5.
Vasăzică povestise totul alor ei! Şi eu care crezusem că viaţa noastră în doi e un secret! Te pomeneşti că ştie tot oraşul, poate chiar şi Ion Micu...- Singură spui că n-o să mă apuc eu acuma să cred despre mine ceea ce îmi spui tu. Încât, continuai eu paşnic, e zadarnic să mai insişti! Nici eu n-o să mă apuc să-ţi spun că între mintea ta şi a unei măgăriţe nu e nici o deosebire. Una că nu te-aş putea convinge, al doilea că nu sunt nici eu de fapt convins, deşi am avut multă vreme senzaţia asta netă, care separă un om de un animal, când ne aflăm în preajma lui: vezi că are ochi, are gură, cu care mănâncă ca şi un om cu care te înţelegi, se dă la o parte când îi spui să se dea, munceşte când îl pui la ham şi totuşi simţi tot timpul că între tine şi el e un zid, un gol de netrecut, în ciuda comuniunii cu el a unui sentiment care nu se desminte, că suntem amândoi fiinţe vii, care ne ajutăm unul pe altul în această viaţă şi într-o zi vom avea aceeaşi soartă, adică vom muri. Da, am avut de multe ori această stranie senzaţie că acest gol, acest zid invizibil există şi între noi doi, dar n-am încercat niciodată să te insult şi să-ti spun, ba chiar pot să afirm că acest gol şi acest zid m-au fascinat totdeauna, mi-au mobilizat toate forţele sufleteşti să trec prin acest neant şi uneori mi-a reuşit, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Ai avut tu grijă să-mi sugerezi că totul e zadarnic... Şi totuşi nu sunt convins că ai o gândire de măgăriţă. Eşti o măgăriţă biblică, vorbeşti... Vezi cât de puţin sigur sunt chiar în judecăţile mele rele despre tine, în schimb tu plesneşti de convingere în ale tale. Îţi faci bărbatul nemernic, abject, ticălos, canalie... Pe ce te vei fi bizuind? Îţi spun drept, te invidiez! Joci tare!
- Pe ce mă bizui? ridică ea vocea. Pe ce mă bizui? Ajunge să mă uit la tine şi să-mi apară convingerea că nu mă înşel. Numai felul cum rânjeşti, dacă te-ai vedea... (Nu rânjeam niciodată!) Nu ştiu cum o să scap de greaţa pe care o simt la gândul că m-am culcat atâţia ani cu tine, că te-am lăsat să te apropii de mine!
Izbucnii în hohote.
- Totuşi ai o minte de măgăriţă, deşi vorbeşti, îi spusei schimbându-mi cu o mare satisfacţie picioarele pe birou, altfel n-ai proiecta acest sentiment asupra trecutului. Când nu mai iubeşti, poate să apară şi această repulsie, această greaţă pentru un om care nu-ţi mai place, dar asta nu înseamnă că a existat totdeauna. Există acum, asta da, şi un om curat, un ins care face bravadă de puritate sufletească, nu aruncă ceea ce simte acum peste ceea ce a simţit altă dată. Fiindcă se naşte o îndoială: cum ai putut suporta această repulsie atâţia ani? Cine se înşală atât de grosolan atâta vreme n-are şanse să-i apară convingerea că nu va cădea într-o murdărie şi mai mare. Vrei să-ţi exemplific cu ceva, dacă e vorba să ne luăm după ceea ce ne apare că ar arăta celălalt? Mai înainte, în hol, în timp ce eu îţi puneam o întrebare, cum ai îndrăznit să te duci la amantul tău să mă salveze el pe mine (întrebare la care n-ai răspuns, ţi-o pun şi acuma), ai avut tot timpul pe chip un surâs murdar. Nu-ţi spun ce-aş fi putut gândi eu în clipele acelea, ce-mi sugera acel surâs, pe care îl mai văzusem odată, pe vremuri, fiindcă eu nu mai mă iau după semne de-astea, care ne pot înşela, cum s-a întâmplat atunci, în acea noapte nefericită, când te-am lovit... Nu vreau să-mi aduc aminte, dar de-atunci m-am hotărât să nu mai interpretez rânjete, surâsuri, clipiri din ochi, care pot avea cu totul alte mobiluri decât ceea ce îmi pare mie. Tu vroiai să-mi spui că eşti însărcinată şi mie mi s-a părut că exprimai opinia tâmpă a unei soţii care nu crede că e ceva de capul bărbatului ei! Rânjeai spunându-mi că nu mi-ai distrus "opera" apropos de spartul biroului şi răsfoirea caietelor mele. Înţelepciunea, Matilda, e un drum pe care tu nu l-ai străbătut şi nici n-o să-l străbaţi vreodată şi în asta constă tăria ta... Te-ai măritat de trei ori, te mai măriţi a patra oară! Ei şi? Poţi să te măriţi şi a cincea oară şi de ce nu şi a şasea? Bine că ai făcut un copil care te salvează de la derută!
- Aha, exclamă ea sarcastică, va să zică pe-asta te-ai bazat tu când te purtai cu mine mai rău decât cu o vită (ai şi spus adineauri că simţeai că sunt o vită) că n-o să mai mă despart de tine fiindcă mă mai despărţisem înainte de doi bărbaţi! Te-ai înşelat amarnic!
- Bine, zic, m-am înşelat, se mai întâmplă, îmi pare rău, sunt chiar mâhnit, şi ce mă-ta ai vrea să fac? Ai aerul că ar trebui să fac ceva!
- Să te spânzuri, şuieră ea cu o intensă ură (şi un alt sentiment îi ţâşni, orbind-o, pe sub acest şuierat), ţi-am spus, zise, să nu mă mai înjuri. Îţi crap capul, şi într-o clipă fu în picioare, se apropie de birou, puse mâna pe singurul obiect de pe el, un presse-papiers mare de cristal şi îl ridică în aer: avu doar o clipă de ezitare, apoi mi-l aruncă de-aproape drept în cap.
Mă avertizase într-o zi şi se ţinu de cuvânt. Avusei şi eu o secundă de ezitare: să mă feresc sau s-o sfidez? Nu mă ferii decât când bolidul ţâşni; izbi în braţele mele care se ridicaseră fulgerător şi îmi acoperiseră fruntea. Totuşi un colţ al presse-papiers-ului pătrunsese printre degete fiindcă de îndată simţii ceva cald cum mi se prelinge pe obraz şi îmi văzui şi dosul palmelor şi apoi parchetul stropit de picături groase de sânge. Foarte groase, roşii şi late, şi cu stropi.
Citii pe chipul ei cum arăta al meu, desigur o mască însângerată care îi inspira groază, dar nicidecum regretul pentru ceea ce făcuse. Dacă aş fi zărit cea mai mică urmă că s-a trezit din rătăcire, furia mea s-ar fi retras. Atunci sării şi îi tăiai zadarnic drumul spre uşă, fiindcă nici nu se gândise să fugă.
- Să nu te-apropii, zise, fiindcă îţi scot ochii şi n-o să mai vezi lumina zilei.
Şi fiindcă mă apropiam, în timp ce se retrăgea încet spre fereastră:
- Atenţie, strigă, unul din noi doi nu va mai ieşi viu din această odaie.
De ce? mă întrebam... A, da, îmi trecu prin faţa ochilor ca o fantasmă, revelaţia, ceea ce îi spusesem, da, toate cuvintele mele o loviseră adânc şi nu înjurătura. Aha! Nu suportă, în timp ce eu trebuie să suport... Eu trebuie să fiu blând... Da, aş fi fost, dar ea vroia să şi fugă la viitorul ei bărbat, să-mi ia şi copilul şi să mă şi spânzur. Şi de ce toate acestea? Desigur, fiindcă am iubit-o foarte tare, de ce altceva?
Holbată la chipul meu, nu observase că în acest timp îmi desfăcusem pe nesimţite cureaua de la pantaloni, avui chiar timp să ţin catarama în mână, nu vroiam să desfigurez halucinantul ei chip, care şi acum când o priveam îmi era drag...
Reacţia ei fu târzie când o croii totuşi peste faţă cu atâta violenţă încât în aceeaşi clipă mi se făcu întuneric în cap. Se repezi spre mine şi mă trezii cu ghearele ei în gât; le desfăcui cu greu şi înţelesei că dacă n-o lovesc, o mare incertitudine ar fi planat asupra sfârşitului acestei încăierări, eu încercând s-o cruţ, ea nedând înapoi de la orice-ar fi...
- Ah, strigai cu disperare, cu greaţă şi cu mânie, şi îi dădui peste acelaşi obraz una după alta trei palme care o culcară la pământ.
Fuseseră chiar atât de năprasnice? Căzuse cu faţa în sus, cu braţele în lături şi cu un picior în dezordine care îi ridicase rochia. Mă ustura gâtul, mă ştersei cu un gest mecanic. Dosul palmei mi se retrase plin de sânge proaspăt. Respirai adânc: bine că se sfârşise.
- Ridică-te, îi spusei, am ajuns departe, un final demn de timpurile moderne.
