Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

............................................................................................
                                                        3.

                                  Ieşii în hol şi mă aşezai într-un fotoliu.  Ziarele şi revistele de pe măsuţă mi se părură o stupidă vanitate a oamenilor, care credeau că pot comunica între ei prin scris.
    Le răsfoii câteva minute fără să citesc nimic, apoi le aruncai. Mă ridicai şi intrai în bibliotecă. Vederea cărţilor îmi aminti de ceva parcă uitat, demult părăsit, cum ar fi copilăria, dar fără nostalgia ei. Mă întinsei pe canapea şi rămăsei cu privirea împrăştiată.
    Atunci observai mirat cum doza electrică din perete se dublează chiar sub ochii mei, detaşându-se încet şi lateral şi se fixează apoi la o distanţă de o palmă una de alta şi amândouă rămânând nemişcate. Clipii, dozele se uniră, dar apoi începură iar să se despartă. În acelaşi timp tavanul începu şi el să se clatine. Mă ridicai nedumerit. Chiar atât de mult băusem? Nicidecum, două pahare, asta nu însemna a bea.
    Mă întinsei la loc. Fenomenul se repetă eu plafoniera, care aşa mare cum era începu şi ea să se dubleze. Dar nu atât de mult ca doza, însă perceptibil. Cine ştie, gândii, şi închisei ochii fără să-mi pese... Cine ştie ce porcărie o fi pus bufetierul acela în vin, ca să poată turna apă, metabisulfit de dracul să-l pieptene, deşi se zicea că vinul roşu nu poate fi dres, fiindcă i se schimbă culoarea... încă un gând mă întări prin revelaţia pe care mi-o produse.
    Sfâşierea pe care o simţisem atâta timp în maţe era premonitorie, căci, iată, acum n-o mai concepeam, dimpotrivă, simţeam un fel de eliberare: era despărţirea, pe care fiinţa mea o percepea cum se apropie, în timp ce gândirea n-o descoperea, fiindcă n-o accepta. Bine că se terminase. Şi pieptul mi se ridică şi respirai adânc, şi o bucurie stranie, un fel de abandon în voia forţelor divine, mă cuprinse. Cine poate să ştie? Poate că nu totul se terminase pentru mine! Ba era chiar sigur. Şi îmi amintii vorbele bunicului, spuse de el în ziua botezului, după marea scenă de violenţă a Matildei: "băiatul e tânăr şi fete sunt destule, vă despărţiţi, şi gata!
    Cine n-are bunici să şi-i cumpere! Pentru ei nimic nu e ireparabil, în afară de bolile care aduc moartea. Istoriile astea dintre inşi care s-au iubit, apoi nu se mai iubesc, apoi se urăsc şi apoi se despart n-au în ele nimic catastrofic, cu condiţia, desigur, să fii tânăr şi s-o poţi lua de la capăt, bineînţeles cu mai multă minte, şi să găseşti una mai bună, să nu cazi, adică, din lac în puţ.
    Fiindcă uneori poţi să ajungi să regreţi răul în care ai trăit cu precedenta decât binele cu cea de-a doua. Decât aşa, mai bine rămâi burlac! Ei şi? Burlăcia are şi ea hazul ei, mai ales dacă ai apucat să faci un copil!
    Şi astfel, în mai puţin de o oră, trecui de la o gravă cădere, care mi se părea că nu se va mai opri niciodată, la o euforie bizară, pe care mi-o dăduse tocmai abandonul meu total in suferinţă acceptând acum fără să mă mai zbat eşecul meu cu Matilda.
    De aceea când ea intră peste mine în bibliotecă şi, arătându-mi un chip vesel, expresie parcă a aceleiaşi euforii, şi mă invită la masă, mă pufni râsul.
    - De ce râzi? mă întrebă fără mirare.
    - Ştii tu! răspunsei.
    Ea îşi coborî privirea, semn că ştia, nu zise nimic şi eu mă ridicai şi ne aşezarăm la masă.
    - A fost o glumă, nu e aşa? mă întrebă în timp ce se ocupa de fetiţă, care mânca acuma cu noi.
    - Ce glumă?
    - Istoria ta cu deratizarea.
    - Ba nicidecum! E foarte interesant! Nici nu ştii ce m-am distrat! Cred că oamenii care trăiesc în aerul rarefiat şi abstract al puterii, ba chiar şi cei care trăiesc în cel ideal, al spiritului, invidiază nu o dată pe cei care trăiesc şi se distrează în concretul fascinant al abjecţiei.
    - Aşa o fi, dar sper că ţi-ajunge, ai să pleci de-acolo!
    - Nici nu mă gândesc, spusei, şi izbucnii din nou în râs.
    - Dar ştii, zise şi ea veselă, că în acest caz trebuie să ne despărţim...
    - O, da, bineînţeles, îi răspunsei cu mare tandreţe în glas, desigur, despărţirea e inevitabilă...
    - Tu ai vrut-o! zise.
    - Dacă îţi face plăcere, răspunsei, poţi să crezi şi acest lucru. Pentru mine n-are nicio importanţă care dintre noi a vrut-o, sau dacă am vrut-o împreună.
    Băurăm cafeaua în hol şi petrecurăm cu fetiţa printre noi câteva ceasuri plăcute, care se repetară apoi timp de câteva săptămâni.
    Iubirea parcă renăscu, ne mângâiam unul pe altul, ne îmbrăţişam cu patimă, ca la începutul începutului, ba chiar aşi fi zis că în sfârşit descopeream armonia şi fericirea care ar fi trebuit să domnească tot timpul între noi. Dar eu ştiam că puterea acestor sentimente şi îmbrăţişări pasionate era ultima şi că numai astfel puteam accepta să ne despărţim: nu noi eram vinovaţi, nu noi o doream, iată, ne iubeam, fericirea ar fi fost posibilă...
    Da, ar fi fost, dar....

                                                                 XVI

                                      A doua zi echipa noastră se deplasă la uzina de tractoare. Aici şobolanii îşi făceau de cap, circulau nestingheriţi prin secţii, mâncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe maşini, speriau dactilografele prin birourile administraţiei.
    Ni se povesti că o funcţionară îşi scosese pantofii noi care o cam strângeau şi îşi văzuse de lucrul ei şi când la un moment dat îşi căută cu picioarele pantofii sub birou găsi numai unul bun, celălalt fusese ros chiar acolo lângă ea de un şobolan.
    Alta avea un borcan cu dulceaţă în dulap, i se făcuse poftă şi vrusese să ia o linguriţă, deschisese uşa mică a dulapului şi vârâse mâna. În clipa aceea fusese muşcată de unul care îi sări şi în piept; leşină şi în câteva minute i se roşi şi i se umflă braţul până sus.
    - Aici nu merge cu vermorelul, zise Bacaloglu specialist. Aici e colonie mare, domnule, trebuie s-o descoperim şi s-o distrugem.
    Dar nu căutarăm mult, ne-o arătară muncitorii, era lângă secţia de sculărie, secţie veche, lângă care se afla şi o pompă cu apă. Ni se dădură târnăcoape şi lopeţi şi începurăm săpăturile, după ce astuparăm în prealabil găurile prin care muncitorii îi vedeau intrând şi ieşind (le astupaseră şi ei, dar şobolanii le perforau şi după câteva zile ieşeau din nou).
    Muncirăm zadarnic câteva zile. Nu găseam nimic. În cele din urmă, dădurăm de un culoar şi săparăm cu grijă urmând direcţia lui, care ne duse într-adevăr spre colonie.
    Bacaloglu aruncă târnăcopul şi puse mâna pe-o lopată. Primul şobolan care scoase râtul se retrase ca o vedenie, spre dezamăgirea lui Bacaloglu, care se pregătea să-l ardă la mir cu lopata.
    - Se duce să dea alarma, spuse famenul care le studiase obiceiurile şi comportamentul. Dacă au culoar de salvare, n-o să mai găsim decât puii, bătrânii şi bolnavii.
    - Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cât de lungă a unui şobolan?
    - Merge şi până pe la zece, doisprezece ani, dacă are ce roade, răspunse famenul.
    - Şi când te gândeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge numai foloase, ce bida mă-sii s-o fi gândit Dumnezeu să le dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi râse în felul său gâjâit, parcă ar fi vrut să spună că Dumnezeu îşi bătea joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase aduc ăştia?
    - Dar noi ce foloase aducem? zise famenul, după o gândire.
    - Du-te, bă, în bida mă-tii, nu face pe filozoful, zise Calistrat vesel.
    - Mă Gică, strigă Vintilă minunându-se, el ţi-a dat un răspuns, adresându-ţi totodată şi o întrebare. Fii bun şi răspunde la ea. Aşa e: ce foloase aducem noi?
    Şi se propti în târnăcop cu o expresie de mare încântare pe chipul său mare şi fălcos şi aşteptă.
    - Eu mi-adug foloase mie, zise grasul deodată furios şi agresiv. Restul nu mă interesează.
    - Păi aşa zice şi şobolanul, strigă Vintilă cu un fel de entuziasm pentru sine, pentru inteligenţa sa.
    - Îl priveşte, zise Calistrat, numai gă dagă eu îl prind, îl omor. Eu nu sunt indian să mă uit cu doleranţă la toate vieţuitoarele şi să le las să-mi mănânge din draistă. Nişte gretini!
    Vintilă clătină din cap, având aerul că înţelege multe, se minunează şi în acelaşi timp parcă regretă că nu poate da glas la tot ceea ce îi vine în cap. Puse din nou mâna pe târnăcop, lovi pământul scoţând bolovani mari, mişcările i se încetiniră şi apoi se opriră:
    - Mă Gică, da' am auzit că indienii ăştia sunt oameni foarte culţi, degeaba îi înjuri tu. Concepţia lor e să trăiască tot ce există ca vieţuitoare pe pământ în modul cel mai paşnic cu putinţă. Stai la masă şi mănânci brânză, ca să-ţi dau un exemplu. Vine o cioară, se apropie, se aşează pe marginea străchinii şi ciuguleşte şi ea din brânză. Cetăţeanul nu zice nimic! Pe urmă vine o păsărică, i se aşează pe mână şi ciuguleşte şi ea chiar din dumicatul pe care vrei tu să-l duci la gură. Eu găsesc asta foarte minunat!
    - Găseşti tu, dar eu nu găsesc, zise grasul.
    - Noi suntem nişte sălbatici faţă de concepţia lor, nişte besmetici, strigă mai departe Vintilă. Asta aşa, din punct de vedere ca idee. Fiindcă aşa a gândit Dumnezeu când a făcut lumea, aşa era raiul. Şi ştii de ce n-a rămas a,a?
    - Ei, de ce?
    - Păi ia gândeşte-te!
    - La ora asta nu pot să mă gândesc la nimic.
    - Din pricina femeii, mă Gică, strigă Vintilă, ea strică tot, ea e capul la toate rolele de pe această lume...
    - Şi vrei să spui gă în India nu mai sunt femei? zise grasul, şi la această replică Vintilă se poticni, deşi râdea:
    - Nu vreau să spun, dar poate n-or fi aşa de rele ca în alte părţi...
    Trei şobolani care ţâşniră rapid unul după altul şi se îndreptară în goană în trei direcţii diferite, ca şi când ar fi meditat înăuntru cum să procedeze ca să scape, întrerupseră această discuţie care promitea multe. Într-adevăr lopata lui Bacaloglu ezitase o clipă în care dintre ei să lovească şi nu mai prinse nici unul.
    - Lăsaţi, domne, discuţiile, zise el supărat şi cu un fel de regret că din pricina celor doi ratase lovitura. Nu vedeţi, domne, continuă el parcă trist, că şobolanii ăştia s-au sfătuit cum să-şi bată joc de noi? Eu suport orice, numai când mă trage cineva pe sfoară îmi ies din pepeni!
    Alţi trei şobolani ţâşniră şi procedară la fel, şi de astă dată Bacaloglu îi scăpă din pricina propriei lui tristeţi de care se lăsase dus, ridică iar prea târziu lopata.
    - Cu ăştia trebuie să fii atent, domne, filozofă el, însă îndârjit, şi într-adevăr a treia serie de trei care ţâşniră curând îl găsi treaz şi terciui doi dintre ei, care chiţcăiră disperaţi la prima lovitură de lopată.
    După această victorie însă trecu mult timp şi, nu mai ieşi niciun şobolan.
    - Ăştia au plan fin de evadare, domne, zise Bacaloglu, trebuie să ne aşteptăm la cine ştie ce altă metodă ingenioasă, deşi nu văd.
    - Chiţcăitul ălora loviţi, zise famenul, era şi-un semnal pentru cei dinăuntru. Adică nu mai merge cu metoda asta, aplicaţi alta.
    - Ei, s-o vedem!
    Urmarea fu că timpul trecea, noi săpam mereu, şi nimic.
    - Ăştia aplică războiul nervilor, domne, zise Bacaloglu deconcertat. Vor să arate că nu mai e nimeni acolo, ca noi să nu-i mai pândim şi să ne ia iar prin surprindere.
    Şi îl şi luă, ieşi unul, şi exact în clipa când lopata îl strivea, ieşi altul şi scăpă, apoi ieşi încă unul şi fu terciuit, şi apoi iar altul, care scăpă, şi astfel ieşiră o mulţime timp de aproape un minut. În acelaşi ritm în care se sacrifica unul ca să scape următorul, până ce puse mâna pe lopată şi Vintilă, dar, atunci, după ce începură să fie omorâţi toţi, scurgerea încetă.
    - Ar trebui să învăţăm, domne, de la ăştia, cum se scapă dintr-o încercuire, zise Bacaloglu, ştergându-se pe frunte de sudoare.
    - Mă Gică, râse Vintilă, fiecare vieţuitoare luptă să-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap eu! Unde fac oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să mor?! strigă el indignat. De ce să nu mori tu! Şi se ceartă între ei şi mor toţi!
    Reluarăm săpatul şi curând dădurăm de colonie, pe care o nimicirăm. Rămăseseră în ea puţini şobolani, dar era plină de sute de pui mici şi scârboşi, parcă jupuiţi de piele; la vederea lor grasul Calistrat se dădu mai încolo şi începu să vomite. Teoriile famenului despre felul cum trăiau şobolanii se verificară din plin; ba chiar aflai ceva pe deasupra, că şobolanii, pe lângă organizarea lor de-acasă, socialmente se organizau pe bresle, zise famenul.
