Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

................................................................................................
                                                    7.

                          - Dar cui?
    - Mă priveşte!
    - Te priveşte?! Aaaaaa.
    De astă dată parcă zbieră de atâta lehamite.
    - Află, mă Petrini, că dacă tu nu-mi faci confidenţe, în schimb taică-tău le face. Nu mie, ce e drept, dar le face pe-acolo, prin secţie. Că fi-său, adică tu, n-a venit el să stea la strung, ci doar aşa câtva timp până o dă Bularca afară pe curva aia de la bibliotecă. Şi mai zici că nu te ţii de intrigi. Că îţi vezi de treabă. Asta numeşti tu să-ţi vezi de treabă?! Aaaa...
    Acum parcă era, într-un fel al său, scârbit, vesel. Nu părea să ataşeze mare importanţă acestei dezvăluiri şi n-ai fi zis că chiar vroia să mă dea afară.
    - Mă Petrini, dacă bibliotecara noastră află că, faţă cu alţi oameni, taică-tău a făcut-o curvă, poate să-l dea în judecată. Spune-i chestia asta din partea mea. Pe urmă află şi tu un lucru care poate ar fi trebuit să fie primul lucru pe care trebuia să-l afli, deşi eu ştiu că filozofii sunt curioşi şi ştiu totul despre lume, altfel de ce dracu s-ar mai lăuda că sunt filozofi... Aici la noi, şi nu numai aici, în toată republica, directorul, secretarul comitetului de partid şi cadrele sunt cei trei pivoţi de conducere şi nu face unul ceva care să nu ştie şi să nu fie de acord şi ceilalţi doi. Altfel ne schimbă partidul, care e forţa conducătoare, da, da, ne schimbă şi ne trimite la munca de jos, nu suntem bătuţi în cuie pe scaunele noastre. Suntem noi mari, dar foarte repede putem redeveni mici, dacă lucrăm sectar şi de capul nostru. Tu bibliotecar nu poţi să fii şi n-o să-mi spui tu mie că directorul ţi-a promis chestia asta. Ştiu exact ce ţi-a promis, că dacă vei reuşi să faci o bună impresie, o să te promovăm, da, dar asta, ehei! mai târziu încolo şi în niciun caz la bibliotecă.
    - N-am spus că mi s-ar fi promis acest post, şi de altfel nici nu mă interesează, spusei foarte hotărât. Tata a vorbit în numele lui, orice tată îşi doreşte ca fiul său să ocupe un post mai bun, intenţia mea, şi v-o spun fiindcă văd că aţi fost sincer cu mine, este să mă întorc, când se va considera că e nevoie de mine, la universitate, pentru care am fost pregătit. Şi să vă mai spun ceva, deşi poate nu intră în atribuţiile dumneavoastră, singura mea dorinţă e să muncesc bine şi să câştig şi eu ceva bani peste normă, cum câştigă şi alţii în secţia unde lucrez. Mai rău e că mi se refuză depăşirea normei: ba chiar sunt împiedicat să mi-o îndeplinesc şi pe aia. Nu sunt plătit pentru tot ceea ce muncesc. Am fost la tovarăşul director şi a dat din umeri, mi-a spus să mă descurc. Dar cum să mă descurc? Aşa că vedeţi că nu putea să-mi promită cine ştie ce, când el nici măcar nu intervine să am aceleaşi drepturi ca orice muncitor.
    - Da?! mârâi el. Şi ce să faci tu cu banii, mă Petrini?! Aveţi două salarii în casă. Nu vă ajung?!
    - Vreau să mă mut de-acasă!
    - De ce, nu vă înţelegeţi?
    - Ba da, dar vreau să am casa mea!
    - Aha, vrei să ai casa ta să poţi să aduci dame!
    - Nu e vorba de dame! zisei eu mirat, având senzaţia că această întrebare mi-o punea nu un om tânăr, de vârsta mea, ci unul de mult trecut...
    O fi chiar atât de bătrân? gândii scrutându-l cu atenţie şi aici el îşi feri privirea. Nu, nici vorbă, părea chiar mai tânăr decât mine.
    - Atunci de ce e vorba? insistă el.
    Tăcui.
    - Sau vrei să spui că nu-ţi plac damele? Voi ăştia, filozofii, n-aveţi...
    - Ba avem...
    - Aveţi? Aaaaaa...
    De astă dată însă surprinsei în ochii lui într-adevăr ca la lumina unui fulger o stranie invidie, o otrăvită ranchiună; exclamaţia lui pe care o vroise ca de obicei anestetizantă nu reuşi s-o acopere. Aveam sau n-aveam noi, filozofii, ceea ce întrebase el, puteam să avem, unii da, alţii nu, unii mai puţin, alţii mai mult, ca toţi oamenii, dar în mod aproape sigur el nu se prea putea lăuda că are din plin. Altfel de ce l-ar fi dus gândul tocmai acolo, că de aceea vroiam eu să mă mut şi să rămân singur şi de aceea aveam atâta nevoie de bani, nu ca să chefuiesc cu damele? Adică un lucru pe care el nu prea îl putea face?
    - La un chef, aşa, îl auzii că zice, invită-mă şi pe mine, mă Petrini! Serios! Sau crezi că noi ăştia, şefii de cadre, nu ştim să ne distrăm? Nici măcar n-o să-ţi cer să faci din chestia asta un secret. Ţi-ar conveni, ai? rânji el sarcastic. Ce te-ai mai lăuda tu prin secţie şi m-ai şantaja, ba cu una, ba cu alta... Ei şi? De ce nu te-aş proteja? Ei, ce zici?
    - Aş fi bucuros, zisei, dacă m-aţi sprijini în drepturile mele.
    - În drepturile tale, murmură el cu un glas de parcă era mirat că aveam şi eu drepturi, aaaaaa...
    În timp ce eu mă şi ridicasem, o luasem spre uşă şi abia închizând-o rupsei coada acestei exclamaţii care fusese cea mai lungă şi mai batjocoritoare dintre toate, ca şi când drepturile mele ar fi fost lucrul cel mai de râs din tot ceea ce dispreţul lui acumulase de la mine... Totuşi, indefinita şi scabroasa simpatie, care ţâşnise o clipă din maţele mele pentru el, reveni, în timp ce coboram treptele clădirii, şi nu numai pentru o clipă. Dar şi senzaţia de coşmar reveni, că ne cunoscusem, noi doi, cu mult înainte de a ne naşte şi că el fusese, în acel vis al neantului, omul care mă dominase totdeauna.
    Singurul om, adică nu om, singura entitate. Da, mă pomenii gândind, omul ăsta o să mă ajute, iar eu o să-l invit la mine să chefuim cu dame (cum o să-l invit?!) şi bineînţeles că n-o să divulg nimănui acest secret (care nu va fi!) şi nici n-o să-l şantajez.
    Oricum, reflectai cu o siguranţă de sine plină de recriminări la adresa directorului Bularca, cinismul acestui bizar individ îmi va fi poate mai util decât umanismul ineficient al celuilalt.

                                                                       VIII

                                            Se dovedi astfel, enigma stocurilor supranormative se deplasă spre alţii şi acelaşi maistru care făcea pe surdul când îi spuneam că aş vrea să-mi depăşesc norma, da, zise la câteva zile după întrevederea mea cu şeful cadrelor, bineînţeles, de ce nu mi-ai spus că...
    Mă prefăcui şi eu că nu-mi exprimasem niciodată această dorinţă şi nu-i reproşai nimic. În câteva luni câştigai suficient ca să mă pot muta de-acasă şi îmi şi căutai cu grijă două camere liniştite şi nu prea departe de casa părintească, să nu-i fie greu mamei să vie la mine ca altădată.
    Le găsii, aceste două camere, îmi fură atribuite de Spaţiul locativ, instituţie care demult începuse să determine într-un fel decisiv conştiinţa oamenilor, după cum spunea Marx (condiţia materială determină conştiinţa).
    Nu poţi trăi într-un subsol fără să rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este deteriorat de subsol decât dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire.
    Când însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pământului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gândirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mâine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi.
    Bineînţeles că va suferi şi anume în durata ei în istorie şi chiar în cosmos: existenţa e unică, vreau să spun irepetabilă, eşecul unei entităţi nu asigură victoria unei entităţi viitoare, ceea ce este pierdut, e pierdut pentru totdeauna.
    Sunt însă departe de a sprijini frenezia afirmării. Nu regretam vastul apartament al Matildei, dar nici nu mă împăcăm cu refugiul meu într-un subsol.
    Cele două camere le găsii la o familie care se temea să nu fie repartizat în ele cine ştie ce beţiv în locul fetei care se mărita.
    - Sunteţi liber, îmi spuse titularul apartamentului, un inginer din vechea generaţie, dar într-o zi poate vă căsătoriţi, înţelegem, menaj tânăr...
    Şi îşi exprimă printr-o mişcare largă a braţelor o veche credinţă că în faza aceasta idila e lungă şi vor putea trăi şi ei câtva timp sub umbrela aceasta a celor care au iluzii.
    - După câte îmi dau seama, sunteţi un intelectual, zise. Unde lucraţi?
    Îi spusei unde, fără să precizez ce făceam în uzină, dar omul vroia totuşi să ştie cine îi intra în casă.
    - Credeam că v-a spus domnul Vaintrub, zisei.
    - Da, mi-a spus: un prieten care se află într-o situaţie "foarte grea".
    Atunci mă simţii obligat să-i spun cine sunt.
    - Pentru noi contează, zise el după ce mă ascultă, că aţi fost universitar. Restul, ca să zic aşa, nu ne priveşte, în sensul că nu ne deranjează.
    - Vă mulţumesc, spusei.
    - Un singur pericol există, reluă el, ca Spaţiul locativ să ne trimită totuşi pe altcineva. Aşa că străduiţi-vă să obţineţi repede repartiţia.
    - Nu sunteţi proprietarul apartamentului?
    - Ba da, dar n-are importanţă. Există o dispoziţie care ne dă dreptul să ne alegem chiriaşul, dar nu e o lege şi cei de-acolo, când vor ei, o încalcă.
    - O voi obţine, zisei.
    - Atunci facem aşa: rămâneţi aici, vă instalaţi, vă aduceţi lucrurile şi n-or să poată să vă evacueze, vreau să spun că nu o vor face, deşi legea le dă dreptul. Dar şi dumneavoastră aveţi dreptul la o locuinţă şi e complicat pentru ei să înfrunte un scandal, au încercat la început, dar pe urmă au primit ordin să evite astfel de evacuări. Noi o să facem un contract, calculăm chiria legală pe care ne-o plătiţi nouă şi, cu timpul, dacă doriţi, cumpăraţi mobila pe care a lăsat-o aici fata noastră. Nouă ne-ar conveni, fiindcă ar mai veni şi ea pe-aici şi i-ar plăcea să-şi vadă odăile mobilate aşa cum le-a lăsat, e un copil care se ataşează de lucruri şi ar fi bine să-i satisfacem această dorinţă... La acest birou a stat ea ani de zile şi a învăţat până a ajuns arhitectă (tresării!) şi în acel pat a dormit de pe la vârsta de opt ani... Dacă totul reuşeşte, avem şi noi o pretenţie. Camera de alături să ne rămână practic tot nouă, oficial o trecem însă în contract pe numele dumneavoastră. Dacă vă căsătoriţi, v-o cedăm. Fireşte, aveţi acces la baie şi la bucătărie. În privinţa altor detalii, vă înţelegeţi cu soţia mea...
    - Poate să vină de câteva ori pe săptămână mama să-mi gătească? mai spusei.
    - Desigur! mai zise şi inginerul şi îmi dădu cheile de la intrare.