Dar ea nu se trezi, nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. Mă apropiai, mă lungii alături de ea şi îi şoptii în ureche:
- Trezeşte-te, Matilda, ei, haide, o să scapi de mine, adio! Te aşteaptă noua ta viaţă, sus, iubito, coşmarul tău a luat sfârşit! Vei fi regina Angliei, supuşii unui imperiu, deşi emancipaţi, vor privi chipul tău pe bancnote şi în hohotele lor de râs respectuoase, te vor iubi... Păstorii din Australia, popoarele primitive din deserturi, care trăiesc mâncând viermi şi lăcuste prăjite, se vor închina reginei mame... Ce idioţenie... Matilda, trezeşte-te!
Şi îmi apropiai gura de a ei şi începui s-o sărut, s-o mângâi netezindu-i tâmplele... Sărutam o gură întredeschisă, fierbinte, dar străină şi fără respiraţie. Şi o mare tăcere mă înconjura.
- Matilda, îi şoptii, iar, luând-o în braţe, iubita mea, hai, trezeşte-te (şi în clipele următoare o iubii ca totdeauna pregătit să-i aud răcnetul de împotrivire, dar nu fu niciun răcnet). Sunt eu, bărbatul tău, asta n-a însemnat nimic niciodată pentru tine? O, tu, pe care te-am adorat, nefericită fiinţă pe care lumina soarelui te va mai lumina încă, nu mă vezi, nu mă auzi? Matilda! Pe tine te chem! Trezeşte-te!...
Şi dacă moare? îmi trecu prin cap. Mă ridicai şi rătăcii prin birou asaltat de gândul că astfel se petrec nenorocirile, şi ucigaş e cel care a lovit cel mai tare, chiar dacă... Da, în faţa morţii orice justificare sporeşte vinovăţia... Şi ce dacă... Trebuia pentru asta... Dar dacă... Aha! Şi dacă aplic varianta Vintilă? Cum, dar o şi aplicasem... Trebuia dusă până la capăt...
Ieşii şi intrai în bucătărie, smulsei de lângă chiuvetă o găleată, o umplui cu apă şi revenii în birou. Fleoşc! o aruncai peste ea. Sări în sus cu un ţipăt înalt şi putui aprecia cu satisfacţie eficienţa metodei. Era vie, rezistase declaraţiilor mele patetice de dragoste, sărutărilor şi mângâierilor mele, neliniştii paşilor mei... Dar cum? Apa e elementul în care s-a produs şocul primordial al naşterii vieţii, un trăsnet şi lanţul de aminoacizi a început să palpite...
- Niciodată n-o să-ţi iert asta. M-ai violat în timp ce eram leşinată!
Şi se ridică împleticindu-se, în timp ce apa îi curgea şiroaie din creştet până în tălpi.
- De unde ştii, îi zisei, că te-am violat, dacă erai leşinată?
- Nemernicule, o să mi-o plăteşti.
- Ba te rog să păstrezi o amintire de neşters a acestor clipe, niciodată nu te-am iubit mai mult...
- O să sap în faţa casei mele o groapă şi o să arunc cu mâinile mele pământul peste coşciugul tău.
- O să dau cu usturoi pe la pragurile casei mele şi n-o să mai poţi intra niciodată înăuntru...
Era o combinaţie între metoda Vintilă şi varianta Acojocăriţei. La care se adăuga ceea ce între cei doi nu se petrecuse: despărţirea. O aşteptam. Între mine şi Matilda cuvintele îşi pierduseră înţelesul. Eram amândoi muţi, totul fusese spus, tot ceea ce vedeam îmi era străin, urechea ei, da, urechea care îmi fusese atât de dragă îmi părea a fi a unei vampiriţe, paşii pe care îi iubeam în mişcarea lor îmi păreau acum diformi, mâinile mari de care mă ataşasem, dar care ridicaseră asupra mea presse-papiers-ul greu de cristal, labe simieşti bune pentru copaci...
Pe această catastrofă nici ea nu îndrăzni să aibă chiar de îndată vreo iniţiativă. Ai fi zis că nimic n-avea să se schimbe....
XXVIII
Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există.
Suntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gândim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfârşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gândim, dar această bună zi o să fie cândva, nu acum, până atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.
Astfel gândeam în timp ce medicul se uita zadarnic şi îndelung în gâtul meu, să vadă ce am.
Curând după întoarcerea Matildei de la Bucureşti şi scena de violentă dezgolire care urmase, răguşisem cu totul, abia mai puteam rosti cuvinte.
- Nu e răceală, mormăi specialistul, totul e curat, amigdalele, faringele, laringele... Trebuie să fie o infecţie, să facem nişte analize şi atunci, dacă va fi cazul, îi tragem cu penicilină.
- Infecţie de la ce? zisei.
- De la nimic, răspunse el dând din umeri. Chiar când nu detectăm un proces inflamator, infecţia poate fi prezentă.
Sau cancer, gândii. El apare astfel, fără dureri şi fără procese inflamatorii.
- Aţi avut vreun sifilis? zise medicul.
- Nu!
- Lucraţi în mediul toxic?
- Da, am lucrat.
- Unde?
- La Baia Sprie, în minele de plumb, zisei, dar sunt doi ani de-atunci... În ultima vreme am lucrat câteva luni la deratizare.
- N-are importanţă că a fost acum doi ani, zise el trecând peste precizarea ultimă, iritările astea pot apărea şi după zece ani, de pildă în împrejurarea de care vorbiţi, o reintrare într-un mediu toxic... Cât aţi lucrat în mină?
- Un an...
- N-ar fi o cauză obligatorie, fiindcă ar însemna că majoritatea minerilor, sau în orice caz un procent mare, să... deşi... în sfârşit, n-am auzit de îmbolnăviri alarmante în astfel de mediu... Vi se dădea lapte?
- La început, da, pe urmă a fost mai rău, dar am plecat...
- Unde?
- La canal...
- În copilărie aţi suferit de gât?
- Da, de amigdale, dar treceau singure...
- Altfel vă simţiţi bine?
- Nu prea, dacă mă uit fix într-un singur punct, când stau culcat, obiectul se dublează, îl văd cu ochii mei cum...
- Ar putea fi diplopie, dar mai sigur e o oboseală, o avitaminoză... Câte ore stăteaţi în mină?
- Şi unsprezece!
- Nu mă pronunţ, o să vă vadă un specialist... Trebuie să vă internaţi...
Iată ce simplu e, gândii apoi ieşind în stradă. O să mă internez şi o să ies cu picioarele înainte. Nu, nu e bine! mă revoltai. Or să mă ducă la morgă şi cum să stau eu acolo, singur, în întuneric? Cine m-a părăsit? Unde e natura mamă? Extincţia vieţii (căci moartea nu există) trebuie să se petreacă simplu, undeva într-o pădure, la marginea unei ape, într-un ultim somn care să te facă să visezi, în timp ce auzi încă foşnetul etern al copacilor şi susurul undelor, şi să doreşti că trebuie să te trezeşti, da, de îndată, să te îmbraci şi... fiindcă te aşteaptă... minunata ei tâmplă dezvelită sub pieptănătură, surâsul ei care...despre ce tâmplă şi despre ce surâs era vorba...?
A, nu, nu ale Matildei, ale fetei care trecea. Da, iată, sunt în pericol şi fiinţa mea tot nu crede că aş putea muri, mă uit după fete, chiar întorsesem capul...
Une passante...
Dar nu dădui urmare acestor impulsuri, nu părăsii casa şi nu fugii într-o pădure, cu puţinul glas care îmi mai rămăsese îi spusei Matildei:
- Mă internez! Am cancer.
Ea ascultă fără să tresară această declaraţie, cu o răceală directă şi totală, exprimată printr-o uitătură dintr-o parte, cu pleoapele pe jumătate închise şi eu gura strâmbă, sub un rictus de infinit dispreţ, a cărui urâţenie mă făcu să mă întreb dacă mai văzusem vreodată în viaţa mea o femeie atât de pocită.
De ce într-o pădure şi la marginea unei ape? mă mirai apoi după câteva zile în spital. Trebuie să murim aşa cum trăim. Ne naştem în spital şi murim în spital, cum bine s-a zis.
Era spre seară, orele de vizită se terminaseră şi nu simţeam nicio melancolie că pe mine nu mă vizitase nimeni. Deşi trăiam în acelaşi oraş, părinţii mei erau departe şi mai departe era Matilda, cu care trăiam în aceeaşi casă. Dar repede mă familiarizasem cu salonul de muribunzi în care fusesem internat.
În stânga mea era un individ palid şi mai lung decât patul în care zăcea şi care mereu se plângea că nu poate să-şi întindă şi el picioarele măcar acum când...
- Când o să mor ce-o să-mi faci, o să-mi atârne labele peste pat... Mai bine stăteam acasă...
Sora îi răspundea surâzând că n-au alte paturi şi el mereu se văita, nu de ulcerul de care fusese operat, ci de acest inconvenient cu patu-acela. Şi sora de ce surâdea?...
În dreapta un ins urât, cu o vie privire, căutând de la mine o confirmare că nu va muri, deşi corpul lui era plin de ceva vopsit, pe burtă, pe braţe, pe picioare... Numai ochii îi erau curaţi. Pe rândul celălalt era unul care în timpul nopţii băuse apa din rezervorul de la closet, fiindcă apa din robinete se oprise: un diabetic care intra mereu în comă... Iar eu eram unul care n-avea glas.