    - Cum pe bresle, mă strelitule! zise Vintilă râzând.
    - Da, pe bresle, repetă famenul. Cum era la noi pe vremuri: breasla măcelarilor, breasla cizmarilor...
    - Au rămas în urmă, reflectă Vintilă. Ar trebui să se organizeze pe sindicate!
    - Asta ar însemna să-şi invendeze ji lupta de glasă, zise Calistrat, şi să iasă la manifesdaţie...
    - Şi cine ar fi duşmanul de clasă? râse Vintilă.
    - Treaba lor, zise Calistrat. Exploadatorii dintre ei...
    După ce terminarăm, ne urcarăm în autobuz şi ne întoarserăm în oraş, dar nu acasă, ci direcţia bufetul "Tîmpa". Toţi eram însă îngreţoşaţi şi nimeni nu mâncă, se bău doar ţuică şi în curând ne ridicarăm şi plecarăm.
    După amiază tata îmi dădu un telefon să trec pe la el.
    - E adevărat, zise, că lucrezi la deratizare? mă întrebă îndată ce sosii (nici nu mă lăsă să mă aşez bine pe pat).
    A, da, parcă uitasem, chiar la uzina lui fusesem să distrugem colonia.
    - Da, e adevărat, zisei.
    - Şi în altă parte nu puteai să te angajezi?
    - Nu, acolo am fost repartizat.
    - Şi chiar ai întrebat dacă nu se putea în altă parte?
    - Chiar am fost avertizat că dacă nu primesc, n-am decât să mă descurc singur. Braţele de muncă nu se vor mai ocupa de soarta mea.
    - Şi aşa, nişte meditaţii, nu puteai să găseşti? Sunt atâtea familii cu copii care au nevoie de meditatori!
    Se vedea că se gândise între timp, din clipa când aflase, la o soluţie mai bună pentru mine.
    - Tu nu-ţi dai seama, continuă el, că te faci de ruşine?
    - Nu eu mă fac de ruşine, zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea să se termine. Sunt liber, dar de fapt sunt tot închis.
    - Când mi-a spus unul care te cunoaşte, un prieten de-al meu care s-a dus şi el să se uite, Petrini, zice, fi-tău aşa şi pe dincolo, fugi de-aici, zic, l-ai confundat tu, du-te, zice, să-l vezi, dacă nu mă crezi...
    - Şi te-ai dus!
    - Da, făcu tatăl meu stupefiat.
    - Cu meditaţiile e acelaşi lucru, zisei, află familia că am fost puşcăriaş şi n-am chef să risc să mi se spună cine ştie ce grosolănie acoperită...
    - Da, aşa e, zise el şi începu să înjure, dar fără adresă, aşa, impersonal, doar le, acest le putând fi toţi sau doar cei de la Braţele de muncă, nu-i scăpa vreo precizare.
    - Ce să faci tu acuma! Că nici pe capul nevesti-tii nu poţi să stai şi să nu faci nimic, ai fi putut sta un oarecare timp dacă ai fi luat şi tu o fată cu scaun la cap, să înţeleagă că acuma ţi-e şi ţie greu, până trece greul, că n-o să ţină aşa cu metodele astea în vecii vecilor, dar muierea ta, ce să mai vorbim, e femeie trufaşă şi, nu te supăra că ţi-o spun, cam nesăbuită, te înţeleg şi pe tine că nu poţi să mănânci liniştit din ciorba aia pe care o să ţi-o pună pe masă fără să-ţi scoată ochii, dar nici acolo, să omori şobolani, nu poţi să rămâi... Du-te şi tu pe la ţară, la ferma lui Vasile ăla!
    - Crezi că o să-i convină să afle toţi pe-acolo cine e cumnatu-său? Crezi că nu m-am gândit?
    - Aşa e!... Ştii ce? Eu le...! Sunt atâtea posturi la noi de dispeceri, de controlori tehnici, la administraţie... Am să vorbesc eu cu inginerul-şef să te angajeze. Trebuie să te angajeze! Nu se poate ca un om învăţat care şi-a tocit atâţia ani coatele de băncile facultăţii să fie trimis la şobolani. Uite, uzina are o bibliotecă, să te angajeze acolo, să te ocupi de ridicarea nivelului cultural al maselor (adăugă el cu ironie), organizezi serbări, recitaluri, poezii, chestii de-astea... ziarul de perete, material sportiv, meciuri, excursii... Tocmai au dat afară pe unul care, la o serbare cu dans şi bufet, a ridicat al dracului preţul la mititei, la sendviciuri, la şpriţuri... Diferenţa o băga în buzunar. Ce zici?
    - Ce să zic, nimic, încearcă! Numai că n-or să angajeze ei la ridicarea nivelului cultural al maselor un duşman de clasă. Şi chiar dacă din întâmplare mă angajează - vine altul mai vigilent şi o să mă dea repede afară zicând că "m-am strecurat" în sânul clasei muncitoare, să fac şi să dreg.
    - Ce să dregi?
    - Acţiuni duşmănoase, chestii de-astea!
    - Vorbim cu directorul, e un om cu bun-simţ.
    - Vorbeşte! mai zisei, dar nu uita să-i spui că am fost la ocnă. Altfel vin cadrele şi or să-i dea peste nas. Cunoşti mai bine decât mine ce sarcini au ăştia de la cadre! Pot să te dea si pe mâna Securităţii, inventând cine ştie ce porcărie! Asta mi-ar mai lipsi! Nu, tată, mai bine stai liniştit, să nu păţeşti şi tu ceva. Nu există post în care să nu sabotezi, să nu unelteşti... Doar la şobolani! râsei eu. Acolo n-ai cum desfăşura o activitate contrarevoluţionară! Ce face mama?
    - Mă-ta e cam bolnavă, spuse el, apoi adăugă, acum e plecată pe la bunicu-tău... şi-ăla nu-ş' ce are...
    Adică toţi aveam câte ceva, eu că lucram unde lucram, nevastă-mea că era aşa cum era, mama că era cam bolnavă, bunicul ştiam şi eu că nu mai simţea nicio bucurie de viaţă, iar el, tata, ce să facă el acuma, să mai încerce sau să nu mai încerce să mă aducă la el în uzină?
    - Eu vorbesc, spuse deodată, îndârjit. Ai fost condamnat pe nedrept. Aia nu e muncă pentru tine!

                                                                XVII

                                 Vorbi însă zadarnic,  inginerul-şef căruia i se adresă răspunse că asta e o chestiune de cadre, să se adreseze deci şefului acestui important serviciu, fără avizul căruia nimeni nu putea fi angajat.
    Ăsta însă era un individ pe care toată lumea îl detesta, cu nesfârşitele lui formulare, în care trebuia să treci şi străbunicii, şi de când te-ai născut, şi laptele pe care l-ai supt când erai copil de ţâţă: ei, da, laptele ăla, depinde de la cine l-ai supt, ce fel de mamă, ce avere a avut, înainte de 23 August, după 23 August, din ce partide politice a făcut parte, dar părinţii ei, dar surorile, dar fraţii, dar soţiile sau soţii lor şi ce condamnări au suferit şi ce rude au în străinătate...
    Şi cu toate că sarcina lui era doar asta, să stea ca un câine călare pe dosarele a mii de oameni, se amesteca şi în viaţa prezentă a tuturor, el apăra şi morala proletarii, şi interesele uzinei, era un personaj activ în şedinţele sindicale şi de partid, conducea tot felul de anchete, unele pe fală, altele în mare secret, şi când erai chemat la el, să zicem pentru a doua zi la ora cutare, noaptea aceea nu dormeai bine, fiindcă îţi spuneai, nu te chema el degeaba şi în niciun caz ca să-ţi dea o veste bună.
    - Nu m-am dus eu la ăsta, continuă tata furios, m-am dus la directorul general. La urma urmei, nu era el şeful întregii uzine? Cum adică, un cuvânt al lui nu putea trece peste capul pătrat al acestui individ? Am făcut bine. Bularca, înainte să ajungă director general, fusese muncitor ca şi noi, aş fi vrut să-l aud că nu mă ascultă, că mă trimite la ăsta, că refuză să-şi exercite drepturile lui de şef şi se spală pe mâini de răspunderea de a judeca şi singur şi a angaja un băiat tânăr, care a suferit o condamnare pe nedrept. Un băiat cu carte, fost profesor universitar.
    M-a primit într-o joi.
    Un om tăcut, dar sincer, se uita la tine drept şi îţi spunea exact care era situaţia, fără pălăvrăgeli, cum făcea directorul adjunct, care te zăpăcea la cap şi nu mai ştiai nici tu de ce ai venit. M-a ascultat cu mâna la tâmplă, pe gânduri.
    Nici eu nu m-am întins la vorbă, ştiam că are şi alte treburi, îl mai aşteptau şi alţii dincolo, la o şedinţă de conducere, şi alţii dincoace, în biroul secretarei, care mă rugase să nu-l ţin mult.
    - Tovarăşe Petrini, mi-a spus, pentru mine un om care a ispăşit o pedeapsă pe drept sau pe nedrept e un om absolvit. După mine, ar fi trebuit ca fiul dumitale să fi fost reprimit imediat la postul de la Universitate, fiindcă instanţa nu l-a condamnat şi la pedeapsă privativă de dreptul de a-şi exercita profesiunea pentru care s-a pregătit. Sau măcar să-l fi angajat într-un post compatibil cu însuşirile lui. La noi, de pildă, avem angajată la biblioteca uzinei o fostă curvă, care se ocupă şi cu aspectele culturale, dar se ocupă din păcate şi cu turnătoriile la adresa oamenilor pe care şeful cadrelor le studiază cu grijă, fiindcă el a angajat-o şi eu mi-am dat acordul fără să ştiu ce poamă e. Vezi? Aş fi putut foarte uşor să-l angajez în locul ei pe fiul dumitale, pe garanţia dumitale, bineînţeles, care eşti muncitor vechi şi pe care te poţi baza. Suntem de aceeaşi vârstă şi ştim amândoi că n-am luat puterea ca să instaurăm între noi astfel de moravuri. Aşteaptă s-o dau afară pe femeia asta, şi chiar şi pe acest şef de cadre pe care îl urăşte toată lumea (am şi eu legăturile mele cu tovarăşi cu răspundere, care or să mă asculte), şi atunci să vină fiul dumitale la mine să stăm de vorbă cu el şi îl angajez. La cantină, să servească muncitorii, acolo e locul acestei bibliotecare isterice, nu la bibliotecă, unde vorbeşte urât cu tineretul avid de carte. Acolo trebuie să domnească o atmosferă aşa spirituală şi caldă, nu de intrigi şi turnătorii. Aşa o să facem!
    Tata era, povestind, impresionat de directorul său general, eu mai puţin, ba chiar deloc. Dar nu zisei nimic, să nu-l jignesc. Să aştepţi ca un şef de cadre să fie dat afară, asta putea dura mult şi bine. Nu era exclus să fie dat afară el, acest Bularca sincer şi drept. Dacă tata era atât de naiv şi nu ştia cine e un şef de cadre, cine anume îl susţine, ce instituţie, era greu de crezut că directorul său general nu ştia. În ce mă priveşte, hm! ştiam destul de bine. Practic, nu s-ar fi putut face nimic pentru mine chiar, şi în cazul în care acest Bularca ar fi reuşit să se debaraseze de acel individ. Nu trebuia să vină altul? Iar cel nou ar fi semănat cu cel plecat.
    După vreo lună euforia în care trăiam eu cu Matilda începu să se stingă. Vedeam reapărând pe chipul ei întrebarea: ei bine, cât o să mai dureze? Şi într-o zi mă întrebă fără ocol:
    - Tot nu te-ai săturat?
    - Nu, îi răspunsei sumbru.
    - Nu te supăra, domnule, zise ea atunci, nu mai eşti acelaşi om şi nu cred că din pricină că ai fost la închisoare. Au mai fost şi alţii şi n-au abandonat găsind o plăcere secretă în căderea lor. S-au ridicat! Nu pot să-ţi înţeleg căderea şi nici pe cine vrei să sfidezi nedându-mi măcar speranţa că asta se va termina într-o zi. Trebuie să ne despărţim! Nu voi divorţa imediat, păstrez eu speranţa că în singurătatea ta o să te gândeşti şi o să te întorci lângă mine. Poţi să stai în casă, nu te goneşte nimeni, dar între noi nu mai poate fi nimic.
    - N-am la ce să mă gândesc, îi spusei, nu uita că înainte chiar să fiu arestat te-ai despărţit de bărbatul tău în clipa în care ai îndrăznit să ridici mâna asupra lui. Din clipa aceea, continuai eu dând curs unor meditaţii care nu erau proaspete, mi-ai oferit perspectiva unei vieţi în ticăloşie, după ce îndată ce ne-am căsătorit mi-ai oferit una a unei vieţi moarte, adică fără iubire. Nu pot să accept să renunţ la fericire pe acest pământ, chiar dacă o să mă complac, cum spui tu, multă vreme în plăcerea secretă a căderii. Nici închisoarea grea nu m-a făcut să uit sau să se micşoreze în sufletul meu proporţiile eşecului nostru. Îţi dai deci seama, sper, din cele ce-ţi spun, cât de mult te-am iubit. Poate că dacă te iubeam mai puţin, mai spusei, cine ştie, trufia ta nu m-ar fi rănit atât de tare şi viaţa mea cu tine ar fi fost, poate, tolerabilă, dacă bineînţeles n-ar fi survenit trădarea de o parte şi de alta. Deşi nu e sigur că n-a şi survenit. Nu pot să-ţi uit telefoanele şi cât de fericită arătai când te-am surprins. Ura pe care mi-ai arătat-o după aceea era o dovadă în plus că nu gelozia mea (un sentiment care mi-e complet străin) a făcut să nască în tine ura pe care ţi-o citeam în ochi. Sunt lucruri care nu pot înşela un om care iubeşte şi care, repet, nu e gelos, cum sunt eu, cel puţin cu tine. Când iubeşti foarte tare, apare încrederea absolută şi gelozia n-are loc. Dar nici nu poţi ierta când încrederea e înşelată.
