petreacă de-aici înainte copilăria fără tatăl ei? Dar îmi dădeam seama că, orice-ar fi, trebuia să încerc şi s-o aduc din când în când în faţa mamei....

                                                                          VI

                                   Uzina nu poate deveni catedrală. Într-o catedrală gândul ni se îndreaptă spre intemporal, loc de reculegere şi meditaţie, în timp ce într-o uzină gândul e ţintuit pe filetul piesei pe care trebuie s-o execuţi, sau, chiar în viitor, pe panourile fluxurilor tehnologice care nu pot rămâne nesupravegheate.
    Şi măcar dacă totul ar merge de la sine cu un strung! Nu mi se mări norma sub pretextul că... stocurile supranormative...
    Nu înţelesei ce era cu aceste stocuri supranormative, dar nici nu mi se explică de ce, de pildă, pentru vecinul meu din spate, care executa aceleaşi piese, chestiunea aceasta a stocurilor supranormative nu se punea, îl întrebai şi pe el, dar tăcu, parcă nici nu mă auzi.
    Abia mai târziu aflai că s-a râs de mine: ăsta abia a venit şi vrea să... Şi când se observă că nu rebutez piesele şi că două sau trei ore din cele opt nu mai aveam ce face, maistrul deveni foarte prietenos cu mine, dar veni şi cu o fişă tehnologică nouă în mână, întrebându-mă dacă o înţeleg: şi îmi arătă şi piesa, una singură. Bineînţeles!
    Şi din ziua aceea venea mereu, oprindu-mă de astă dată în plin lucru, adică să las bucşele şi să execut urgent... Şi mă pomenii într-o zi că tot lucrând la astfel de piese izolate nu-mi mai puteam termina norma mea...
    Îmi spuneam însă că faptul n-avea importanţă, tot lucru era, bucşe sau piese de tot felul, până ce după vreo două luni aflai că nu eram plătit pentru ele... Asta mă scoase din sărite! Eu încasam o mie de lei pe lună şi vecinul meu din spate de trei ori mai mult! Fără să mai adaug că într-o bună zi strungul meu se gripă şi până îl reparară nu avui de lucru aproape o săptămână.
    Tot mai târziu aveam să aflu că electricianul şi instalatorul n-aveau cum să lucreze în acord şi să câştige şi ei ceva bani peste salariul de bază, cum câştigau aproape toţi strungarii, dar îi pândeau pe cei fruntaşi care încasau de regulă între patru şi opt mii lei, fireşte, cu sprijinul nu atât al secretarului O.B. (cum se scria în presă), cât al celor de care depindea aprovizionarea, care aveau grijă ca fruntaşului să nu-i lipsească nimic, scule, cuţite noi, să nu piardă minute preţioase la polizor să le ascută şi la care uneori trebuia să stai la coadă, repararea de îndată a defecţiunilor, şi ştiau să-i facă să aştepte când era nevoie de ei, dacă nu le ieşea şi lor ceva, electricianului şi mecanicului, adică, aşa cum, desigur, le ieşea şi celor de la aprovizionare.
    Era o exploatare în comun a producţiei, bine aranjată, toată lumea era mulţumită, directorul Bularca, conducerea de partid a uzinei şi cea a oraşului, radio-ul şi presa, jurnalele de actualităţi: există întrecere în uzine? Da, exista! Existau şi fruntaşi? Oho! Veniţi să-i vedeţi!
    La un moment dat unul dintre ei câştigă într-o lună paisprezece mii de lei; veni un reporter de la presa centrală, îl fotografie, îi luă un interviu şi poza lui apăru pe prima pagină a acelui mare cotidian din Bucureşti. La următoarele alegeri fu propus şi ales deputat în Marea Adunare Naţională.
    Eram în acea perioadă de entuziasm zgomotos al întrecerilor şi a fruntaşilor, dar când se afla că producţia uzinelor în ansamblu lăsa de dorit, se măriră normele şi încetul cu încetul acest fenomen iniţiat odinioară de Stahanov se domoli şi deveni mai realist şi mai firesc. Trebuie să spun că la canal descifrasem enigma acestui miner din Donbas care exprima într-adevăr un straniu avânt al ambiţiei umane, un fel de beţie a performanţei, căreia însă i se dăduse alt nume: eroism în muncă, născut dintr-o înaltă conştiinţă revoluţionară. Poate că Alexei Stahanov fusese un om animat de astfel de virtuţi. Dar dacă semăna cu un ins din echipa noastră de săpători de la canal?