Nu-mi făcea rău nicidecum faptul că mi se dăduse aci un pat printre aceşti condamnaţi: eram şi eu unul, deşi mi se spusese că era "provizoriu", până se va elibera un pat la secţia... Şi pronunţând cuvântul "provizoriu" sora avusese o clipire veselă din pleoape, parcă ar fi vrut să spună că totul e aşa, în general, provizoriu, şi binele şi răul, şi sănătatea şi boala, până murim, când totul devine definitiv.
- Aşa mi-a spus şi mie, îmi şopti vopsitul, şi stau aici de trei luni de zile. Mă ţin pentru experienţe, vin cu studenţii şi discută pe pielea mea... îi interesează... într-o zi m-au şi fotografiat. De ce suferiţi?
Îi făcusem un semn la gât şi gâjâisem:
- N-am 'las...
- A, n-aveţi glas! Asta trece, văd că încolo vă simţiţi bine... Se poate trăi şi fără glas, îmi spuse el cu o intensă privire deznădăjduită, eu mi-aş da şi urechile numai să scap de râia asta care îmi mănâncă pielea...
Şi îşi dezveli pijamaua să văd că nu era vopsit numai pe faţă. Îl întrebai cu o mişcare energică a capului: ce e? El înţelese imediat:
- Nimeni nu ştie ce e, zise cu o bizară mândrie, ca şi când asta constituia oricum un soi de compensaţie, niciun doctor...
Sosirea unuia nou, am observat adesea, stârneşte în cei care stau mai demult la un loc un fel de euforie generală. Tot astfel se petrecu în primele ore de la internare, prima mea zi de internare în spital.
- Cum să nu ştie? zise palidul izbind furios cu piciorul în tăblia patului. Aşa cum eu ştiu că am fost operat de cancer la stomac şi nu de ulcer, şi că n-o s-o mai duc mult, aşa ştii şi tu ce ai: boală de piele şi că într-o zi o să ţi se urce la ficaţi şi o să te cărăbăneşti de-aici gata mort. De câţi ani suferi? Ei?
- De vreo şapte ani! zise vopsitul umil, sperând parcă într-o revelaţie în favoarea sa din partea celuilalt, deşi furia aceluia nu-i promitea nimic bun.
- Şi ce i-ai spus profesorului când te-a întrebat?
- Că mă ustură aici, răspunse acela arătând cu mâna în dreptul corpului.
- Ei, acolo sunt ficaţii. Înseamnă că boala a intrat înăuntru. Degeaba te vopsesc ei pe dinafară.
Dar de ce era el furios? Şi din pricina patului, în care din când în când izbea cu piciorul, dar şi din altceva, cum aflai de îndată.
- Şi tu care credeai că o să te faci bine, că o să ieşi de aici şi o să te bucuri de ceasul meu!
Palidul mi se uită în ochi şi îmi povesti cu un glas ca de avertisment, să mă feresc de vopsitu-ăla:
- Cu o zi înainte să fiu operat a venit la mine şi mi-a cerut ceasul.
Şi trase cutia noptierei şi îmi arătă un fel de ceapă şi la formă şi la culoare, cu un lanţ mare de alamă sau de argint.
- Ceasul meu, pe care îl am de la bunicul, merge cu o precizie fixă, nu-l dau eu pe unul de-astea, extraplate, care merg după fabrica de iaurt şi nu durează mai mult de trei ani şi încep s-o ia razna. Ei, şi vine el la mine şi-mi zice: dă-mi mie ceasul să ţi-l ţiu! Să mi-l ţină, aşa a zis, dar s-a gândit că dacă muream sub cuţit să şi-l păstreze pentru el! Mă vopsitule, eu am să mor peste trei zile, dar nici tu nu apuci toamna.
Între timp se aşezase lângă mine pe pat un ţigan sau mai bine zis un om care se vedea că îşi petrecuse începutul verii undeva la mare, fiindcă era foarte frumos bronzat, nu avea trăsături de ţigan.
- Şi tu, de ce râzi? îl luă şi pe el în primire palidul. Tu o să te faci de la o zi la alta şi mai negru şi... tu o să mori în trei săptămâni! îi prooroci el. Ai venit prea târziu, boala ta e înaintată.
- Ba o să se vindece, la început era şi mai bronzat ca acum şi nici nu putea să umble, zise vopsitul.
- Şi dacă scapă ce viaţă e aia, să-ţi facă câte trei injecţii pe zi? se răsti cancerosul. O să moară în somn, o să vedeţi.
Ăsta ce i-o fi făcut? mă întrebai.
- Dumneata, zise vopsitul cu obidă, fiindcă situaţia în care te afli e destul de gravă, ai vrea să murim noi toţi şi singur să te faci bine!
- Nu se face nimeni bine, răspunse palidul mai potolit. Uite, ăla de colo, care bea la apă cu căldarea, într-o zi n-o să mai iasă din comă şi adio viaţă!
- Ba se echilibrează, răspunse acela cu un glas ştiinţific, ca al lui Vaintrub, ca şi când ar fi fost vorba de altul. Am mai avut eu dereglări de-astea şi le-am stopat.
- Da?! se miră palidul cu dispreţ. Şi atunci de ce te-au adus aci?
- Provizoriu, din lipsă de paturi!
- O să vedeţi voi provizoriu! continuă operatul cu humor. Singurul care o să scape e domnul care a venit acum. E voinic, e tunar, moartea nu recoltează victime printre tineri decât în mod excepţional. Voi toţi credeţi că sunteţi bolnavi! Trebuie să muriţi, asta e, sunteţi bătrâni, aţi trăit destul, şi nu că... El n-are glas! Ei, n-are, o să înveţe alfabetul-ăla cu degetele şi o să se descurce. O să gândească mai mult şi o să fie mai inteligent decât alţii neavând posibilitatea să spună prostii...
Toţi începură să râdă, privirile li se eliberară parcă de acea nelinişte care fără ştirea lor le licărea în fracţiuni de secundă în ochi în timpul peroraţiei palidului. Da, vorbe, glume, moartea e un mister, nimeni nu ştie când vine şi asupra cui. Uneori scapă cel mai grav atins şi dimpotrivă este luat unul care... Câte nu s-au văzut...
Şi totuşi, în ceea ce îl privea pe el cel puţin, palidul avusese o stranie previziune.
Se făcuse linişte după ce orele de vizită se terminaseră. Bolnavii îşi ronţăiau biscuiţii, aduşi de rude, fursecurile, toate acele preparate permise de direcţia spitalului, în afară de mâncarea gătită. Cei apropiaţi erau mai împăcaţi, acuma fie ce-o fi, mori tu, dar îţi trăiesc copiii, vorba ăluia cu picioarele lungi, ai îmbătrânit, e rândul altora...
Palidul însă avusese o zi grea, veniseră la el nevasta şi feciorul, un băiat de vreo douăzeci de ani care nu se apropiase de pat de la început...
- Nici n-ar fi trebuit să viu, începuse ea aşezându-se pe pat.
Era grasă, nici ea prea tânără, dar cu o privire în care pofta de viaţă şi bucuria de a trăi aveau ceva animalic şi dur care îţi stârneau invidia şi neliniştea: pe ea n-o speria nimic, iar propria-i moarte o sfida nu prin vreo gândire, ci printr-un impuls vital cinic şi nestăpânit.
- Nici nu trebuia să vii, îi şopti el cu o silă nemăsurată. Am uitat să spun sorei să te oprească la poartă.
- Pe mine să mă opreşti tu la poartă!! zise ea. Mai poţi tu să opreşti pe cineva? Ia încearcă! Nu ţi-a ajuns cât ai trăit, câte ai făcut, credeai că n-o să vie ceasul să-ţi iei adio de la curve şi beţii cu care ai tocat tot ce-am avut şi m-ai lăsat cu casa goală şi singură cu un copil de crescut. Uite-l colo! Nu tu l-ai făcut mare! Nici nu vrea să te vadă! Cum nici tu n-ai vrut!
- Nici eu nu vreau să-l văd, zise palidul. E pe modelul tău!
- A, nu vrei să-l vezi! exclamă ea sarcastică. Ia vino încoace, Puiule, îl chemă ea cu un glas din care se înţelegea că scena fusese gândită şi bine pregătită dinainte şi calculată şi această ipoteză. Nu vrei să-l vezi, lasă că vrea să te vadă el pe tine.
Tânărul se apropie şi rămase ţeapăn înaintea omului lung şi bolnav, care n-avea loc în pat şi se pare nici pe lumea aceasta, şi nici măcar gândul că lăsa în urmă un băiat.
- Uită-te la el, porunci mama. Uită-te tu, că el n-a avut timp ! N-a ştiut ce înseamnă să aibă un băiat. Uite, ăsta e taică-tău, care te-a părăsit de la şapte ani!
Vorbea cu o claritate din care puteai să-ţi dai seama că gândirea ei n-avea şovăieli şi puncte de suspensie, o gândire distilată şi pură ca un cristal, fără îndoieli că între un muribund şi un om sănătos ar putea exista vreo deosebire şi că vechi adevăruri ar putea fi cumva uitate.
- E galben, nu mai are mult de trăit, continuă ea ca şi când ar fi spus: e obosit, să-l lăsăm să se odihnească, a muncit mult. Uită-te! Uite în ce hal a ajuns! Blestemul de copil terţă. Mamă, mi-a spus (ascultă aici!, făcu ea o paranteză ameninţătoare), care e boala cea mai grea pentru un om? Cancerul, mamă! Ei, pe tata să-l lovească un cancer! Aşa a zis! Şi uite că aşa s-a şi întâmplat!