    Rămas singur cercetai odaia. Biroul în sine era micuţ, dar fata pusese pe el o planşetă albă de lemn şi era foarte comod să lucrezi pe planşeta aceea, nu ţi se loveau genunchii de nimic. Patul era de fier, asemeni celor din spital, de fapt o simplă somieră, dar peste ea avea o saltea de lână şi o cuvertură dintr-un material simplu de in, cu mari dungi de culoare verde care dădea încăperii un aer tineresc, foarte aerisit, parcă sportiv. De-a lungul lui, în loc de noptieră avea un fel de bancă din stejar lustruit pe care zăceau cărţi şi alături de pernă o veioză şi un aparat de radio vechi, marca Phillips, care însă avea o sonoritate mai bună decât a unuia nou. Un fotoliu la picioarele patului. Un şifonier tot din stejar, mare, încăpător, plasat la peretele în colţul căruia era aşezat patul. Un covor gros, culoarea grâului, acoperea toată suprafaţa odăii, iar pe pereţii liberi, rafturi pline cu cărţi.
    Şi abia după aceea văzui ferestrele. Erau două, imense, cu storuri, practic întreg peretele era geam. Iar de jos, din stradă, urcau cu vârfurile pînă în dreptul lor doi plopi... Deschisei... Un vis! Se vedea de la această înălţime care nu era mai mare de trei etaje, dar acest cartier era aşezat pe un mic deal, panorama oraşului, cu acoperişurile lui roşii şi cu piaţa lui cu turnuri medievale. Ce copilărie şi adolescenţă fericită o fi avut fata asta! gândii. De ce o fi plecat de aici? Putea foarte bine să stea cu soţul ci în aceste două odăi! Probabil soţul avea o casă mult mai mare? Desigur. Dar şi ea ştia ce frumos e aici şi ar fi vrut să vie să-şi mai vadă odaia. Bineînţeles că voi cumpăra tot ce a lăsat, deşi n-o să-mi fie prea uşor să le plătesc.
    Revenii de la geam parcă ameţit de bucuria că voi locui într-o odaie aşa de frumoasă şi începui să-i cercetez biblioteca. Ce citea această fericită fată? Literatură. Clasicii francezi, dar şi pe moderni, ediţii vechi scoase de Mercure de France, pe la sfârşitul secolului, coperţi galbene pentru autorii străini, poeţii blestemaţi, Villon, Baudelaire, Rimbaud, două volume Nietzsche şi niciun autor român. Hm! Dacă domnişoara ar fi fost de meserie om de cultură, ar fi fost acuzată de ploconire faţă de Occident, dacă nu chiar de cosmopolitism!
    Practic nu-mi adusei în această cameră decât cărţile, cu toate că biroul meu era mai bun, dar îmi plăcuse de la început tot ce era, inclusiv biroul ei de arhitectă cu planşeta aceea mare; o umplui cu cărţi de-ale mele şi cu caietele pe care tot nu mă hotărâsem să le distrug, nu atât ceea ce era scris în ele mă atrăgea, ci propriul meu scris, care exercita asupra gândirii mele o influenţă magică: întreaga mea fervoare de odinioară renăştea îndată ce le răsfoiam şi în spatele fiecărui rând citeam cu o claritate uimitoare o bogăţie de idei pe care îmi aminteam că le avusesem şi pe care anii grei prin care trecusem nu mi le şterseseră din memorie.
    Dar numai frazele stângace, vioiciunea lor care atingea esenţele, febrilitatea scrisului, spontaneitatea şi superbia cu care treceam peste obstacole în favoarea reflexiei originale, pasiunea imprimată în scriitură puteau să-mi reînvie în spirit forţa de a reînnoda, trecând peste abis, îndrăzneala inocentă de atunci cu reflecţia matură de acum. Fără ele intuiam că aşi fi avut multă vreme senzaţia chinuitoare a unei amnezii. Ce gândisem? Ce vrusesem să realizez?
    Împreună cu gândul că o aveam pe Silvia, aceste caiete erau singura dovadă, singura certitudine că viaţa mea nu era, până la această vârstă, un eşec. Eşuasem în speranţa de a fi fericit cu o femeie, dar nu eşuasem nici în spirit; şi nici biologic. Cum să le distrug? Nici măcar nu le ascunsei, ci, dimpotrivă, le pusei alături pe alba planşetă, la stânga mea, ca pe un ghid, ca pe un talisman miraculos care ascundea secretul inspiraţiei liniştite şi de durată şi entuziasmul fără de care voinţa nu aduce decât chin.
    Avui, în acest sens, o bizară confirmare. Nu mă gândisem niciodată că, în afară de Vaintrub şi celălalt referent al Securităţii, nimeni nu citise de fapt caietele mele, Matilda care căutase altceva în sertarul biroului spărgându-l, desigur, le răsfoise în acea seară rău inspirată. Aflate apoi în posesia ei, nu le citise, oricum, nu-mi spusese niciodată nimic bun despre conţinutul lor!
    Într-o zi, caietele mele dispărură. Iată, gândii, luându-mi în mâini capul, copleşit de un sentiment catastrofic, actele veşnicei imprudenţe a omului. Ştie bine că un anumit lucru e primejdios pentru el şi totuşi nu ia cea mai elementară măsură de apărare, excitat de o trufie smintită, că poate el să înfrunte forţe mai puternice şi nu-i pasă de urmări.
    Da, au venit oameni ai Securităţii, au pus mâna pe aceste caiete şi acum urmează o nouă acuzare şi alţi ani de ocnă în minele de plumb. Avem însă dreptate să nu credem mereu în rău, cu toate că uneori vine mereu răul.
    - Unde sunt caietele mele? spusei intrând în vasta cameră a proprietarului meu, inginerul, care stătea în pat în şort şi maieu şi răsfoia nu ştiu ce revistă.
    - Domnule Petrini, zise, le-a luat fiica mea, poimâine le aduce, vă roagă s-o scuzaţi, a fost curioasă, mai mult, are o impresie pe care vrea să v-o comunice personal, când ei vin la noi; vă invităm la masă.
    Deci, domnişoara, adică nu, doamna cosmopolită, nu ştia pe ce lume trăieşte. Fără mari probleme, lua cu ea acasă nişte caiete... Cine dracu credea că sunt eu? Nu i se spusese?
    - Aş dori ca de îndată să mi se aducă înapoi caietele mele, îi spusei inginerului. Atât eu cât şi fiica dumneavoastră suntem demult oameni maturi şi nu elevi sau studenţi protejaţi de vârsta noastră tânără, când credeam că nimeni n-ar avea curajul să ne pedepsească sever pentru rătăcirile noastre. Aceste caiete... dar nu vreau să vă spun mai mult, o rog pe fiica dumneavoastră să mi le restituie chiar acum.
    - Da, se poate, vai, zise inginerul, fata mea n-a ştiut ce importanţă ataşaţi acestor însemnări. Altfel nu şi-ar fi permis să le ia, îi dau un telefon şi într-o jumătate de oră vi le aduce...
    Îi dădu acel telefon chiar în faţa mea, dar nu schimbă cu ea decât câteva cuvinte şi închise.
    - Nu vrea să vi le dea, spuse el cu humorul jovial şi resemnat al părintelui care nu mai are autoritate asupra fiicei sale, în general al bărbatului care trebuie să cedeze în faţa capriciilor femeii.
    Avea aerul să spună că şi eu trebuia să cedez. Ca să mă pufnească apoi un râs colosal a treia zi când ne întâlnirăm la masă şi aflai despre ce era vorba.
    Ce eram eu? Un Feuerbach modern. Cum? De ce? Muncitor ca şi acela, zise ea cu o extremă sfială în glas, ajunsesem să-mi formez o concepţie despre lume şi prin cultură să parvin spre sferele gândirii filozofice. Rămăsei o clipă tăcut, ca să înţeleg.
    - Doamnă, zisei apoi, Feuerbach n-a fost muncitor, îl confundaţi cu Dietzgen, într-adevăr un muncitor filozof, tot german, care a descoperit dialectica materialistă, independent de Marx şi Engels şi chiar independent de Hegel... Şi nici eu nu sunt... şi mă întrerupsei izbucnind în râs.
    Tatăl ei, cu humorul adesea strâmb şi ascuns al intelectualilor specialişti, nu-i spusese că am fost universitar, ci un simplu strungar, ceea ce pe fată o uluise.
    Micuţă, delicată şi tăcută, tânăra doamnă se făcu liliachie auzind hohotele mele, în timp ce inginerul, surâzând cu o satisfacţie ironică, îi spunea abia acum că domnul Petrini a predat câtăva vreme la catedra de filozofie, alături de marele poet şi filozof, şi că împrejurări nefericite, care nu erau legate de pregătirea sa, îl determinaseră să ajungă într-o uzină.
    Soţul tinerei doamne observă la soţia lui ceva care nu se observa, se ridică de pe scaun, veni lângă ea şi îi şopti la ureche.
    - Nu fi copil, te rog, e o glumă de-a lui, doar îl cunoşti, n-a vrut să te jignească.
    - Dar nu mă simt jignită, răspunse ea atât de jignită încât se făcu palidă şi o mare tristeţe i se aşternu pe chipul ei care exprima o atât de vie sensibilitate încât cerea parcă o protecţie perpetuă pe care într-un mod la fel de perpetuu o respingea, lucru care îi imprimase nu numai în privire, ci şi în mişcări o veşnică suferinţă şi timiditate.
    Mai curios era că părinţii rămaseră indiferenţi când ca drept orice răspuns la şoaptele soţului (un tânăr domn cu un chip ferm şi atrăgător), dădu tacâmurile la o parte din faţa ei, ca şi când ar fi împiedicat-o să se ridice, se ridică şi fără un cuvânt părăsi încăperea.
    - Ştii că pe urmă face migrenă care o ţine trei zile la rând, zise doamna inginer, cu un glas uscat, fără vreo căldură pentru fiica ei.
    - Trebuie să iasă odată din copilărie, zise inginerul înfulecând cu atâta poftă încât mereu îi rămânea mâncare pe la colţurile gurii. Peste şase luni naşte şi cum poate un copil să crească alt copil? De pildă acum, n-a mâncat nimic şi o gravidă trebuie să mănânce.
    - Da' de ce nu i-ai spus despre ce e vorba, să nu se facă ridicolă?
    - Ca să înveţe să nu fie, zise inginerul cu o ironie aplicată.
    Reieşea că dată fiind pregătirea mea de fost universitar, nu mai eram un Feuerbach modern, ba chiar, dacă fiica lui ar fi ştiut, nu i s-ar mai fi părut demne de vreun interes însemnările mele şi desigur nici nu le-ar mai fi luat cu ea acasă, în orice caz nu şi-ar fi permis, în timp ce fiind vorba de un simplu muncitor neglijase bunele maniere. Mă înşelam însă. După cafele mă retrasei şi îi găsii pe tinerii soţi la mine în odaie. Stăteau de vorbă liniştiţi.
    - Doamnă, zisei, mă scuzaţi că am râs într-un fel atât de stupid, dar am avut o dezamăgire, îmi făcusem iluzii faţă de interesul dumneavoastră pentru caietele mele. Mi s-a părut că v-au fascinat, mai ales când aţi refuzat să mi le înapoiaţi de îndată.
    - Realmente m-au fascinat, zise ea gânditoare, şi într-adevăr râsul dumneavoastră m-a jignit. E adevărat că şi eu am greşit că le-am luat fără să vi le cer.
    - În mod sincer îmi pare rău. Aşi fi vrut să discut cu dumneavoastră mai pe larg. N-am publicat nimic din aceste însemnări şi nu le-am dat nimănui până acum să le citească. Acum sunteţi necăjită şi n-aş vrea să abuzez de ocazia pe care mi-aţi oferit-o citindu-le, să vă pun câteva întrebări.'
    Soţii se priviră.
    - Cum, zise el, dar oricând...
    Adică nu acuma. Şi se ridicară.
    - Dacă vă jenează planşeta mea, spuse sensibila doamnă, am putea s-o luăm...
    - Aş fi bucuros dacă mi-aţi lăsa-o, zisei, e atât de plăcut să lucrezi pe ea! E foarte comod...
    Nu mai avusei însă ocazia să discut cu ea despre caietele mele. Dar, oricum, aveam o confirmare, e adevărat nu întreagă, cu o umbră de incertitudine izvorâtă din chiar întâmplarea, dacă cu adevărat i s-ar mai fi părut fascinante însemnările mele ştiind că sunt scrise de un fost universitar, că universitar sau muncitor autorul tot a captat totuşi interesul viu al unei cititoare.