    Iniţial norma noastră era de doi metri cubi săpaţi, încărcaţi în roabă si duşi mai încolo la o distanţă apreciabilă. Era o normă suportabilă pentru mine şi pentru alţii, pe care însă câţiva imbecili o depăşiră, desigur în speranţa că vor fi mai bine trataţi, sau în orice caz mai puţin rău trataţi, de pildă dacă te îmbolnăveai să fii primit la infirmerie de către medici, ei înşişi deţinuţi, şi care de frică să nu fie trimisi şi ei la târnăcop se purtau nu sever, ci deosebit de scârbos cu cei care le solicitau asistenţă, sau să li se dea un supliment de mâncare, sau să fie feriţi de brutalitatea paznicilor. Nu avură parte de aceste favoruri. În schimb norma atinsă de ei, trei metri, se generaliză, ni se impuse şi nouă.
    Trei metri? gândi atunci un ins şi începu să sape ca un smintit şi în câteva săptămâni ajunse la performanţa absurdă, neverosimilă, inexplicabilă în ecuaţia ei (energie umană plus gând, imbold al conştiinţei): nu mai puţin de treizeci de metri zilnic. În faza ascendentă a acestui record fantastic sărirăm pe el şi încercarăm să-i explicăm că n-avea niciun rost ceea ce făcea. Drept răspuns se duse şi ne turnă şi mă alesei cu grele lovituri de baston de cauciuc în cap şi nopţi de carceră (noroc că era vară!). În schimb, insul, după ce se menţinu câtva timp pe piscul performanţei sale, într-o zi se prăbuşi.
    Se duse la infirmerie, unde, însă, bineînţeles, medicul îl înjură şi îl dădu afară. Se plânse şefului nostru, un ofiţer de miliţie, că uite aşa şi pe dincolo, eu, care... treizeci de metri cubi pe zi... Ăsta dădu din umeri cu dispreţ şi îi întoarse spatele. Individul se topi pe picioare câtva timp, apoi într-o dimineaţă îl găsirăm mort... Nu-l căina nimeni, nu era timp acolo să-ţi aminteşti că murise un om şi că dacă te abrutizai până într-atât încât nu numai că nu-ţi mai păsa când unul pierise, dar chiar te bucurai că ai scăpat de el şi de avântul lui scabros, nici viaţa ta de om viu nu mai valora mare lucru! Nu era chiar aşa!
    Asta era o idee pur literară, să rămâi om printre oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare. Nu, desigur (asta era adevărat) n-aveai scăpare dacă supravieţuiai prin abjecţie, dar nici nu mai aveai prin cine să-ţi mai transmiţi mesajul tău umanist, dacă mureai datorită unui individ bizar care proba că se putea munci de zece ori mai mult. Timpurile s-au înăsprit, nu merge nimeni cu tine în legendă, ca să faci, prin sacrificiul tău pe altarul valorilor absolute, să lăcrimeze generaţiile următoare citind demnele tale de milă suferinţe. Am decăzut cu toţii un pic? Întreaga umanitate?
    Da, şi cine ştie cât de adâncă e depresiunea care ne ameninţă, cât ne va trebui şi cât de tare trebuie să ne încordăm puterile spiritului spre a atinge iarăşi acele culmi în care un simplu ocnaş preferă întunericul minelor de sare, adică moartea sa lentă, decât să revină la lumină făcând pe călăul. Istoria e adevărată şi o povesteşte Kogălniceanu! (Lipsă de călău în Valahia.)
    Căderea mea o povestesc eu aici în umbra acestei celule, în care încerc să descifrez întâi pentru mine, şi dacă acest manuscris se va păstra şi va apărea şi pentru alţii, un şir nesfârşit de determinări şi să aflu, să răspund la întrebarea dacă au legătură cu fiinţa mea adâncă, intimă, cu esenţa fiinţei mele şi cu viaţa gândirii mele, cât de mult, şi să nu-mi pară rău că va trebui să mor...