De unde o fi ştiut? Pesemne se interesase: sunt soţia lui cutare, ce boală are bărbatu-meu? Şi medicii i-or fi spus, căci familiilor li se spune...
În clipa aceea palidul îşi duse fulgerător braţul la ochi şi, până ce individa plecă, nu şi-l mai luă. Dar putea auzi!
- Nu-i nimic, reluă ea, nu vrei să-l vezi, te vede el. O! Oi fi crezând că îl impresionezi în ultimele clipe? Spune-i, Puiule, să audă ce gândeşti tu despre el, să culeagă roadele, poate se face bine şi o să-i treacă prin cap să vină să te vadă, să-ţi aducă şi el ţie o jucărie de pomul de Crăciun.
- Mamă, zise băiatul cu o voce iritată şi cu o expresie străină atât de maică-sa cât şi de omul lungit în pat, hai să plecăm!
- Auzi, vrea să plece, nu-i pasă de tine, reluă ea fără intenţia de a se ridica şi să-l cruţe. Nici n-are de ce să-i pese.
- Ieşiţi afară că vă omor, şopti palidul.
- Tu pe noi! exclamă ea parcă reflectând. Adică n-ajunge câte ne-ai făcut, vrei acum să ne omori!... Auzi, Puiule!
Devenise visătoare. Întinse mâna spre noptieră şi trase încet sertarul. Vru să-l închidă la loc, dar se răzgândi, luă de-acolo ceasul, îşi desfăcu poşeta şi îl aruncă înăuntru, după care o închise cu o puternică trosnitură.
Fiindcă în clipele acelea nu mă gândeam că Matilda ar fi putut să mă viziteze şi scena îmi devenise insuportabilă, mă ridicai de pe pat şi ieşii în curte. Când revenii spre seară, după vreo două ore, palidul era singur şi continua să-şi ţină braţul la ochi. Mă apropiai cu gândul să-i spun ceva. Îi vorbii, dar nu-mi răspunse. Îl apucai de braţ şi i-l dădui uşor la o parte.
Braţul căzu moale cu acea mişcare nefirească din care flexibilitatea controlată a unui braţ viu dispăruse. Ochii pe jumătate deschişi aveau globul alb şi asimetric, iar pupila revulsată.
Murise....
XXIX
A doua zi m-au mutat într-o rezervă de trei paturi şi veni şi medicul cu rezultatul analizelor. Se aşeză alături de mine pe pat şi cu o voce blândă şi protectoare îmi spuse că n-am nimic, niciun proces infecţios nu s-a depistat în organism.
- Chestia aia din gât e o ciudăţenie, poate să treacă în câteva săptămâni, dar poate să şi dureze, sunt fenomene care ne scapă. Există atrofieri inexplicabile, la un ochi, la o ureche! Te pomeneşti că nu mai auzi şi uneori noi aflăm de ce. Alteori nu. Şi chiar când aflăm, se întâmplă să nu putem face nimic. Nu se mai hrăneşte un ţesut şi se usucă, ca la un pom o creangă. Dacă ţesutul e o porţiune de muşchi la un braţ sau la un picior, faptul n-are nicio importanţă (dacă atrofia nu e progresivă). Dacă e la epiglotă, cum e cazul dumneavoastră, chestiunea pare dramatică, dar nu trebuie s-o luaţi în tragic, s-ar putea să aveţi o carenţă a unor vitamine din pricina anilor pe care i-aţi petrecut pe unde aţi fost. Încercăm întâi aşa să vă administrăm puternice doze de vitamina A şi C şi, dacă observăm cea mai mică ameliorare, înseamnă că asta e cauza şi o să vă faceţi bine. Şi mai avem noi şi alte mijloace! Ar trebui să mâncaţi zdravăn... O să vă permitem să vi se aducă de-acasă, fiindcă la noi, din păcate...
Nici vorbă, gândii, o să anunţ la poartă că dacă se va întâmpla să vrea să mă viziteze soţia mea, să nu i se dea voie să intre!
Prefăcându-mă somnolent şi apatic îl ascultam pe medic cu toate instinctele la pândă: ştia sau nu ştia ce e în gâtul meu? Aveam sau nu aveam "boala cea mai grea pentru un om!'' cum spusese acel băiat care fusese adus de maică-sa să vadă că blestemul său se împlinise. Era cea mai grea pentru că prognosticul era fatal, fiindcă altfel, după cum se ştia, cancerul "nu doare"... Atrofie era singurul cuvânt suspect care îi scăpase. Ce putea să ascundă acest termen din jargonul medical? Îi observam privirea, această fereastră a gândirii neexprimate, dar nu citii în ea nimic deosebit.
Se uita la mine ferm, liniştit, sigur pe el şi doar, ca să zic aşa, vârful acestei priviri parcă îmi sugera: ştiu la ce te gândeşti, nu e, poţi să mă întrebi şi am să-ţi dau un răspuns neaşteptat. Şi îl şi întrebai rărind cuvintele, ca să fiu înţeles:
- De unde ştiţi că nu e cancer?
- Are alte simptome! răspunse el firesc.
- Care?
- Chiar şi când ajunge să se vadă, bolnavul încă poate vorbi normal, în niciun caz nu ia vocea în câteva zile, cum vi s-a întâmplat dumneavoastră.
Se putea şi asta, gândii, nimeni nu putea să ştie dacă până să ajungă aici, n-o pornise demult, dar el, desigur, îmi spunea că nu, şi eu n-aveam cum să ştiu cum sunt acele "alte simptome".
Un bolnav perfid a smuls adevărul unui medic venind la el cu o radiografie pulmonară a fratelui său. Cancer! a zis medicul. Da, dar radiografia nu era a fratelui, ci chiar a aducătorului ei. Unii nu vor să ştie, preferă speranţa, alţii, dimpotrivă, preferă certitudinea în locul îndoielii, mai chinuitoare pentru ei decât adevărul brutal. Eu făceam parte dintre cei care ar fi vrut să ştie, neiluzionându-mă; nemiloasa boală tot îşi va insinua cu încetul prezenţa şi mă va sili să-i acord drepturile ei.
O să găsesc eu un truc ca să aflu, îmi spusei, deocamdată să vedem ce efect va avea tratamentul cu sus-numitele vitamine, ultima modă...
- Aţi mai avut cazuri ca al meu? zisei.
- Bineînţeles! făcu medicul.
- Şi?
- Unul şi-a pierdut glasul după un pahar de apă cu gheaţă! Asta e! ridică el din sprâncene, cu humor.
- Şi nu şi-a revenit?
Dădu din cap cu sensul: cum şi-a revenit el să nu mai vorbim.
- Mai rău decât vorbiţi dumneavoastră acum... Alţii au gâtul mai slab decât poftele şi trage-i pe el, săracu, mahorcă, alcooluri tari, nu-i dau o clipă de răgaz să-şi vină în fire. Ţine cât ţine, pe urmă... cancer! Nu sunteţi fumător!
- Când şi când, zisei.
- Şi nici...
- Nu!
Îmi puse mâna pe picior:
- Facem aşa, începem cu tratamentul şi trebuie să vă treacă!... Dacă vreţi să vorbiţi la telefon cu doamna Matilda, mai spuse el surâzând cu simpatie, veniţi la mine în birou. Aripa asta unde ne aflăm a fost construită de ea acum trei ani, adăugă ca şi când aş fi fost mirat că o cunoştea. O personalitate foarte puternică soţia dumneavoastră... înţelesei cui datoram scoaterea mea din salonul de muribunzi şi solicitudinea specialistului...
Da, o personalitate foarte puternică! N-o putea împiedica pe ea un portar să vină să mă vadă, deşi lăsasem un bilet la poartă cu numele ei scris de mâna mea, să nu i se dea voie! Şi bineînţeles nu în zilele de vizită când putea fi aşteptată (o aşteptasem!), ci când vroia ea.
În mod curios, intră în rezervă cu aer umil, însă pe chip cu o expresie de o răceală înspăimântătoare. Mă ridicai şi îi făcui loc pe pat, dar ea parcă nici nu mă văzu, se opri în dreptul ferestrei şi începu să se uite afară. Pe urmă puse mâna pe clanţa uşii-fereastră, o răsuci şi ieşi pe terasă. Înţelesei: vroia să-mi vorbească şi nu dorea să fie auzită de cei doi bolnavi din rezervă. Ieşii după ea şi ne aşezarăm în şezlonguri.
Dar mă înşelasem, timpul trecea şi gura ei rămânea mută, şi nici nu părea că are de gând s-o deschidă. De ce venise totuşi? Se uita fără să clipească peste grădina cu alei asfaltate a spitalului şi nu făcea niciun gest, încremenită parcă într-o încordare inumană. Mă uitai la mâinile ei, dar nu erau încleştate, cum mă aşteptam.
Era după-amiază şi lumina soarelui care inunda terasa îi inunda şi chipul. Mă uitai la acest chip şi îl văzui îmbătrânit cu zece ani, cu puzderie de riduri în jurul ochilor, cu gura care începea de pe acum să semene cu a unui bărbat, cu bărbia anunţând viitoarea babă. Şi totuşi o tandreţe adâncă se urcă în mine contemplând acest chip devastat nu atât de ani, cât de nefericitul ei temperament şi mai ales de aversiunea pe care i-o inspiram.