                                                                         IX

                                            Nu trecu însă mult şi trebui să părăsesc uzina. Spun "părăsesc" fiindcă nu fusei concediat, ci pus în situaţia s-o fac tocmai pentru a nu fi dat afară.
    Într-o zi, la o adunare generală sindicală a secţiei îl auzii pe preşedinte rostind:
    - Are cuvântul tovarăşul Chelbaşu, se pregăteşte tovarăşa Nineta Boiangiu.
    Hm! exclamai în sinea mea, săraca Nineta Romulus, pe unde-o fi!
    Întorsei totuşi capul când Ninetei de aici i se dădu cuvântul. Mă holbai: era chiar ea, numele de Boiangiu fiind desigur al bărbatului ei. De la distanţa aceea mi se păru neschimbată Nineta, dar lucru incredibil era felul cum vorbea, glasul nu mai semăna cu cel de odinioară nici în timbrul lui, nici ca mijloc de a exprima vechile ei gânduri, filozofia ei (filozofia tubului cu pilule ucigătoare clin geantă, care pot fi luate quand l'amour est desservi).
    Nu, acum Nineta îşi însuşise stilul sec al dărilor de seamă, al criticii şi desigur şi al autocriticii, vorbea despre realizările care îi stăteau în sarcină, biblioteca şi manifestările culturale şi ale echipelor artistice (sfinte Dumnezeule, aşadar ea era bibliotecara în chestiune?) şi chiar aşa şi făcea, critica într-un fel voalat şi abil pe tinerii care îşi neglijează nivelul cultural şi sunt absenţi din fişele ei, "dar e şi vina mea că n-am găsit suficiente mijloace de convingere, fiindcă nu neg importanţa sportului, minte sănătoasă în corp sănătos, cum spuneau cei vechi, şi sportul are această menire, dar nici fără cultură nu suntem în deplină formă, nu sunt partizana zicalei care spune decât filozof ofticos mai bine măgar sănătos... Nu e obligatoriu să rămâi doar măgar sănătos...
    - Trebuie să fii măgar filozof! zise de la prezidiu preşedintele şi se produse rumoare veselă în marea sală de şedinţe a clubului uzinei.
    - Am vrut să spun, reluă Nineta fără timiditate, că nu asta e alternativa. Se poate face şi sport şi cultură!
    Bravo, Nineta. Avea, cum se zice, papagal. Şi descoperii după aceea, când şedinţa se termină, că nu-i pierise totuşi spontaneitatea de altădată.
    - Nineta! o strigai.
    Ea se întoarse şi făcu ochii mari.
    - Petrini! exclamă şi ea şi într-o clipă chipul, sub presiunea amintirii şi a surprizei, redeveni cel ce fusese atunci, când o cunoscusem eu la "Mama răniţilor", inocent, neatins de amorurile ei timpurii şi frenetice.
    - Cum ai ajuns tu aici, o întrebai, şi încă bibliotecară!
    - Dar tu aici? Ce eşti?
    - Strungar.
    - Numai atât? Nu ţi-ai terminat studiile? Te pomeneşti că ai fost eliminat din cauza mea şi ţi-ai ratat cariera. Vroiai să ajungi filozof, profesor... M-ar amuza să fie adevărat! şi izbucni într-un râs de un cinism vesel, ca şi când ar fi fost o glumă reuşită să mai adauge la victimele pe care le făcuse în viaţa ei aventuroasă încă una, iar pentru mine şi mai distractiv că am putut să-mi ratez cariera din pricina unei...
    - Nu, îi răspunsei, n-am ratat nimic, dacă considerăm că ratarea ne vine din interior.
    - Poţi să ştii? zise ea pe gânduri şi ne urcarăm în autobuz.
    Ai fi zis că reflectase şi ea la acest subiect şi nu reuşise să afle din ce parte îi venise ratarea. Dar chiar îi venise? Ce putuse rata Nineta? O, dacă ar fi să-l credem pe filozoful român, numai raţa nu ratează, un om, adică, oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descoperă că a vrut ceva, chiar fără să ştie precis ce anume, i-o spun alţii la urmă când nu mai e nimic de făcut, chiar dacă el ar dori să nu ştie. Au acest obicei scumpii noştri semeni, să înregistreze cum arătai tu odinioară, să ghicească, să intuiască acel lucru pe care ai dori să-l realizezi, să-l ţină minte peste ani şi într-o bună zi să-ţi spună cu dispreţ: ratatule! Eşti un ratat!
    Chiar un ideal cu totul mărunt, foarte modest, aprinde pe chipul purtătorului lui o mică aură şi când această aură piere, adică o anumită licărire a privirii, o anumită tinereţe a chipului, atunci se observă (fiindcă la cei ce reuşesc le rămâne parcă veşnic pe chip tinereţea când au avut idealuri) şi rataţii sunt pierduţi; chiar cei dragi nu se pot abţine să nu spună soţului, fratelui sau prietenului: eşti un om de nimic.
    Îi scapă într-o zi soţiei, care a acumulat multe nemulţumiri împotriva ta de-a lungul anilor, chiar dacă ai fost an soţ model şi ai muncit din greu să-i ţii pe toţi... Sau: n-a fost nimic de capul tău, alţii au făcut şi au dres. Aici, în mediile de jos, ratarea se confundă adesea cu nereuşita, care poate foarte bine să ţină perfect în picioare un om fără noroc, care să nu se considere adică ,un ratat. Nu-i pasă. Nu e vina lui! Mai apropiată cauzei ratării e parabola cu talantul îngropat, când alte tentaţii decât acelea de a-ţi fi urmat drumul pe care ţi-era dat să-l urmezi te-au învins fără vina nimănui.
    Ce aflai de la Nineta? Că ratase lovitura cu tubul: îl aruncase după ce născuse doi copii. Fusese ispitită să devină mamă, să fie ca alte femei, să aibă bărbatul şi casa ei, să fie bine văzută în oraşul în care se măritase cu acel negustor bogat. Dar negustorul începu să afle, deşi nu dorea, fiindcă faptele chiar dacă nu venim noi spre ele, vin ele spre noi, că trecutul Ninetei, aşa şi pe dincolo, o istorie care durează de totdeauna şi va dura, adică lipsa de linie dreaptă în viaţa majorităţii oamenilor, cu alte cuvinte căderi, erori prelungite, schimbarea bruscă de bară care naşte nesiguranţa, imprevizibilul, neliniştea...
    Negustorul deveni gelos: dar dacă soţia lui nu s-a schimbat? Şi dacă maiorul acela din Bucureşti o gonise pentru rele purtări? El şi aşa era mai bătrân decât ea şi în curând va deveni şi mai bătrân, în timp ce ea nu dădea deloc semne că o să îmbătrânească foarte curând, arăta tot aşa ca înainte, deşi îndurase două sarcini. Un bărbat mai bătrân, dar liniştit şi înţelept, poate rămâne multă vreme un om care putea fi iubit. Dar un bătrân smintit, care cedează ispitei de a fi gelos, e desgustător.
    - Nu ştiu cum se făcea, mărturisi Nineta, că în clipele acelea îl vedeam şi eu cât e de bătrân, cu toate că nu era, era bine făcut, subţirel şi zvelt şi când se îmbrăca bine (şi ştia să se îmbrace) chiar întinerea parcă, nu-şi arăta vârsta, nu de cincizeci şi ceva cât avea, ci de patruzeci . Am divorţat de comun acord şi mi-am abandonat în mod iresponsabil copiii.
    - Şi Boiangiu? Te-ai recăsătorit?
    - Nu, a fost de acord să-i păstrez numele, să semene cu al copiilor... Scuza mea de atunci, continuă Nineta, era că tatăl lor, om bogat, îi va creşte mai bine decât mine... Şi acum mă chinuie dorul de ei, de anii când i-am făcut şi alăptat, cei mai frumoşi din viaţa mea...
    - Bine, îi zisei, dar cine te împiedică să te duci să-i vezi?
    Cine o împiedica! Nineta avea aerul ca îşi punea ea însăşi această întrebare pentru întâia oară. Vorbind despre copii, chipul ei îmbătrânise, ca să zic aşa, sub ochii mei, se dăduse jos din pat şi începuse să se îmbrace.
    O invitasem la mine, după ce luasem masa împreună la restaurantul care se numea înainte "High-Life" (Hailaiful unde se dusese şi Vintilă odată să-şi vadă amicul cu o formidabilă tipesă, care avea apoi să-şi lase urmele tălpilor pe peretele garajului unde se zbenguise apoi şi el cu ea) şi Nineta mă urmă firesc, ca şi când invitaţia mea nici nu trebuia făcută, se înţelegea de la sine că o să încheiem seara la unul din noi.
    - Frumoasă odaie, zise intrând, dar fără să se uite la mobilă, cum ai găsit-o ?
    - De ce, zisei, nu stai bine? Ce s-a ales de vechea ta casă de lângă "Mama răniţilor"?
    - S-a dus, zise, s-a dărâmat cu întreg cartierul, s-au construit blocuri.
    - Şi bunica?
    - A murit demult!
    - Şi "Mama răniţilor"?
    - Totul!...Nu stau bine, zise Nineta, mi s-a repartizat o cameră tocmai la marginea oraşului, în cartierul acela nou, parcă e un orfelinat, când mă apropii de el chiar îmi aduc aminte că nu mai am pe nimeni pe lume.
    - De, zisei, dacă n-ai vrut să te măriţi cu mine? Dar nu e timpul trecut, Nineta, îi şoptii, gândind că dacă o lăsam prea mult pe panta lamentărilor, nu se va mai apropia de acel timp de odinioară, singurul în care ne puteam refugia şi iubi, ci, dimpotrivă, se va îndepărta tot mai mult şi de acel timp şi de mine.
    Da, după, va putea să se lamenteze în voie, mai gândii şi începui s-o mângâi pe chipul ei în care privirea îi juca rătăcită, ca şi când ar fi fost surprinsă, uluită, că după atâţia ani şi după ce eu însumi trecusem prin atâtea, n-o uitasem şi mai aveam pentru ea atâta tandreţe, deşi experienţa ar fi trebuit să-i spună că semănăm în acele clipe cu flăcăul de la ţară care copleşit de dorinţă îi spune fetei că o s-o ia de nevastă, numai s-o înduplece, sau în orice caz s-o ameţească şi să-i înmoaie genunchii prea strânşi.
    - Prea târziu, Petrini, zise ea cu melancolie, tu aşi putea spune că ai rămas acelaşi, cu toate că ai suferit şi în viaţă şi ca bărbat îndrăgostit şi de mine pe vremuri, şi pe urmă şi de nevastă-ta care te-a părăsit, dar nu poţi spune despre mine că sunt aceeaşi.
    - Pentru mine, zisei în şoaptă înăbuşită, tot Nineta de atunci.
    - Ai să vezi că nu mai sunt, surâse ea cu ironie senină şi începu foarte încet să se dezbrace.
    Mişcările ei îmi păreau sacre, atât erau de sigure şi de armonioase. Începui să fac la fel şi când ritualul se termină, o luai în braţe, o dusei în patul meu auster în care dormise atâţia ani o fată (prima mea cititoare!) şi, urmărit de scena de odinioară când ne iubisem întâia oară noi doi şi întâia oară eu cu o fată, o retrăii cu putere această magică iniţiere şi nicio clipă nu mă gândii şi nu simţii că Nineta nu mai era aceeaşi.
    Scena se repeta aievea şi pentru ea.
    Îmi dădeam seama, se uita la mine cu mii de sticliri de speranţă nebună în privirea ei mistuită realmente de focul ei interior, parcă nestins, nestins de vânturile şi furtunile care suflaseră atâta vreme în el.
    De ce nu? gândeam cu o adâncă convingere pe care mi-o insufla trupul ei minunat, de ce n-am putea noi doi s-o luăm de la capăt? Cine ne-ar putea opri?
    Începui s-o sărut cu patimă şi multă vreme continuarăm apoi să rămânem înlănţuiţi.
    - Ei, zise ea într-un târziu, tot mai vrei să mă iei de nevasta?
    - Da, zisei, ar fi atât de bine! Tu ai copii, am şi eu o fetiţă şi viaţa noastră s-ar împlini prin iubirea care ne-a lipsit.
    - Da, murmură şi ea, ar fi atât de bine... Pentru că, să ştii, şi eu te-am iubit pe tine şi te mai iubesc şi acum, nu-mi vine să cred că nu te-am putut uita, dar să ştii că te-am părăsit tocmai fiindcă simţeam că ne pândeşte o mare primejdie dacă nu ne despărţim, ne-am fi legat prea tare şi tu n-ai fi putut să-ţi mai termini studiile şi din ce am fi trăit?
    - Da, zisei, povestea care se repetă, temerea de totdeauna care rupe vraja, şi o rupe când el, când ea, cine iubeşte mai puţin...
    - Nu e adevărat, te iubeam tot atât de mult ca şi tine, dar cu toate că nu păream atât de grijulie cu mine sau cu alţii, m-a speriat gândul traiului rău, în sărăcie şi chiar în mizerie. Adevărurile astea sunt verificate, sărăcia roade orice ideal, puţini rezistă.
    - Eu aş fi rezistat! (gândind: şi poate că schimbându-se astfel ordinea clipelor mele, nici restul, închisoarea, eşecul cu Matilda, n-ar mai fi urmat).
    - Cum poţi să ştii dinainte? zise Nineta. Sărăcia e un cancer. Cât timp te-aş fi putut iubi spălându-ţi rufele, gătindu-ţi, frecând podelele şi îmbrăcând o singură rochie pe care aşi fi spălat-o până la izineală? Şi ţie călcându-ţi până la luciu acelaşi costum de student sărac?
    - Da, zic, şi tu cum puteai şti dinainte că va fi chiar aşa?
    Ea tăcu o vreme, apoi zise:
    - Busola, Petrini, îţi arată cu acul punctele cardinale. Ţi-ai fixat o direcţie, mergi pe ea şi ştii dinainte peste ce obstacole o să treci, prin ce păduri negre sau pustiuri fără apă. Ca să treci prin ele şi să-ţi atingi ţinta nu trebuie să iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Or, noi n-aveam nimic. Lupii te mănâncă chiar dacă eşti îndrăgostit lulea, şi dacă mai ai cu tine şi copii, îi mănâncă şi pe copii.
    - Oricum, zisei, n-ar fi fost aşa de rău, fiindcă văd că ai predispoziţie spre filozofie. M-ai fi ajutat! şi râsei.
    - Da, râse şi ea, te-aş fi ajutat, dar tu pe mine?
    Tăcui.
     - Ei, aia e! spuse ea cu un senin sarcasm. Până ai fi reuşit tu, te-ai fi trezit lângă tine cu o babă şi m-ai fi părăsit. O femeie, de la cea idioată şi urâtă, până la cea inteligentă şi frumoasă, se naşte încă din burta maică-sii cu ştiinţa asta şi numai o mică parte din ele, sufletistele, fac excepţie şi îndură calvarul care urmează după ce sunt părăsite, deşi cunosc şi ele adevărul de care îţi spuneam. Vai de ele! Decad pe urmă, încep să bea sau se mărită cu un ticălos care le supune la un nou calvar, dar fără nici o compensaţie... Apropos de băutură, n-ai nimic aici?
    - N-am, dar pot să mă duc să iau de la restaurant. E unul pe-aproape.
    - Mai bine nu! zise ea. Mă simt atât de bine! Eu beau ceva numai când am gânduri negre...
    Dar nu cumva le şi avea, aceste gânduri, fără să-i survină încă? Tocmai vrusesem s-o întreb, dar mă oprisem la timp, întrucât steaua ei fusese mai benefică părăsindu-mă pe mine? Pe o cale insesizabilă reflexiile ei ulterioare o duseră însă tot spre această întrebare nepusă. În fond orice întrebare pui cuiva care se află sub semnul unei întrebări unice şi capitale, tot spre ea trage sau se produce o turburare întocmai ca în apropierea unei mari mase magnetice ascunse, când toate oscilografele tresar în mod misterios.
    Tot aşa parcă tresări Nineta când îi spusei:
    - Şi tu de când te-ai întors în oraşul natal?
    Tăcere, ca şi când câteva clipe ar fi suferit de o amnezie. Apoi răspunsul:
    - Nu de mult. De anul trecut.
    - Şi de unde ai venit?
    Alarmă bizară:
    - Ce importanţă are asta pentru tine?
    - Nici una, o simplă curiozitate.
    Dar ghicise că această curiozitate va persista şi alte întrebări vor veni. Totuşi rezistă, nu mai adăugă nimic după ce răspunse:
    - Din Bucureşti.
    - Şi ce făceai acolo? spusei aproape spontan.
    Trebuia să se decidă dacă vroia sau nu să-mi povestească. De fapt vroiam să ştiu dacă era adevărat ceea ce auzisem eu despre ea de la teologul Asanache şi ceea ce aflasem eu însumi când o căutasem la acea revistă literară, unde fusese angajată să "îmbunătăţească compoziţia socială a redacţiei", cum îmi răspunsese cu un surâs cinic un tip de-acolo, şi că nu mai lucra la acea revistă. Nu-l uitasem pe acel tip. De ce surâsese el astfel? Şi îi povestii Ninetei şi o întrebai de ce rânjise el astfel, fiindcă surâsul cinic devenise rânjit.
    - E o poveste lungă, zise Nineta. Tipu-acela nu era un jidan? N-avea părul roşcat?
    - Ba chiar!
    - Şi-a bătut joc de mine. Întâi el, pe urmă toţi, în frunte cu directorul revistei. Numai asta te interesează?
    - Mă interesează tot ceea ce poţi tu povesti.
    Şi Nineta se întoarse înapoi şi obsedată, uită de istoria de la acea revistă şi îmbătrâni, cum am spus, sub ochii mei, când începu să-mi povestească de copii.
    - Cine mă împiedică să mă duc să-i văd? Nimeni nu mă împiedică, ei şi? La ce îmi ajută că îi văd? Mai rău îmi face! Sunt aşa de frumoşi şi m-aş pune în patru labe în faţa tatălui lor să mă întorc acasă şi să trăiesc cu ei, să am grijă de ei, şi să fac să se şteargă şi din mintea lor şi din a mea anii când i-am părăsit... Dar el nu vrea... Nu s-a recăsătorit... Naţionalizarea i-a luat magazinul şi abia a putut să ajungă şi el simplu vânzător undeva în alt magazin, li s-a luat şi casa, trăiesc greu, el şi o soră rămasă nemăritată (ea i-a crescut pe copii), dar nu s-ar zice că nu se descurcă sau că se plâng. Copiii nu simt sărăcia, se joacă, râd, se bat, se duc la şcoală, iar la mine se uită nu ca la o străină, dar nici ca la o mamă. Am ajuns să doresc ca tatăl lor să moară, s-o gonesc pe sora lui şi să-i aduc aici... Dar n-are de gând să moară, arată bine, deşi are acum şaizeci de ani, ba chiar, al dracului, ai zice că a întinerit; copiii îi dau forţa asta, îl pun la muncă, aleargă, se zbate, se bagă în tot felul de combinaţii să câştige ceva bani, fiindcă cu leafa lui de vânzător n-ar putea cum să-i ţină.
    Nineta se îmbrăcase, dar nu pleca, stătea în fotoliu şi continua astfel despre copii şi povestirea ei nu mai înainta, să aflu şi eu ce făcuse atâţia ani după ce îi părăsise, nu puţini ani, poate chiar zece... Şi fără motiv aparent izbucni deodată într-un plâns interminabil, asemeni unei Fantine ai cărei copii se aflau sub puterea unui Thenardier mizerabil, numai că nu era nici bolnavă ca aceea, nu-şi vânduse dinţii şi parul ca să le trimită bani, iar tatăl copiilor era departe de a fi un Thenardier...
    Cu atât mai vinovată deci şi fără scăpare cu cât, în afară de faptul că îi născuse, nu făcuse nimic pentru ei. Acest adevăr brutal o împiedica să deschidă un proces şi să câştige pentru ea măcar unul. N-ar fi putut îndura să-i audă pe copii în instanţa optând pentru tatăl lor.
    - I-am întrebat eu, zise Nineta înseninându-se ca în faţa unei fatalităţi, şi nu mi-au spus chiar nu, a fost mai rău, au tăcut, nu mi-au răspuns nimic, semn că pentru ei hotăra tatăl, deşi când le-am pus întrebarea el nu era de faţă. Numai cel mic, care îmi e cel mai drag, când am rămas numai cu el m-a întrebat inocent, semn că fostul meu bărbat nu mă ponegrise în faţa lor: mamă, de ce nu vii tu acasă? De ce nu viu? Nu ştia nimic, săracul, credea că eu aşi putea veni şi nu vroiam...
    Începui să mă plictisesc, iar dorinţa mea dinainte, de a mă căsători cu Nineta, mi se păru ridicolă: chiar dacă, prin absurd, şi-ar fi recăpătat copiii, ar fi trăit nu pentru mine, ci, ca să zic aşa, pentru câştigarea inimilor lor. În timp ce eu nici măcar prin absurd (poate doar moartea Matildei) n-aş fi putut s-o am cu mine pe Silvia.
    Era clar: Nineta nu îndrăznise să înghită acel tub salvator pe care îl purta odinioară în poşetă şi care îi dădea pe atunci atâta siguranţă de sine; mai bine n-ar fi avut niciodată această idee smintită, care îi împinsese viaţa spre o prea înaltă frenezie; acum era silită să sufere, o suferinţă ca o boală mortală, dar care nu-şi găsea soluţia nici în moarte.
    Încercarăm în săptămânile următoare să reînviem vechea noastră dragoste, dar se dovedi că ea avusese dreptate când îmi spusese că nu mai era aceeaşi. Chiar nu mai era, îi vedeam privirea absentă, pierdută în trecutul ei vinovat care o îmbătrânea, şi înţelesei că trebuie să încetăm. Încetarăm, dar într-o zi veni la mine acasă fără veste şi îmi spuse că trebuie să plec din uzină.
    - De ce?
    - A aflat, zise cu o expresie turbure.
    - Cine a aflat?
    - Olaru!
    - Care Olaru? A, da, şeful cadrelor. Ei şi?
    - Nu ţi-am spus, zise, e îndrăgostit de mine!
    - Îndrăgostit sau trăiţi împreună?
    - Da, trăim împreună! Nu ştie nimic sigur, dar a aflat că am fost cu tine în seara aceea la "High-Life"! Dacă vrei să nu te dea afară, mai bine pleacă singur. E mai bine?
    Aşa deci, gândii, deşi ştii că omul e căsătorit, ai acceptat să trăieşti cu el! Nu m-ar mira să aflu, Nineta, că şi turnătoriile care ţi se pun în cârcă sunt adevărate şi că, dacă Olaru este, prin funcţia lui, ca orice şef de cadre, foarte strâns legat de serviciul Securităţii statului, eşti şi tu...
    - Bine, Nineta, îi răspunsei, o să plec. Şi acum ieşi afară!
    Eram furios, îmi dădea a doua lovitură. Şi când aflai că Nineta era exact ceea ce gândisem fără să fiu sigur, nu mă mirai. Ba chiar, gândii, o fi şi mai mare în grad ca acel Olaru, e sigur, altfel individul s-ar fi răzbunat pe mine, m-ar fi dat pur şi simplu afară fără menajamente şi încă vârându-mi în dosar o piesă bine ticluită. Or, nu fu astfel, plecai cu el curat şi cu menţiunea de transfer, adică aveam dreptul să nu părăsesc uzina până nu găseam ceva în altă parte....
    Şi găsii destul de repede, mă calificai contabil. Nu atât de rapid cum mă calificasem strungar, dar nici nu fui silit să urmez cine ştie ce cursuri de durată. Era mai bine!