    Revenind la firul acelor zile când lucram în uzină, trebuie să spun că pentru a mă muta iar din casa părintească aveam nevoie de bani. Da, şi eu aş fi putut câştiga patru mii de lei, dar mă poticnisem de enigma stocurilor supranormative şi apoi căzuse peste mine simpatia maistrului care mă punea să execut peste normă, dar fără plată, tot felul de drăcovenii necesare cine ştie căror secţii sau comenzi din afară.
    Naiv, mă simţeam măgulit, până mă trezii într-o zi, la o chenzină, cu trei sute de lei în mână. Să mă plâng? Nu, îmi spusei, Bularca îmi recomandase să fac o bună impresie.
    Da, de acord, dar nici nu puteam trăi cu şase sute sau o mie de lei pe lună.
    - Da, îi spusei maistrului în acea zi, execut aceste piese, dar numai după ce îmi fac norma, fiindcă dumneavoastră nu ştiţi că pentru piesele pe care mi le aduceţi nu sunt plătit cu nimic şi fiindcă nu-mi fac norma sunt penalizat.
    - E urgent! zise.
    - Mai daţi şi altora!
    Ceea ce şi făcu şi, spre uimirea mea, nu-şi retrase simpatia pentru mine, o simpatie de astă dată fără piese.
    Gândul câştigului însă, fără de care nu puteam fi, pentru mine însumi, mai mult decât un simplu strungar, începu să mă obsedeze. Cum să pătrund secretul stocurilor supranormative?
    Fiindcă un om care gândeşte şi care simte impulsul de a se exprima are nevoie să fie singur cu sine, neînsoţit de realităţi brutale cum ar fi mâncarea pe care o mănâncă, veştmintele pe care le poartă şi casa în care stă. Nu ştiu ce făcea Diogene într-un butoi, sau Socrate într-o aşezare cam mizeră, un fel de sat mai răsărit cum era Atena, dacă filozofau desculţi şi cu rufăria împuţită pe ei sau dacă Xantipa îl spăla sau nu pe soţul ei hulit. Oricum, eu nu cunoşteam secretul de a fi liber faţă de cămaşa mea, de ciorapii din picioare, de căciula şi paltonul care trebuiau să mă apere de rigorile iernii. Cred că chiar Epictet era mai liber decât mine de aceste griji dacă a putut să nu lase cugetările lui de stoic, chiar dacă (să credem) n-au fost scrise în timp ce era sclav.
    Cu cine să vorbesc? Cerui o audienţă lui Bularca. Fu evaziv. După el eu trebuia să urmez drumul schemei în care fusesem încadrat. Toţi ne grăbim să devenim incomozi şi e sâcâitoare această presiune pe care o facem mereu asupra ierarhicii, vreau cutare, sunt nedreptăţit, aşa şi pe dincolo, nu pot trăi cu o mie de lei, cutare face aceeaşi muncă şi încasează dublu sau triplu... stai dracului acolo şi vezi-ţi de treabă, până îţi vine timpul unei promovări. Crezi că eu sunt tac-tău să te protejez ca pe fiul meu? Descurcă-te şi n-o să mă opun dacă o să văd că uzina trebuie să-ţi plătească nu o mie de lei, ci douăzeci.
    Mă resemnai, dar acasă, după opt ore de muncă, iritarea că nu puteam fi singur se transforma în somnolenţă. Desigur, somnolenţa spiritului nu naşte chiar monştri, dar îl face abordabil pentru tot soiul de demoni meschini, cum mi se întâmplase la deratizare cu Bacaloglu şi grasul Calistrat şi n-aş putea să spun că existenţa lor, care mă distra, n-avea nicio legătură cu gândul Matildei că eram definitiv pierdut.
    Avusesem totuşi noroc cu Vintilă, a cărui vervă mă ajutase să-i exorcizez, nu întru totul, căci şi acum mi-e dor de ei, dar am bănuiala că fără Vintilă peregrinările mele prin lumea şobolanilor n-ar fi durat cine ştie cât... Dar n-ar fi fost oare mai bine? Cine ştie dacă schimbându-se ordinea clipelor destinul meu n-ar fi intrat pe o altă spirală, şi astăzi... Mi se pare cert, fiindcă nu văd cum aş mai fi putut-o întâlni pe ea, şi acea zi fatală, când aveam să descopăr pe biroul meu o floare, ar fi fost departe de mine...
    Într-o zi fui anunţat să mă prezint la tovarăşul Olaru. Asta era vestitul şef de cadre pe care nici directorul Bularca nu putea sau nu-i era comod să-l înfrunte. S-a terminat, gândii! Ce vroia ăsta de la mine? În niciun caz nu mă chema să mă felicite. Vrea să mă dea afară? Totuşi fără avizul lui n-aş fi putut fi angajat. Ei da, ca şi, când asta ar fi avut vreo importanţă, parcă nu se putea ca verificând un dosar să găseşti în el cine ştie ce chestie, nu prea clară şi...
    Mă îndârjii şi îmi amintii de cuvintele unui strungar care nu ştiu ce făcuse sau nu făcuse că se certase foarte brutal atât cu maistrul, cât şi cu inginerul-sef al secţiei. Stătea călare pe uriaşul lui strung orizontal şi striga la ei cât îl ţinea gura. Fusese ameninţat şi atunci el le spusese:
    - ...Da, mi se rupe în paişpe! O să mă daţi afară din republică.
    Avea dreptate: ce putea să-mi facă şi mie acest Olaru? Exista lege (cum îmi spusese tata) că aveam dreptul să lucrez într-o uzină, asta sau alta, mi-era egal, încât intrai în biroul lui hotărât să mă port (desigur fără ostentaţie) ca acel strungar, oricum cu nepăsare şi cu fruntea sus. Dar, însă când îl zării, fruntea îmi rămase ea sus, şi nepăsarea nu se stinse, dar după câteva clipe când ne privirăm în ochi simţii cum spinarea, fără voia mea şi în ciuda nepăsării, e săgetată de un fulger rece care mi-o înţepeni ca odinioară la mine în odaie când mă vizitase prima oară Matilda şi mă fascinase.
    ...Sau mai cumplit, o senzaţie de coşmar... în adolescenţa mea toţi cunoşteam o familie umilă din cartierul nostru, doi bătrâni (şi dacă vreţi puteţi foarte bine să-i comparaţi, ca în basme, cu un împărat şi o împărăteasă, fiindcă bătrâneţea, declinul, e acelaşi la cei mari ca şi la cei mici), aveau o mândreţe de fată al cărei chip semăna cu luna sau cu soarele. Suferinţa lor era că, în ciuda frumuseţii ei, fata nu se mărita. Bătrânii ei părinţi lăcrimau exact ca în basme fiindcă nu puteau să-i reproşeze fetei nimic. Frumoasă, era! Corpul ei ai fi zis că se mlădia după suflarea vântului, după curbura luminii, creaţie a marelui cosmos, în care razele de lumină, în apropierea astrelor, deviază de la linia dreaptă. Privirea ei, un ochi al Sfintei Fecioare, ai fi fost un ticălos dacă sufletul nu ţi-era senin în ziua când o întâlneai.
    Odată mi-a surâs, altădată mi-a spus un cuvânt, într-o zi mi-a aruncat o privire nostalgică şi neliniştită. Era bătrână pentru mine. Aveau o căsuţă şi trăiau din pensia tatălui, ofiţer inferior, invalid din primul război mondial.
    Fata era de vârsta mea, dar până la douăzeci de ani fetele de vârsta noastră sunt inaccesibile, nu minunata ei făptură mi-a turburat adolescenţa, ci Nineta Romulus, prostituata sacră... în zilele când cred eu că am conceput-o cu Matilda pe Silvia am avut un coşmar. Am visat un copil, un monstru... Senzaţia de coşmar ne aparţine, reprezentarea lui în vis nu se poate descrie... Limba scoasă afară, capul mare, gâtul subţire, privirea vicleană şi matură pe chipul unui copil care nu e copil... te trezeşti, puterea raţiunii alungă viziunea tenebroasă şi uiţi în câteva clipe rătăcirile gândului neodihnit care nu au nici un sens.
    În primele mele nopţi însă după ce cădeam istovit de munca din minele de plumb până să se instaleze gândul şi imaginea miraculoasă a Silviei, acest coşmar mi-a revenit de mai multe ori. Acelaşi monstru de prunc cu urdori în loc de ochi, cu gură de broască în loc de gură de copil, cu sugestii din strâmbături cleioase ale unei limbi enorme care ar fi vrut să mă lingă, că infamia mi se adresa spunându-mi: nu eşti ce crezi, un suflet de om cu aspiraţii spre ceea ce e sublim, ci un infam care zadarnic vrea să scape de ceea ce e etern infam sau scabros.
    E infernul, gândeam în vis şi deschideam apoi ochii în întunericul dormitorului nostru de deţinuţi, care mi se părea blând şi odihnitor în raţionalitatea lui, chiar dacă ne ţinea prizonieri în apropierea morţii: eram intangibili, puteam fi distruşi, dar nu înspăimântaţi.
    După ce am ieşit, în zilele când perspectiva vieţii mele cu Matilda se întuneca, am întrebat-o la un moment dat pe mama: ce era, ce se mai întâmplase cu Sibila, frumoasa fată din cartierul nostru, tot nu s-a măritat?
    - Ba da, mi-a răspuns mama, dar cu cine, vai de sufletul ei! Cu un nenorocit, şi bătrân şi ticălos. Altul n-a găsit. O bate, o umileşte, o înjură, o ţine dezbrăcată, nici când mănâncă n-o lasă să înghită liniştită. S-a veştejit şi ea, dacă o vezi... Şi de câteva luni a mai născut şi un copil...
    În clipa aceea am văzut cum ne intra pe poartă o arătare cu ceva în braţe.
    - Ea e, a zis mama. N-are pace cu acest copil, vine la mine să mă întrebe ce să-i facă.
    A intrat în casă şi când m-am uitat la ea, n-am recunoscut-o: veştejită, da, şi mama era, dar frumuseţea sufletului îi întinerea chipul, în timp ce Sibila... luminile ochilor păreau stinse, adusă de spate, cu mâini lungi şi labe mari care nu ştiu cum se deformaseră astfel, cu o umilă ardoare pe chipul altfel dus de pe această lume pentru copilul pe care îl ţinea în braţe...
    Când m-am uitat la copil, senzaţia de realitate, atât de puternică în noi chiar când privim un mort şi ne cutremurăm, dar nu ne pierdem firea gândind că acel mort e un om şi deci şi noi o să zăcem astfel într-o zi fără viaţă, această divină senzaţie că suntem vii şi că restul nu se priveşte s-a turburat în mine atât de tare, încât înspăimântat am ieşit imediat afară şi am plecat: copilul Sibilei era acel monstru de coşmar pe care îl credeam o emanaţie a fiinţei mele, a creierului meu rătăcit în tenebrele somnului. În realitate eu îl văzusem în vis cu mult înainte ca el să se nască.
    Spun visului realitate fiindcă eram în acea zi foarte lucid şi foarte liniştit şi ştiam cu certitudine că nu proiectasem un coşmar de mult uitat, asupra unui copil real: semăna aievea cu cel din vis.....

                                                                   VII

                                  .... Tot astfel mă simţeam acum în faţa individului care mă fixa de după biroul său cu o puternică privire care nu clipea, privire insistentă, batjocoritoare, penetrantă, meschină, dar triumfătoare, pe un chip care rânjea, un chip de aceeaşi vârstă cu a mea, aş fi zis mai frumos ca al meu, mai senin şi mai vesel, însă cu o infamă expresie: te cunosc, ticălosule, parcă îmi spunea, nu eşti ceea ce crezi şi n-o să te poţi ascunde de mine cât o să trăieşti, orice-ai încerca tu să faci. Ieri ai fost universitar, şi te-am dibuit şi te-am trimis unde trebuie, acum eşti aici şi ai vrea să-ţi pierzi urma, ai crezut ca tot ceea ce ţi s-a întâmplat a fost un vis urât din care în sfârşit te-ai trezit şi un viitor strălucit îţi stă iar în faţă. Un viitor strălucit îţi stă...
     - Aaaaa..
    Chiar aşa făcu, aşa mă întâmpină în timp ce eu, aşezându-mă pe scaun în faţa lui, îmi coborâi privirea: "Aaaaa!"