Deodată se uită la mine parcă prinsă de o intensă alarmă. Îmi ghicise tandreţea? Îmi văzuse chipul care o exprima?
- Dă-mi cheile de la casă! zise.
Nu înţelesei, avui o clipă de ezitare, vrusei s-o întreb de ce, dar renunţai, mă întorsei în rezervă, luai cheile din sertarul noptierei şi i le adusei.
Le vârî în poşetă, dar nu plecă, aşa cum mă aşteptam.
Atunci îi spusei:
- De ce îmi iei tu cheile?
Tresări parcă uluită:
- De ce?! zise. Tu n-o să mai ai nevoie de chei pe acest pământ!
Şi ochii i se albiră ca odinioară şi încrucişându-se ca un fulger cu ai mei nu mai ştiui dacă ură sau iubire ţâşnea din privirea ei parcă sălbăticită.
Se ridică şi ieşi fără să se uite înapoi, deşi o însoţii câtva timp pe lungul culoar cu o mică speranţă că s-ar putea opri şi să aflu... Apoi rămăsei în urmă. Ce mai puteam afla?! Dădui din umeri: vrusese să mă lovească, dar mă simţeam liniştit... Bine, n-o să mai am nevoie de chei pe acest pământ! Ei şi?
- Chiar te bucuri atât de tare? întrebai umbra, fantoma a ceea ce fusese odată Matilda. Bucură-te, dacă alte bucurii nu ţi-au mai rămas!...
Şi în timp ce eram încă în spital şi fără glas, Matilda divorţa aşa cum spusese, în două săptămâni, şi părăsi oraşul. Citaţia mi-o aduse mama la trei zile după vizita Matildei, dar nu mă prezentai în instanţă.
- Ţi-a trimis lucrurile la noi, zise mama, hainele şi cărţile. Taică-tău s-a bucurat că ai scăpat de muierea asta pe care nimeni n-o înţelege. Ce-o fi vrut de s-a măritat cu tine, dacă n-a vrut să faceţi casă împreună.
Dar eu ştiam şi îi spusei mamei:
- E bătrână!... A îmbătrânit foarte repede!
- Nu e ea aşa bătrână, zise mama, ţi se pare ţie, care eşti mai tânăr, dar la treizeci şi ceva de ani nicio femeie nu e bătrână...
Aş fi vrut să-i răspund că Matilda e bătrână în sufletul ci şi că foarte curând va îmbătrâni şi la trup şi n-a putut suferi gândul că tocmai atunci eu voi fi mult prea tânăr pentru ea, dar nu aveam glas să-i pot spune atât de multe cuvinte.
- A fost Tasia pe la noi, continuă mama (să ştii că femeia asta ţine la tine), şi ne-a spus un secret. Vrea să nu-ţi pară rău după ea, cică în ăi trei ani cât ai lipsit tu, o vizita unul Mircea, un şef mare care acuma e şi mai mare şi că după divorţ se duce după el la Bucureşti şi se mărită cu el. Că ar trebui să-ţi iei un avocat şi să încerci să obţii fetiţa, dar tot ea spune că nu poţi să te lupţi cu Mircea ăsta, tot n-ai să reuşeşti... Lasă, mamă, adăugă ea ca şi când ştirea m-ar fi lovit, o să-ţi faci tu copiii tăi, nu te necăji...
Mama se apropie şi mă mângâie ca pe vremuri.
- Te-ai făcut galben, îmi spuse, nu te mai gândi... gândeşte-te mai bine să te faci sănătos mai repede... Pe Silvia o să poţi s-o vezi când vrei, i-a spus Tasiei că oricând poţi să te duci la Bucureşti, s-o iei cu tine şi s-o ţii o săptămână... N-a fost să fie, mamă, mută-ţi şi tu gândul în altă parte!
Surâsei şi îi sărutai mâna.
- Mi l-am mutat demult, îmi pare rău numai de fetiţă, care începuse să se lege de mine, îi spusei, uimit că vocea parcă îmi revenise.
- Nicio grijă, zise mama, o să rămână legată. Niciun copil nu-şi uită părinţii, orice-ar fi...
Şi abia acum îşi aduse aminte că venise la mine cu sacoşa plină, o puse pe pat şi scoase din ea o mulţime de pachete... Pui fripţi, ouă, plăcinte, prăjituri mici făcute de ea, pâine caldă tot din cuptorul ei şi o sticlă de vin roşu.
În mod curios mi se făcu foame şi începui să mănânc flămând, trezit parcă la viaţă, şi ca şi când ştirile aduse de ea ar fi trebuit sărbătorite; desfăcui şi sticla de vin pe care o băui toată simţind că aş mai fi băut una dacă aş mai fi avut...
Mama se uita la mine cu mâna la gură, gest de odinioară când suferinţa ei că trebuise să audă cuvintele rele ale băiatului care nu ştia ce spune îi rănise sufletul.
Îi apucai mîna şi i-o dădui la o parte: nu, nu era de suferinţă, mama zâmbea, văzuse pesemne ceva pe chipul meu, un lucru pe care îl ştiu numai ele şi nu-l spun, un mare secret simplu: copilul e liniştit, e curat, e liber... îi e foame, nu e atent la ea, gândul îi zboară la ale lui... da, dar e tot al ei, pentru totdeauna.....
PARTEA A ŞASEA
I
Abia după patruzeci de zile de tratament începui să observ o ameliorare a bolii de care sufeream. Dispărură, şi falsele fenomene de diplopie, efect mai degrabă al unei mari oboseli, după cum reconfirmă oculistul, oboseală adâncă, acumulată în cei trei ani de muncă forţată.
Oricum, nu aveam cancer şi bucuria că scăpasem, a doua oară în viaţa mea, de moarte (în care crezusem cu întreaga mea fiinţă) mă făcu să uit de Matilda.
În spital mă vizitară într-o zi Ion Micu şi Clara şi îmi aduseră flori. Evitând să se uite la mine, dar nu pentru că ar fi crezut că sunt bolnav, fără să excludă însă şi această ipoteză (în acest sens şi el şi Clara s-ar fi putut pomeni fără veste în situaţia mea; ei şi? Puteai face ceva? "Cu-o moarte toţi suntem datori"', reflectase odată Ion Micu când doi scriitori din Bucureşti muriseră, unul după altul, ba chiar râsese: "La cimitir, parodiase el ritualul unei şedinţe, Cezar Petrescu", pe care tocmai îl îngropau, se pregăteşte Al. Chiriţescu", care tocmai agoniza), Ion Micu încercă să mă distreze povestindu-mi senzaţionala şedinţă care avusese loc la Bucureşti între timp şi pe neaşteptate între scriitori şi I. C.
Era curios, în acei ani naşterea şi moartea erau evenimente care loveau mai puţin conştiinţa cuiva decât o mare şedinţă; spiritul intra mai uşor în criză în astfel de înfruntări decât în faţa pământului căscat în care unul dintre noi trebuia să dispară. Iar o despărţire era un lucru lipsit de interes, o chestie personală fără semnificaţii adânci...
Erau evenimente eterne puţin importante. Nou şi pasionant era ceea ce se petrecea într-o şedinţă. Nu vroia să mă impresioneze şi nici nu mă impresiona (avea în glas un soi de modestie simplă şi nesimulată de om înţelept care nu jubila de o mare victorie, deşi se speria în adâncuri de o înfrângere) când îmi spuse că la şedinţă luaseră parte preşedintele Consiliului de Miniştri şi preşedintele Marii Adunări Naţionale, bătrânul zimbru al prozei româneşti... Că Gheorghiu-Dej trimisese ca observatoare două soţii de lideri, prieteni de-ai lui de totdeauna, cutăriţă şi cutăriţă, să observe şi să raporteze... Că văzându-le, el, Ion Micu, înţelesese că miza era mare, că soarta lui I. C. era pecetluită, prezenţa acestor două observatoare arătând că şeful cel mare nu mai avea încredere în sinceritatea lui I. C, în raportul pe care acesta avea să-l dea apoi despre felul cum decursese şedinţa cu scriitorii.
- Nu toţi cei care luau parte la ea sesizaseră prezenţa discretă a acestor două tovarăşe şi semnificaţia care se degaja de aici, continuă Ion Micu.
Bineînţeles, chestia asta îl lăsa rece pe primul ministru, sarcina lui în cultură era minimă, el avea un loc aparte în conducere, funcţie mare dar putere puţină, ca totdeauna, începând de la 6 martie 45, până astăzi. Cât despre bătrânul zimbru se poate spune că ochiul lui vulturesc, "al unei rase necunoscute", nici nu le zărise şi chiar dacă privirea sa se oprise o clipă asupra lor, nici măcar o clipă nu se întrebase cine sunt, cu toate că în timpul unor festivităţi şi recepţii cu protocol restrâns desigur că avusese chiar să schimbe câteva cuvinte cu ele. Gândul lui zbura prin păduri şi lacuri, prin desişuri unde se ascundea vânatul, peste vâlcele prin care oştirile Moldovei dăduseră, prin veacuri, atâtea bătălii, unele sfârşite prin mari victorii, ele îndoielnice sau sângeroase înfruntându-l pe însuşi marele Mahomed Cuceritorul.