    - Nu te-a înşelat nimeni, zise Matilda cu un glas ciudat.
    Tresării. O lungă tăcere se aşternu între noi. Eram pregătit pentru această scenă, dar nu mă gândisem niciodată că ea m-ar fi înşelat. Totuşi, de ce acum, pe neaşteptate, exprimasem în acest sens o îndoială? Răspunsul ei, negând, în cuvinte, era afirmativ în modulaţia glasului:
    - Nu te-a înşelat nimeni, sună "te-am înşelat, ei şi?!"
    Nu eram pregătit pentru această revelaţie, încât tăcui mai departe. Ea se sculă din fotoliu şi se îndreptă liniştită spre dormitor.
    Bineînţeles că nu m-a înşelat, gândii, dar ce putea să-mi răspundă?
    Totuşi, enigma comportării ei din acele clipe rămânea întreagă. Iată, despărţirea de care fusese vorba atunci şi în care eu nu crezusem se dovedise o repetiţie a despărţirii de acum, care era chiar reală, de neînlăturat. De ce m-aş fi înşelat, aşadar, în rest: încercarea ei de a fugi de-acasă pentru a mă sili pe mine să plec, aversiunea făţişă, izbucnirile de ură iraţionale... de ce iraţionale? Poate chiar mă înşelase, sau vroia să mă înşele, şi o împiedica naivitatea ridicolă a încrederii mele în ea, veşnica mea speranţă a unei reîntoarceri la anii de dinainte de căsătorie.
    Reveni în hol cu un pachet de ţigări în mână, se reaşeză şi îşi aprinse una.
    - Asta e, zise foarte liniştită, nu corespund visului tău de fericire. Ce să fac? Să mă prefac că n-am cinci ani mai mult decât tine? Aş fi ridicolă! Sunt bătrână, dragă, am trecut de treizeci de ani, şi adio, Matilda, cochetăria cu un bărbat mai tânăr... încă puţin şi mi-ai fi spus-o în faţă: sângele meu bate altfel decât al tău, ce te miri că m-am îndrăgostit de alta? Ce-aş fi putut face auzind asta? Aşi fi înghiţit sau ar fi trebuii să tac, să nu te întreb niciodată unde te duci de îţi pui cel mai frumos costum şi cea mai frumoasă cravată la cea mai frumoasă cămaşă, spălată şi apretată de mine, şi unde întârzii sau îţi petreci nopţile, în timp ce eu te-aş aştepta încercând zadarnic să dorm?...
    Ai fi zis, auzind-o, că îşi dezvăluie în sfârşit secretul comportării ei, dar nu mă lăsai înşelat:
    - Atunci, îi spusei, de ce te-ai mai măritat cu mine şi mai ales de ce ai păstrat copilul?
    - De ce? Ăsta e alt secret, pe care însă nu ţi-l spun şi n-o să-l afli niciodată. Şi încă un lucru: nu te înşela pe tine însuţi crezând că m-ai iubit foarte tare. Nu m-ai iubit nici măcar atât cât poţi tu să iubeşti, adică aşa, cu toată fiinţa ta, cum s-a întâmplat pe vremea când eu îţi dădeam telefoane la facultate... probabil că o s-o faci de-aici înainte, dar nu eu voi fi aia care se va bucura de această iubire. Atunci, da, în anul acela m-ai iubit, când ţi-era frică să nu mă pierzi, nu ştiai sigur dacă într-o zi n-o să-ţi spun că renunţ la divorţ şi mă întorc la Petrică, după ce te-ai convins că nu (şi Matilda făcu cu degetele în aer o mişcare de împrăştiere), adio, iubire!
    Vorbea ca să nu spună nimic sau să-mi turbure sufletul cu false dezvăluiri.
    - Şi încă un lucru, continuă, nu uita că tu ai fost primul care ai îndrăznit să loveşti femeia pe care zici că o iubeai atât de tare. Pe loc, atunci, am crezut şi eu, ca şi tine, că eram vinovată, pe urmă mi-am revenit: Ia uite, mi-am spus, el nu mă iubeşte, altfel cum s-ar fi putut să uite că eram eu, Matilda, care sta în faţa lui şi care venisem să-i spun că îmi pare rău că i-am spart biroul... N-am mai avut timp să-i spun, m-am pomenit pe jos, năucită. Te miri acum că am îndrăznit şi eu? În orice caz, n-ai dreptul să-mi spui că ţi-am deschis perspectiva unei vieţi ticăloase. Perspectiva asta ai deschis-o tu! În ce priveşte prima perspectivă pe care ţi-aş fi oferit-o, a unei vieţi moarte, adică fără iubire, pardon, şi eu am avut aceeaşi revelaţie; aceeaşi perspectivă mi-o ofereai şi tu.
    - Mai demult, zisei, sau începând din a doua zi după ce m-am mutat la tine?
    - Ehe, făcu ea, chiar din clipa când te-am cunoscut!
    - Da, şi mai ţii minte clipa aceea?
    - Cum să nu, asta nu se uită!
    - Oare coincid clipele?! zisei eu cu falsă nostalgie. Ia să vedem, şi eu păstrez în amintire clipa fatală.
    - Pe stradă, domnule, zise ea cu un glas ca şi când ar fi mărturisit o infamie. Ningea, şi tu erai cu Petrică, care pesemne îţi povestea ceva despre mine, mă ponegrea, şi tu ascultai rânjind, drama lui era pentru tine un spectacol vesel, pe care el ţi-i dădea căutând, ca un naiv, înţelegerea unui om pe care nu-l ghicea cât e de brutal şi insensibil. De departe v-am văzut... Pe urmă am ajuns în dreptul vostru, eu cu Petrică nu ne-am oprit, nici nu ne-am salutat, era furios pe mine şi eu am zâmbit, mi-era milă de el, şi atunci m-ai văzut, te-ai uitat la mine ca la o vampă, ca să nu zic ca la o curvă, şi te-ai întors şi am simţit cum ceva îmi arde parcă picioarele... Era privirea ta! Asta e zodia în care ne-am cunoscut dacă ai ţinut să afli. Ţi-am dat un termen al ecuaţiei. N-ai decât să ghiceşti restul.
    - Da, confirmai, asta a fost clipa. I-am zis bine fatală!
    - Da, i-ai zis bine. Şi m-ai ţinut înlănţuită, cum bine ai observat tu însuţi, până a doua zi după căsătorie, când ai intrat în casa lui Vasia străin şi rece şi nici nu te-ai uitat la mine şi te-ai uitat la toţi ca un împărat care a coborit din palatul lui printre muritorii de rând şi ţi-ai şi ales una, pe care, eventual, ai fi dorit să ţi-o ducă slujitorii, într-un anume loc secret, şi să te desfrânezi cu ea. Era Tamara. Îţi luceau ochii de preacurvie, cum spune Biblia, că dacă le uiţi la o femeie şi o doreşti în gândul tău ai şi preacurvit cu ea. Dacă Tamara te-ar fi plăcut, sau mai bine zis dacă n-ai fi fost grosolan cu ea, aţi fi şi trecut amândoi la fapte, fiindcă Tamara o fi ea... dar nu e desmăţată...
    - Te pomeneşti că o fi sentimentală?! murmurai.
    - Da, zise Matilda cu un glas sfidător, e o femeie demnă. Îmi imaginez cât de murdară a fost prima ta iubire cu acea Ninetă de-ai putut s-o jigneşti astfel chiar pe-o rudă de-a mea apropiată. Nu mă mir că acum te simţi bine acolo unde lucrezi. Spui că sunt nişte indivizi abjecţi. Dar îţi plac!...
    - Nu părăsi, zisei, firul primei clipe... E fascinant ceea ce aud.
    - Fascinant?? Faptul că încă de la început ai văzut în mine o a doua Nineta (nu ştiu cum o fi fost studenta pe care ai omorât-o) găseşti că e fascinant?
    În realitate nu era deloc fascinant, ci dezastruos. Dragostea mea pentru ea se reflectase deci într-o oglindă strâmbă, în care apăream cu chipul sluţit astfel? Ce-o atrăsese atunci? Poate chiar acest chip, cum spusese, brutal, insensibil, dornic de preacurvie şi în cele din urmă abject? Mă uitai la ea, de astă dată într-adevăr fascinat. Cine era?
    Nu mai vorbea ca la botez, cum crezusem sub imperiul unei gelozii derezonabile şi disproporţionate, era liniştită, şi nu mai puteam, ca atunci, să n-o cred.
    Aveam câteva fire groase în mână, de fapt grosolane, ale gândirii ei ascunse, care îmi scăpaseră timp de atâţia ani, le simţeam, uluit, realitatea. Aşadar, o atrăsese un individ total străin de firea ei, dacă ar fi să admit că, fără să ştiu eu, astfel arătam, asta era imaginea pe care i-o oferisem? Insensibilitate, cinism în sentimente, brutalitate în manifestările zilnice ale vieţii mele cu o femeie, trădare în dragoste, preacurvie, plăcere pentru abjecţie...
    - Deci, nu te-am iubit? zisei cu o sfâşietoare şi în acelaşi timp simulată părere de rău.
    - Ai iubit, ţi-am spus, ceea ce ai crezut că sunt eu!
    - Şi tu la fel? Sunt extrem de curios să ştiu ce-ai iubit tu, de-ai mers atât de departe!
    - Ţi-am spus, n-o să afli niciodată!
    Se lăsă o tăcere. Fetiţa deschise uşa şi fără ezitare o luă încet spre maică-sa.
    Matilda se ridică şi dispăru în bucătărie. Copilul veni atunci la mine şi se aşeză, cuminte, în fotoliu. Prezicerile lui Ben Alexandru nu se adeveriseră, cu toate că Matilda se predase cu totul fetiţei. Silvia îşi vedea cuminte de mica ei viaţă şi era aproape în mod egal ataşată de maică-sa şi de mine, deşi Matilda nu se bucura câtuşi de puţin când o vedea că mi se urca veselă în braţe: se predase, dar şi pusese stăpânire pe ea şi nu-şi ascundea iritarea că Silvia descoperise o a doua fiinţă în viaţa ei, căreia îi spunea "tata" şi care o lua aproape zilnic la plimbare în oraş. Încerca s-o oprească, "acum trebuie să te culci", sau "afară e frig n-am chef să te văd că începi să tuşeşti".
    O lăsam să meargă pe jos, până o auzeam că-mi spune foarte curând că o dor picioarele şi atunci o luam în braţe. Era o şmecherie, nu vedea nimic de jos, n-o dureau picioarele, vroia în braţe, sus, şi atunci ghiceam că era stăpânită de o curiozitate avidă şi tăcută.
    Când luminile unui automobil apăreau în depărtare îl lua în primire şi când trecea de noi micuţul trup avea o zvâcnire şi se răsucea înapoi cu ochii mari deschişi şi cu pupilele imens dilatate urmărind dihania până nu se mai vedea. Vitrinele strălucitoare o atrăgeau ca un magnet şi vigoarea bruscă de opoziţie pe care mi-o transmitea trupul ei când vroiam să plec mă făcea să înţeleg că de fapt o vrăjeau şi ar fi vrut să stăm acolo şi să ne uităm un timp nedefinit. Îi spuneam că o să găsim alta şi mai şi, şi abia atunci renunţa şi trupul i se înmuia făcând din voinţa mea, în mine însumi, o forţă supusă acestor dulci mişcări, care îmi topeau amorţeala sufletului şi îmi goneau adânca singurătate de al cărei rău mă eliberam.
    Curând însă toate acestea, maşinile cu farurile şi claxonatul lor, care o înveseleau, tu, tu, puternicele camioane, al căror duduit o făceau să se lipească foarte tare de mine, baia mişcătoare de lumini multicolore din marea piaţă, unde vedea ţâşnind spre cer săgeţi albastre, care brusc se răsuceau spre pământ, devenind verzi sau roşii, într-un viu şi neîncetat joc de figuri misterioase, o aruncau în vis şi curând descopeream că adormise.
    O luam atunci înapoi spre casă şi, ducând în braţe minunata povară, aveam sentimentul că în realitate sunt un om fericit şi că suferinţa mea e o iluzie, o himeră pe care ar trebui s-o alung; puteam trăi astfel o mie de ani şi muri liniştit. Altceva, o bucurie mai mare nu există pe pământ, restul e nerozie.
    Acasă, însă, ne întâmpina mama ei, care mi-o smulgea literalmente din braţe şi punea stăpânire pe ea: că n-am văzut că fetiţa a obosit? Ce, am de gând s-o omor, aşa cum i-am spus când am auzit că e însărcinată cu ea? Cred eu că a uitat sau că o să uite vreodată aceste cuvinte? O să i le spună fetiţei când s-o face mare, să ştie şi ea ce fel de tată a avut şi cât de mult a dorit el să vie ea pe lume. Aveam atunci sentimentul net că ea ghicea că sunt fericit şi vroia să nu fiu şi avea şi puterea s-o facă. De ce? mă întrebam. Ce rău îi făcusem?
    Totul se întuneca, nimic nu mai avea înţeles şi valul de singurătate urca iarăşi în mine cu o putere parcă mai mare.
    Da, gândii, trăgând-o alături de mine în fotoliu, acum înţeleg de ce dormi tu pe brânci; după cum am auzit că începeţi să visaţi încă din burta mamei (aveţi visuri, ce frumos! cum or fi ele, când voi nu ştiţi nimic? de unde vă vin, din ce amintiri insondabile şi ale cui? Poate chiar ale mamei, care visează şi ea şi vi le transmite prin sufletul ei? Sau poate ale tatei, prin ceea ce ai tu de la mine? Sau de undeva din îndepărtări imemoriale?), tot aşa, la aproape patru ani aveţi rele presentimente? O mângâiai pe părul ei blond; şi aceeaşi pace, ca în ziua când venisem de la ocnă şi care apărea de-atunci totdeauna când o luam în braţe, coborî peste sufletul meu şi îl încălzi ca o flacără dulce.