                                                        PARTEA A ŞAPTEA
                                                                        I

                                     Nu era mai bine! Această într-adevăr fatală Nineta (fiindcă Tamara avea doar aerul, nu fusese fatală nimănui), această securistă care îşi plângea ca o Raşelă copiii pierduţi, mă împinse în conul de umbră al unei organizaţii regionale de achiziţionare a cărnii (ORACA) din care aveam să eşuez în această celulă, ca să sfârşesc în moarte (nu voi şovăi să mi-o dau!), Nineta îmi trecuse mie ideea cu tubul, adică ideea pe care ea nu avusese curajul s-o pună în practică.
    Eu o voi pune însă, chiar în noaptea de după pronunţarea sentinţei. Dacă ea ar fi folosit acel tub n-aş mai fi reîntâlnit-o şi, desigur, n-ar mai fi trebuit si părăsesc uzina unde începusem să mă simt bine şi, era clar, ordinea clipelor vieţii mele ar fi fost alta, viaţa mea nu s-ar fi frânt.
    Dar poate că ar trebui să alung această obsesie a ordinei clipelor, fiindcă, iată, dacă la Oraca, într-o dimineaţă, aş fi luat din vasul lui inocentul fir de floare care apăruse pe biroul meu şi pur şi simplu l-aş fi aruncat (am avut acest impuls, dar mi s-a părut fără sens, de ce să arunc o floare, ce rău poate să-mi facă un boboc roşu de trandafir; acum îmi spun că puteam să-l păstrez şi să alung doar sugestia lui poetică, vinovata intruziune a mâinii care îl pusese acolo), atunci însă s-ar mai fi putut schimba ordinea clipelor existenţei mele. Într-adevăr, doar atunci!
    Fiindcă mai târziu, zilele, orele, clipele se înlănţuiră strâns, şi nicăieri nu mai apăru pentru mine verigă desfăcută sau mai slabă care putea fi ruptă şi liberul meu arbitru, libertatea mea să reapară şi să ies din jocul hazardului. Aşa simţeam atunci, că nu mai era posibil! Dar să vedem...
    Da, aşa este, aceea a fost clipa, fiindcă până atunci, timp de câţiva ani n-a mai apărut în viaţa mea nimic decisiv, despre care să pot spune că i-ar fi putut schimba cursul. Nu am făcut nimic cu Amăicăliţului, deşi am încercat, am scris un articol despre Giordano Bruno şi m-am dus la el să mi-l publice, mi l-a publicat, dar pe urmă când am vrut să continui colaborarea, insul m-a primit rece şi mi-a spus că au fost criticaţi pentru el, din pricina viziunii mele sumbre asupra filozofului.
    - Bine, i-am spus, dar a fost ars pe rug, cum am putea avea o viziune luminoasă despre un final atât de tragic?
    - Aţi apăsat prea tare şi într-un fel prea ambiguu pe aspectele abjurărilor lui.
    - Aşa vi s-a spus?
    - Exact!
    - E adevărat, i-am răspuns, aşa pare, că aşi fi apăsat eu, dar în realitate a apăsat Papa; nu i-a suportat denegările care îi anulau abjuraţia şi l-a ars pe rug. Am cântărit faptele fără să-mi permit vreo ambiguitate.
    A urmat o tăcere.
    Amăicăliţului nu arăta chiar aşa cum mi-l descrisese Micu, poate doar fizic, dar s-a purtat cu mine sincer şi corect, fără vreo agresivitate, deşi fusese criticat din pricina mea.
    - Şi nu pot colabora mai departe? l-am întrebat.
    - Nu!
    Foarte clar! Şi fără urma vreunui regret.
    - Mă scuzaţi că vă mai întreb ceva: nu cumva n-aveam dreptul să public, din pricina condamnării mele?
    - Nu mi s-a spus nimic. De obicei ni se spune dinainte şi atunci, bineînţeles, articolul nu mai apare. Or, al dumneavoastră a apărut, aşa că...
    - Şi nu mai pot colabora, chiar dacă aş trata teme care să nu se preteze la niciun fel de ambiguităţi?
    - Da. dar ceva mai târziu...
    - Adică? Cât de târziu?
    - Mai târziu! repetă el cu o sugestie în glas, adică într-un târziu nedefinibil, mai încolo, când o să se uite articolul apărut... Se mai schimbă optica, surâse el, mai sunt schimbaţi oamenii...
    Or, atât oamenii cât şi optica se schimbă greu, sau dacă se schimbă mai repede nu e sigur că se schimbă şi pentru mine! Şi nu încercai nici să-i reamintesc lui Micu promisiunea pe care mi-o făcuse că dacă publicam o carte ar fi putut să mă ajute să reintru în învăţământul superior la Bucureşti. Abandonai deci pe Giordano Bruno definitiv.
    Aşadar pârtia aceasta pe cursul vieţii mele nu putuse fi urmată, chiar dacă m-aş fi încăpăţânat să insist. Şi în niciun caz n-aş fi pucut părăsi Oraca mai curând de câţiva ani. Or, tocmai de acolo avea să ţâşnească...
    Dar tocmai în următorii ani veni pentru mine o perioadă în care începui să lucrez cu o pasiune liniştită şi adâncă asupra temei mele despre o nouă gnoză, pe care o terminai. Cum am spus, caietele mă ghidau. Departe însă de a mă simţi epuizat, după terminarea acestui studiu, despre care prietenul meu, Ciceo, spuse după lectură că l-a citit pe nerăsuflate şi că dacă ar putea să apară ar avea un succes - bombă, adică ar fi un best-seller filozofic care ar stârni mare vâlvă, dorinţa mea de a scrie mai departe crescu cu o putere extraordinară.
    Şi nu trebui să treacă mult şi în reveriile plimbărilor mele solitare pe potecile şi drumurile înguste din afara oraşului avui la întrebarea ce mi se punea cu o dulce beţie, ce să scriu, revelaţia simplă dar nu mai puţin copleşitoare: ce altceva decât despre ceea ce îmi spunea mie timpul pe care îl trăiam?
    Bineînţeles, nu un roman şi nici o povestire fie ea şi directă a vieţii mele, ci tot filozofie, adică esenţă despre viaţa mea şi a semenilor mei, aşa cum îmi apăruse ea mie, dar şi altora, viaţă de cobai ai divinităţii, care experimenta pe noi (şi nu se ştia dacă şi pentru noi sau doar pentru altă lume, la asta urma să răspund) legi bizare, insondabile, ameninţări misterioase, transformări rapide care aruncau în aer vechi credinţe şi structuri naturale, alături de mituri barbare şi primitive care învolburau oceanul uman, ocean până în acest secol atât de liniştit.
    Tema intră în mintea mea în ebuliţie şi după câtva timp îmi dădui seama că era prea vastă, nu fiindcă n-aş fi putut-o stăpâni, ci pentru că, aşa cum spune Nietzsche, mi-ar fi cerut o mare încordare a spiritului, care s-ar fi transmis şi cititorului şi l-ar fi obosit.
    Trebuia să-mi aleg pentru început, să extrag adică din ea una mai modestă. După aceea aşi fi extras alta, dacă forţa gândirii mele n-ar fi slăbit. Mi se păru firesc să consider că oamenii, deşi erau oameni care gândeau ca şi mine, nu erau conştienţi că, de mii de ori mai mult ca în trecut, sunt cobai...
    Se cred totuşi stăpâni pe destinul lor şi sunt, din această pricină, de o trufie fără limite. Au creierul inflamat. Şi poate că pentru întâia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberaţi de credinţa în Dumnezeu, de chingile unei morale căreia i se supuneau fiindcă ştiinţa nu sfâşiase încă vălurile divine care le inspirau vina şi teama, ticăloşii se simţeau din ce în ce mai în largul lor şi domnia care li se aşternea înainte, care li se prepara sub ochii noştri, nu era însoţită de niciun fel de ameninţare şi formele de ticăloşie începeau să apară pe pământ drept cele mai fascinante spectacole, expresia de jubilaţiune a ticăloşiei mai puternică, mai atractivă, mai curajoasă faţă de moarte (eterna tragedie!) decât cea a conştiinţelor pure, tot mai rarefiate şi cărora li se rânjeşte: ei bine, aşa este, recunoaştem, sunteţi puri, aveţi revelaţiile voastre sublime, dar rezistă ele gândului că până la urmă o să muriţi într-un mod tot atât de scandalos ca şi noi şi lespedea mormântului va închide odată cu trupurile voastre şi idealurile care v-au animat şi ideile generoase pentru care aţi luptat?
    Nu există dincolo un empireu în care să vă regăsiţi. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic! Adio, tont est fini, dirlalai, dirladada! În timp ce noi sfidăm moartea, ne batem joc de ea...
    Era ticăloşilor, astfel îmi veni în minte titlul noii mele lucrări. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care putea fi mult mai mult.
    Sunt eu oare atât de sceptic, sau poate atât de înspăimântător? mă întrebai după ce această veche idee ce îmi încolţise în minte încă din adolescenţă, citindu-l pe Platon, se cristaliza îmbogăţită de propria mea viaţă. Fiindcă îmi dădeam seama: ar fi însemnat să sperii pe semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii echilibrului nostru interior care ne ajutase să trăim totuşi pe planeta noastră cel puţin un milion de ani. Natura umană fusese studiată cu mult înaintea mea de toţi marii filozofi şi artişti. Se produseseră în ea astfel de mutaţii catastrofale? Ajunsese ea chiar atât de fundamental diferită? Nu, dar ceva grav se produsese totuşi. Omenirea va sombra în urma acestei ere sau va reînvia? Iată întrebarea.
    Neliniştea trebuia să se insinueze în spiritul cititorului. Totuşi, cei virtuoşi nu aveau chiar nicio şansă să domine, să evite, să scruteze această domnie, această frenetică eră a ticăloşilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile valori... Teama de moarte cred că e cu atât mai mare, gândeam, cu cât suntem, de pildă, mai puţin legaţi de viaţă. Se zice contrariu despre bătrâni, care, chipurile, "se desprind" de ea, se liniştesc. Nu se liniştesc, dorinţele rămân, cum mi-am dat seama din starea de spirit a bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca să vadă ce?
    Dincolo de viaţă e neantul, nimicul, spun ticăloşii. Ce să contempli? (Se ia drept contemplare nemişcarea bătrânilor.) Adâncimea infinitului mic? Vastitatea infinitului mare? Nici vorbă, bătrânul contemplă tot viaţa, a lui şi a altora, e mândru că a atins o asemenea vârstă şi şi-a trăit bine viaţa, sau e deprimat dacă nu şi-a înţeles-o... Aici e aici!
    Lumină nu e decât pe pământ, universul e de catran. Spiritul bâjbâie încercând să pătrundă negrul cosmos, din care miliardele de stele nu pot alunga întunericul. Cum am putea să nu ne speriem de sfârşitul nostru? Nu ne speriem fiindcă ne naştem cu bucuria de a fi, iar această bucurie se alimentează din noi înşine şi ne pune în mişcare să ne dovedim că suntem. Aţi observat?
    Cât de înţelepţi devenim în orele când muncim! Moartea nu mai există decât ca o pură idee. Dacă ne-ar prinde cu ciocanul în mână, sau la arat, sau în toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu toată fiinţa şi am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atât de împăcaţi ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil şi ne-am scufunda euforic, ca şi când am fi drogaţi (şi nu este oare somnul minunatul drog pe care natura l-a dăruit încă de la începuturi fiinţei monocelulare din care am devenit apoi conştiinţe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul şi îl apără de groaza morţii. De aceea după o credinţă populară mor greu ticăloşii, adică cei care n-au trăit decât pentru ei, sau au făcut rău altora (Shakespeare le aduce în acele clipe înaintea ochilor fantomele victimelor lor), dar nu numai marii sceleraţi au coşmarul sfârşitului, ci şi egoiştii de toate nuanţele, de la cei care au trăit pe spinarea altora, până la cei care n-au iubit pe nimeni.
    Cât de apropiată, de familiară e moartea, cât de amestecată e ea printre treburile noastre şi cu cât humor simplu stăm de vorbă cu ea, ca Ivan Turbincă, acest erou care îi trăgea de-atâtea ori clapa.
    N-o să trăiesc cât lumea şi n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gând de om, legat de viaţa plină, singura care există şi care continuă şi după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de groază să rămână singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca şi bea la nesfârşite petreceri, n-o să mai pot să ţes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere.
    Ticălosul e legat de viaţă, nu "şi-o trăieşte", cum e el ferm încredinţat, căci viaţa înseamnă şi moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deşi o sfidează tot timpul gălăgios şi cinic... Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc şi liniştit şi că puţin îi pasă de îndrăzneţele lui fărădelegi comise peste zi. Cine n-are conştiinţă n-are nici turburările ei. N-aş crede!
    Conştiinţă are orice om, în sensul propriu al ticălosului, zace în întuneric. Ei şi? Nimeni nu-i garantează că o mică întâmplare, un fapt neînsemnat, un gând viclean care i se şopteşte la ureche de către un alt ticălos (unul mai mare!) nu i-o va trezi când îi va fi lumea mai dragă.
    Hm! dar ticălosul se poate şi îndrăgosti şi poate fi şi respins, poate avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat şi poate fi strâns fără milă în cleştele implacabil al suferinţei îndelungi cu sfârşit doar în moarte. Ni se poate răspunde că şi virtuosul poate avea aceeaşi soartă şi dragostea lui poate fi respinsă, şi copilul lui poate muri şi că microbul, virusul sau cancerul nu aleg. Da, dar conştiinţa lui nu va fi surprinsă. Nu va intra în derută că e respins în dragoste, îşi va iubi copilul şi în moarte (nu va fi disperat că nu l-a iubit în viaţă, că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice şi morale).
    Cât despre propria lui suferinţă în boală şi în ghearele morţii nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaşte de mult pe aceşti inamici implacabili, în timp ce ticălosul se crede nemuritor şi îl va apuca în acele clipe groaza cea mare.
    Da, ni se poate răspunde, dar am văzut virtuoşi chinuindu-se pe patul morţii şi ticăloşi murind fericiţi în braţele unei femei sau în toiul unui chiolhan... E adevărat, există şi virtuoşi chinuiţi şi ticăloşi care jubilează o viaţă întreagă şi mor fără chinuri în câteva secunde. Dar cine îţi garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit de chinurile conştiinţei şi să închizi ochii pentru totdeauna strângând în braţe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe şanse sunt să dai, nepregătit, de belea...
    Şi pe urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strângi în braţe o muiere şi să nu iei parte la un chiolhan?
    Da, dar felul cum o face un ticălos are o coloratură aparte... El inspiră o veselie de care amintindu-ţi te apucă întâi o vagă nelinişte, apoi o insuportabilă greaţă....