Nu cuceriseră însă nimic şi asta îi dădea, prin secole, bătrânului zimbru, care le descrisese prin fabuloasa sa imaginaţie, o mândrie secretă, o lespede de tăcere pe chip şi o viziune de nimicnicie asupra prezentului. Credeam că n-o să ne ajute, nu sperară să vorbească, nici nu vedeam cum ar putea el să se amestece în iţele încurcate ale acestor contemporani ai scrisului de care el fugise încă din anii de ucenicie. Totuşi a spus ceva, o să vezi la urmă, ceva, ca să zic aşa, turcesc, care nu era la ordinea zilei, dar constituia după părerea pe care şi-o făcuse el despre noi (şi poate în secret, şi în parte despre sine) cheia soluţionării tuturor conflictelor omului de cultură cu emisarii tuturor stăpânirilor. Desigur, lui I. C. şi principalului său adjunct, membru supleant în Biroul Politic, prezenţa celor două observatoare le spunea multe...
De aceea conduseră şedinţa cu o nervozitate şi iritare care inhibară pe mulţi fără să-i împiedice totuşi să spună cu o îndrăzneală să zicem foarte controlată, că scriitorii nu mai puteau scrie din pricina Secretarului general al Uniunii. Cum, sări I. C. scos din sările, să nu mai poţi scrie din pricina... Iar adjunctul său să bruieze aceste voci timide cu ironii bine plasate... Da? Chiar aşa, scriitorul nu mai scrie in liniştea biroului său fără să fie ajutat de secretarul general al Uniunii?
Ar trebui atunci să-l pună să semneze şi pe el pe copertă, numai că ar fi necesari atunci vreo câteva sute de secretari generali, câte unul pentru fiecare scriitor. Şi ha, ha, ha, râse singur, crezând, cum se întâmplase întotdeauna, că întreaga adunare va râde cu el în hohote. Dar nu râse nimeni şi prima serie de vorbitori, intimidaţi astfel, îşi continuară totuşi cuvântul repctând toţi unul şi acelaşi lucru: să fie scos din funcţia sa secretarul general.
I. C. se resemnă, nu mai întrerupse pe nimeni, începu să scrie în carnetul lui, având aerul că el aşteaptă cu răbdare să se termine istoria asta nesărată cu secretarul general care ar împiedica, chipurile, pe scriitori să-şi vadă de treabă, şi să se intre în ordinea de zi, pe care el o anunţase astfel încă de la început: unele probleme de creaţie în lumina sarcinilor trasate de partid. Experimentat în şedinţe, având oamenii lui printre noi, el ştia că aceştia nu vor întârzia să reacţioneze, făcuse o greşeală că încercase "să bage pumnul în gură" vorbitorilor, când în mod firesc scriitorii înşişi îşi vor băga pumnul în gură unii altora.
Dezbinarea lor de totdeauna alimentată de trufia lor firească (fiecare se credea un geniu!) era cunoscută. Totuşi din când în când ridica fruntea, se întrerupea din scris şi întreba pe câte unul cu o curiozitate nesimulată:
- Cum te împiedică să scrii?
Îl simţise după felul cum vorbea că o să-l facă să se bâlbâie, şi că acela va da un răspuns ridicul.
Că, nu ştiu ce, tovarăşul secretar general umblă cu lozinci... Lamentabil! Cu lozinci umblau toţi, nici măcar nu-l ironiza, să-i reamintească necesitatea lozincilor pe care partidul le lansa pentru mobilizarea maselor. Ce era însă cu această formulă. Ce ne împiedică să scriem? Păi nu era bine dacă un scriitor afirma acest lucru, fiindcă mulţi din vechile generaţii se abţineau să publice şi când unul dintre ei era câştigat, victoria nu era mică şi aveau grijă de el...
Unul (important) aderase cu condiţia să i se dea lemne şi să i se asigure un kilogram de carne pe lună, ceea ce, desigur, i se asigurase. Lua şi el parte la şedinţă. Încât dacă unul din aceştia se supăra, din te miri ce, de pildă, din pricina unui critic care nu-l lăudase suficient (să aderi şi să te mai şi critice!) sau cine ştie din ce altă pricină, şi spunea: nu mai scriu! se producea mare panică în rândul activiştilor mărunţi, responsabili de nemulţumirea scriitorului. Şi atunci începea o agitaţie: era chemat criticul şi beştelit, pus să-şi retracteze opinia, erau pedepsiţi cei care îi puseseră scriitorului beţe în roate, până ce acesta, îmbunat, declara că va scrie.
Şi atunci ştirea zbura sus transmisă cu entuziasm: scrie, scrie! Cată să vezi deci semnificaţia acestei poziţii luată în şedinţă faţă de secretarul general al Uniunii: ne împiedică să scriem! Nu pe unul, pe o mulţime! Foarte grav! Şi încă nu se ştia ce-o să spună prozatorul "tradus în cincizeci de limbi" şi numeroşii lui susţinători printre care mă număram. Tăcea încă. Ce-o să spună vestita poetesă, îndrăgită de I.C., susţinută şi popularizată intens? Se va ridica si ea împotriva secretarului general? Şi nenumăraţi alţii?
Întrebări care apăreau la orizontul gândirii lui I.C. şi la care, scriind, desigur că reflecta...
Se luă o pauză de o jumătate de oră, care se prelungi până la o oră, timp în care vorbii cu prozatorul tradus în cincizeci de limbi, care mă nelinişti. Îl întrebai dacă a văzut cine asistă la şedinţă şi cu ce scop. Am văzut, cum să nu văd, răspunse el agresiv, am văzut totul, nimic nu mi-a scăpat, mie nu-mi scapă niciodată nimic. Sper că luaţi cuvântul, îi spusei, e unica şansă să-l gonim pe... şi să veniţi în fruntea noastră la Uniune. Nu e nimic de făcut, îmi răspunse el cu brutalitate, da, nimic, nu l-ai văzut? Stă şi surâde, el ştie rezultatul dinainte, îşi permite să asculte zbaterea noastră cu un surâs ironic...
Vorbea de secretarul general, care într-adevăr arborase un astfel de surâs, dar care nu era deloc ironic, părea mai degrabă afectuos, protector...
- O să-l facem noi, zic, să-i piară acest surâs...
- Da, da, o să-l facem, o să-l dăm jos, zise maestrul cu ironie amară, şi în locul lui o să vină Ion Amăicăliţului, pentru el luptăm noi, să vie el în fruntea noastră şi să ne omoare pe toţi cu ciomagul, în curtea Uniunii, cum bine te-ai exprimat chiar dumneata despre el. Nu iau cuvântul! Îl prefer pe acest imbecil care surâde. Ce-aş avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aş schimba cu un imbecil de care să-mi fie mie frică?
- Lasă, zic, că nu sunteţi dumneavoastră atât de fricos!
- Ba sunt! Ce să fac, zice, nu pot eu să lupt cu floreta în mână, cu unul care ţine o ghioagă. Uită-te în jurul dumitale! Îl vezi?
M-am uitat în jur, prin marele hol plin de scriitori, clar nu l-am văzut nicăieri pe Amăicăliţului.
- Nici n-o să-l vezi, zice maestrul sarcastic, e acolo, înăuntru, cu preşedintele Consiliului de Miniştri, cu I. C. şi cu marele zimbru. L-au chemat acolo! Da, stă nas în nas cu marele povestitor! Care n-a fost tradus în cincizeci de limbi! Eu am fost tradus! Nu în cincizeci, în cincizeci şi una! Dar la ce-mi foloseşte? Spune dumneata, care ai mintea ascuţită, n-ar fi ridicol pentru mine ca să mă zbat să-l aduc pe acest pitecantropus erectus în fruntea scriitorilor? Da, da, te rog să-mi spui, te rog să-mi răspunzi sincer!
- Ar fi prea schematic, i-am răspuns.
- Totul e schematic, îl aud că zice, ţi se pare că răstorni un munte şi când colo răstorni o pietricică. Păduchi, domnule Micu, duc mâna după ceafă şi găsesc păduchi! Strivesc păduchi...
- Nu sunt chiar păduchi, zisei, omul nostru e un simbol al puterii abuzive, trebuie alungat.
- Da, da, zice, şi după aia vine alt simbol al putorii abuzive.
Am vrut să-i răspund că individul abuziv va cădea, şi el ştie asta, şi nu va îndrăzni să ne sfideze aducându-l în fruntea noastră pe Amăicăliţului, dar mi-am dat seama că nu era necesar, ştia şi el că trogloditul nu era potrivit într-un astfel de post care cerea alte calităţi decât agresivitatea şi violenţa. Era doar atins că nu fusese, şi el invitat acolo!?
- Făcea sceptice şi amare presupuneri ca să i le spulber eu, să-i alung îndoiala secretă. Nu i-o alungai însă, îl cunoşteam şi ştiam că nu va abandona şi că chiar dacă ar fi fost împins în fruntea noastră Amăicăliţului, va continua apoi împotriva acestuia până la victoria finală...
Un activist surveni şi îi spuse în şoaptă că era invitat la tovarăşul I. C. Iată deci...