    Da, gândii mai departe, fetiţa mea, ai ghicit, nu e bine între tata şi mama, n-o să mă mai vezi de-aici înainte prin casă şi n-o să mai mergem în fiecare zi la plimbare. Iar tata o să trăiască singur şi tu n-o să înţelegi de ce.
    - Hai, vino încoace să-ţi dau să mănânci, zise Matilda, şi o privii cum se îndepărta încet spre bucătărie şi avui o stranie senzaţie că revelaţiile ei îi înconjurau capul ca un nimb al minciunii, cu secretul ei care ar fi vrut să-mi pară indescifrabil.
    Îmi aprinsei o ţigară si începui să mă plimb pe gânduri prin vastul apartament....

                                                                   XVIII

                                              Nu e niciun secret, îmi spusei oprindu-mă în dreptul vitraliului spart de vaza proiectil care trecuse prin el. (Matilda chemase un meşter şi îl dresese, nici nu se mai cunoştea, în centrul lui, unde fusese găurit, meşterul pusese un geam alb şi tăiat oval care părea firesc cui nu ştia cum fusese înainte, mie însă nu-mi părea, acest oval alb, insignifiant, prin care nu se vedea nimic şi străin de frumoasele culori în mijlocul cărora fusese pus, mi se părea a fi intruziunea nimicului în creaţie, simbol al urii oarbe şi al violenţei.) Ce secret? Ce zodie?
    Dacă ea spune că astfel a fost primită privirea mea în clipa când ne-am întâlnit, ce secret mai poate fi? Poate fi luată drept zodie gândirea detracată, în orice caz strâmbă, a minunatei trecătoare? Dar era limpede, dacă ar fi luat-o drept ceea ce era, astăzi n-am mai fi fost împreună. Dacă ar fi înţeles că în acea clipă am fost atins de bagheta magică a tot ceea ce poate să ne uimească pe această lume, speranţa, visul, bucuria că aspiraţiile noastre nu sunt deşarte şi că se împlinesc undeva chiar dacă nu cu noi, adică nu încă? şi că privirea mea nu era dotat expresia unei adânci turburări, a unui cutremurat regret, a unei dureroase melancolii că n-o s-o mai întâlnesc niciodată, ar fi dat din umeri cu nepăsare şi nu s-ar fi îndrăgostit de mine, căci astfel de sentimente i le dăruise din plin Petrică?
    Nu, ea a simţit doar că privirea mea îi arde picioarele, şi era adevărat că mă uitasem o clipă şi la picioarele ei, cât erau vizibile între haina de blană şi negrul elegantelor ei cisme, şi ca ameţisem privindu-le.
    Dar cum putuse ea simţi acea arsură, când în realitate această a doua privire a mea ea nici măcar n-o văzuse? Cu atât mai puţin s-o interpreteze că fusese aşa cum îmi spunea astăzi? Nu, ea exprima de fapt şi extindea acum asupra întregului nostru trecut idei care nu erau decât ale degradării care urmase, ale degradării rapide a iubirii ei pentru mine şi pe care eu o urmărisem fără s-o înţeleg şi n-o înţelegeam nici astăzi, deşi avusesem destul timp să mă opun, să sufăr pentru ea, să sper că se va opri în cădere şi să meditez îndelung asupra faptului dacă nu cumva eu eram cel vinovat.
    Pentru că nu era cu putinţă să armonizeze în ea însăşi cei doi ani în care trăise cu mine într-un extaz aproape zilnic (şi în care cuvântul "înlănţuită" n-avea niciun sens) cu ideea că văzusem încă din prima clipă în ea o a doua Nineta. Dacă fusese cineva înlănţuit în acel timp, eu eram acela, şi nu ea, şi continuasem să fiu şi după aceea, adică după căsătorie.
    Având din prima clipă revelaţia că văd în ea o vampă, o curvă, se putuse îndrăgosti atât de tare de un astfel de om şi această dragoste să dureze doi ani şi să se căsătorească cu el? Aici era secretul!? Nici un secret, singurul care persista era cel al coborâşului şi al degradării brutale, şi anume, până acolo, încât să ajungă să nege totul...
    Ceea ce se şi întâmplă, fiindcă, atras cu putere de fiinţa ei şi împins de o curiozitate irezistibilă, începui să pun sub focul negru în care ard cel mai adesea cei care se despart tot ceea ce altădată mă făcuse fericit. Astfel, îmi spuse într-o zi, când eu încercai, sau mai bine zis simulai că am uitat că totul se sfârşise între noi (ştiam şi eu bine acest lucru) şi încercai s-o îmbrăţişez, că se supunea totdeauna cu silă îmbrăţişărilor mele... că simţise de fiecare dată că o violez şi că înfăţişarea mea în acele clipe i se părea bestială, dar nu în sensul cel bun, care poate înfiora, ci în acel rău, de animal, ca şi când s-ar fi iubit cu un măgar, sau cu un... (aici îşi puse frâu, ezită). Şi că chiar şi miroseam urât, a paie şi sudoare de cal.
    - Da, exclamă scârbită, a armăsar, dar nu armăsarul ăla care îţi place ţie să crezi că e şi el spirit, cu trei coordonate în conştiinţa lui, trecut, prezent şi viitor, în timp ce eu şi alţii ca mine care nu trăim decât în prezent, semănăm cu unul jugănit. Nu, a urină şi sudoare împuţită, reziduurile spiritului de armăsar, dacă vrei să adopt şi eu limbajul tău pretenţios. Fiindcă nici măcar n-aveai bunul-simţ să faci o baie înainte sau să alergi imediat la baie după. Vezi tu, o femeie acordă importanţă acestor lucruri, dar tie cum să-ţi pese?
    Râsei în hohote, dându-mi capul pe spate şi încălecând braţul fotoliului cu picioarele, în stil american. Păstram în amintire cuvintele ei din prima noastră noapte de dragoste, când mă întrebase cu uimire cu ce fel de parfum dădusem pe mine, sau cu ce fel de săpun mă spălasem?
    - De ce?, o întrebasem.
    - Fiindcă trupul tău miroase, iubitul meu, a micşunele de primăvară.
    Râsesem şi atunci, flatat de iluzia ei olfactivă, fiindcă nu-mi dădusem cu niciun fel de parfum şi nu folosisem decât săpun ordinar, care mirosea a grăsimea din care fusese el făcut.
    - Nu, nu, insistase, miroşi a micşunele, începuse să-şi plimbe nasul peste corpul meu.
    Acum aflam că micşunelele se degradaseră în altceva şi râsei iar. Nu-i spusei de ce, lucru care n-o derută deloc. Cât priveşte băile, o vreme, după căsătorie, în clipele calme ale vieţii noastre zilnice, mă spăla adesea pe spinare şi se minuna de netezimea pielii mele, şi că i-ar plăcea să fie şi a ei la fel, adică săpunul să facă şi pe ea de la început un clăbuc atât de abundent şi curat.
    În rest, era adevărat că aproape totdeauna îmi crea şi mie impresia că o violez, dar după ce aşa-zisul viol se producea, trăia a doua zi ca în transă, cu amintirea lui. I-auzi! Ia să vedem ce mai spune!
    - Poate că ai fost totdeauna o frigidă! zisei. Frigidele, când au şi ele parte de-un bărbat, păstrează din îmbrăţişările cu el senzaţiile cele mai scabroase.
    Tresări sub brutala lovitură. Expresia chipului ei, altădată atât de frumos, se alteră, din triumfătoare privirea ei deveni o clipă umilă, parcă ar fi dorit să nu-i fi spus un astfel de lucru, sau să-l neg de îndată.
    Nu-l negai, ca să înţeleagă şi ea ce înseamnă să aluneci în zone care trebuie să rămână intangibile. În acelaşi timp îmi spusei:
    Ea nu e frigidă şi totuşi e şi frigidă sau mai bine zis o frigidă în gândire, în timp ce viaţa corpului ei mocneşte reprimată. În alte condiţii, de fanatism religios, ar fi ajuns maică stareţă, dar dintre cele care l-ar fi trădat pe Cristos ca să se chinuiască apoi în remuşcări. În această lumină putea fi adevărată afirmaţia ei că o privisem atunci pe stradă ca pe o curvă.
    Îşi reveni şi se uită la mine cu ură.
    - Nu există, zise, femei frigide, ci bărbaţi odioşi, care pot scârbi o femeie pentru toată viaţa. Întreabă un medic şi ai să vezi ce-ţi povesteşte!
    - Da, zisei posomorât, chiar mâine mă duc să mă interesez!
    Devenisem visător sub privirile ei încărcate de ură. Simţeam această ură ca pe-un drog care mă făcea melancolic, melancolie detaşată, liniştită, asemănătoare celei care ne cuprinde când ne gândim îndelung la moartea noastră. Ei, da! Va fi şi asta, aşa suntem făcuţi, să nu trăim la infinit, să nu devenim stupizi în exuberanţele noastre. O despărţire e o astfel de repetiţie a morţii cu avantajul enorm că totuşi continuăm să trăim şi să avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, de a simţi seara un fel de uitare de sine şi de a ne părăsi lumii somnului, de a bea un pahar de vin şi mai ales de a ne surprinde că mai putem să râdem, să mâncăm cu poftă şi chiar să ne culcăm cu o femeie.
    Unii spun că asta înseamnă a supravieţui, că adică de fapt ai murit o dată şi eşti bun mort şi acum faci doar umbră pământului. E adevărat, dar nu întru totul.
    - E adevărat, îi strigai Matildei, dar mulţi uită că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă!
    Ea se uită la mine cu dispreţ:
    - Ai băut ceva? zise.
    - Nu, dar e o idee, tresării eu. Ai ceva în dulap?
    - Am! Dar se vede după ochii tăi că ai mai băut şi înainte.
    - Nu mai mult decât tine! zisei.
    - Te înşeli! Eu n-am băut nimic. Dar tu ai băut cu omorâtorii de şobolani, altfel n-ai fi putut să-mi spui atâtea murdării.
    - Da, strigai, mi le asum, deşi nu le-am spus eu. Sunt omul care îşi asumă totul, poţi să te bizui pe mine. Un om ideal, n-o să mai găseşti altul. O să mă regreţi!...
    Şi mă ridicai, intrai în oficiu şi mă întorsei cu o sticlă de vin roşu, pe care o destupai cu un sentiment sărbătoresc.
    Posomorâtă, Matilda se duse şi ea în sufragerie şi aduse din vitrină două cupe de cristal violet de Boemia, pe care le umplui de îndată. Ciocnirăm şi băurăm, eu cu sete, Matilda parcă în scârbă, dar nu pentru vin, ci pentru mine.
    - Tu, omul ideal? îmi spuse.
    - Da, strigai, sunt bărbatul ideal, bine înzestrat, fără cusur, cu singurul defect că nu pot fi isteric, într-o lume atinsă de isteria supunerii şi a fanatismului corupt. Toţi sunteţi corupţi în agresivitatea voastră masochistă, care v-a făcut să uitaţi valorile absolute, credinţa într-un ideal, devotamentul şi prietenia, iubirea şi curajul, gândirea liberă, creaţia.
    - Aha! făcu Matilda, şi tu le-ai păstrat!...
    - Da, le-am păstrat...
    - Şi de-aia mi-ai spus tu mie, când ai auzit că sunt însărcinată, că o să-mi pui copilul pe-un băţ şi o să-l arunci într-o prăpastie!
    - Nu, n-am spus acest lucru, dar văd cu uluire că nu e vorba de o gândire exprimată de tine, atunci la botez, într-un moment de furie, ci chiar crezi că e adevărat că am spus acest lucru! Asta înseamnă că în capul tău zace mecanismul imbecilităţii umane, care, pornind de la datele unei idei care are un singur înţeles, transformă sensul iniţial în cu totul altceva, după dorinţă. Ai vrut să înţelegi astfel spusele mele, şi ele au şi devenit pentru tine certitudine.
    - Aha, deci n-ai spus!
    - Ştiu foarte bine ce-am spus, dar ar fi zadarnic să-ţi explic!
    - Încearcă.
    - Era o declaraţie inocentă de iubire, că venirea copilului nu trebuie să ne scindeze viaţa şi că n-o să fac ca Laios, tatăl lui Oedip, care într-o interpretare modernă ar fi fost gelos pe noul-venit şi l-ar fi aruncat într-o prăpastie. Mitologia spune altfel, dar Freud a interpretat mitul în sensul atracţiei copilului pentru mamă, care persistă şi la maturitate, complexul oedipian.
    - Se poate, zise Matilda, şi ca dovadă că nu sunt imbecilă, te cred. Dar că o să-l dai la leagăn, la copiii găsiţi, n-o să zici că n-ai spus. Ai zis aşa, n-o să fac ca tatăl lui Oedip, dar o să fac ca Rousseau.
    - Glumeam! zisei, simţind că pierd terenul.
    - Aha, glumeai!
    - Da, exageram, ca să înţelegi ideea.
    - Exagerai ca să înţeleg ideea, zise deodată Matilda cu un glas răguşit şi gros. După ce mă loviseşi şi mă aruncaseşi pe podea, acum glumeai, exagerai... Ce, ar fi mai bine dacă ai muri? Ţi-aş pune şi eu pe piept o floricică!
    - În orice caz, zisei, sănătoasă la cap nu eşti dacă ai ajuns să-mi doreşti moartea pentru nişte cuvinte al  căror sens ţi-a scăpat.
    - De ce? zise. Glumesc, exagerez, ca să înţelegi mai bine ideea!
    - Ce idee?
    - Că eşti un ticălos şi că te urăsc...