                                                                  II

                                             Nu e greaţa de a  exista şi nici nu e vorba, cum cred unii, de un cât de mic deficit al forţei noastre vitale. Nu, greaţa survine dintr-o pornire cu care suntem dăruiţi de a respinge amestecul în care am fost ispitiţi să intrăm, aşa cum un ficat sănătos aruncă bila în sânge când îi trimiţi, prin stomacul care primeşte orice, o fleică grasă şi râncedă.
    Pentru că nici măcar nu putem să spunem contemplând o ceată de ticăloşi în toiul unui chef, asemeni poetului în faţa stârvului asaltat de viermi, că păstrăm totuşi în noi esenţa divină a solidarităţii noastre descompuse. (Celor care au revelaţia absurdităţii existenţei nu le-ar strica munca dură într-o mină de plumb, sau la un canal, şi fără posibilitatea de a se retrage şi mai mult în domeniul absurdului printr-o condamnare absurdă; nu, să rămână liberi şi să descopere foamea şi setea şi bucuria somnului demult pierdute, sau să piară, alternativă firească, deloc lipsită de sens!)
    Nu, prieteniile se desfac, interesele superioare devin divergente, amintirile comune se colorează în negru, sărutul iubitei devine simbolul trădării, idealurile comune se retrag şi ura acerbă, ura tenace şi totală, însoţită de surorile ei bune, ranchiuna nedomolită şi invidia infernală, îşi fac apariţia.
    Esenţa unei solidarităţi, chiar descompuse, se topeşte, şi gândul eliminărilor reciproce, chiar prin crimă, încolţeşte, şi chiar dacă rar devine fapt împlinit, răcoreşte sufletul devastat. Şi cu toate acestea singurătatea care ne face semne de departe, semne prieteneşti, ale unei tandreţi infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă frumoasa zeiţă nu-ţi promite nimic care nu există în tine însuţi...
    ...Totuşi, pe lângă impulsul de a începe noua mea carte, simţeam nevoia să mă destind, şi nu oricum... Doream eu însumi o petrecere, un chiolhan, o distracţie violentă. Dar cu cine? Cu Ciceo şi cu nevastă-sa? Nici vorbă! Şi atunci îmi amintii de Vintilă şi foştii mei colegi de la deratizare...
    Da! Vintilă, cel cu verva lui inepuizabilă, rubicondul care păstra în conştiinţa lui ca un blazon, ca un trofeu, gândul că o frumoasă doamnă din oraşul nostru trecuse, înainte de a se mărita (şi măritişul îl aranjase tot el!) prin garajul său unde se hârjoniseră împreună lăsându-i pe zid urmele tălpilor ei goale.
    Îmi amintii şi de Bacaloglu, cel care ne ţinea fişe la toţi, cu sugestia că, la venirea anglo-americanilor, acele fişe îşi vor spune cuvântul... Alo, atenţie, domnul Calistrat... Da şi pe Calistrat, grasul jovial cu privirea sa porcină şi cu filozofia lui că îi băga în bida mă-sii pe toţi care se legau de salariul lui (deşi nimeni nu se lega şi n-avea această intenţie), de Pantelimonescu, "strelitul" care mă iniţiase în tainele vieţii şobolăneşti...
    Un surâs interior însoţea amintirea petrecerii care urmase în chiar ziua în care fusesem angajat... Erau urmele fascinaţiei... Aş fi vrut ca acel chef să se repete... După atâtea abstracţiuni, simţeam nevoia unor înjurături birjăreşti.
    Şi într-o zi îi dădui un telefon lui Vintilă şi într-adevăr cheful se repetă, dorinţa mea coincisese cu un eveniment pe care ei tocmai vroiau să-l sărbătorească.
    Curiozitatea mi se ascuţi. După atâţia ani grasul Calistrat, care fusese condamnat la un an închisoare fiindcă violase în deplasare o curvă, îmi apărea acum drept un inocent, Bacaloglu un ranchiunos mai degrabă comic, iar faptul că îşi lăsase tatăl să cerşească afară în faţa porţii, după ce îi mâncase averea, îmi apărea drept una din acele istorii pe care le poţi auzi într-o anumită lume, ca o parabolă, foarte adesea o invenţie populară menită să apere codul moral de dezordinea de care se simt adesea ispitite unele vlăstare rele din naştere. Istorie veche, maniheistă, fiul cel bun... fiul cel rău... Iar "strelitul"' Pantelimonescu - un naiv, adept al unei secte ale cărei precepte religioase nu puteau fi decât o frână pentru firea lui complexată (aflasem că citise mult şi desigur că nu-i uşor să învingă în el resentimentul împotriva oamenilor care îl dăduseră afară de la o şcoală primară unde era învăţător şi îl trimiseseră la închisoare, apoi la deratizare).
    Aveam să aflu mai multe. Vintilă mă pregăti. În drum spre cunoscutul "Bufet" intrarăm într-o bodegă.
    - Calistrat, îmi povesti el, care vă amintiţi, dom' profesor, fusese tehnician înainte de istoria lui din deplasare, făcuse un memoriu şi reuşise să redeschidă procesul lui de viol, fiindcă nu luase un an, un an făcuse, dar de condamnat îl condamnaseră la şapte. Avocatul făcuse recurs, care se respinsese, dar totuşi după un an îi dăduseră drumul. Aşa, fără a i se admite oficial probele, înţelegeţi că condamnarea îi rămăsese acolo la dosar, şi cum să mai fii primit în meseria ta cu o belea ca asta pe cap? Şapte ani! Că te-apuci tu să explici că ai fost graţiat, iertat, că nu eşti vinovat, cârnaţi: ce scrie aici? Şapte ani? Ei? Cine stă să te-asculte? Nimeni, dom' profesor, şi atunci avocatul a făcut recurs extraordinar şi a dovedit cu probe că individa era demult prietenă a clientului lui, adică gagică, şi a câştigat, i s-a anulat sentinţa şi a fost reprimit în uzină. Când aţi fost primit şi dumneavoastră în uzină, a fost reprimit şi el, cu toate drepturile, ba chiar i s-a plătit din urmă şi ceva din salariu. Ei, să vedeţi cum s-a cuminţit Calistrat, a lăsat-o mai moale cu beţiile, s-a înscris la studii fără frecvenţă şi şi-a luat diploma de subinginer, desenator tehnic.
    - Te pomeneşti, zisei, că şi Bacaloglu a obţinut cine ştie ce succese...
    - Daaa, făcu Vintilă fără vreo admiraţie, dar cu o sensibilă consideraţie faţă de prietenul său de cartier din copilărie. Ce vină avusese el, dom' profesor? Că i se făcuse în uzină o figură? Figura cu ştecărul pe care i-l vârâse în fulgarin cine ştie ce bezmetic, ca să râdă de el? Nu vă spun că individul a fost el prins vrând să scoată pe poartă un electromotor? A mărturisit, dom' profesor, şi istoria cu ştecărul, nu ştiu cum, fiindcă sunt specialişti la anchetă care te fac să spui şi ce n-ai făcut, darmite ce-ai făcut. Şi s-a revizuit şi condamnarea lui Bacaloglu!
    - Şi ce e el acum?
    - Şef, dom' profesor!
    - Mare?
    - Ei nu mare, dar e şef! Ştiţi unde ?
    - Ei, unde?
    - Tot la deratizare, ştiţi, în locul ăluia micu, de la Sfat, care ne trimitea pe noi pe teren... Dar nu vă spun, dom' profesor, adevăratul motiv pentru care dă Calistrat o masă. A primit Premiul de Stat pentru un strung făcut de ei, un colectiv de subingineri din care făcea şi el parte!
    - Nu mai spune!
    - Pe cuvânt de onoare!
    - O să-mi spui acum că şi Pantelimonescu e director pe undeva, sau poate chiar profesor universitar, zisei gândindu-mă că şi eu fusesem promovat şef-contabil, iar Vintilă era el însuşi şeful unui Aprozar. Şi-o fi luat, te pomeneşti, chiar doctoratul în psihologia şobolanilor. Am avut un prieten care şi-a luat doctoratul în psihologia peştilor. De ce nu şi în a şobolanilor, care sunt mult mai interesanţi decât peştii?
    Mă uitai la el cu coada ochiului, să văd dacă mai era acelaşi, în stare să sesizeze din zbor o ironie şi s-o amplifice. Nu chiar! Devenise respectuos pentru alţii, pentru curba pe care o parcurseseră şi fireşte şi pentru el însuşi. Nu prea mai avea haz! Dacă şi ceilalţi suferiseră aceeaşi transformare aveam să mă plictisesc în mod sigur.
    - Da, zise, într-adevăr cu multă consideraţie, şi Pantelimonescu a fost reprimit în învăţământ...
    - Dar nu e şef!
    - Nu e, dar e bine, dom' profesor! răspunse el cu o admiraţie care îmi sugera că strelitul de care râdeam noi, e! e!? învăţător! e un domn, nu un bezmetic oarecare!
    Era şi el, Vintilă, un asemenea domn, în costumul său bine croit, care dădea prestanţă mersului său de minge pe două picioare, căci în aceşti ani Vintilă se îngrăşase considerabil, semăna în acest sens cu prietenul meu Ion Micu, parcă nu mai avea în mişcările lui aceeaşi vioiciune de altădată.
    - Totuşi, zisei, am impresia că Bacaloglu n-a progresat prea mult, chiar dacă e şef, tot printre şobolani a rămas.
    Vintilă se înduioşă.
    - Hm! făcu, bietul Bacaloglu, săracul Costaichie, a păţit-o cu nevastă-sa!
    - Păi parcă nu era însurat!
    - S-a însurat între timp. A găsit o fată, dom' profesor, dumnezeiţă, şi şi fata îl plăcea era măritată şi a dezmăritat-o bietul Costaichie.
    - De ce? De ce îi zici bietul?
    - O să vedeţi! Până să divorţeze, fata...
    - De ce îi zici fată dacă era măritată?
    - Păi pentru că nu arăta, dom' profesor, avea ea aşa o aliură de fetişcană... Ei, şi fetişcana ce-şi zice ea: da, îmi las eu bărbatul, asta nu e greu, da' ia să văd dacă mă iubeşte tot atât de tare ca şi el, ca să te pun la probe...
    Şi lui Vintilă deodată îi reveni verva, îşi izbi uluit fruntea cu palma şi se vaită indignat.
    - ...Ah, cât de prost poate să ajungă un bărbat când îi cade aşa, în mod unilateral, cu tronc, după o muieruşcă. Se plimbau aşa pe marginea râului. Zici că mă iubeşti? mormăi el cu dispreţ, arătând cu capul încolo, spre o albie fictivă de râu. Ei, aruncă-te în apă! Că hâr, că mâr, Bacaloglu nu ştia să înoate, dar îi era ruşine să spună. Nu te-arunci? susură el imitând-o pe fetişcană ca şi când ar fi avut o limbă de şarpe şi apoi tăcu posomorât.
    - Ei, zisei, şi ce-a făcut Costaichie?
    - S-a aruncat, dom' profesor, aşa cum era, îmbrăcat şi încălţat, era să se înece. Şi aia se uita la el cum se zbate şi hi-hi-hi, ha-ha-ha, râdea, închipuiţi-vă, dom' profesor, uite-aşa, ha-ha, cu gura până la urechi. (Tui gura mă-sii dacă n-o apucam de picior şi o ţineam cu capul în apă până începea să scoată bolboci!) A, dar n-ajunge !
    Se opri din povestit şi exclamă cu multă milă pentru noi doi, uitându-se la halbele goale dinaintea noastră:
    - Şi nu mai putem să bem şi noi câte una?
    - Ba da, zisei...
    Apoi:
    - Noroc, dom' profesor! şi continuă: Se face iarnă. Mă duc, zice fetişcana, să schiez. Nu zice, nu întreabă, mă, bleandă, tu ştii să schiezi? Hai cu mine! Dacă ştii e-n regulă, dacă nu, cumpără-ţi schiuri şi te învăţ eu. Nu! Şi ăsta, nătărău, gelos (dar gelos pe cine?), merg şi eu, zice. Şi pornesc ei spre Tâmpa şi gagica îi dă schiurile să i le ducă în spinare. Ajung ei sus (era într-o duminică), iau masa la cabană şi după-masă începe ea nişte piruete aşa, nişte cristianisme şi el se uită şi stă pe-aproape de ea să-i admire silueta zveltă. Ei, şi după un timp se satură ea de figurile pe care le făcea şi hai să ne întoarcem. Şi a luat-o spre coborâre, pe serpentinele alea, dar nu, zice; cobor un pic şi te-aştept, i-a dat drumul în viteză, adio, Bacaloglu, adio del passatto. Besmeticul însă a luat-o la goană după ea. Cum venea de se încolăceau serpentinele alea, ea îl vede, aşa, de jos în sus, i se face milă de el şi se oprea să-l aştepte. Milă? Să-l aştepte, credeţi? Nici nu apuca ăla să se apropie, să stea şi el puţin şi să-şi tragă sufletul şi gagica întorcea schiurile, se proptea în beţele alea, i-arăta curul şi hââârşti, valencia! Credeţi că Costaichie a tras vreo concluzie negativă de-aici? A luat-o în continuare la goană după ea şi-aşa s-a repetat figura până jos, zece kilometri. Când au ajuns pe teren neted Bacaloglu gâfâia să-şi dea sufletul, cu limba scoasă de-un cot şi fata zice, alo, nu aşa înţeleg să-mi arăţi că mă iubeşti, da' cum, zice ăsta. Nu ştiu, zice ea şi aici Vintilă râse domol şi admirativ, de astă dată ca şi când i s-ar fi impus şi lui superioritatea tipesei. Pe urmă l-a răsplătit, dom' profesor. Atâta solicitudine din partea lui, merita şi el un gest frumos. De Revelion ea îi zice: nu pot să fac Revelionul cu tine, sunt încă măritată, dar vom proceda în felul următor: seara, pe la ora zece, cumperi o sticlă de şampanie, iei un taxi şi vii la mine, aproape de casă, eu urc, pornim, destupăm sticla, ciocnim şi o bem pentru un an nou, fericit, când o să ne căsătorim şi o să fiu numai a ta. Aşa au făcut, dom' profesor şi pe toamnă s-au luat. Numai că repede Costaichie a descoperit o discrepanţă între spusele ei şi realitate. A avut el vaga bănuială că nu era numai a lui. Certuri, scandal... Dar asta era, că de prins n-o prindea. Ai zis că te duci la coafor. Nu te-ai dus! Ba m-am dus, dar lipsea coafeza mea şi atunci... Şi spunea o minciună oarecare, greu de controlat, chiar dacă trebuia să acopere o după-amiază întreagă. Trece anul şi vine iar Revelionul. Eram la el, mă invitase. Fix la ora zece, individa îi spune lui Costaichie: dragă, ştii că pantofu-ăla cu toc înalt s-a rupt cuiul chiar după-masă şi l-am rugat pe cizmar să facă tot posibilul să mi-l dreagă chiar în seara asta. Mă reped să-l iau. Eram lângă Costaichie. Du-te, zice, dar ce drac de cizmar ţine el deschisă dughiana în seara de Revelion? Ţine, ţine, ciripeşte ea şi o întinde. Costaichie se posomorăşte. Amuţeşte. Şi pe urmă odată îi cade fisa! Revelion, ora zece, parcă şi lui i se întâmplase la un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintilă, zice, hai la cizmar, care dracu cizmar, întreb, îl ştiu eu, zice, nu e prea departe. Mergem noi la cizmar, cârnaţi, cizmarul, care avea două odăi deasupra dughenei, a dat din umeri, începuseră să-i vină şi lui musafiri: doamna n-are niciun pantof la mine, zice, e adevărat că o servesc oricând, dar nu mi-a adus nimic în ultima vreme. Eheee! îl aud pe Costaichie pe drum. Ştiu eu unde e ea acum, într-un taxi, bea şampanie! Şi îmi povesteşte tot ce v-am spus eu acum... Şi aşa s-a sfârşit iubirea lor, încheie Vintilă mereu vesel. A dat-o afară din casă chiar atunci, de faţă cu invitaţii, i-a scos rufele, hainele, bulendrele. Gagica, băţoasă, foarte bine, zice, fiindcă poimâine tot aş fi plecat eu! Impotentule!
    - Şi? zisei. Ce-a mai făcut pe urmă dumnezeiţa, după al doilea divorţ?
    - Păi s-a măritat chiar cu tipul la care ieşise în taxi să bea şampanie, zise Vintilă, un inginer, cam în vârstă, cu păr, aşa, grizonat, dar distins ca bărbat, foarte serios, i-am întâlnit odată pe stradă şi am stat de vorbă. Au şi-un copil.
    - Şi Bacaloglu?
    - Hm! Bacaloglu, o să-l vedeţi! Nu mai mă însor, Vintilă, zice. A căzut în doaga asta!
    - Ce doagă?
    - Nu vă spun! râse el, ca şi când mi-ar fi sugerat că ţinea atât de mult la mine, încât nu vroia să mă lipsească de plăcerea de a descoperi singur ceva extrem de interesant. O să vedeţi! repetă.