O abordai atunci pe populara poetesă şi alte personalităţi care pe lângă că le elogiasem sistematic în ultimii trei ani în revistă, cu mulţi mă şi împrietenisem în desele mele vizite la Bucureşti. Poetesa izbucni în râs când îi formulai ipoteza cu Amăicăliţului, îmi puse mâna pe braţ şi mă ironiză:
- Ioane, tu ai fi foarte inteligent dacă n-ai fi prea inteligent.
- Fii atentă la ce spui, o avertizai, când o să iei cuvântul. Eşti vulnerabilă! Să nu rămâi perplexă!
- Nu pot, zice.
- Adică?
- Nu pot să rămân perplexă.
- De ce?
- Ai uitat ce-ai spus de mine? zice.
- Am spus multe!
- Da, zice, dar am reţinut esenţialul.
- Care?
Se aplecă şi îmi şopti la ureche cu un cinism lingvistic care îi aprinsese faţa:
- Ai spus că gândesc cu...
- Şi asta, zic, te ajută să nu fii luată prin surprindere?
- Da, zice, mă inspiră...
Şi într-adevăr, mă ului când şedinţa reîncepu şi ceru prima cuvântul. Trase foarte tare, deşi se ştia că era în relaţii prieteneşti cu secretarul general al Uniunii.
- Da, preciză ea, dar una e prietenia şi alta sunt principiile. Ea nu poate să susţină că un scriitor poate fi împiedicat de cineva să scrie, dar nici să vadă că un secretar general promovează nulităţi, umple presa cu numele lor şi ni-i dă şi drept exemplu. Înseamnă că nu cunoaşte adevăratele valori şi prin urmare nici n-are ce să caute acolo unde s-a cocoţat. El cărţi n-a scris, nu se pricepe la ele şi nici la ale altora. E o anomalie care trebuie să înceteze, dacă vrem să nu ajungem la o stare de confuzie totală în problemele de literatură.
Şi se aşeză cu chipul, ai fi zis, în flăcări, dacă exaltarea ei n-ar fi fost foarte dură şi lucidă.
Se auzi o voce:
- Am de pus o întrebare. Şi se ridică şi i-o puse.
- Într-o şedinţă, zise acela, poeta... a fost foarte urât criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum când o aud zicând aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele. O întreb, când a fost sinceră, atunci sau acum?
- Şi atunci şi acum, a sărit poetesa bine inspirată de acea parte a fiinţei ei de care îmi pomenise, căci a făcut o puternică impresie, s-a produs rumoare aprobativă dar şi desaprobativă, la adresa celui care vrusese să arunce un dubiu asupra sincerităţii ei. Depinde cu cine e sala.
În alt context răspunsul ei ar fi stârnit rânjete dispreţuitoare pentru o astfel de labilitate în principii, care îţi putea permite să treci fără să clipeşti din ochi de pe o poziţie pe alta.
În clipa aceea sugestia ei era că poţi fi un timp naiv, sincer şi credul, dar că la un moment dat îţi cad cojile de pe ochi şi vezi adevărul. Perfect! Şi atunci a luat cuvântul prozatorul. Începu prin a spune că el, ale cărui cărţi au fost traduse în cincizeci de limbi (aici l-a întrerupt I. C. spunând că zilele astea i s-a raportat că a mai fost tradus într-o limbă şi anume în pakistaneză).
- Da, da, şi eu am auzit, da, mi s-a trimis cartea împreună cu o sută de dolari, a continuat celebrul prozator, i-am primit în plic şi m-am dus la Banca de Stat şi i-am predat... Da, am predat dolarii. Am primit pe ei şase sute de lei, da, şase sute, cât să-mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, da, ştiu, leul e foarte puternic, de zeci de ori mai puternic decât dolarul, i-am cheltuit leii în aceeaşi zi la Capşa cu prietenul meu Ion Micu, şi am predat dolarii, pe toţi i-am predat (şi îmi puse mâna pe umăr şi mi-l strânse ca într-un cleşte: era un semn să nu mă neliniştesc de comedia pe care o juca?).
- Puteaţi să-i păstraţi, ha, ha, îi zise adjunctul lui I. C. şi să faceţi un voiaj în Pakistan.
- Am fost în Pakistan, răspunse maestrul, şi în Portugalia lui Salazar, am fost şi în Spania lui Franco, şi la Paris am fost, am văzut raiul capitalist, vă foarte mulţumesc, îmi ajunge...
- Aţi scris şi nişte articole care au fost foarte apreciate, zise maliţiosul adjunct, ne întrebăm de ce le-aţi întrerupt...
- Nu numai articolele le-am întrerupt, răspunse scriitorul cu o bruscă schimbare de ton din care înţelesei că se va lăsa acum dus de marca sa fantezie a recriminării piezişe, pe care doar puţini i-o cunoşteau, că nu va mai vorbi cu limbajul raţiunii şi al logicii, ştiind bine că în anumite împrejurări nimic nu era mai elocvent şi neliniştitor decât s-o iei razna, să devii incontrolabil şi imprevizibil, simulând în acelaşi timp exasperarea, dealtfel existentă în forul său interior, căci la vârsta lui şi atât de celebru, după ce aderase prin 46 la P.C.R. părăsind Partidul naţional ţărănesc şi înjurându-l îndelung în presă, se pomenise îndepărtat şi izolat, gata să fie exclus din partid, da, nu numai articolele le-am întrerupt, ci şi pagina din noul meu roman a rămas albă, roman dedicat luptei ilegale a comuniştilor... Da, albă, pentru că noi scriitorii nu putem scrie fără o anumită sensibilitate şi când suntem loviţi tocmai în sensibilitatea noastră, punem stiloul jos şi cădem pe gânduri. Da, întocmai ca Ion Lăscan, pe care dumneavoastră ni-l vârâţi sub nas ca erou exemplar din nuvela Ion Lăscan s-a pus pe gânduri a talentatului PetreDragoş... Şi eu m-am pus pe gânduri... De ce?... De ce?... De ce numai Ion Lăscan are dreptul să se pună pe gânduri şi noi, scriitorii, n-avem acest drept? Adică ce drepturi avem noi? Să rămânem la Lisabona?... Nu rămânem... Deşi Lisabona e în ţară latină şi se poate lupta şi acolo împotriva regimului fascist al lui Salazar, poţi fi mai util acolo partidului decât aici unde sunt confruntat cu tovarăşul... (şi aici rări şi mări cuvintele ca printr-o fantastică luptă) A-măi-că-li-ţu-lui... Amăicăliţului, repetă cu amara sa ironie, care nu mi-a făcut nimic, îl respect pe tovarăşul Amăicăliţului, nu i-am citit poeziile, o să i le citesc, da, îmi fac autocritica, e o lipsă a mea, când o să am timp îl citesc, acum n-am timp, n-am timpul socialmente necesar, să mă scuze tovarăşul Amăicăliţului, e om tânăr, eu am cincizeci şi patru de ani, el e mai tânăr, să vie la mine să stăm de vorbă, n-o să regrete, are multe de învăţat... Da, mai are multe... multe de învăţat...
Delira? Nu chiar.
Şi pe acest delir controlat se ridică Amăicăluiţului şi îl întrerupse intempestiv.
- Tovarăşi, eu n-am nimic de învăţat de la tovarăşul... şi n-am ce să caut la el, deşi mă invită! Şi n-am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra poeziilor mele.
Şi se aşeză. Asta făcu foarte proastă impresie.
I. C. îşi intensifică truda sa pe carnetul pe care scria, marele zimbru îşi ridică şi mai sus privirea, preşedintele Consiliului de Miniştri spuse şi el o vorbă: dialogul între generaţii e inevitabil şi necesar, trebuie să staţi de vorbă, să discutaţi...
- Eu l-am invitat pe tovarăşul Amăicăliţului, reluă celebrul scriitor, l-am invitat şi nu l-am întrerupt. Când o să ia aici cuvântul n-o să-i întrerup vorbirea, ci dimpotrivă, o să-l ascult cu mare interes, cum am mai ascultat şi pe alţii... Nu mi-e ruşine să ascult la vârsta mea un tânăr atât de talentat, dar care mai are ce învăţat, da, mult mai are, când o să treacă prin ce-am trecut eu, când fasciştii mă pândeau cu pistoalele în buzunare să mă împuşte (şi din fericire n-o să mai treacă, fiindcă i-am învins pe fascişti), dar o să treacă prin altele, fiindcă lupta partidului nu s-a încheiat, avem de luptat împotriva duşmanului de clasă care unelteşte să întunece victoriile noastre, a ideologiei burgheze imperialiste şi a rămăşiţelor mic-burgheze, atunci o să-şi aducă aminte de vorbele mele şi o să-mi dea dreptate...
Acuma, am gândit eu atunci, trebuie să pună punct atacului împotriva Amăicăliţului, dacă vrea să nu se întoarcă totul împotriva lui. Sugerase destul, că individul e nestăpânit şi deci nepotrivit pentru a fi împins într-o funcţie unde se cereau calm şi disponibilitate, pentru a colabora cu toată lumea şi cu toate generaţiile, că era infatuat şi inabil (îi întinsese o cursă şi el căzuse în ea, declarând că n-are de învăţat de la nimeni - nu spusese chiar nimeni, dar nu precizase că de la alţii da), deşi talentat, da, talentat, dar nu foarte talentat, nu-i citise poeziile, era o lipsa a lui, dar o să i le citească (voir, n-o să i le citească! sugestie: nu poţi să bagi pe gâtul cuiva un poet mediocru, chit că îl popularizezi până la exces, dublă sugestie, nu poţi pune în fruntea scriitorilor un poet pe care generaţiile mai în vârstă nu-l preţuiesc, fără riscul de a-ţi îndepărta aceste generaţii).