    - Bine înţeleg că mă urăşti, asta o ştiu demult, îi răspunsei senin, turnând în pahare. Dar eu ticălos nu sunt şi n-are rost să încerci să dai urii tale o justificare. Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca şi iubirea. Las-o aşa, fiindcă îţi purifică sufletul mai bine decât dacă o terfeleşti în acuzaţii abjecte. Gândeşte-te mai bine la posibilitatea de a înţelege că nu puteam să gândesc că chiar o să-ţi iau copilul şi să-l dau la leagăn. În ce mă priveşte, o să încerc şi eu să înţeleg, ba chiar înţeleg de pe acum, şi îmi dau seama că după ce un om e lovit, e o pură sminteală să mai crezi că după aceea cuvintele pe care i le mai spui or să-i mai pară inocente şi cu atât mai puţin o expresie a iubirii (deşi după marea ta scenă de la botez, când am rămas singuri, te-a pufnit râsul şi mi-ai spus că nebună mai eşti şi tu şi dacă nu m-ai fi iubit, n-ai fi făcut ce-ai făcut, adică să arunci cu vasul în mine şi să-mi sfâşii obrazul, fără să mai vorbesc de cuvintele care ţi-au ieşit din gură, şi eu te-am crezut, ţi-am spus doar că am căzut amândoi în ticăloşie, ca vecinul părinţilor mei, Acojocăriţei; şi îţi spun acum că dacă n-aş fi fost arestat chiar atunci, ne-am fi iubit şi noi în noaptea aceea exact ca acela!). Tu, dimpotrivă, deşi apoi am îngenuncheat lângă tine, ai continuat să simţi acele nenorocite de cuvinte drept o continuare a violenţei fizice, ai căzut şi tu în genunchi, şi deşi îţi evocasem trecutul nostru şi speranţa mea într-o întoarcere la acel trecut, care nici nu era aşa departe de noi, doar câteva luni, mi-ai spus, cu o disperare care m-a uimit, să plec chiar în clipa aceea şi, cum nu te înţelegeam, dar nici nu-mi dădeai răgaz să încerc s-o fac, ai strigat împreunându-ţi mâinile: Mă rog de tine să pleci! Ah, ai să mi-o plăteşti! Compară înţelegerea mea, după ce am plătit cu vârf şi îndesat, cu a ta, care nici acum nu uiţi acea scenă de tristă amintire...
    - Nici tu nu uiţi, zise Matilda deloc clintită de spusele mele, deloc convinsă că ura poate fi şi curată. Nimic nu se uită, mai zise aruncându-mi o privire turbure ca o dovadă, ai fi zis, palpabilă, umană, că ideea mea despre ura aşa-zis curată e o pură speculaţie, că aşa ceva nu există.
    Eu însă simţeam pentru ea o astfel de ură. Nu eram ispitit s-o învinuiesc de nimic, nici s-o înjosesc în sinea mea, deşi mi-ar fi fost atât de uşor s-o fac. Materialul era bogat, de pildă cel mai recent acapararea fetiţei, ferocitatea cu care pusese stăpânire pe mica ei viaţă şi surpriza ei neagră că mă simţeam fericit cu Silvia când ieşeam cu ea la plimbare: nu trebuia să fiu fericit, era un fals, o ipocrizie, o înşelătorie cu care vroiam să turbur sufletul copilului, în realitate nu puteam fi capabil de a mă apropia şi înţelege şi mai ales iubi un copil. Parcă mi-ar fi spus că eram un fel de monstru...
    Asta ar fi fost de ajuns să nască în mine o ură sălbatică, ucigaşă, pentru sufletul ei, care îmi părea diform. Dar îmi aminteam că în cei trei ani cât stătusem închis, totuşi învăţase copilul să-mi spună tati şi nu totdeauna fericirea mea de a-mi iubi fetiţa îi turbura astfel mintea.
    Nu, o uram (fără s-o învinuiesc) că se supunea orbeşte răului care lovise încă de la început casa noastră. Nu era chiar o fatalitate pentru mine, dar pentru ea era, şi nu ridica un deget să lupte împotriva acestei fatalităţi. Parcă îi auzeam vocea trufaşă repetând până la saţietate: Aşa e el! Sau: aşa e ea! Sau: dar e firească! Cine ne dă nouă dreptul să cerem... Atunci, în meditaţiile mele, auzind aievea această voce, o uram foarte tare. Ură curată, însă, fiindcă îmi dădeam seama că ea era o jucărie a forţei nestăpânite a daimonului ei, care la vechii greci era şi caracterul cuiva...
    Simţind că iubirea ei pentru mine slăbeşte, o făcuse să slăbească şi mai tare, de parcă astfel ar fi triumfat. Simţise că eu continuam s-o iubesc ca la început, îmi întorsese spatele la uşă, foarte mândră că putea s-o facă. Mă prinsese că îi arsesem una chiar în ziua când vroia să-mi spună că a rămas însărcinată, ce jubilaţie! Căzuse în genunchi! Pleacă! Nu vroisem să plec? Ia să-i arătăm noi că altul o putea face fericită şi să vorbim cu acest altul la telefon fără nicio jenă, cu soţul în casă, care stă cu nasul în cărţi şi habar n-are! Nu crede că am găsit pe altcineva? Ia să-i dovedim că pot să plec imediat chiar cu copilul în burtă şi să încep să-mi fac bagajele! Credea că e sigur de mine fiindcă ne leagă un copil? Ia să-i spunem că nu va fi tatăl acestui copil, ba chiar că nu e copilul lui! Îşi dăduse seama că aveam un prieten, he! Ia să-l invităm noi şi să-l jignim. Ia să vedem din ce stofă e făcut?
    Se simţea bărbatul ei bine cu acest cuplu, eee, ia să vedem şi noi la faţă pe bleaga aia, căruia îi plăceau ciupercile, dar nu ştia să le gătească! Se credea bărbatul ei stăpân pe ea, ia să le arăt eu la toţi că nu eram supusa nimănui, maică-sii, bunicilor, lui Vasile, Tamarei, lui Petea, lui Artimon, care fusese jignit, Tasiei... Apăruse pericolul unei despărţiri? Ia să simulăm că totul se întâmplase fiindcă îl iubeam prea mult!... Şi iat-o deodată vârâtă în coşmar: arestarea bărbatului, ameninţarea că îi va fi luată casa şi mai târziu va fi exclusă din partid.
    Dar casa nu i s-a luat, s-a zbătut pentru asta, a avut mai dinainte marea intuiţie de a se împrieteni cu cel mai mare ştab al judeţului, om apreciat în mod deosebit de Gheorghiu-Dej, şi casa nu i s-a luat, şi nici din  partid n-a fost exclusă, ba chiar a rămas mai departe şefă acolo printre arhitecţi. Coşmarul trecuse, bărbatul se întorsese, dar se pomenise repede soţia unui ins al cărui viitor era barat... Nu avusese ea tot timpul dreptate?
    Iată-l acceptând cu mare deliciu căderea, cu toate că s-a purtat bine cu el după ce s-a întors de-acolo, ca să descopere că n-are nicio voinţă şi vrea el să ne judece pe toţi, că nu mai credem în valorile absolute...
    - Din fericire, strigai, totul se uită.
    Şi dând pe gât paharul de vin roşu, care mi se păru că avea un gust insuportabil de motorinolaringologie cum spunea Vintilă, începui să urlu, cântând:
    Mă vei uita, căci şi uitarea
    E-nscrisă în legile omeneşti...
    Şi mă aplecai spre ea foarte aproape şi îi văzui într-o clipă, cu nedumerire, chipul lipsit de farmec, pe care îl iubisem atât de mult şi care nu-mi mai spunea nimic...
    Ea surâse deodată la această apropiere, şi deodată farmecul îi reveni şi începu şi ea să cânte. Nu mai era însă ridicolă, ca atunci când îşi fredona acel tibia al ei, dimpotrivă, îmi părea iar minunată, ca odinioară... o dilemă tărăgănată, o indecizie veselă şi în acelaşi timp nostalgică, de o mare puritate şi hrănită de o credinţă că oricum ea tot va fi fericită, chiar dacă, aşa cum spunea cântecul, nu ştia pe cine să aleagă; se adresa unei păsări:
    Spune-mi, puiule de cuc, măi,
    Duuupă care să mă duc...
    M-aş duce după cel nu ştiu cum, îmi scăpau cuvintele, atins, ba nu, chiar doborât de vraja simplă a melodiei, care mi se părea cea mai frumoasă din câte auzisem.
    Simţeam însă în acelaşi timp cu nelinişte că atracţia urii e la fel de mare, dacă nu chiar mai puternică şi mai răscolitoare decât iubirea. Căci ne uram în acele clipe amândoi, nu mai exista nicio speranţă, dar această legătură pe care o descopeream cu uimire că exista mi se părea groasă ca otgonul....

                                                                       XIX

                                             Protectorul meu de la sfat, Istrate, mă reţinu într-o dimineaţă şi mă "detaşă" la altă muncă.
    - Alege-ţi, zise, un om din echipă, pe cine vrei dumneata, şi luaţi-vă în primire sarcina.
    - Ce fel de sarcină? Să dăm cu var, adică să facem un brâu de var la toţi arborii oraşului. Chestie de igienă sau de estetică? Şi una şi alta, ceea ce e necesar e şi estetic.
    - Pe Vintilă! zisei.
    - Auzi, Vintilă! zise Istrate. Eşti de acord?
    Mare democrat şi ăsta, el nu dădea ordine, cerea acordul salariatului.
    - Sunt de acord, dom' şef, zise Vintilă parcă i-ar fi părut rău că trebuia să părăsească echipa.
    Şi mie parcă îmi părea rău fiindcă mă temeam că, lipsit de oamenii lui, care îi incitau verva, adică de Bacaloglu şi grasul Calistrat, dar şi de strelitul Pantelimonescu (famenul avea acest nume bizar), Vintilă se va plictisi, şi eu cu el. Dar, gândii, nimeni nu ne putea împiedica să-i găsim, în jurul orelor prânzului, adunaţi la bufetul "Tîmpa".
    Luarăm cu noi din aceeaşi magazie un sac cu var, două găleţi şi bidinele (sacul, bineînţeles, Vintilă, şi eu cele două găleţi şi bidinelele) şi pornirăm.
    - Faceţi întâi centrul, ne spusese Istrate, pe urmă, treptat, restul oraşului. Da' vedeţi să nu vă apuce iarna!
    Nici vorbă, oraşul nu era mic, dar nu toate străzile şi bulevardele aveau arbori.
    - Dom' profesor, zise Vintilă, aţi auzit, să nu ne-apuce iarna! Dar toamna poate să ne apuce! Pentru mine n-are nicio importanţă, dar pentru dumneavoastră... mai bună munca asta de feşteleală a copacilor decât să trageţi toxic pe nas... Este, dom' profesor? E mai curat! Aşa că s-o luăm mai încet. Cine poate să ne controleze? E, vii tu după mine, Istrate, să vezi câţi copaci... şi să-i numeri? Îi numeri, ei şi?! Cârnaţi!...
    Şi ca să pună şi în practică această teorie, dispăru într-o curte cu găleţile şi se întoarse după vreo oră cu ele pline cu apă. Ce dracu făcu el acolo atâta timp?
    - Te pomeneşti, îi spusei râzând, că ai tras şi un pui de somn!
    - Eu somn!? se miră el. Cum să las aşa o fată simpatică singură acasă?
    - ...Te pomeneşti, zisei, că...
    - Nu, dom' profesor, râse şi el, întâi o cafeluţă, un pahar cu vin, şi (şi-mi atinse delicat coasta cu degetul), ce drăguţă eşti mata, ce înfăţişare frumoasă ai, pe urmă, alo! (şi iar mă împunse cu degetul lui gros), da' bărbatul unde lucrează? N-am bărbat, zice, şi eu, când am auzit aşa (şi se vaită ducându-şi palma la cap), aaau! N-are bărbat... Şi, zic, ai camera ta aici? Am! Aaau! Domnişoară, şi pot să viu şi eu diseară aşa pe la orice oră să mă onoraţi cu prezenţa dumneavoastră?! (Aceste cuvinte mi le adresa mie, ca şi când eu aş fi fost acea domnişoară.) Ea că să vedeţi că să nu afle stăpânii, e? Parcă ştie ei, tam-bleam, pe cine primeşti tu în vizită? Da' rude n-ai? Un cumnat, un frate?!...
    - Şi? zisei văzând că se oprise.
    - Cum şi? Diseară mă bărbieresc, îmi pun discret un costum de vizită şi, dragă nevastă, nu ţi-am povestit eu de dom' profesor cu care m-am împrietenit? Ba mi-ai vorbit. Ei, are o sărbătoare în familie. Sunt invitat. Eşti invitat? se văită iar Vintilă, aaau, pune-ţi şi tu o cravată mai frumoasă... Ţineţi şi dumneavoastră minte, dom' profesor, ce mi-a spus şi mie un avocat, unul Buzdugă, buun avocat, dar pe toate clientele le... Dom Buzdugă, zic, dar cu doamna ce faceţi? Cu cine, cu nevastă-mea? Mă Vintilă, zice, nevasta nu se părăseşte, nevasta se înşeală şi se păstrează!
    - Deci, zisei, diseară...
    - Păi cum, se indignă el. Credeţi că o iert? Nu trebuiesc iertate, dom' profesor, sunteţi băiat tânăr, ia să am eu anii dumneavoastră, n-aşi ierta nici una!...
    Desfăcu sacul şi începu să pună var nestins în căldări. Şi în timp ce apa începu să bolborosească:
    - Dom' profesor, eu, la vârsta dumneavoastră, nici pe soacră-mea n-am iertat-o! N-aveam eu ştiinţa de-acuma, da' nici prost nu eram. Să vedeţi! Până să-mi facă un copil, mierea lui Dumnezeu. După aia, observ eu la ea tot felul de tendinţe: să-mi numere banii din buzunar, ba chiar să-mi şterpelească aşa, două-trei sute, cinci sute, o mie... Mi-ai luat tu... Eu?!? Ascultă, fă, te smintesc dacă te mai prind. Am convenit ca leafa ta să faci ce vrei cu ea (era vânzătoare la "Dermata", acum e la un chioşc de pâine), banii mei au o socoteală, comerţul are legile lui, nu te băga. Se făcea că n-aude! Da' unde să pun portofelul? Pe urmă mă-sa! Toată ziua-bună ziua se invita la noi la masă! Alo! Eu dacă o mai văd pe-asta pe-aici, te trimit la ea. Eu nu m-am angajat să-ţi întreţin ţie familia! Cum, dar e mama, începe să strige la mine... Da? Şi îi ard una! Atunci o văd că îmi bagă ghearele în gât, uite-aşa nişte dungi mi-a făcut pe grumaz. Atunci m-am desfăcut şi eu la curea şi trage-i pe buci... Ce vorbiţi, dom' profesor!? Păi loviturile astea de curea îi plăceau, scotea nişte ţipete nu de durere, ci de veselie, chiuia, dom'profesor, ca la nuntă, adăugă el cu duioşie şi regret... Arunc eu cureaua şi îi trag un svung de dreapta, nimic! pe urmă altul de stânga, aiurea! pe urmă un upercut! E, aici a căzut jos leşinată. Făcea pe moarta, nu mai mişca! Da? Stai că te trezesc eu, şi mă duc în bucătărie, mă întorc cu o găleată de apă şi harşti, o arunc peste ea. A sărit în sus ţipînd că de ce am inundat-o! Tu-ţi gura mă-tii, i-am spus şi am luat-o iar la bătaie. N-a mai leşinat şi nici nu mai ţipa, îşi ferea faţa cu coatele şi încasa, şi atunci am lăsat-o şi am luat-o la ... (şi Vintilă spuse numele popular al organului, râzând şi acum de acea amintire).
    - Bine, zisei, şi ce-a ieşit de-aici? S-a potolit?
    - Nooo, s-a plâns maică-sii, că am violat-o în timp ce era leşinată. Ascultă, fă, i-am spus acestei soacre (eram numai noi doi în casă), dacă te mai amesteci în chestia asta, te...
    - Şi soacra ce-a zis?
    - Cu atât mai bine, am auzit-o că zice. Atunci am răsturnat-o în pat!
    - Era tânără?
    - Tânără, râse Vintilă, patruzeci şi cinci de ani, aşa grasă, o sută de kilograme, dar...
    Şi începu să-mi dea detalii despre şarmurile ei, mai picante, după cum mă asigură el, decât ale unei fete de douăzeci.
    - Şi în felul ăsta, dom' profesor, le-am pus cu botul pe labe pe-amândouă.
    - Şi, zic, nu te-a ameninţat că pleacă de-acasă cu copilul?
    - Cu copilul? Ba da, mi-a spus că nu e copilul meu şi că se duce cu el la ăla cu care l-a făcut. Da?! zic. Tu-ţ' gura mă-tii, fă-ţi bagajele şi pleacă!
    - Şi a plecat?
    - Cum să plece? Păi asta e tactica lor, dom' profesor... Dacă eşti impresionabil, zici: stai, dragă, nu pleca, te iubesc, nu pot trăi fără tine, bâm-bâm, chestii de-astea, şi te-a încălicat! Şi încălicat rămâi!...
    În acest timp varul se stinsese şi Vintilă dispăru iar în curte şi se întoarse cu o coadă de mătură veche cu care, meşterind în găleţi, făcu un fel de ciorbă albă.
    - Gata, dom' profesor, putem începe. Luaţi dumneavoastră sacul cu var, că e mai uşor, şi eu duc găleţile.
    Ne oprirăm la primul copac, puserăm mâna pe bidinele şi îl feştelirăm cam la o înălţime de un metru şi ceva.
    - Plăcut, nu? zise Vintilă. Agreabil!
    - Da, răspunsei. Foarte agreabil!
    - Muncă în aer liber, nu ca toxicul ăla. Periculos, dom' profesor!
    - Vorbeai de toamnă, zisei, dar până atunci nu intri în comerţul de stat?
    - Aţi reţinut ideea, zise, dar până la realizare mai durează. Te iau, mi-a spus, dar nu imediat, să treacă un oarecare timp de la condamnarea ta, şapte-opt luni.
    Pornirăm spre copacul următor.
    - Deci, aşa e cu muierile, zisei înmuind bidineaua şi albind cu ea scoarţa bătrână, crăpată şi înnegrită a castanului.
     - Da, dom' profesor, aşa este: bătaie şi... altă cale nu există.
    - Şi de ce-or îi având ele tendinţele astea? îl întrebai folosindu-i vocabularul. De ce, de pildă, n-ar dori ele să fie egale cu bărbatul? N-ar fi mai bine?
    - Păi credeţi dumneavoastră, dom' profesor, că pot ele renunţa la plăcerea asta, care li se oferă, să te înhaţe în gheare?
    Vintilă râse şi, aşa râzând cu găleţile în mână, o luă înainte şi ne oprirăm la alt castan.
    - Unele au alt procedeu, observă ele că bărbatul e aşa, mai slab, n-are proprie iniţiativă decât când vor ele. Ei, ce poţi să-i faci? S-o iei cu sila? Şi chiar dacă o iei, stă ca un lemn, şi atunci şi tu, bâm, bâm, te-ai dat jos şi îţi rămâne aşa în suflet o tristeţe. Ei, dar când începe ea să te sărute şi să te mângâie şi să-ţi zică puiul meu, Georgică al meu, iubitule, devine Georgică armăsar?!
    - Devine!
    - Păi devine, dom' profesor, dar s-a zis cu el. Vine o chestiune când ea are interes să fie ca ea, şi nu ca el, credeţi că ţipă la el sau îi spune vreun cuvânt urât? Nici vorbă. Se uită doar aşa o dată, într-un anumit fel, îşi schimbă faţa, zice chiar bine, dar el a văzut, dom' profesor, exclamă Vintilă cu imensă milă şi înţelegere, şi s-a terminat: e pe-a ei! N-aţi auzit dumneavoastră când se povesteşte câte-o chestie mai grea... Că el n-a vrut, nu era în interesul lui, e, i-a pus aia atunci p... pe gură şi gata, a tăcut!
    Şi era atâta jale şi tristeţe în felul cum spuse Vintilă aceste cuvinte, încât pentru întâia oară uitai cu totul de mine şi izbucnii într-un râs înalt şi fără reţinere. Căci imaginaţia mea vedea aievea un bărbat vorbind, povestind, dând din mâini, declarând indignat că asta nu se poate, ameninţând chiar... şi deodată îl vedeam cu chestia-aia pe gură: gata, nu mai putea scoate un cuvânt!
    - Râdeţi, ai!? zise Vintilă râzând el însuşi, dar mai potolit, pe sub mustaţă. Păi nu-i aşa, dom' profesor? Ce poţi să le faci? Ăsta e darul lor, pe care îl au ele de la natură, cum să le convină egalitatea? Credeţi că eu sunt stăpân pe deplin la mine acasă?
    - Nu?!
    - Nu e posibil, dom' profesor! Păi numai când o văd cum îi sticlesc ochii şi face anumite gesturi, şi, aaau, gata, zic, acum o să înceapă... Te roade cu anii, dom' profesor, şi începe să ţi se facă lehamite! Dai totul de pe tine, şi cămaşa, numai să n-o mai vezi că-ţi face întuneric în casă. Olteanca mea (fiindcă nevasta mea e de prin Strehaia, judeţul Dolj, sau Gorj, mă-sii, că le încurc mereu judeţele astea) a fost şi e şi acum o persoană care îţi face plăcere să te uiţi la ea când e ea bine dispusă. O să-mi permit să vă invit odată pe la noi, să bem un pahar şi s-o cunoaşteţi. Văd că vă place să ascultaţi, sUnteţi atent cu mine, nu vreau să vă flatez, dar mă bucur aşa în inima mea. SUnteţi un om de calitate. Ei, dom' profesor, într-o zi pe stradă am văzut un african. Era un om, nu un animal, bine, dar de ce capul lui, aşa, pe unde trecea, făcea un fel de întunecime? Ei, uite, aşa face olteanca mea cÂnd i se năzare ei cine ştie ce. Parcă se face întuneric în casă! Şi mie nu-mi place. Trebuie să cedez? Cedez, dom' profesor, înaintea muierii, voinţa mea e anihilată.
    - Bine, zic, dar cum i-ai cîştigat încrederea de îţi înnoadă ea singură cravata la gât ca să te duci s-o înşeli? Nu te simte?
    - Ba mă simte, dar şi eu ştiu s-o desmint. Numai o dată, reluă el visător, era s-o păţesc... Nici acuma nu uită olteanca şi mă întreabă câteodată, aşa posomorâtă, ştiţi când?
    - Ei, când?
    - Când o iubesc eu, aşa, ataşat. (Nici asta nu e bine, dom' profesor, că o faci să-şi aducă aminte de te miri ce; mai bine e s-o ţii la distanţă!) Mă, zice, ce-a fost cu chestia aia în garaj! Şi chestia aia s-a petrecut acum cincisprezece ani şi ea te întreabă taman când o ţii, ca o bleandă îndrăgostită, în braţe! Uiţi ce i-ai spus atunci şi te ia de proaspăt, începi să te bâlbâi! Da' ea n-a uitat şi te surprinde când te-aştepţi cel mai puţin. Femeia nu uită nimic, dom' profesor, ea doar se preface că uită, din veselă ce e, fie că eşti acasă, fie că eşti cu ea în vizită la rude sau la un prieten, odată o trăzneşte gândul care a stat pitit în mintea ei şi îţi strică toată distracţia, îţi scoate pe nas toate clipele fericite pe care ea ţi le-a dăruit...
    Cuvintele din urmă sunară patetic în gura lui Vîntilă şi începând să ghicesc în el mai limpede acest amestec de afecţiune şi cinism priapic faţă de femei şi care îmi stârnea o mare veselie şi în acelaşi timp o împăcare neaşteptată cu lumea, izbucnii iar în hohote şi punându-i mâna pe umăr îl împinsei mai încolo cu o neascunsă simpatie.
    - Râdeţi, ai? zise, tot aşa, râzând el însuşi pe sub mustaţă. Ce vă înveseleşte aşa, dom' profesor? mă întrebă curios.
    - Cum, răspunsei, veselia ta!
    - Deci mă găsiţi un om vesel?
    - Da, foarte vesel, cunoşti femeile.
    - Cum să nu le cunosc, zice, dacă am avut de-a face cu ele. Şi de fapt tot nu le cunosc...
    Gospodar, puse mâna pe găleţi şi o luarăm agale spre alt copac. Centrul oraşului nostru parcă aţipea sub soarele de iunie. Era atât de liniştit şi somnolent, încât vrăbiile îţi păreau că fac o gălăgie asurzitoare. Sau poate totul era în mine somnolent şi numai prezenţa şi istorisirile lui Vintilă mă ţineau treaz şi mă făceau, în mod straniu, să simt că oraşul, deşi era dimineaţă şi locuitorii lui demult împrăştiaţi în uzine şi fabrici, prin şcoli şi instituţii, se înţeleseseră între ei să rămână toţi în paturi? Da, iată universitatea! Pare pustie! Solemn, ceasul din turnul verde al primăriei începu să bată: erau oreleunsprezece.
    - Şi cum a fost cu chestia-aia în garaj? îl întrebai pe Vintilă. Când ziseşi că era s-o păţeşti?
    - Aveam un prieten, un şofer, începu Vintilă. Era o întrecere mai veche între noi să-l fac eu pe el, sau el pe mine, să crape când mă vede sau când îl văd cu una mai grozavă! Şi într-o zi mă pomenesc cu el că îmi zice: Vintilă, vino diseară pe la restaurantul "Hailaif", pe la ora zece, fac eu cinste. Nu e prea târziu? zic. Eu mâine dimineaţă la ora cinci trebuie să fiu în piaţă. Nu, zice, că n-o să stai mult. M-am mirat eu de vorba asta, că n-o să stau mult, dar fără să înţeleg semnificaţia, staţi să vedeţi. Îi spun nevestei, mă Tanţo, mă invită şi pe mine Petrache să bem o bere la "Hailaif" (de unde bere, că ăsta era un restaurant de lux, nu servea la masă decât vinuri), du-te, zice nevastă-mea, dar nu sta mult, că mâine dimineaţă... Tocmai, zic, n-o să stau mult! Nici n-am stat, dom' profesor. Intru eu acolo şi dau de Petrache, într-un separeu. Mă îmbrăcasem eu elegant, dar ăsta şi mai şi, era aşa (că acum nu mai e, s-a îngrăşat şi a chelit, nu mai dai pe el nicio ceapă degerată) suplu, costum negru cu batistă în buzunarul din stânga, care ieşea uşor afară, aşa discret, cu vârful ei triunghiular, cravată în culori, şi blond cum era, şi cu ochii albaştri, ziceai că e actoru ăla Rudolf Valentino, şi cum sta cu ţigarea în colţul gurii! Şi în faţa lui, cu o blană pe umeri dar cu coatele goale şi cu jumătate din sâni dezgoliţi, o domnişoară... dar ce domnişoară! Aaaau! Cu păru-ăla lung, brunetă, cu ochii-ăia mari şi cu gura aia fragedă şi cu dinţii ăia ca nişte perle de mărgăritare, am crezut că leşin!...
    - Era frumoasă? zisei.
    - Frumoasă, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o admiraţie rămasă, după atâţia ani, proaspătă. Asta, Petrache, se uita la mine cu ţigarea în colţul gurii şi nici nu vroia să mă prezinte, simţea ce e în mine. Pardon, domnişoară, zic, n-am venit să stau, eram în trecere pe-aici şi l-am văzut pe prietenul meu, sărut mâna, petrecere frumoasă... La bleanda aia de Petrache nici nu m-am uitat şi m-am cărat scos din sărite! Avusese dreptate că n-o să stau mult.
    - De ce n-ai stat mult?
    - Cum să stau? Eram furios, dom' profesor, aşa fată nu mai văzusem în viaţa mea. Vă amintiţi întrecerea: îl făcusem şi eu de vreo două ori să crape, ei, acum crăpăm eu, dar ştiţi cum? Nici nu mai vedeam pe unde calc...
    - Era vreo vampă! zisei.
    - Ce vampă, cu gura-aia drăgălaşă şi cum sta ea cu blana pe umeri, prinţesă, dom' profesor, cu mâini fine, cu unghiile tăiate scurt şi nedate cu roşu, cunosc eu vampele astea cu unghiile lungi şi ai zice date cu sânge şi pe buze ruj de două degete...
    - Astea sunt vampele vulgare, zisei, există şi vampe de înaltă calitate, care arată altfel.
    - Se poate, nu vă contrazic, dar astea care ziceţi dumneavoastră caută oameni mari, dom' profesor, care le dau bani, le cumpără garsoniere, apartamente, bijuterii... Or, ăsta ce să-i dea ei, Petrache? Un şofer! O masă, două la "Hailaif" şi pe urmă, cân, uită-te în portofel, că nu mai ai niciun chior. Or, el a trăit cu ea câteva luni... Era profesoară de pian, nu cum aţi putea crede, vreo fluşturatică, vreo bezmetică... După câteva luni, Petrache nu prea mai arăta el aşa de mândru. Râdeam. S-a terminat, mi-am spus, i-a dat paşaportul... Într-o după-masă trece pe la mine şi, Vintilă, zice, am o stricăciune la motor, trebuie să umblu la el, vii să mă ajuţi? Îmi făcea plăcere, nu era prima oară când îl ajutam, fiindcă pe vremea aia vroiam să mă calific mecanic auto. Plecăm noi, ajungem la garaj, ne punem salopetele şi începem să lucrăm. Era duminică, a doua zi lui îi trebuia să fie Fordul gata. Mă, zice, nu pleci până nu terminăm... Gata, domne, sunt om de cuvânt, n-o să te las în pană dacă am promis. Cât să fi lucrat noi? Vreun ceas, două? Şi cine intră pe uşa deschisă a garajului? Fata, pianista, dom' profesor! Că nu vă deranjez, zice, stau şi eu şi mă uit... Vă daţi seama, ea venise din proprie iniţiativă, n-avea întâlnire cu Petrache. Şi se aşează pe o bancă de lemn de lângă perete şi începe să schimbe picioarele. Credeţi că mai ţineam eu minte şuruburile şi mai nimeream bine cu patentul şi cu cheile? Asta, Petrache, începe să se enerveze. Cum eu stam întins pe spate sub motor, de-acolo de jos beleam ochii pe dedesubt şi când vedeam că iar îşi ridică un picior şi-l pune peste celălalt, aaau... Nu s-a mai putut face nimic, s-a dus dracu lucru la motor, l-am lăsat aşa cum era, cu piesele brambura şi, rugând-o pe domnişoara să iasă puţin afară, ne-am îmbrăcat... Petrache îmi şopteşte: Vrei să rămâi cu ea aici? Uite, îţi las cheile, încui garajul şi ne vedem mâine după masă, să continuăm cu motorul. Eu mă uit la el: vorbeşti serios? Foarte serios! zice, şi fără alte vorbe ieşim şi Petrache îi spune fetei, dar adresându-se mie: dragă Vintilă, eşti atât de bun să ţii puţină companie domnişoarei, până mă întorc eu să aduc o piesă? Cu plăcere, zic, dacă şi domnişoara binevoieşte să stea în compania mea, care mă voi strădui să fie cât mai plăcută. Da, zice ea, de ce nu, dacă zici că nu întârzi mult... Nuuu, face Rudolf Valentino fără să fie ironic, acuma mă întorc şi te iau şi mergem la plimbare. Rămân eu singur cu fata, îşi coborî Vintilă vocea făcându-mă atent cu degetul în coastă, să-l urmăresc bine. Domnişoară, zic, prietenul dumneavoastră v-a trădat. De ce? zice. Fiindcă nu se mai întoarce, aşa că dacă prezenţa mea vă cauzează o neplăcere, eu vă conduc până unde doriţi, sau dacă vreţi nu vă conduc şi puteţi să plecaţi. Păi unde să mă duc, zice, abia am plecat de-acasă! Am înţeles, dom' profesor! Am încuiat garajul pe dinăuntru. Credeţi că i-am zis eu ceva? Singură şi-a aruncat pantofii din picioare şi rochia de pe ea. Aaaau! Pe unde n-am fugărit-o şi n-am prins-o! Unde nu şi-a pus fundul! Pe capota maşinii, în spate pe portbagaj, înăuntru pe banchetă, pe scândura unde îşi schimba mereu picioarele şi eu simţeam că îmi cade motorul pe mine. Ne-am hârjonit noi aşa până spre seară şi odată o aud că îmi spune! Mi-e frică! să nu dea cineva peste noi. Gata! Eu plec. Nu mă conduce, e mai bine! Şi a rămas să-i dau un telefon şi să ne vedem iar. Dom' profesor, ce instinct au femeile, ea c-a plecat când a simţit că trebuie să plece, nevastă-mea că trebuie să vie după mine. În privinţa asta noi suntem orbi şi surzi, n-auzim şi nu vedem nimic. Nici n-a trecut aşa un sfert de oră până m-am îmbrăcat eu şi m-am pieptănat, şi hop olteanca! Ce faci tu aici singur! zice. Cum singur, zic, am lucrat până acuma cu Petrache, el s-a dus până colea să ia o litră de ţuică să bem şi noi un păhărel şi ne întoarcem acasă. Ia cară-te, ce ţi-a venit? Ba nu mă car deloc, hai acasă. Bine, zic, merg şi-acasă... Şi mă îndrept spre comutator să sting lumina şi să ieşim. Ia stai aşa, o aud că zice. Ce e chestia-aia acolo pe perete? Ce chestie? Vino încoace şi te uită. Mă apropii eu, mă uit, şi ce văd? În dreptul scândurii, pe perete, două urme foarte bine imprimate de tălpi de picioare de femeie, aşa, cam îndepărtate una de alta, şi îngheţ... Am înţeles imediat. Când o pusesem pe scândura aia, fata se proptise cu picioarele în perete şi cum alergase de colo până colo prin garaj, luase ulei pe tălpi şi tălpile ei se desenaseră perfect pe zidul: cu călcâie, secul piciorului, degetele, ce mai, dom' profesor, se vedea clar ce se petrecuse acolo! Noroc că nici femeile nu-şi duc simţul lor până la capăt, altfel n-am mai avea scăpare. Şi ce mă întrebi pe mine ce năzbâtii face Petrache: în garajul lui, i-am spus, şi am început s-o înjur şi am ieşit repede să plecăm. Ce, e garajul meu, treaba lui ce desenează pe pereţi. Aşa sunt şoferii şi marinarii, îşi fac muieri goale pe burtă, pe mâini, dracu să-i pieptene! Asta îşi face pe pereţii garajului! Bine că nu-şi face pe nas! Două lucruri puteau să mă dea de gol, dar olteanca nu le-a exploatat. Să vadă dacă Petrache se întoarce, cum am spus cu o litră de ţuică şi al doilea să se uite mai aproape la tălpile alea şi să le studieze mai cu atenţie amplasamentul şi vechimea. Amplasamentul arăta că nu de fantezie erau ele aşa de îndepărtate una de alta, şi dacă te uitai mai aproape puteai, dom' profesor, ca la poliţie, când se studiază amprentele, să constaţi că sunt proaspete, n-aveai decât să le încerci cu degetul. Ea a simţit că am scos-o repede de-acolo, şi cum vă spusei, au trecut anii şi tot n-a uitat... Că ce-a fost cu chestia aia din garaj! E! cârnaţi! Prinde acuma orbul după cincisprezece ani şi scoate-i ochii! Dar tot nu uită!
    - Şi ce-ai făcut pe urmă cu pianista?
    - Pianista? M-a secat, dom' profesor! După trei-patru luni mă făcusem galben ca turta de ceară. Şi eram şi eu băiat tânăr, nici nu împlinisem treizeci de ani. Ce simţiţi dumneavoastră după ce beţi un pahar de apă? strigă deodată Vintilă la mine (întrebare retorică, încât nu-i răspunsei). Că v-a fost sete, nu? Şi că nu vă mai e! Ei, fata asta te făcea să simţi că setea era şi mai mare. Te duce la cimitir, dom' profesor. Da' ţineam la ea, mi-era foarte dragă şi i-am găsit eu un oltean (şi aici Vintilă râse unui gînd pe care îl ştia numai el), un inginer urât ca dracul, client de-al meu, care când aflase că şi nevastă-mea e olteancă, venea numai la mine şi cumpăra... însurat, dom' inginer? Nu! Păi de ce, bărbat în toată puterea... Nu mă plac femeile, mă Vintilă, adică alea care îmi plac mie nu mă plac ele, şi viceversa, alea care mă plac nu-mi plac mie. Vă prezint eu, zic, o persoană doritoare, serioasă, bine situată, ştiţi, dom' inginer, privirea ei e aşa de sfioasă, că ţi-o milă să-i spui şi un cuvânt, să n-o jigneşti fără să vrei. E o clientă de-a mea, profesoară de pian. Nu vă spun, încheie Vintilă foarte vesel, că s-au luat?
    - Chiar?
    - Pe cuvânt de onoare!
    - Şi s-au înţeles bine?
    - Perfect! Au şi-un copil, urât şi el, ca şi tat-său... După ce s-a măritat, venea la piaţă şi, alo! îi şopteam. Aşa, într-o zi, noi doi... Fiindcă mă ardea iar gândul la ea. Aţi văzut vreodată cum răspunde un surd? Cum să răspundă dacă el n-aude! Gata, mi-am zis, ce-a fost, a fost nimic! Sărut mâna doamnă, salutări domnului inginer, mai poftiţi! Asta e viaţa noastră, dom' profesor. Aşa se scrie istoria!
    Ca şi la început, la deratizare, această primă zi în noua mea muncă fu bogată. Tocmai mă gândeam în tăcere şi pentru întâia oară, ce făcuse Matilda înainte de a se căsători? Evreul ei o luase de fată mare? Când o voce familiară mă strigă:
    - Petrini! Noroc! Ce e cu tine, n-ai mai dat niciun semn de viaţă!
    Recunoscui glasul, era al lui Ion Micu, dar îmi văzui de copac şi nici nu-irăspunsei, nici nu-mi întorsei privirea.
    - Am vorbit cu nevastă-ta la telefon şi am întrebat-o, eşti supărat pe mine? continuă el. N-am înţeles! Tocmai vroiam să te invit să mergem într-o zi la braserie şi să mai stăm de vorbă: sunt totuşi aproape patru ani de când nu ne-am văzut, şi ea mi-a spus că eşti foarte ocupat. Ocupaţi suntem toţi, totuşi o prietenie trebuie şi ea alimentată, nu sunt alte valori mai mari ca s-o sacrificăm...
    Fără să-l iau în seamă, apucai sacul cu var şi mă îndepărtai fără grabă cu Vintilă după mine. Ion Micu ne însoţi. În raza vederii mele îmi dădui seama că fostul meu prieten se îngrăşase foarte tare şi că, deşi noi mergeam încet, el răsufla greu. Ne oprirăm şi Vintilă puse găleţile jos.
    Eu înmuiai bidineaua în laptele de var şi începui să albesc cu mişcări calme scoarţa copacului.
    - Eu nu-mi aduc aminte, reluă Ion Micu reflexiv şi simulând o candoare senină, să te fi supărat cu ceva. Sper că eşti informat că Vaintrub a făcut un anumit referat sub presiunea mea. I-am demonstrat de ce era necesar să rişte. Şi cred că n-a fost lipsit de consecinţe favorabile...
    La fiecare idee a sa, în mintea mea se formula un răspuns: hai sictir! Fără vreo ranchiună, fără mare resentiment! Absent şi liniştit, în timp ce mâna mi se mişca cu grijă, să pătrundă bine varul prin scoarţa castanului.
    - Ştii că am plecat şi eu din Universitate... sunt redactor-şef la Luceafărul literar. Nu e o problemă să intri şi tu în presa literară, n-ai vrea să ne întîlnim şi să discutăm chestia asta? (Nu, hai sictir!) Eu zic să te gândeşti, dă-mi un telefon... Dar nu întârzia, fiindcă n-are rost... Lucrez cu tot felul de cretini în timp ce valorile se complac în aventuri care nu sunt neapărat obligatorii... Mai sunt oameni care ştiu să înfrunte...
    Cuvintele lui aveau în ele ceva prea trivial, prin nefirescul şi lipsa lor de sinceritate, ca să vină din inimă. Era adevărat, însă, că nici eu n-aveam chef să tresar la auzul cuvântului prietenie şi să-l ajut să fie mai convingător. Dimpotrivă, mâna mi se opri deodată si mă auzii întrerupându-l cu dispreţ:
    - Vinitilă, tu îl cunoşti pe acest domn?
    Vintilă ghici intenţia mea şi răspunse:
    - Nu-l cunosc, dom' profesor!
    - Păi nici eu nu-l cunosc, exclamai, deşi el are pretenţia că m-ar cunoaşte!
    - E o copilărie, zise Micu, de astă dată cu un glas în care o vagă urmă de umilinţă ar fi trebuit să mă facă să tresar.
    Dar nu tresării.
    - Îmi menţin propunerea, mai spuse şi se îndepărtă.
    O lungă tăcere se aşternu apoi între mine şi Vintilă, timp în care feştelirăm vreo zece-cincisprezece copaci.
    - E o propunere serioasă? zise el în cele din urmă.
    - În intenţie, îi spusei.
    - Adică?
    - Nici el nu ştie ce spune şi ce poate.
    - Aşa e, dom' profesor! Şi mie mi s-a părut că e un fel de terchea-berchea! Ar vrea el să facă ceva, dar nici el nu e convins că o să reuşească. Dar îi place să credeţi dumneavoastră că nu mai poate de prietenia pe care vi-o poartă. Că vrea să vă invite la braserie! Cârnaţi! V-a invitat?!
    - Nu!
    - Ei, păi vedeţi?? I-aţi răspuns bine: îl cunoşti pe individu-ăsta? Nu-l cunosc! Ei! Nici eu! Bravo, dom' profesor!
    - Mergem şi noi acasă? zisei uitându-mă la ceas.
    Vintilă se uită şi el în căldările goale.
    - Mergem! zise.
    Şi râzând, apucând sacul de var şi căldările în care aruncarăm bidinelele, adăugă cu un regret visător şi melancolic:
    - Mai dă-i în...
    Şi ne despărţirăm....

                                                                       XX

                                           Deci nevasta se înşeală şi pe păstrează, gândii deodată pe drum, surprins.
     Era o chestie aici, o soluţie a blestematei chestiuni insolubile: ce faci când nu te mai iubeşte nevasta, nici tu n-o mai iubeşti şi e la mijloc un copil? Al dracului Buzdugă! E mai mult ca sigur că la el chestiunea se punea astfel chiar dacă nevasta îi iubea! Ca şi la Vintilă!
    Ei, da, dar ce te faci dacă nevasta te urăşte! E un sentiment activ, ce zic eu, destructiv, nu mai ai tu margini de manevră prin garaje cu nimfomane cu chipuri drăgălaşe de prinţesă, sau cu cliente care îţi intră în cabinet cu un proces. Fiindcă odată sentimentul de ură instalat între mine şi Matilda, însoţit de certitudinea despărţirii, care mă purtea de această ură şi să mă simt împăcat, mă pomenisem că uitasem tot timpul ele fetiţa mea. Da, plecăm, dar Matilda avea să se remărite (cine o putea împiedica?). Şi mai ales cine putea pretinde că n-avea dreptul s-o facă? Şi în casă avea să vină un individ care nu era tata şi avea să stea la masă cu Silvia; individul, ca s-o câştige, o să-i spună ghiocelule, sau îngeraşule, sau Silviuţa, mama ei avea să-l iubească pe acest individ, şi seara, după ce avea s-o culce pe Silvia în pătuţul ei, să se retragă apoi cu ei în dormitor şi să adoarmă unul în braţele celuilalt, încleştaţi.
    Bineînţeles că individul o să dorească şi el un copil al lui, Matilda avea să i-l facă, iar Silvia va fi cea oropsită, fiindcă mama ei va iubi şi pe acest...
    Mintea mi se întuneca şi o ură năpraznică se zvârcolea în sufletul meu amorţit împotriva Matildei, a cărei imaginaţie stearpă nu vedea nimic din toate astea şi da buzna cu capul înainte fără să presimtă, să-i adie câtuşi de puţin aerul otrăvit al unei asemenea vieţi viitoare. Pentru mine începea să fie clar: Silvia avea s-o iubească pe mama ei (cu sufletul împărţit între ea şi bărbat), cu o gelozie care avea să-i rănească de timpuriu mica ei inimă. Desigur, eu aveam s-o văd, dar cât de des?
    Şi ea nu va întârzia să mă întrebe: de ce nu vin acasă? De ce altul trebuia să stea mereu acolo şi să se plimbe prin faţa ei în pijama? Sau şi mai rău, Silvia să aibă un suflet prea fragil şi să înceapă să ţină la acel individ şi, deşi n-avea să uite că are un tată, cei mai curaţi ani ai ei să şi-i trăiască totuşi mai mult cu el, şi nu cu mine?
    Imaginaţia mea o vedea jucându-se şi râzând cu acel intrus, care o putea ispiti cu frumoase cadouri, cu mângâieri şi cuvinte sincere de dragoste şi de ocrotire, în care ea să nu vadă nimic rău. Şi, într-adevăr, ce rău putea fi în toate acestea? Era cu atât mai rău cu cât Silvia îmi semăna total, adică leit, n-avea nimic dinspre partea maică-sii, şi asta în loc să-mi dea certitudinea că orice-ar fi, copilul va rămâne al meu, dimpotrivă, mă neliniştea adânc.
    Cum adică, mă întrebam, această parte din mine, acest copil care eram eu însumi, să nu trăiască împreună cu mine, să-şi înghită în fiecare zi supa cu ochii la un străin care stătea în faţă pe scaunul tatălui ei, alături de maică-sa, cu expresia ei de triumf pe chip, care n-ar fi simţit nimic din nedumeririle fetiţei, nimic din sciziunea clipelor în gândirea ei inocentă, sciziune însă care cu timpul avea să devină traumă, umbră peste copilărie şi adolescenţă, scepticism în viaţă, cînd ea însăşi vrea să se mărite? Există ceva curat în iubire? De ce se mai iubesc oamenii dacă trebuie să se despartă? De ce mai fac copii dacă pe urmă îi părăsesc?
    Mă hotărâi să rămân în oraş, să mă plimb, să văd cerul, să văd poate oameni fericiţi, să scap de tristeţea care când rămmeam singur începea să se infiltreze din adâncuri în ritmul totuşi liniştit al inimii mele....

                                                                           XXI

                                          Da, gândii mai departe, iată deci că despărţindu-mă de Matilda nu rămâneam deloc liber. Crezusem că puteam opera prin reducere la o idee: că n-am cunoscut-o niciodată pe Matilda, că n-am iubit-o, că n-am avut niciun copil, că n-am fost închis, ba chiar că nici nu m-am despărţit de ea!
    Să-mi imaginez, îmi ziceam, că timp de cinci-şase ani am suferit de o amnezie şi am dormit tot timpul, şi poate doar în vis mi s-a părut că am fost profesor la şcoala normală şi am cunoscut pe un oarecare Petrică Nicolau şi pe o anume Matilda, soţia lui, cu care am trăit o istorie turbure. Ei? Ce era rău aici? Era chiar totul?
     Această ură pe care tinerii mei ani mi-o făcuseră cadou trebuia aruncată peste bord! Trebuia, de îndată ce mi-am dat seama că Matilda nu mai e Matilda, să încetez să mai sper în reîntoarcerea ei, chiar din prima zi, din clipa când intrând la rudele ei, la acea faimoasă petrecere, când se făcuse că nu mă cunoaşte, să părăsesc casa ei blestemată şi să plec imediat. Revelaţia mea fusese atunci profundă, dar n-o urmasem.
    Suntem uimiţi când auzim cum doi inşi se despart îndată ce au început să trăiască împreună, fără să ne dăm seama că unul din ei a auzit la celălalt o notă nebănuită, o notă profundă şi rău prevestitoare, care turbura deodată marele cântec care până atunci îl vrăjise. Nu mai pierduse vremea cu speranţa că această notă discordantă era întâmplătoare şi că putea fi făcută să tacă, fugise. Ba chiar fugise şi din acel oraş, ale cărei străzi îi aminteau de ea, în ale cărui parcuri se plimbaseră împreună, al cărui soare avusese o anumită lumină care le scăldase chipurile într-un anumit fel, printre copaci, colţuri de clădiri, poetice treceri prin linişte şi fermecătoare grădini, poteci de dealuri printre turburătoare păduri! În altă parte! Departe, unde totul e nou şi goneşte amintirea şi aduce uitarea.
    Revelaţia mea însă nu mă îndemnase la fugă. Deşi adânc turburat, sufletul meu fusese greoi, robit unei puternice reprezentări, cu toate că iubirea mea pentru ea nu era totală, sau poate tocmai de-aceea... încă de la începutul trezirii mele la viaţa afectivă o pornisem greşit, gata să mă căsătoresc cu Nineta, şi apoi reprimind-o pe trădătoarea Căprioară, care cel puţin îşi plătise cu viaţa deruta...
    N-aveam însă de ce să mă plâng, fiindcă avusesem totuşi la timp revelaţia disarmoniei vieţii în care eram atras. Putea fi şi mai rău, ba chiar răul total, adică să nu am nicio revelaţie, să trăiesc într-o perpetuă nedumerire şi suferinţă şi să mă trezesc prea târziu, când n-aş mai fi avut douăzeci şi şapte de ani, ci patruzeci sau şaizeci. Se poate oare muri cu gândul că viaţa ta a fost un lung şir de eşecuri? Numai dacă ai compensat-o printr-un cinism priapic, ca Vintilă, nexertind nicio femeie care ţi-ar fi ieşit în cale, plus concepţia despre căsătorie a numitului Buzdugă. Poţi atunci arunca în urmă un lung hohot de râs, viaţa e o comedie! Da, dar pentru asta trebuie să fii un comedian, s-o trăieşti adică doar în suprafaţa ei, care, desigur, e plană, lăsând să ricoşeze pe deasupra ei orice fel de lovitură: nu te atinge şi la bătrâneţe poţi râde şi să faci cu ochiul...
    Ce-ar fi să părăsesc şi eu oraşul? mă întrebai. Dar nu descoperii în mine nici un ecou care să mă facă să tresar şi gândul să prindă aripi. Am fost, în el, fericit cu Matilda, apoi nefericit.
    Ce vină au frumoasele lui case tencuite cu medievalele lui nuanţe de roşu stins, de galben-vernil, cu streaşinile lui de ţiglă şi cu turlele lui cu acoperişurile din plăcuţe verzi amestecate cu altele, culoarea aurului? Micile şi întortocheatele lui străzi, totdeauna bine pietruite şi niciodată murdare, pe lângă trotuarele cărora, când ploua, apa susura curată la vale ca nişte mici pârâiaşe de munte?
    Minusculele lui prăvălii cu vitrine cu cadre de neon de toate culorile în care găseai doar câteva lucruri de vânzare, dar de a căror calitate nu se îndoia nimeni? Cu liceul în care mi-am petrecut... cu Universitatea... Da, iat-o, frumoasă clădire... Un doctorat, luat aici, nu era mai prejos, dacă nu mai presus decât... (Ah, da, şi treeerea mea prin Universitate fusese un vis?)
    Ce vină avea oraşul meu că nimerise în el o femeie turbulentă, străină de tradiţiile lui vechi, în care familiile se desfăceau greu şi cultul copiilor trăia pe deasupra oricăror căderi? Şi ca tocmai cu această străină vrusesem eu să întemeiez una?
    Neîndoielnic. Universitatea existase, fusesem în ea, student, apoi asistent la Filozofie, în ea cunoscusem şi mă împrietenisem cu un coleg numit Ion Micu. Dar acea braserie existase oare? Ia să verificăm... Da, ce bizar, a existat, iat-o... Ia să intrăm, poate chiar o să găsesc în colţul ştiut pe acest fost prieten la care ţinusem atât de mult şi pe micuţa lui damă, sa petile femme, cu trăsături de statuetă veche, care învăţa sanscrita. O fi învăţat-o? O fi făcut progrese? Intrai şi dintr-o ochire îi zării acolo, în stânga, aşezaţi pe bancheta roşie, care făcea un colţ cu peretele sub două aplice cu patru lumânări galbene şi văzul de departe pe masa albă sticle de bere şi filtrul lui Ion Micu. Însemna că îşi mâncase halca sa sângerândă de carne, le genie du christianisme, şi ajunsese la filtru. La al câtelea?
    Fără ezitare, dar fără vreun interes, o luai într-acolo printre mese şi mă apropiai:
    - Deranjez? îl întrebai.
    Tresăriră amândoi cu putere, de surpriză, chipul mat al Clarei deveni stacojiu, Ion Micu se zbătu să se ridice în picioare, cât pe-aci să răstoarne filtrul, se ridică, îmi întinse mâna:
    - Petrini, cum să deranjezi, ia loc, de când te aşteptăm... Am venit special de la prânz şi tocmai discutam şi cu Clara, vine sau nu vine? Nu mai ştiam sigur dacă ţi-am spus să vii chiar azi, mi s-a părut că ţi-am spus, dar fiindcă m-ai luat tare, m-am zăpăcit şi...
    Mă aşezai şi rămăsei tăcut. Fără s-o privesc direct, Clara mi se păru insignifiantă, iar mintea, gândurile ei, în care desigur se amestecau cuvinte din sanscrită, fără noimă.
    Doar zăpăceala fostului meu prieten, când ridicase privirea şi mă văzu, stârni în mine un vag interes, o îndepărtată întrebare: chiar se bucură că mă vede? S-a întâmplat ceva cu el după acea convorbire telefonică în care surpriza îl făcuse lamentabil? Când se arătase mirat că sunt liber? Mirat, adică, fiindcă îmi auzea glasul, ca şi cum ar fi auzit cum o fantomă a cuiva demult dispărut îi vorbea în receptor? Curiozitatea e cea din urmă care ne părăseşte, ba chiar nu ne părăseşte deloc, ne însoţeşte până în ultimele clipe ale vieţii, când suntem curioşi să vedem: ei, cum murim...?! Ce ni se întâmplă, ei, ia să vedem, chiar e adevărat, murim?!
    Da, văzusem acest lucru, înţepeneala, nemişcarea, forma fără viaţă, gura tăcută a poetului care încetase să ne înjure, având doar viziunea nasului său mare de care noi aveam să râdem după moartea sa şi iubita la care se gândea ca un borfaş la ceasul unui lord, şi cum se ciocneau în carnea lui drezine şi caii aveau atac de cord...
    - Mai ţi-aduci aminte? zise Ion Micu prins de o intensă dorinţă de a reînvia întîlnirile noastre. Berea cămăşuieşte! Şi ce face atunci filtrul?
    - Destupă, zise Clara, şi mi se păru că disting în glasul ei ceva nou, o nădejde proaspătă că apariţia mea, încărcată de grele experienţe, va schimba, poate, viaţa monotonă a bărbatului ei, prinsă între această cămăşuială şi destupare de care nu se săturase, dar ar fi vrut, dacă se putea, s-o schimbe, cu toate că legea ei, dibuită în vechile rostiri sanscrite, îi spunea că schimbările nu sînt în bine. Hai, zise ea, să-l ascultăm pe Victor.
    Micuţa statuetă, care chiar îmi plăcuse odată, vroia acum să-l asculte pe Victor! Destupă! Eu spusesem asta pe-atunci, şi iată, în mod naiv vroia să redevin vesel, să potenţez adică iarăşi prin prezenţa mea afecţiunea ei bleagă pentru bărbatu-său, care, desigur, îi spusese că sunt liber şi totuşi nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să-mi dea un telefon...
    Avusese dreptate Matilda! Era doar o aparenţă a ceva care putea fi idealizat, nimic mai mult, fiindcă nu găsise în ea nici măcar o cât de vagă putere care s-o îndemne să facă un gest şi să ridice un receptor... Desigur, discutaseră între ei şi probabil că el îi dăduse un consemn, pe care ea nu îndrăznise să-l calce. Ei, ce consemn? Să evite, adică, un ins care la un moment dat dispăruse. Dispărut să rămână ! Biată aparenţă, vrei acum să-l asculţi pe Victor! S-a întâmplat ceva între timp?
    Mă uitai la ea direct şi mă mirai că avusesem cândva visul diafan s-o ţin vreodată în braţe. Ce să ţii în braţe? Mă ispitise gândul că întreaga ei fiinţă e numai spirit şi că dacă aşi fi iubit-o m-aş fi spiritualizat şi eu...
    Izbucnii în râs la acest gând şi ei se uitară la mine alarmaţi, derutaţi chiar, chipul bucălat şi alb al lui Ion Micu se făcu liliachiu. De ce râdeam?!
............................................................................................