                                                                  III

                                           "Bufetul"  însă nu mai exista, fusese dărâmat şi în locul lui se construise un hotel, iar la parter un elegant restaurant cu braserie.
    - Veniţi după mine, zise Vintilă  intrând şi trecu printre mese şi mă duse într-o încăpere, un separeu, acolo li se rezervase masa.
    Sosiseră toţi, lipsea, bineînţeles, ţiganul, ăsta, pesemne, nu progresase deloc. Erau îmbrăcaţi bine, costume de comandă, stofă englezească, pantofi de 289 lei, craveţi de mătase la gulere bine apretate. Erau la ţuici şi nu se aşezaseră încă pe scaune. Mai aşteptau pe cineva? Grasul Calistrat ciugulea din farfurii câte-o măslină, câte-o felie de salam de Sibiu şi arăta atât de mulţumit de sine încât nici nu observă venirea mea şi a lui Vintilă, ca şi când ar fi uitat că el mă invitase la masă. Şi mai ales era treaz.
    Îmi plăcu de el, era grav, liniştit, chiar modest, faţă de isprava pentru care luase Premiul de Stat. Mă aşteptasem să-l găsesc deja afumat şi plesnind de veselie. Mă apropiai de el, îl felicitai, dar se făcu sau chiar nu auzi ce-i spusei şi mă lăsă cu mâna întinsă continuând ciuguleala. Gândii că trebuie să mă car imediat, dar interveni Vintilă:
    - Mă bezmeticule, dă mâna cu dom' profesor, şi atunci Calistrat tresări şi îşi fixă privirea sa porcină asupra mea şi bolborosi:
    - Dumneata cine eşti?
    Ca să-mi dau seama că nu era nici treaz, cum crezusem, şi nici afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se ţinea atât de bine pe picioare?
    - A, zise, dumneata erai? Scuză-mă, n-am memorie vizuală şi sunt atâţia ani de când nu ne-am văzut...
    În schimb Bacaloglu era mult mai semeţ şi mai infatuat decât pe vremea când se ocupa cu uciderea directă a şobolanilor.
    Era normal: acum îi ucidea prin interpuşi şi ai fi zis că nu era un simplu şef al ecarisajului la Sfatul Popular, ci al întregului oraş; el era preşedintele!
    Îmi întinse o mână fleşcăită pe care şi-o retrase în chiar secunda când i-o strângeam.
    Flegmă mare, mă mirai că nu-mi întinse doar un deget, cum se spune că făcea Carol I cu miniştrii săi.
    Ca şi în prima zi când ne cunoscusem, la deratizare, famenul, palidul Pantelimonescu, strelitul, mă acapara vorbindu-mi ca şi atunci în şoaptă şi uitându-se din când în când într-o parte să vadă dacă nu-l auzea cineva, deşi nu-mi spunea nimic secret... Se bucura, în mod sincer, zise, că scăpasem de uzină şi ajunsesem şef-contabil, oricum, până la reintegrarea mea în învăţământ o soluţie mai bună decât să... Aici îşi acoperi chiar gura cu palma, deşi, uitându-se într-o parte, se convinsese că nu-l aude nimeni străin şi-mi şopti:
    - Sunt convins că n-o să aştepţi mult, mă ghidez după cazul meu, care n-a fost atât de grav ca al dumitale, n-am făcut decât vreo şase luni, dar oricum nu mai speram să fiu reprimit să-i învăţ iar carte pe copii... Mai ales dacă scăpăm de erorile noastre. Eu am fost sub influenţa unei femei, grozave din toate punctele de vedere şi din pricina ei am făcut şi închisoare şi nici nu m-am putut însura. Dom' profesor, toate celelalte mi se păreau nişte oiţe stupide, cu glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub el un vid absolutamente total, des tetes de linotte, cum spun francezii, păsărici vorbăreţe şi zăpăcite. Femeia asta însă avea ceva în cap, o idee universală şi formidabilisimă... Pot să v-o spun, sunteţi profesor de filozofie, o s-o înţelegeţi şi o să mă înţelegeţi şi pe mine.
    În acest timp urmăream contorsiunile gurii lui, care nu ştiu de ce îmi sugera, ca şi în primele clipe când îl cunoscusem, un nedefinit sentiment de repulsie, de murdărie, şi o dorinţă de a mă desprinde de el, cu toate că insul îmi făcea destăinuiri care ar fi trebuit să mă acapareze. Îl întrerupsei:
    - Dar de ce nu ne aşezăm la masă?
    Nu auzi.
    Mă îndepărtai, luai de pe masă un sandviş cu icre, îl mâncai, dădui peste cap un păhărel de ţuică şi revenii lângă strelit cu un alt sandviş în mână.
    - Ei, zisei, care era ideea aceea universală şi formidabilă?
    Strelitul se uită neîncrezător şi în dreapta şi în stânga. Dar deodată renunţă la orice fel de precauţii şi vorbi liber, ca orice om.
    - Dom' profesor, zise de astă dată parcă prea tare, noi luptăm (sublinie acest cuvânt) împotriva unor rele, dar cine ne spune că relele acelea nu sunt spre binele nostru şi aşa-zisele victorii, în tehnică, în stârpirea gângăniilor, chiar a şobolanilor, a ciorilor şi lupilor şi mai ales în medicină împotriva microbilor şi viruşilor, aşa-zisele vaccinuri, n-o să ne izoleze din ce în ce mai mult de natură şi o să ne periclităm propria noastră natură? Iată, să luăm de pildă vânatul, s-a moleşit nemaiavând lupul pe urma lui, cine ne spune că n-o să ne moleşim şi noi distrugându-ne toţi duşmanii? Ei, cine? Măsurăm noi bine consecinţele acţiunilor noastre?
    Era clar, strelitul înghiţise şi el câteva ţuici.
    - Fii mai concret, zisei, revino la ideea universală şi formidabilisimă a acelei tipese.
    - Dom' profesor, v-o spun, orice fiinţă umană dacă trebuie să moară, trebuie s-o lăsăm să moară, indiferent că e copil, adolescent sau matur. Salvarea ei încarcă omenirea cu probleme insolubile prin simpla existenţă în plus a unei fiinţe pe care natura a decis s-o înlăture, pentru ca marele furnicar uman să nu aibă de suferit. Altfel creşte furnicarul şi atunci chiar natura lui intrinsecă decide să moară altcineva, sau alţii, dar prin mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi contra altor indivizi, sau crime comise de state împotriva altor state! Ce ziceţi?!!
    - Da, zisei, chiar formidabilisimă tipesă. Bănuiesc că era şefa dumitale!
    - Exact!
    - Ce meserie avea?
    - Tot învăţătoare. Era directoarea şcolii. A refuzat vaccinarea copiilor, le-a spus să nu vie în ziua respectivă la şcoală şi atunci ne-a arestat pe amândoi.
    - Ar fi fost interesant, zisei, dacă i s-ar fi îmbolnăvit propriul ei copil, ce-ar fi făcut...
    - N-are copii, dar s-a îmbolnăvit ea odată, era să moară, a refuzat orice medicamente... Dar eu vroiam să vă spun ceva despre părăsirea erorilor. Ştiţi când mi-am dat seama că ideea asta e complet greşită?
    - Ei, când?
    - În instanţă! Am avut noroc cu un judecător inteligent care i-a pus ei o întrebare. Pe mine m-a dat peste cap, pe ea nu. Să admitem, pentru demonstraţie, a zis el, că natura se echilibrează singură după legile ei secrete. Că noi nu ştim de ce face natura anumite lucruri. Aveţi în faţă un copil sănătos şi frumos şi deodată într-o zi rămâne paralitic. Nu moare, rămâne schilod. Boala se numeşte poliomielită. Putem noi accepta să nu-l vaccinăm? Cui foloseşte un infirm? Care ar fi sensul condamnării lui să nu se poată juca, să nu poată alerga şi el ca alţi copii şi să stea tot timpul în cărucior? Ştiţi ce i-a răspuns ea? El ar întruchipa cantitatea de suferinţă pe care oamenii o merită şi de care, cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce în ce mai mult... Natura e perfectă şi n-avem noi ce să ne amestecăm când ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecătorul, o să vă băgăm la închisoare şi o să întruchipaţi personal cantitatea de suferinţă de care oamenii fug. Dacă o să constatăm, după ce veţi fi liberă, că nu vă ajunge, o să ne mai vedem şi în orice caz nu veţi mai putea să-i învăţaţi pe copii, un model de prostie cum sunteţi. Poate vă vindecaţi?! Aveţi dreptul să mă condamnaţi, a zis ea atunci, dar nu să mă insultaţi. Nu v-am insultat, am spus pe nume motivul pentru care vă condamnăm. În lege are altă denumire, pentru prostie pură legea nu condamnă pe nimeni, dar prostia culpabilă cade sub paragraful cutare care pedepseşte sectele dăunătoare. O variantă a celei din care faceţi parte se ridică împotriva instrucţiunii copiilor, să rămână adică analfabeţi, am depistat cazuri de astfel de părinţi bigoţi care interziceau copiilor să se ducă la şcoală. Şi dumneata? mi s-a adresat el mie. Susţii aceleaşi idei ca ale doamnei? Oricum, a râs el ironic, eşti bărbat, poate gândeşti, hm! conform virtuţilor pentru care purtăm noi pantaloni şi căciulă. Aici, în sală, s-a râs, formidabil tip judecătorul ăsta, un om de vârsta mea, se vedea că e de treabă şi ar fi vrut să nu mă condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasă. "Dom' judecător, i-am spus, recunosc că am nutrit şi eu acele idei..." "Acum, acum în prezent, a zis el, le mai nutreşti?" "Nu pot să scap de ele dintr-odată", i-am răspuns şi în sală s-a produs iar veselia mare. Judecătorul râdea şi el. "Ei, zice, cât îţi trebuie să renunţi la ele? A? Şase luni e prea mult? Ei, hai, să-ţi dăm şase luni şi dacă în închisoare o să faci o declaraţie că eşti complet restabilit, ţi se va da drumul imediat. Nu poţi s-o faci chiar acum, această declaraţie? Te duci acasă!" N-am putut s-o fac, dacă ea n-ar fi fost de faţă, aş fi făcut-o. Dar dacă n-ar fi fost de faţă n-aş fi putut să-i aud răspunsul la întrebarea cu copilul şi nu mi-aş fi dat seama de ceea ce înseamnă eroare. Cred că era cam ţicnită şi mă ţicnisem şi eu trăind cu ea. E curios lucru cum o femeie te poate zăpăci la cap! mai spuse strelitul cu o uimire care sugera că nici acum nu era in afara acestei primejdii, adică de a se ţicni din nou.
    Nu neapărat în vechea direcţie, dar în alta, sunt destule idei care circulă libere în aer, aşa cum circulă microbii şi virusurile.
    - Şi ce face ea acum? îl întrebai.
    - Şi-a terminat condamnarea, e funcţionară la un C.E.C.
    - Şi tot formidabilisimă a rămas?
    - Absolutamente, răspunse el, înghiţind o nouă ţuică, dar nu ne mai putem vedea, să nu ne condamne din nou.
    - Dar tot o iubeşti!
    - Da, nu pot s-o uit, sau mai bine spus nu găsesc alta care s-o eclipseze!
    Iată deci că ţicneala nu-i trecuse. Sau poate chiar femeia îl vrăjise pentru toată viaţa?...
    Ţuicăreala continuase în acest timp şi antreurile dispăruseră din farfurii. Nu înţelegeam însă de ce stăteam mereu în picioare.
    - Ce facem, domne? zise Bacaloglu iritat şi plictisit, adresându-se gazdei, laureatul Calistrat.
    - Eu zic să ne-aşezăm la masă, le bag în bida mă-sii, nu le mai aştept şi dacă mai îndârgie, când vin, le dăm pe ujă afară, zise Calistrat a cărui voce se alterase în sfârşit şi îmi suna în urechi cum i-o cunoscusem odinioară.
    Aşa deci! Aşteptau, ceremonioşi, nişte doamne, desigur nu soţiile lor, altfel ar fi venit împreună, cine avea, bineînţeles, adică doar Vintilă şi laureatul, fiindcă Bacaloglu divorţase şi nu mai vroia să se însoare cum îmi spusese Vintilă, iar Pantelimonescu abia îmi povestise de ce nu putea s-o mai facă.
    Ne aşezarăm, Bacaloglu alături de Calistrat, eu în faţa lor, cu Vintilă şi strelitul la dreapta şi la stânga. Dar uşa se deschise şi toţi se ridicară imediat dând scaunele înapoi.
    Mă răsucii şi văzui patru doamne care intrară cu o expresie comună de veselie şi siguranţă că mai puteau întârzia un ceas şi nimeni din cei de fată n-ar fi îndrăznit să le facă vreun reproş. Stăpâne pe situaţie, nu numai aici, ci aşa în general şi oriunde.
    Avui un şoc şi mai rămăsei pe scaun câtva timp, uluit de surpriză, nu erau doamne, ci nişte târâturi, una mai respingătoare decât alta. Nici măcar tinere! Curve în pragul ofilirii şi desfigurării totale, când zbârciturile şi vineţeala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, odinioară fragedă, obrazul altădată mat şi fără pori abia mai puteau fi ascunse sub fardul gros şi rujul sidefiu (nu violent roşu, nu mai era la modă).
    Ceremonial... Sărutări de mâini respectuoase (într-adevăr, niciun reproş că întârziaseră mai mult de-o oră, deci nici scuze), scaune trase...
    - Olimpia, jjj, stai lângă mine, te'n bida mă-tii, eram decis să vă dau pe ujă afară, dar te iubesc şi te iert, doamnă Laura (Vintilă), faceţi cunoştinţă cu dom' profesor Petrini, hai zictir, jjj, a vost be vremuri profesor şi atunci din greşeală, tajbă, bezmeticule, vezi că eşti gazdă şi tu l-ai invitat pe dom' profesor, n-a venit el aici fără invitaţia ta specială, gare invitaţie specială, poa'să plece dacă nu-i convine, nu mă inderesează, ba aşa mi-ai spus, transmite-i filozofului invitaţia mea specială, mi-e dor de el, dar acum vrei să faci pe grozavul faţă de doamna Laura, nu ţi-ajunge doamna Olimpia... Măgduţa, stai, domne, lângă mine să mai mi-alungi melanholia, te-am aşteptat ca pe o amantă, cu toate că eu nu mai cred în femei, sunteţi toate nişte curve, şi ar fi mai bine, domne, să declaraţi asta deschis, ar fi mai simplu, am evita mii de suferinţi, dom' profesor (şoaptă), v-am avertizat, chestia cu doaga, urmăriţi cu atenţie! Claudia, dă-l în bida mă-sii pe zdrelit, ăsta i-a legat diavoliţa chestia şi a devenit imbotent, o tragedie care ne aşteaptă şi pe noi, dar jjj, mai târziu, nu foarte târziu, după chilele pe care le bagi în butoiul tău, strelitul are un suflet sensibil şi eu o să-l salvez de individa aia şi o să mă mărit cu el, o să vedeţi... Ce face, domne, chelneru ăsta, stăm cu farfuriile goale, mie mi-e foame...
    Şi gura lui ca un buzunar se pleoşti în semn de dispreţ, nimic nu era bun, dacă stătea el acolo părăsit şi îi era foame. Nici urmă din melanholia declarată, dar parcă şi apetitul îi era nesincer, fiindcă începu să mestece şi să clefăie fără chef când chelnerul ne aduse păstrăvi la grătar, apoi turnedo Rossini....

                                                                      IV

                                          Cum am mai spus, nu numai somnul raţiunii naşte monştri, ci şi o luciditate prea mare.
    Stropind din bleşug cu vin roşu cest turnedo care îi plăcuse, sau mai bine zis îl preparase cândva Rossini, descoperii că nici Olimpia, nici Laura, nici Claudia, şi nici Măgduţa nu erau ceea ce spiritul meu, saturat de aerul rarefiat şi abstract al preceptelor filozofice în care trăisem cel puţin un an, văzuse în ele, în clipa când intraseră în separeu, adică nişte târfe în pragul decăderii.
    Întâi aflai, în timpul conversaţiei care nu lâncezi, că Olimpia, care se aşezase lângă grasul Calistrat, era văduva unui cunoscut compozitor dirijor din oraşul nostru, dirijor care fusese prieten de pahar cu tatăl lui Calistrat, un vestit chelner meloman şi amator de artă, avea în casa lui tablouri (nu puţine) de mari maeştri români ai penelului şi discuri cu interpretări rarisime strânse şi păstrate de decenii din leafa şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau să le asculte chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin oraşul nostru, pe care îi aducea soţul doamnei Olimpia, acum aci de faţă şi văduvă veselă.
    Fusese veselă şi când nu era văduvă? Se pare că da. În orice caz de băut începuse să-i placă dinainte şi anume după ce soţul ei se trudise din greu s-o înveţe. Avea oroare de beţiile lui din pricină că mare parte din nopţi şi le petrecea singură. Copii n-aveau şi totuşi într-o zi, exasperată, îi spuse că vrea să divorţeze. Muzicianul căzu pe gânduri.
    - Bine, îi zise, diseară vii cu mine.
    Şi o duse la restaurant. Mâncară, el bău cu moderaţie şi pe la unsprezece ei i se făcu somn.
    - Fănică, îi zise, acum mergem acasă.
    - Ai văzut, îi spuse şi el, n-am băut nimic!
    - Ce vrei să spui?
    - Păi acum mergem şi noi undeva unde e deschis până la trei şi unde sunt amici şi bem şi noi cu ei un pahar.
    - Amici?
    Era curioasă, deşi îi era somn.
    - Bine, zise resemnată.
    Da, amicii ăştia aveau un haz nebun, dar pe la orele trei pica de somn.
    - Fănică, mergem...
    Nu, cum să meargă, protestară toţi, acuma se vor deplasa la gară, acolo e deschis până la şapte.
    - Până la şapte? N-o să stăm până la şapte, zise ea îngrozită.
    - Nuuu! o asigurară ei, nici vorbă, or să bea câte o cafea şi gata...
    Cafea? Da, băură, dar abia după aia veniră nişte sticle speciale, pline de păianjeni şi de praf, le păstrase pentru ei un chelner care îl cunoştea pe muzician.
    - Fănică, mi-e somn, hai acasă!
    - Nu, stai să vezi şi tu cum e, zise Fănică. Crezi că e uşor? Să-ţi dai şi tu seama şi să nu te mai gândeşti să divorţezi...
    - Bine, nu mai divorţez, dar acum hai acasă, e şapte...
    - E şapte? Cum, zise muzicianul, dar acum se deschide peste tot...
    Adică tocmai acum să meargă acasă? O luau de la cap...
    Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandră şi senină, ai fi zis că soţul ei n-a murit şi va pica şi el aici curând...
    - Ce-şi poate dori mai mult un zoţ mort? zise Calistrat. O nevastă aşa ga tine! Gred că noaptea vine şi de trage de picior să bei un bahar gu el! Era zimpatic! Ca fost beţiv de prima clasă, de Dumnezeu va fi ierdat...
    - În timp ce pe tine Dumnezeu n-o să te ierte, că eşti beţiv de-a doua clasă, zise doamna Olimpia.
    - De ce gonzideri?
    - Fiindcă treci repede peste treptele cele mai frumoase când bei, ca să ajungi la ultima în care să te complaci.
    - Şi gare ar fi dreptele alea? Nu gunosc drepte...
    - Bărbatu-meu spunea: la prima sticlă te simţi ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Tu ajungi repede în faza asta, singura care îţi place...
    - De bag în bida mă-tii gu bărbatu-tău, gu tot, eu nu l-am văzut niciodată bă dreapta îndâia j' adoua, gă doar de la gine am învăţat, dagă nu de la el şi de la tata... E drept, îmi ger scuse, tu nu tregi nigiodată de dreapta îndâia, eşti un înger şi de-aia de iubesc, un borc ji un înger, jjj...
    Şi aici Calistrat părăsi furculiţa şi cuţitul, se dădu pe spate şi râse la noi într-adevăr cu opulenţa unui porc pe care vinul l-ar fi transformat prin miracol în om...
    Era bine îmbrăcată văduva muzicianului, călătorea când vroia în străinătate, pomenea des nume de personalităţi din capitală, oameni de cultură, dar şi din sferele responsabile, care îi dădeau toate aprobările să schimbe valută şi să plece. Era cam trecută? Nici vorbă. Cum de mi se păruse? Numai în Orient şi în Extremul Orient femeile erau înlăturate de la treizeci de ani şi bărbatul îşi aducea în casă o floare de lotus de şaisprezece, care se ofilea şi ea curînd şi îi urma o a treia. Dar ce ştie o astfel de floare de lotus faţă de o floare de magnolie, cum arăta la patruzeci de ani văduva muzicianului? Mi-o fi ghicit acest gând, această comparaţie?
    Învăluită printr-o anumită ştiinţă de a fuma într-un nor de rotocoale de fum, se uita la mine cu acel surâs şi acea privire care îţi sugerează că deşi cineva te vede pentru întâia oară, te cunoaşte de mult şi ce bucuroasă ar fi să se afle singură cu tine, la ea acasă sau la tine, cu o cafeluţă alături, lângă o veioză potolită, care să te facă să n-o vezi că nu mai e, desigur, o fetiţă, dar nici atât de bătrână cum ar face-o o luminăţie a giorno sub care uneori şi tinerii arată ridaţi, şi să depeni cu ea vechi amintiri, dintre cele care sporesc tandreţea sufletului, topesc asperităţile, nasc dorinţa unei intensităţi prezente a clipei, mai încărcată de voluptăţi decât îmbrăţişările tinerilor care nu au un trecut şi nu-i cunosc valoarea...
    Dar în loc să-i răspund la privire începui să mă ocup de vecina mea, cea care îşi pusese în gând să-l scape pe strelit de formidabila lui tipesă, din pricina căreia toate femeile păleau în ochii lui. Aici însă eşuai total ,se uită la mine atât de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, îşi făcea iluzia că ar putea să-i placă), încât mă apucă un râs disproporţionat în hohotele lui faţă de lipsa unui motiv aparent...
    Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa să se vadă nişte sâni ce îţi intrau absolutamente sub nas şi din pricina lor revenii la atac...
    - Cioară, îi şoptii, cioară dragă, ai nişte sâni minunaţi, ei, de ce te uiţi aşa urât la mine, da, arăţi ca o cioară, nu fiindcă eşti brunetă, că ai fi ţigancă, ci fiindcă mie îmi plac ciorile, cum ciugulesc ele un bob de porumb nedigerat dintr-o baligă, sau păduchii din coama unui cal pe care se aşează. Vezi cât de modeste sunt? Şi mai au şi darul premoniţiei. Când cârâie ele într-un anumit fel, spun ceva, dacă ştii să le asculţi... Fii cioară drăguţă şi o să te fac să le simţi porumbiţă... N-ai nicio şansă cu strelitul, poţi să-i arăţi şi un autobuz şi el tot pe tipesa lui o vede... În timp ce tu îmi placi mie, băiat tânăr, de...
    - ...Alo, alo, filozofule, nu de da la fedele noastre, nu zunt de nazul tău, ai destule fede în mahala dagă cu nevastă-ta, o distinsă doamnă, n-ai fost bapabil să te împaci...
    - Ce te legi tu de el, mă, bezmeticule, ca şi când tu nu te-ai născut tot în mahala... ha, ha...
    - Exizdă ji o mahala aristogratică... Atâda îi spun, să nu se lege de fedele noastre...
    - Dar ce, bă, toate sunt ale tale, ha, ha, vezi că... dom' profesor, dom' profesor, ce v-am spus... Atenţie! Am iubit-o ca nimeni pe lume, am spălat-o pe cap, nu era femeie, era un copil şi stătea cu capul aplecat în baie şi i-am luat capul şi am dat cu săpun, i-am frecat părul ei mătăsos şi i-am simţit în palme năsucul, gura care se deschidea sub şuvoiul duşului de mână şi spatele încovoiat cu inelele spinării dulci şi fragede, să-ţi dai viaţa pentru ea... Hî, hî! Hîîî... Clipe nemuritoare... Simţeam şi eu că am pentru ce trăi... Şi într-o zi m-a doborât... îmi lăsa bileţele... desene caraghioase cu mine şi ea... şi dedesubt, iscălit cu scrisul ei lat şi bărbătesc, puteai să pariezi pe orice că nu era al ei, mititica ta fetiţă... Aşa zicea. Vrea mereu surprize... Azi nu mi-ai făcut nicio surpriză, mieuna ea... Alergam, căutam... Ce surprize puteam să-i fac?... Mărgele, gablonţzuri, perle artificiale...
    - Mă Costaichie, dar aşa o surpriză bine sculată, să mă scuze doamnele, îi făceai tu?
    - Du-te, mă, în bida mă-tii, tu crezi gă asta e totul?
    - Scuză-mă, Costaichie, răspunde la întrebare... Să mă ierte doamnele, doamnă Olimpia, nu vă supăraţi, doamnă Măgduţa, stimată doamnă Laura, he, he, permiteţi-mi, am avut o şedinţă, nu fac vreo aluzie la persoanele de faţă, dar discutam şi noi lipsurile şi scăderile noastre în comerţul de stat şi unul că e bine, altul că e foarte bine, altul că e satisfăcător cu lipsuri şi ia cuvântul un tip din prezidiu şi ne mustră, tovarăşi, zice, să nu ne culcăm pe Laura... Doamnă Laura, savuraţi confuzia, ha, ha, nu vă supăraţi, a auzit şi el... dar nu asta am vrut să spun. Costaichie, tu te plângi că n-aveai ce surprize să-i faci... Ţi-am pus o întrebare! Fii bun şi răspunde la ea! Spune-mi ce mi-ai spus mie...
    - Alde lucruri zunt în fond mai importante degât exberienţa ta de armăzar buduros...
    - Ştiţi ce mi-a spus mie, dom' profesor? L-am întrebat: mă, o...? Da, zice, dar se desf... repede! Cum repede, mă bezmeticule? Repede, zice, imediat... Aoleo, Costaichie, i-am spus, grizonantu-ăla cu care te-a schimbat avea el secretele lui, nu-ţi rămâne decât să te faci pederast, altceva nu ţi-a mai rămas... He, he, he... Şşşş! Fiţi atent! Acum o să dea iar în plâns... Da, cu lacrimi, să vedeţi cum o să-i curgă şiroaie, ca la o babă... Nu pot să spun că nu m-a iubit, altfel nu mă chema ea s-o spăl pe cap, mititica mea fetiţă... Dar ar trebui, doamne, să ne purtăm cu ele ca în evul mediu, să le punem o ştampilă de foc pe spinare, cu litera T să vadă şi cel care s-ar mai îndrăgosti de ea cine e şi să nu-şi facă iluzii T sau C, curvă, fiindcă trădătoare poa' să nu spună mare lucru, flecara credem că l-a trădat pe altul, dar pe mine nu... Sadică, domne, chiar aşa, în acelaşi fel, de Revelion, într-un taxi, cu o sticlă de şampanie... Domne, dar omul mai trăieşte şi sub o dimensiune metafizică... Ho-paaa! Mă Costaichie, ascultă aici la mine, n-are valoare decât o singură dimensiune. Unde e credinţa, domne, chiar aşa, toate sunt curve? Ce poţi să mai faci decât să-ţi iei lumea în cap? Dar unde dracu să te duci, fiindcă oriunde te-ai afla, tot de ele dai... Şi eu sunt un om bun, domne, la toţi am vrut să fac bine şi am fost primit cu pietre, hî, hî.. hîîî...
    - Bă, imbegilule, nu mai plânge aici ca o oaie gufurită, râde filozoful de noi, gare nu ştiu gum a bigat aici. Îl invid să se care bână nu-mi ies din bepeni...
    - Mă Costaichie, scuză-mă, spui că eşti un om bun şi că ai vrut să fac bine la toţi. Nu te supăra, dar ce bine i-ai făcut tu propriului părinte care te-a adus pe lume şi a muncit pentru tine? I-ai aruncat o buca' de pâine când l-ai văzut cerşetor la poarta lui şi în loc să te apropii şi tu cu o vorbă bună şi să-i spui tăicuţule, hai în casă, nu mai sta tu aici că se uită lumea la noi şi să chemi o femeie să-l dezbrace şi să spele şi să-i faci şi lui o supă grasă şi fierbinte să-şi mai vie în fire, tu i-ai zis, când el a spus, bogdaproste, Costaichie, bogdaproste, i-ai răspuns tu, să fie în c... morţilor Nu te supăra, cum armonizezi tu fapta asta cu ideea pe care ţi-ai făcut-o că eşti un om bun? (Fiţi atent, dom' profesor!) Asta aş vrea să ştiu de la tine şi altceva, pe cuvântul meu dacă mai am să-ţi reproşez ceva...
    În clipa aceea, Calistrat puse mâna pe o felie groasă de pâine şi i-o trimise lui Vintilă drept în obraz.
    - Poţi să-i reproşezi orice, mârâi el, fără să se mai bâlbâie, cu condiţia să-l dai afară pe filozof pe care nu l-a invitat nimeni.
    - Ba da, strigai, tu m-ai invitat, probabil cu intenţia ca pe urmă să mă jigneşti.
    Şi în clipa următoare strânsei paharul în mână foarte calm şi i-l aruncai în cap. Nu-l nimerii, se sparse cu zgomot sec în perete, apucai un altul, care i se făcu ţăndări în frunte şi îi deschise imediat o şuviţă de sânge ca o râmă roşie şi ezitantă, nu ştia încotro s-o ia, spre nas sau spre sprâncene.
    El nu simţi această gâdilătură, dar simţi agresiunea şi sări în picioare.
    Rămăsei liniştit la locul meu, aş fi vrut s-o încasez, ca pe urmă să pot să-i mut fălcile. Ceea ce se şi petrecu, mă pomenii cu o ploaie de pumni în cap, nişte măciuci moi, care mă năuciră.
    Săriră toţi şi ne despărţiră, nu înainte să ne apucăm de gulere şi să ni le rupem, cu cravate cu tot. Dar în timp ce eu mă reaşezam gâfâind la masă, individul părea să fi uitat cu totul de sine, se vedea că nu mai ştie ce i se întâmplă, atât de beat era.
    - Ce e asta, dragă, zise doamna Olimpia scandalizată fără să se mire, l-ai invitat sau nu l-ai invitat?
    - Du-te în bida mă-tii, zise Calistrat cu o seninătate nefirească, toarnă-mi şi mie un bahar de vin.
    - Da' ce sunt eu, maică-ta?! Toarnă-ţi singur, iar eu am plecat.
    - Da, agum îţi blac filozofii, duţ gura mă-tii, toarnă-mi tu un bahar de vin, zdrelitule...
    - Domnilor, zisei ridicându-mă, vă urez în continuare petrecere plăcută, a fost o neînţelegere, n-am fost invitat direct, ci prin Vintilă, lucru pe care nu trebuia să-l accept, o invitaţie nu se primeşte prin intermediari decât între prieteni...
    În clipa aceea cioara mă apucă de mână şi mă trase jos. Avea o mână moale şi fierbinte, care mă convinse mai mult decât protestele celorlalţi...
    - Că stai, domne, zicea Bacaloglu cu dispreţ că făceam tot eu pe sifonatul, după ce primul aruncasem cu pahare, şterge-te, domne, pe obraz, nu simţi că eşti plin de sânge?
    - N-are nimic, numai gine n-are sânge nu-i gurge, zise Calistrat care văzând că nimeni nu vrea să-i toarne în pahar pusese mâna pe-o sticlă şi îşi turnă singur, aparent sigur pe mişcările lui, dar vărsă paharul şi vinul roşu se întinse ca o băltoacă pe faţa albă de masă.
    - Şi, de ce-ai dat tu, mă Calistrat, cu pâine în mine? râdea Vintilă. Fiindcă te-am ţinut o vară întreagă cu pâine, pe care nu mi-ai plătit-o nici acuma, când ai luat Premiul de Stat! Vai de premiul tău, v-aţi apucat şi voi acolo, nişte şmecheri, aţi demontat piesă cu piesă un strung nemţesc, l-aţi desenat, i-aţi adus ici-colo câteva modificări neesenţiale şi după ce l-aţi botezat prototipul M.U. - Universalgenev, cârnaţi, ha, gata, mari inventatori... Să nu negi, fiindcă tu mi-ai spus, ha ha...
    - Aşa se face brogresul, zise Calistrat ameninţând să toarne iar în pahar, brima roată dinţată s-a făcut din lemn şi fiegare a copiat pe aldul bână în zilele noastre...
    În sfârşit reuşi să umple paharul fără să-l verse.
    - Bine, mă Calistrat, aşa e cum spui, dar de ce nu recunoşti tu că l-ai invitat pe dom' profesor şi erai treaz când mi-ai spus că ţi-e dor de el şi te-apuci acuma să-l jigneşti? Asta e purtare la tine, de om civilizat?
    - Nu ştiu, nu mă inderesează, dar să nu se lege de fedele noastre.
    - Eşti cam tralala, aşa ţi s-a năzărit şi prima dată când am băut noi toţi împreună la deratizare, că dom' profesor se leagă de salariul tău... Hi, hi! Recunoşti că eşti cam tralala! Să-ţi spun de ce: ăsta e un pretext, fiindcă de la început, până să vie fetele, te-ai purtat urât... Şi acum e bine? Dacă rămâi cu o stea în frunte? Fiindcă rănile în frunte nu se vindecă fără urme şi de câte ori o să te bărbiereşti o să-ţi vezi în oglindă semnul de bărbat chipeş cum eşti, o să te înfurii şi o să spargi oglinda, ha, ha...
    Începeam să mă plictisesc...
    Nu petrecerile aranjate sunt cele mai reuşite.
    Bacaloglu, a cărui ranchiună, prin ridicarea lui la rangul de şef al ecarisajului, se topise, n-avea niciun haz cu dezamăgirea lui în amor şi cu dorinţa care i-ar fi sărat inima lui bleagă, să ştampilăm femeile cu T sau C. Strelitul, nu ştiu de ce, tăcea, şi băutura îi învineţise parcă, ai fi zis că vinul alunga viaţa din el, în loc s-o biciuie. Iar "fetele" tăcute, foarte atente, stăteau parcă în aşteptarea a ceva. Poate eu îi împiedicam pe toţi să intre în universul secret al grupului lor? Agresiunea mea contra lui Calistrat îi deranjase?
    Fiindcă el nu făcuse decât să spună cuvinte, care în anumite împrejurări nu mai au nicio importanţă, mai ales dacă omul e beat, în timp ce eu azvârlisem cu paharul şi "fetele" văzuseră sânge...
    Era sigur, se speriaseră, fiindcă ridicându-mă de pe scaun şi spunând sec bună-seara, nici una nu-mi aruncă vreo privire şi nici Vintilă nu spuse ceva să mă reţină. Mă conduse însă până afară.
    - Dom' profesor, zise, şi acuma ce faceţi? Vă duceţi acasă?
    - Da, zisei, o iau pe jos şi mă duc acasă. Nu prea m-am distrat.
    El râse:
    - Nu-i nimic, lăsaţi...
    Parcă mi-ar fi promis el o altă distracţie mai grozavă, de care însă nu era sigur ca să se angajeze...
    Pornii prin noaptea răcoroasă de sfârşit de septembrie. De fapt mă distram, deşi ciocnirea mea cu Calistrat, lipsită de un fond de conflict real, avea în ea ceva gratuit, vag abstract. Paharul care i se făcuse ţăndări în frunte era însă foarte concret, un ciob i-ar fi putut nimeri într-un ochi şi la gândul că s-ar fi putut să rămână individul chior, mă înviorai şi nevoia mea de violenţă şi vulgaritate se potoli.

                                                                             V

                                              Cum se împacă însă ideea armoniei  conştiinţei noastre cu cosmosul, din prima mea carte, cu ideea apariţiei erei ticăloşilor din a doua, în care descriam o mutaţie catastrofică în conştiinţa actuală a omului? Nu se împăcau, dar nu mă neliniştii.
    Îmi spuneam că Gnoza va fi probabil actuală în clipa când dominaţia ticăloşilor va determina o reacţie a partizanilor vechilor valori şi noua religie sugerată de mine, după ce un puternic geniu o va prelua (fiindcă nu eram smintit să cred că şi eu aş fi un astfel de geniu!), se va răspândi şi va intra în conflict cu partizanii lui Belial (aşa au fost numiţi de un vizionar american cei care au determinat odinioară distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma să-şi facă apariţia, fiindcă terenul este pregătit)...
    - Cum ai putut, îmi spuse Ciceo uimit după ce termină de citit Era, să proiectezi o astfel de viziune minuţioasă şi realistă asupra viitorului nostru? Nu e nimic apocaliptic în ceea ce spui tu, ba chiar s-ar putea afirma că e o viziune practică, gospodărească, însă grea de un presentiment care te apasă la urmă ca o piatră de moară. Să ştii că nu eşti original, cineva mi-a vorbit de o astfel de carte apărută în America Latină, n-am reţinut autorul, dar titlul e Istoria universală a infamiei.
    - Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp şi mai mulţi oameni pot gândi acelaşi lucru fără să se cunoască. Are prioritate numai cel care le-a dat o mai mare forţă de expresie şi le-a scris într-o limbă de mare circulaţie. Nu m-aş mira să aud într-o zi că nici Gnoza nu e originală. Lacunele mele de informaţie, în ceea ce priveşte rezultatul ultimelor cercetări în toate ştiinţele, vor fi decisive pentru destinul acestei cărţi. Îmi rămâne orgoliul de a fi scris-o totuşi cel dintâi. Istoria aceasta universală a infamiei ce este, un tratat?
    - Nu, cică, sunt nişte povestiri!
    - Iată, deci, a mea e totuşi altceva, se referă la viitor şi e un tratat...
    - Ce ciudat, zise Ciceo, ai scris o astfel de carte neagră şi totuşi nimic nu îmi pare în tine negru.
    - Nu e nimic ciudat, s-a spus şi despre Schopenhauer, cu ironie, că în viaţa lui intimă nu era deloc pesimist şi că s-a bucurat de ea cât a putut...
    - Şi ce vrei să scrii acum?
    - Acelaşi lucru, despre conştiinţă, dar întorcându-mă acum spre infinitul mic acauzal, oceanul primordial al haosului din care se naşte tot ceea ce prinde formă. Lumea subcuantică, pornind de la aceeaşi teză: conştiinţa este esenţa universului, nu numai a fiinţei vii, ci şi a lumii fizice. În fond e vorba tot despre misterul omului, despre care s-a scris timp de două mii de ani până s-a ajuns la eşecul actual al filozofiei care a îmbrăţişat disperarea şi absurdul. Fizicienii însă şi-au văzut de treabă, ignorând neputinţa filozofilor. Vreau să spun că ne aşteaptă o nouă aventură în căutarea esenţei noastre, deschisă de fizică prin descoperirea tranziţiei cuantice, aşa-numitul colaps, fenomen fundamental al întregului univers fizic. Nu e un fenomen bun pentru logica noastră, fiindcă deşi au trecut aproape patruzeci de ani de când se cunoaşte comportarea stranie a luminii, numai unda ei există, atâta timp cât n-o priveşti, dar îndată ce un aparat de experienţă îi semnalează prezenţa, adică o "priveşte", ea dispare şi cum dăm de corpuscul (cele două entităţi ale luminii, fiind, după cum ştie orice elev, unda şi fotonul, care e o particulă), el nu mai există şi apare iarăşi unda, eveniment misterios şi ilogic, care a fost numit tranziţie cuantică, sau colaps, pus sub ecuaţie de Schrodinger, după atâta timp deci tot nu se ştie mai mult despre acest fenomen acauzal. Acauzat? Şi totuşi universul mare cauzal, şi călăuzit de legi, se sprijină pe el. Deja de la Aristotel, prin Fizica, aflăm că Anaximandru afirma acelaşi lucru, pe care instrumentele noastre de experienţă l-au descoperit: nici apa şi niciun alt element nu stă la baza lucrurilor, ci ceva diferit care e fără margini şi din care nasc, spre a exista, şi cerurile şi toate lumile din ele. Apeiron-ul ceea ce grecii numeau nelimitatul, acauzal în esenţa sa şi spiritual, conştient şi volitiv, reapare după două mii de ani lăsându-ne semne bizare în aparatele noastre de experienţă. De ce dispare fotonul îndată ce dăm de el şi apare unda? Şi apoi reapare fotonul? Ai zice că e o joacă de-a v-aţi ascunselea. Putem noi să evităm să gândim, ieşind din fizică (pentru că fizicianul nu poate explica ceea ce aparatele sale nu arată), şi numai astfel mai putem raţiona, că între noi şi evenimentul numit tranziţie cuantică nu s-a produs o atingere de care atât experimentatorul cât şi fotonul sunt conştienţi?
    Lumina refuză să se lase "văzută" aşa cum există ea în univers, ca realitate complementară (undă-foton), formând un singur fenomen. Poţi să ai un frison! Noi care considerăm că doar viaţa vie poate avea astfel de reacţii, că lucrurile "moarte" sunt moarte de-a binelea, poţi să te uiţi la o piatră cât vrei şi nimic nu se întâmplă între tine şi ea. Chiar nimic? Asta nu vrea cumva să spună, adică acest joc de-a v-aţi ascunselea al luminii, că nimic nu se petrece în natură fără ca cineva "să ştie"?
     Sau mai precis, fără intervenţia unei conştiinţe?
    Până acum am considerat lumina drept dulcea undă venită din soare să ne încălzească chipurile şi să germineze pământul. Şi deodată aflăm...
    Ciceo nu vroia să arate că e aiurit de ceea ce auzea. Părea gânditor.
    - Chiar s-a demonstrat chestia asta? zise el cu acea bănuială a omului obişnuit că multe drăcovenii se pot spune, dar nici una nu rezistă gândirii practice şi obişnuite care, ca să înţeleagă ceva, porneşte totdeauna de la cauză la efect.
    - Adică cum să crezi, surâse el, că uitându-te la o piatră, piatra ştie şi ea de chestia asta? Auzi, dragă, se adresă el nevesti-sii care tocmai ne aducea un platou cu sandvişuri, ce zice Petrini, că sandvişurile astea la care ne uităm noi acum şi o să le mâncăm ştiu şi ele de noi...
    Izbucnirăm toţi trei în râs. Ciceo chiar se aiurise, multă vreme după aceea, deşi schimbasem subiectul, o lumină de stupoare îi stăruia în priviri şi vedeam clar că dacă aş fi continuat pe aceeaşi temă l-ar fi apucat neliniştea...
    Curioasă însă, doamna Pop, care îşi cunoştea bine bărbatul, observă, desigur, că soţul ei nu mai gândea cu toată mintea şi reveni:
    - Ce era cu sandvişurile acelea?
    - Să le lăsăm, confirmă el supoziţia mea, altfel nu mai dorm la noapte.
    - Ba vreau să ştiu, zise ea, n-o fi vorba de bau-bau!
    - Chiar bau-bau, dar nu pentru copii, Lavinia, zise Ciceo, e vorba de o nouă dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dar demonstrată prin comportarea fără logică a elementelor.
    - Dumnezeu e ilogic acum? zise doamna Lavinia. Nu mai e bunul părinte care să ne bage în rai sau în iad după faptele noastre?
    Soţia lui Ciceo era juristă. Se cunoscuseră ca "adversari"... Ea apăra interesele unei uzine faţă de un salariat care câştigase în instanţă să i se plătească salariul din urmă pe timp de un an cât timp fusese concediat pe nedrept; uzina refuza totuşi să execute hotărârea judecătorească; salariatul i se adresase personal lui, lui Ciceo, care judecase conflictul de muncă, întrebându-l foarte nedumerit ce valoare are un verdict în justiţie, dacă practic, totuşi, o uzină nu ţine seama de el?
    Şi atunci se întâlniseră ei doi, Ştefan Pop, judecător, şi Lavinia Mureşianu, şefa serviciului juridic al acelei uzine.
    - Consideraţi că hotărârea noastră a încălcat legislaţia muncii? o întrebase el.
    - Nu tocmai! răspunsese ea.
    - Aveţi dubii? Atunci de ce n-aţi făcut recurs?
    - Avem dubii asupra orientării politice a salariatului.
    - Plătiţi-i salariul din urmă conform hotărârii noastre şi lăsaţi alte organe să-l dea în judecată pentru orientarea lui politică.
    - Ar însemna să-l băgăm la zdup, lucru pe care nu-l dorim, răspunsese jurista. E un vestit maistru oţelar, dar face pe tiranul la cuptorul S.M., nu ţine seama de nimeni, nu formează cadre, păstrează "secretul" numai pentru el şi face "grevă" când nu i se plăteşte cât cere.
    - Ei, cât cere?
    - Mult! De patru-cinci ori salariul tarifar.
    - Înseamnă că l-aţi mai plătit...
    - Da, în speranţa că ne va forma cadre noi.
    - Totuşi oţelarii lui au depus favorabil.
    - Da, dar nu vă întrebaţi de ce a aşteptat un an de zile până să ne dea în judecată, după ce l-am concediat?
    - Nu, de ce?
    - A aşteptat să-l chemăm înapoi, să ne ploconim în faţa lui, cum se mai întâmplase.
    - Deci v-aţi mai ploconit?
    - N-am avut încotro.
    - Şi ce s-a întâmplat de nu l-aţi mai rechemat?
    - Am cerut Reşiţei să ne detaşeze temporar un maistru oţelar şi ne-a trimis unul care nu e chiar "regele oţelului", ca maiestatea-sa Truţan Gheorghe, dar care a acceptat totuşi să-şi dezvăluie secretele băieţilor de pe platou şi să ne formeze cadre. E un maistru mai tânăr, căruia nu-i umblă gura toată ziua lăudându-şi vechii patroni şi partidul socialist în frunte cu Titel Petrescu, pe care noi, comuniştii, cică, l-am fi curăţat.
    - Aşa deci! Totuşi nu pentru acest diferend politic l-aţi dat afară.
    - Şi pentru! Toate la un loc.
    - Facem disjungerea necesară, dintre conflictul de muncă şi opiniile publice, îi plătiţi salariul din urmă şi în ceea ce priveşte reprimirea lui în uzină faceţi recurs şi invocaţi motivele politice, nu atât de grave încât să facă obiectul unui proces ca atare, dar incompatibile cu o reangajare.
    - Aşa deci! exclamase tânăra juristă, credeţi că nu ne-am gândit? Dacă invocăm motivele astea, el va fi de faţă şi nu numai că nu le va nega, ci şi le va susţine ridicând glasul cu vehemenţă. Aşa e el, un astfel de tip! Nu-l interesează ce s-a schimbat în jurul lui. Oţelul, altceva nu ştie, şi Titel Petrescu! Vă închipuiţi că procurorul nu e pus acolo să facă pe filozoful, să-şi dea seama că bătrânul oţelar e de fapt un om simpatic şi inocent în iluziile lui social-democrate.
    - Fir-ar să fie! exclamase şi tânărul judecător. Ce e de făcut? Totuşi, ce vă împiedică să-i plătiţi salariul din urmă?
    - Nu atât salariul vrea el, fiindcă e un om cu stare, are casa lui, băieţi profesori care câştigă, şi mai ales (aici e buba!) nu ştiu câte iugăre de pământ la ţară, multe, pe care le cultivă nevastă-sa; e ameninţat să fie trecut la chiaburi dacă se află că nu mai e oţelar. Am vorbit cu el! Ar renunţa la salariul din urmă dacă l-am reprimi.
    - Reprimiţi-l!
    - Nu vrea directorul! Nu mai are încredere în el, l-am mai reprimit, cum v-am spus, de câteva ori! Are dreptate, bătrânul nu-şi mai poate schimba mentalitatea, am avea numai necazuri cu el şi până la urmă tot aici am ajunge.
    - Bine, colega, dar atunci de ce v-aţi prezentat atât de nepregătiţi la proces?
    Aici tânăra juristă tăcuse un timp, apoi exclamase:
    - Nu vă amintiţi? Martorii noştri au trecut de partea lui şi erau aceiaşi băieţi care veneau la direcţie şi se plângeau că maistrul Truţan nu-i învaţă şi pe ei nimic, îi înjură de mamă şi le trage mereu şuturi...
    - Cât e de bătrân?
    - Cincizeci de ani! Arată mai bătrân, din pricina mâncării şi a băuturii, e un fel de John Falstaff, dar pe care nu l-a văzut nimeni râzând...
    - Aţi văzut piesa? Cum e, domnişoară, mă refer la interpreţi, bineînţeles!
    - Încă n-am văzut-o, dar am recitit-o. Aşa fac totdeauna înaintea unui spectacol cu piese mari, nu pot urmări debitul actorilor, care au tendinţa să înghită pe nerăsuflate textul, ca să-şi pună jocul lor în valoare şi nu sensurile adânci ale piesei. Mă şi enervez când îi văd cum nu gândesc deloc la ceea ce le iese din gură şi atunci recitesc piesa dinainte, mai ales când e vorba de Shakespeare...
    - Şi mai aveţi curiozitatea deznodământului?
    - Bineînţeles! Mă încântă mereu surpriza replicilor şi poezia care curge din ele... Dar dacă actorii sunt chiar proşti, sau rău distribuiţi în roluri, mi se întâmplă să şi ies din sală. Se spune însă că spectacolul ăsta ar fi chiar bun.
    - Domnişoară, îmi permiteţi să vă invit eu la acest spectacol?
    Domnişoara acceptase şi după un an se căsătoreau. Băuseră la nuntă vin trimis de "regele oţelului", din pivniţele lui de la ţară...
    Până la urmă fusese reprimit la cuptoarele S.M., dar fără prerogativele de altădată şi mai ales după ce judecătorul îl avertizase că un nou conflict cu uzina, justiţia nu-l va mai soluţiona în favoarea lui.
    Îmi povestiseră toate acestea cu mult mai multe amănunte şi cu acea undă secretă de emoţie în glas cu care învăluim adesea tot ceea ce s-a întâmplat cu noi când am întâlnit fiinţa iubită.
    Ceea ce mi se părea însă incredibil mie, care eşuasem cu atâtea fiinţe iubite, era faptul că eroii acestei reuşite erau aci de faţă şi nici un gest, nicio umbră în priviri, nicio pândă a unui gând neexprimat nu sugerau că peste această poveste în care un judecător şi o juristă se îndrăgostiseră unul de altul, cu chipurile aplecate într-un dosar (care conţinea o semnificativă existenţă întârziată într-o lume la care nu se putea adapta), nu trecuse nicio furtună, nici un nor greu care să le zgâlţâie sau să le întunece senina lor iubire (deşi ceva trecuse, când el îşi dăduse demisia ca judecător şi începuse să practice avocatura: s-ar fi putut să n-o practice, să fie adică respins ele barou şi el ştiuse că o astfel de primejdie fusese reală), îi pândisem ani în şir în timpul vizitelor mele: era cu putinţă, îmi spuneam, să nu se ascundă în spatele acestei armonii le bourdonnement sourd du desordre fatal care zace în orice fiinţă umană, aşa cum descoperisem eu întâi la Nineta Romulus, apoi la Căprioara, după aceea la Petrică, şi total, din plin, copleşitor, la Matilda?
    Până şi mama fusese silită, ca să-şi recapete liniştea, să o rupă în floarea vârstei, fără să se despartă, cu tatăl meu. (O chinuia gândul că omul de care ea se îndrăgostise o mângâia şi o săruta de faţă cu ea pe sora ei mai mică şi nimic n-o putea face să creadă că se mulţumiseră amândoi doar cu aceste sărutări a căror vinovăţie era rău mascată de rudenie; şi pe ea o sărutase astfel, cu aceeaşi privire aprinsă, cu aceeaşi jubilaţiune oarbă a instinctului triumfător; nu acceptase să i se turbure pentru toată viaţa sufletul! mai bine nu! mai bine fără el, decât să pună stăpânire pe clipele ei viermele scârbos al geloziei... de ce nu putuse redeveni senină acceptându-l aşa cum era? Pentru că presimţise ce era în ea, murmurul, rumoarea din adâncuri a dezordinei, o auzise în acele clipe de trădare şi, desigur, se speriase...)
..................................................................................................