    Crezui că eram descheiat la pantaloni, în orice caz îmi dădui seama că gravitatea mea, capul meu pe sus îi stârnise pesemne exclamaţia aceasta batjocoritoare. Intensa familiaritate persiflantă şi rece a glasului său mă făcu să simt o clipă de senzaţie netă că pe acest om l-am cunoscut înainte ca atât eu cât şi el să ne fi născut.
    Senzaţie stranie şi violentă de coşmar metafizic, sau mai bine zis de metampsihoză, când ai revelaţia, cum o avusesem eu cu necunoscutul copil al Sibilei, că sunt urmărit din adâncimi imemoriale de timp (care e reversibil da, s-a făcut demonstraţia prin calcule matematice!) de puterea malefică a universului, nu a celui vizibil, care e minunat, grandios şi călăuzit de legi, ci a celui invizibil, ce piere îndată ce-şi semnalează prezenţa sau se comportă precum halucinantul electron care trece, în aparatul de experienţă, fără să se divizeze, prin două orificii deodată...
    Şi individul din faţa mea părea astfel dotat, să treacă, adică, în acelaşi timp rămânând întreg, şi prin adevăr şi prin neadevăr, şi prin coşmarul meu şi prin realitatea cea mai plată. Observai că un ochi părea să-i cadă în gură, iar de la mâna dreaptă îi lipseau ultimele două degete. Infamia expresiei era însoţită de bunăvoinţă, când mă luă la întrebări:
    - Ascultă, mă Petrini, începu el, tu ai fost universitar, mă?!
    - Da, îi răspunsei.
    - Şi chiar aşa, continuă el degradându-şi bunăvoinţa printr-o fină batjocură, ai fost pe catedră şi ai predat filozofia?
    - Da, răspunsei.
    - Şi studenţii te ascultau?
    - Bineînţeles!
    - Bineînţeles? repetă el tărăgănat şi pleoapele i se închiseră şi din gâtlej îi ieşi aceeaşi exclamaţie indescriptibilă: Aaaa!
    Ai fi zis că glumea asemeni golanilor, dacă pleoapele nu i s-ar fi ridicat brusc şi nu mi-ar fi aruncat o privire de gheaţă. Apoi continuă:
    - Şi la Baia Sprie ce făceai tu acolo?
    - Lucram în mină.
    - Chiar lucrai?!!!
    Mă gândii să-i răspund că nu, mă plimbam, dar îmi spusei că individul nu trebuia înfruntat, mai ales că senzaţia mea de coşmar, sub acest dialog miştocăresc, se spulberă şi nu mai crezui că eram ameninţat să fiu dat afară; poate vroia doar pur şi simplu să mă cunoască, să mă vadă la faţă?
    - Am impresia, îi spusei totuşi, că ştiţi foarte bine ce făceam acolo!
    - Şi ce-ai zis tu, mă Petrini, aşa ca filozof, când te-ai văzut cu roaba în mână? îşi continuă el, ca şi când n-ar fi auzit ce-i spusesem, interogatoriul său incredibil (mă tutuia ca şi când am fi fost vechi prieteni, sau el ar fi fost un foarte mare ştab care nu mai poate concepe că un subaltern atât de mititel s-ar putea simţi ofensat şi să-i răspundă).
    - Un universitar la filozofie, îi răspunsei, nu e neapărat un filozof.
    - Nu e? Dar ce e?
    - Un simplu profesor!
    - Un simplu profesor, îmi reluă el intonaţia modestă şi asupra acestei modestii a mele făcu iar: "aaaaa!"
    Şi se uită dracului într-o parte, scârbit parcă de spectacolul puţinătăţii umane. Da, nici măcar nu puteai zice că râde de tine, atât de sus se simţea. Acrit de lipsa de variaţie a comportării oamenilor, îngăduitor că ne credeam şi noi cineva şi aveam, trăiam adică învăluiţi în micul abur al iluziilor noastre.
    - Şi cât zici că ai stat acolo, mă Petrini? reluă.
    - Un an!
    - Şi mai ştii ceva filozofie? Sau ai uitat tot?
    - N-am uitat nimic.
    - N-ai uitat nimic... Aa... dar se opri, ca şi când n-ar fi acumulat, din spusele mele, destul dispreţ... Ei, spune-mi şi mie două idei!
    - Ce fel de idei?
    - Păi zici că ai predat filozofia şi n-ai uitat nimic!
    - Da!
    - Ei, două idei filozofice!
    Stupefiat, nu-i răspunsei îndată. De ce tocmai două şi nu una? Şi cum să-i spun acestui demon meschin de care depindea rămânerea mea în uzină două idei filozofice?
    - Cuget, deci exist! îi răspunsei.
    - Asta ce e? mârîi el distrat şi mâna cu două degete lipsa i se puse pe maşina mică de scris de alături şi execută o arie ca pe o claviatură de pian.
    - E o idee filozofică!
    Îşi retrase mâna:
    - Şi ce înseamnă? E o idee a ta sau a altuia?
    - Nu e a mea!
    - A cui e?
    - A unui mare filozof francez.
    - Şi ce înseamnă?
    - Că e foarte sigur că exist, din moment ce gândesc.
    - Şi ce mare brânză e asta?
    - E un lucru sigur! O idee filozofică!
    - Un lucru sigur! O idee filozofică! Aaaaa! Şi dacă cineva nu gândeşte, reluă el cu un ton alb care în mod absurd îmi impuse respect, înseamnă că nu există?
    Rămăsei siderat şi un fulger de simpatie abjectă trecu prin maţele mele faţă de el .Avea dreptate. Adică nu dreptate, dar întrebarea lui putea fi pusă! Se putea pune! Fusese pusă! Dacă cineva nu cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg în acelaşi timp conceptul cartezian şi să-l fac să nu râdă iar atât de mine cât şi de marele filozof?
    - Spune, mă Petrini, reluă el văzând că tac, uite, maşina asta de scris, sau să zicem un cal sau un măgar: nu gândesc, înseamnă că nu există?
    - Nu putem să spunem că nu există, zisei, dar cel mai sigur e că exist eu, fiindcă gândesc!
    - Hm! făcu, dar puterea lui speculativă se opri aici, având aerul că şi-aşa gândise prea mult.
    Îi plăcea însă jocul:
    - Ei, zise, mai spune una!
    Adică încă o idee filozofică, mare drăcovenie. Îi făcui pe plac:
    - Totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile, zisei.
    - Asta e lozincă! mârâi el cu dispreţ. Trebuie să fie din Marx!
    - Poate să fie!
    - Şi una de-a ta nu poţi să-mi spui?
    - Nu!
    - De ce?
    - Pentru că nu am.
    - Dar să te ţii de intrigi, ai! Îţi spun eu una, deşi nu sunt mare filozof: Omul e un intrigant. Ei? Ce zici?
    - Da, sunt şi oameni care se ţin de intrigi. Eu îmi văd de treabă! îi răspunsei posomorât.
    - Da? Şi dacă eu îţi dovedesc că nu te ţii, ce-o să zici? Ce să-ţi fac? Vei fi de acord, aşa filozofic vorbind, să te dăm afară? Şi să-ţi vârâm o hârtiuţă la dosar, nu de-altceva, dar ca să afle şi alţii, dacă o să vrei să te angajezi în altă uzină, ce hram porţi!?
    Tăcui! Părea foarte sigur de el! Totuşi, gândii, de-aia m-a chemat, să mă dea afară! Mă indignai:
    - Repet că n-am făcut altceva decât să-mi văd de treabă. Dacă dumneavoastră ştiţi altceva, asta e o intrigă a altora împotriva mea. Nu înţeleg să suport eu consecinţele!
    - Ascultă, mă Petrini, tu ai tată, mă? reluă el de astă dată cu suficient dispreţ acumulat anterior pentru tatăl meu şi desigur şi pentru mine, ca să lase, după ce eu voi confirma ca nu sunt orfan, să-i iasă din gând stupida exclamaţie.
    - Da, zisei, am!
    Dar nu exclamă nimic, se uită la mine parcă sastisit şi continuă:
    - Şi ţii la el?
    - Chiar dacă n-aş ţine, răspunsei eu iritat, nu dumitale o să-ţi fac confidenţe.
............................................................................................