- N-o să-mi aduc aminte de vorbele dumneavoastră, zise însă Amăicăliţului, de asta dată mai calm, dar minându-şi totuşi poziţia deja şubrezită, mă scuzaţi, se adresă el prezidiului, că intervin, dar văd că tovarăşul... îşi continuă atacul împotriva mea, deşi declară cu ipocrizie că nu i-am făcut nimic. I-am făcut, dar nu vrea să spună, eu i-am citit cărţile şi am declarat într-un interviu că imaginea pe care o oferă ele în străinătate despre ţara noastră nu e prea măgulitoare. E o părere personală pe care am exprimat-o cu sinceritate, fără vreun gând ascuns, sau cu invidie pe succesul său, care totuşi irită pe mulţi prin tapajul pe care îl face. Nu vreau să spun mai multe despre chestia asta, nu e locul, declar doar că, în fond, dincolo de anumite dedesubturi şi de părerea mea personală, nu e rău că un scriitor român e tradus în limbi străine! Foarte bine! Şi cu asta nu mai am nimic de adăugat, indiferent ce-ar mai spune dânsul aici...
Da, vorbise mai bine, dar tot rău era, ba chiar mai rău, fiindcă opera celebrului prozator era unanim apreciată şi părerea personală despre ea a poetului, chiar sinceră, cum declara el, nu era totuşi mai puţin obtuză, în ultima instanţă chiar nesinceră, fiindcă se ştia că acest argument al imaginii nefavorabile a ţării noastre în opera prozatorului fusese lansat de secretarul general al Uniunii, preluat şi de acesta de la I. C. Era unul din motivele dizgraţiei în care căzuse prozatorul, desigur nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic nefiind încă elucidat: trecutul lui în presă, adeziunea sa la Partidul naţional ţărănesc şi alte compromisuri...
- Da, da, reluă el, am auzit, am auzit şi nu m-am supărat, de ce să mă supăr, critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără când e criticat dovedeşte că n-are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei... Eu mi-am scris cărţile fără dedesubturi, iubind acest popor şi mai ales iubindu-mi părinţii mei ţărani, bunicii mei tot ţărani, străbunicii mei pălmaşi care au suferit jugul exploatării boiereşti, care au suferit împilarea jandarmului şi a vătafului şi i-am descris în cărţile mele cu dragoste, nu i-am ponegrit, nu puteam să-mi ponegresc neamul, cum am auzit că se scrie acum în Occident, unde e la modă să-ţi urăşti tatăl castrator şi mama freudistă şi să trăieşti în incest cu sora ta bună şi să descrii ocnele cu multă, da, foarte multă poezie, cu mult talent şi să arăţi că un criminal, un ucigaş e un sfânt, că inima lui e o floare, da, o floare neagră, dar tot floare, sunt şi flori negre, laleaua neagră, dar nu lalele, negre sau galbene sau turcheze descriu aceşti scriitori, ci pederaşti, pederaşti activi şi pasivi, colaboraţionişti cu ocupantul fascist, trădători de patrie, care au o singură dorinţă, să ajungă în ocnă, în raiul lor, şi ca să ajungă în el, ucid fetiţe, dar şi oameni bătrâni, şi aceşti scriitori descriu aceste crime cu exaltare şi critica îi laudă, scrie despre ei tomuri întregi, prefeţe, face să curgă râuri de cerneală. Nu sunt un astfel de scriitor, deşi unii sugerează că aş fi, nu chiar criminal, deşi a-ţi ponegri neamul e şi asta o crimă, o trădare de patrie dintre cele mai ignobile, căci patria e mania noastră a tuturor, pe pământul ei am deschis ochii, pe miriştile ei am auzit ciocârlia, în ogrăzile ei am văzut răsăritul soarelui şi am auzit minunatul fluierat al graurului... Nu sunt un scriitor idilic, viaţa noastră a fost aspră, da, aspră şi în asprime nu toate virtuţile înfloresc, mai înfloresc, născute din sărăcie şi mizerie, violenţa, cruzimea, forme ale disperării şi ale revoltei... Le-am descris şi pe ele, dar n-am denigrat, nu mi-am înjosit eroii...
Gata, am gândit iar în clipa aceea, ajunge, s-a înţeles ceea ce vrei să spui, nu întinde coarda... Dar el o întinse, sau cel puţin aşa mi se părea mie, fiindcă îl cunoşteam de cinci ani, o întinse după o teorie a lui că trebuie s-o întinzi chiar până plesneşte şi în clipa când plesneşte să-i dai drumul din mână şi să-i zboare celui pe care îl vizezi pe lângă urechi, să-i vâjâie pe lângă tâmple, şi imediat să-ţi alegi altă coardă, să ai mai multe şi s-o iei de la cap...
În cazul de faţă cel vizat era I. C. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea fi...
Preşedintele Consiliului de Miniştri, care îl simpatiza şi nu înţelegea nimic din înverşunarea crescândă a celebrului prozator, îl întrerupse mirat şi vesel:
- Maestre, îi zise, nu vreau să vă întrerup, dar ca să vă pot urmări v-aş ruga să spuneţi direct la cine vă referiţi... suntem între noi, putem vorbi deschis, văd că sunteţi foarte îndurerat, spuneţi pe faţă...
- Da, da, da, zise prozatorul prinzând din zbor o altă coardă, da, sunt îndurerat şi cum să nu fiu dacă mi se spune, nu pe faţă, nu deschis, nu sincer, că mi-am ponegrit ţara în cărţile mele, mi-am ponegrit neamul peste hotare... Ei, da, îl opri iar primul ministru, dar cine...
Se lăsă o tăcere şi se produse o relaxare şi în prezidiu, toţi cu expresii vesele, fals nedumerite şi cu ridicări din umeri: ei, cine să fi spus, unde, când...
- Da, da, am să spun, şopti prozatorul parcă cu o tristeţe metafizică, n-aş fi vrut să spun, dar trebuie să spun...
O să-l numească oare pe I. C.? mă întrebam. Ai fi putut crede că vorbitorul, ajuns aici, are de gând să-şi taie punţile, să joace totul pe-o carte, nu mai putea da înapoi, podurile, în urmă, i se vor prăbuşi... Ce i se mai putea face mai mult decât să fie declarat trădător de ţară? Să-l spânzure? Să-l belească de piele? N-aveau decât, îşi trăise viaţa, se întâmplă, da, se scrie şi în istorie că o viaţă glorioasă are adesea un sfârşit tragic...
Şi-l asuma, de ce să nu şi-l asume?...
- Da, da, o să-l spun, repetă, de ce să nu-l spun, e aici de faţă şi surâde, eu nu surâd, nu pot să mai surâd... prietenul meu, fiindcă suntem prieteni, tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj secretar general al Uniunii... scriitorilor (la acest din urmă cuvânt şovăi premeditat apoi îl rosti, dar sarcastic, cu intensă ironie, vrând parcă să spună că iată ce-au ajuns scriitorii, să li se pună în cap un astfel de ridicol personaj, care mai şi surâdea; personajul, auzind, surâse şi mai accentuat ca şi când i s-ar fi adus un elogiu...).
- Cineva dinafară ar fi putut crede că era prea puţin pentru o punere în scenă atât de dramatică, pentru noi însă era foarte mult! comentă Ion Micu fără patetism, cu o modestă convingere. Era o breşă care doar în aparenţă se plasase la nivelul Uniunii, şi având un mobil meschin. Îmi revenea mie sarcina s-o plasez în sfera clară şi distinctă a principiilor, dar fără această breşă mi-ar fi fost imposibil, fiindcă cine eram eu? Un critic literar abia cunoscut, un redactor-şef al unei reviste din provincie, în timp ce el era o puternică personalitate, care avea în urma lui o operă. Iar breşa nu se putea face decât exact în stilul în care o făcuse el. Unii declarară mai târziu că felul cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scârbă. Erau privilegiaţi ai ierarhiei care se formase de la I. C. în jos, scriitori minori şi demagogi, care aveau deja maşini la scară, dar şi scriitori de valoare care îşi încheiaseră opera şi nu-i mai interesa decât o existenţă comodă, după ce în vechiul regim duseseră o viaţă grea de lipsuri materiale şi plină de compromisuri zadarnice. Când luă cuvântul cel care ceruse să-i fie asigurate lemnele şi un kilogram de carne pe zi, el îl apără pe secretarul general al Uniunii, lucru care mă scârbi pe mine de astă dată, deşi îl preţuiam, era şi el un mare scriitor, avea într-adevar nevoie de lemne şi de carne, avea şi doi copii, dar....
II
Ion Micu tăcu, nu-şi duse ideea până la capăt. Suferea vizibil de ceva, o expresie de minus i se aşternuse pe chip.
Vru să-şi aprindă o nouă ţigare, dar renunţă cu un fel de silă... înţelesei: ţigările nu mai aveau gust...
............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu