8.
Nimic însă nu răzbătea în afară din viaţa acestui cuplu, în afară de o continuă plenitudine în înţelegere.Desigur, flacăra nu era spectaculoasă, dar le lumina, cum am spus, din plin, micul lor destin. Era frumoasă Lavinia?
La început mi se păruse că nu, dar nicio femeie nu e în mod absolut frumoasă sau urâtă până n-o cunoşti. Căprioara nu fusese frumoasă când o întâlnisem? Când mă părăsise însă descopeream cât e de urâtă.
Există, cum ştim de fapt foarte bine toţi, frumuseţi ascunse. Dar şi urâţenii la fel de bine ascunse, aparenţele, cum se zice cu îndreptăţire, sunt înşelătoare. O pură anatomie nu ne poate spune mare lucru, deşi prima noastră reacţie se produce comiţând o dublă eroare, datorită iluziilor pe care le investim brusc într-un chip zis frumos, şi repulsiei la fel de instantanee întâlnind un chip urât.
Dar cine poate nega că un chip poate fi frumos pentru că e urât? Şi altul urât tocmai fiindcă e atât de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pildă, o urâtă găseşte un superb bărbat şi una frumoasă uimeşte pe toată lumea acceptând unul şi bătrân şi idiot şi beţiv şi infidel.
Frumuseţea şi urâţenia fizică se metamorfozează şi se retrag în faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi scapă.
Lavinia, după ce am cunoscut-o mai bine, era deosebit de frumoasă. N-o pot descrie, o brunetă gravă şi liniştită, fără vreun cusur fizic, cu o expresie izbitoare de căldură umană şi devotament care îţi spunea din prima clipă, dar fără emfaza bigotă a unor soţii, ci cu prietenie: sunt dăruită bărbatului şi copiilor mei; dacă vrei să ţii la noi toţi împreună, te vom iubi şi noi. Ceea ce se şi întâmplase.
Casa lor, orele de sâmbătă seara pe care le petreceam împreună erau pentru mine, cum am mai notat aici, locul de refugiu, oaza în care reveneam să mă odihnesc şi să uit de nisipul deşertului vieţii mele afective. Asta nu însemna că nu încercam să-i turbur, cum făcusem acum relatându-i lui Ciceo strania comportare a luminii în aparatele de experienţă, fără să fiu însă iniţiat, ca un fizician, în acest fenomen.
Speculaţiile îmi aparţineau.
VI
- Da, Lavinia, zisei. Dumnezeu e ilogic şi acauzal. S-a spus asta timp de două mii de ani (avem dovezi destule, de pildă, aşa-zisa lui dreptate, sau flagrantele lui nedreptaţi; Abraham căruia îi cere să-şi jertfească fiul ca să-i dovedească credinţa e o istorie naivă, de adormit popoarele, în realitate n-a venit niciun înger care să oprească mâna fanaticului, copilul a fost înjunghiat şi nu numai o dată în timpul erei noastre şi fără ca această jertfă să folosească cuiva), dar l-am şi interogat adesea şi aceia dintre noi, care se credeau cuprinşi de starea de graţie, ne-au răspuns totdeauna că nu putem, cu mintea noastră, să pătrundem ceea ce e de nepătruns. Dar acum am început să dăm de urmele lui şi ce credeţi că a făcut când i-am forţat câteva secrete? A fost silit (ăsta e cuvântul!) să se arate. Cum? Să-ţi povestesc, Lavinia...
Şi reluai speculaţia fantezistă despre jocul de-a v-aţi ascunselea al luminii.
Copiii ascultau şi ei curioşi acest basm modern din care nu se întruchipa însă nimic care să-i fascineze, că lumina ba apărea, ba dispărea, nici o minune, asta puteau face şi ei cu o lanternă...
Lavinia, ca şi soţul ei, arăta incredulă, dar nu anxioasă. La urma urmei, părea ea să spună, totul poate fi adevărat, dar întrucât ne-ar schimba chestia asta destinul? Tot vom muri! Şi atunci?
- Vă amintiţi vâlva pe care a produs-o descoperirea radiumului? reluai eu. A fost după aceea studiat şi ce s-a aflat în legătură cu radioactivitatea sa intensă? Întâi că atomii săi se dezintegrează într-o manieră foarte ciudată, deşi nucleele sunt absolut identice, unele explodează, altele nu. Conform cărei determinări? Am putea fi tentaţi să emitem ipoteza că între cele două nuclee ar exista o deosebire pe care noi n-o observăm, dar alte cercetări au silit pe fizicieni să admită ipoteza indeterminării, manifestată şi în alte fenomene, cum ar fi cel al tranziţiei cuantice. Dar nu asta e atât de frapant în comportarea radiumului radioactiv. I s-a descoperit periodicitatea desintegrării, care, după cum o să vedeţi, ne dă de gândit. Avem în faţă o astfel de pietricică radioactivă să zicem de două grame. S-a calculat atât de exact timpul dezintegrării ei încât s-a înscris cifra 1590 de ani, când din două grame mai rămâne unul, pietricica se reduce adică la jumătate. După alţi 1590 de ani, se reduce iar la jumătate. Şi aşa mai departe, după fiecare perioadă, din jumătatea care a mai rămas, se reduce jumătate. Da, dar asta e mereu, până la sfârşitul lumii. Rămâne totdeauna o jumătate care se reduce la jumătate, timp de mii de miliarde de ani înapoi spre haosul infinitului mic. Cercetaţi, cercetaţi, parcă ne-ar spune "cineva" cu ironie, că o să vă lămuriţi buştean.
- Adică acest "cineva" cine ar fi? zise Lavinia.
- Hm! Cineva care "ştie".
- Mă îndoiesc, zise Ciceo deodată decis să nu accepte inacceptabilul. De "ştiut" nu ştim decât noi. Astea sunt fenomene din mecanica universului, care oricât de misterioase ar fi, tot fenomene mecanice rămân. Universul n-a dat până acum ceva mai bun decât omul. Restul e un joc orb al energiei, cauzal sau acauzal, din care, e adevărat, am ieşit noi. Cum am ieşit, e interesant de aflat, recunosc, dar parcă...
Şi tăcu.
- Dar parcă, ridică el glasul, tot mai mare chef am să beau un pahar de vin decât să-mi sparg capul cu... apeironul!
Şi îl şi bău, cu sete, acel pahar, demonstrativ. Copiii, care ştiu când tatăl are humor, râdeau.
- Aşadar, Ciceo, zisei, nu vrei să mergi mai departe.
- Nu! răspunse el cu acelaşi glas prin ale cărui modulaţiuni copiii discerneau ceva nespus de vesel, încăpăţânare infantilă, asemănătoare cu a lor, furie instinctivă împotriva agresiunii acestui apeiron.
- Nu, repetă el, fiindcă şi aşa, în ceea ce mă priveşte, sunt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când credeam că e fără limite, decât eram când ştiu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat? Că suntem prizonieri într-un ocean de gaze. Parcă mă şi sufoc când mă gândesc, în timp ce înainte mintea îmi zbura fără hotar şi cerul era lăcaşul minunilor.
- Eşti un om de tip medieval, zisei, refuzi să accepţi că pământul se mişcă.
- Da, ştiu, Galilei, eppur si muove, până la urmă o să-mi spui, Petrini, că vreau să ne retragem prin păduri, să bem lapte de iapă şi să ne radem cu o bucată de coasă. Vreau doar să spun un lucru simplu, că aflând că cerul care mi-a încântat copilăria nu mai e acelaşi, nici eu n-am mai rămas acelaşi, în timp ce bunica stătea şi se uita la el ceasuri întregi în şezlongul ei, fericită. Iar eu gândesc, chiar când e albastru ca peruzeaua: e frumos, dar dincolo de el e un întuneric de smoală. Iadul!
- De ce, zisei, e firmamentul. Orion, o catedrală de lumină, Calea Lactee...
- Da, galaxiile, nişte melci, despre care ni se spune acum că fug unele de altele cu mare viteză... Încotro dracu fug? Cică universul e în expansiune.
- Ai vrea să fie fix?
- Bineînţeles! Adică să fie în mişcare fixă, cum e soarele şi planetele. Asta mai merge! Sau cum sânt norii, care se mişcă, dar nu dispar, nu sunt în "expansiune". Cred că savanţii ăştia s-au ţicnit la cap. Am auzit de unul care a vrut să pună Totul într-o ecuaţie. Să arate că un măr din care tai felii e cât pământul. Un polonez! Până la urmă a înnebunit! Ăştia totdeauna au vrut să arate că sunt mai grozavi decât alţii, au format o dietă în care orice deputat putea avea drept de veto asupra majorităţii. Şi atunci inamicul a găsit un trădător care a zis veto şi le-a invadat ţara.
- Da, zise Lavinia, lui nu-i plac chestiile astea! Într-o zi am găsit la Consignaţia un binoclu mare de câmp, nu vroiam să-l cumpăr, dar m-am uitat prin el şi l-am luat. Îţi aducea o casă de la un kilometru chiar sub nas, vedeai prin fereastră ce fac oamenii în ea ca şi când ai fi fost cu ei în odaie. Şi într-o seară m-am uitat cu el la lună şi l-am strigat: Ştefane, vino să vezi luna de-aproape, e extraordinar. Dar el: nu vreau să văd luna de-aproape. Dar de ce? Aşa! Las-o acolo, unde e... să stea acolo unde-o ştiu eu! Şi n-a vrut, dar copiii mureau de curiozitate...
- Da, zisei, a spus adineauri ceva foarte adevărat, că omul nu mai e acelaşi după ce descoperă ceva. Asta într-adevăr ne poate nelinişti: dacă nu mai e acelaşi, e în bine sau în rău? Înainte omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle, cu mijloacele ştiinţei şi nu prin pură speculaţie filozofică, cine e, ca să poată şti ce-o să devină. Dar deja această aventură ne costă, o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o compensează, fiindcă marile puteri au pus mâna pe acele descoperiri ale savanţilor, cu ajutorul cărora îşi pot nimici adversarul în câteva minute. Cu această perspectivă, e clar că nu mai putem contempla, fermecaţi, Orionul. Dar nu mai putem da înapoi, e prea târziu! Unii spun asta cu exaltare: nimeni nu mai poate da înapoi roata istoriei, incluzând în asta şi progresul ştiinţelor, o binefacere! Da, dar şi o nelinişte mai mare. Cum o să ieşim din această aventură fără precedent, chiar în ipoteza că omenirea va şti să înlăture ameninţarea bombei cu hidrogen? Vreau să spun, în afara pasiunii de a cerceta, ce ne mai place să facem? Fiindcă tocmai ascultam astăzi la radio un fel de prelegere, pe care individul o ţinea cu aerul cel mai firesc din lume că spune ceva util şi raţional: cum să ne organizăm timpul liber! Fără să-şi dea seama că farmecul timpului liber tocmai în asta constă, să nu-l organizezi, fiindcă din clipa aceea a încetat să mai fie liber. Timp liber înseamnă să faci ce vrei, adică să dai curs în voie oricărei tentaţii, fără sentimentul de culpabilitate că în felul acesta îl pierzi, acel timp. Sigur că în timpul tău liber poţi organiza, să zicem, o excursie, dar numai dacă ai chef. Ai zice că nici nu merită să iei în seamă asemenea prostie, dar sunt şi oameni care după orele de muncă nu simt bucuria disponibilităţii, ci un fel de vid, cu atracţie spre ceea ce "organizează" alţii, aranjamente, întâlniri undeva, şi tocmai lor li se adresa individul de la radio, în loc să-i lase în pace să descopere singuri ceea ce i-ar încânta să facă. Ideea din subtext era, desigur, grijulie, nu cumva omul fără timp liber organizat să facă vreo prostie, să agaţe vreo fată pe stradă, să se îmbete sau să facă scandal. Aici e temerea: perfecta organizare a vieţii omului de mâine, cu diminuarea puterii imaginative şi dispariţia artelor. De pe acum muzica simfonică a părăsit armonia şi excelează în disarmonie, producând asupra ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în decorativ. Chagall, Picasso, Chirico, Dali sunt ultimii mari pictori, iar sculptura s-a abstractizat şi ea, în căutarea "esenţelor". Desigur, esenţa formelor poate ispiti, dar în practică ele se confundă, un cap de femeie reprezentat printr-un ou ne duce cu gândul şi la un ou, reprezentat printr-o femeie. N-ar fi rău dacă am gândi: femeia e un ou, dar o găină e mai degrabă un ou decât o femeie şi încă acest arbitrar al esenţelor ne-ar deranja cel mai puţin dacă n-am gândi: prostia asta poate s-o facă şi un copil! ceea ce a şi dus la admiraţia mâzgăliturilor copiilor şi a artei primitive.
- Ba să spun drept, mie îmi place arta primitivă, zise Lavinia. Mă amuză, dimpotrivă, are multă imaginaţie.
- Drept să-ţi spun, zisei, nu ştiu ce să-ţi răspund, dar dacă mă pui la ambiţie îţi fac şi eu, din lemn, un vrăjitor african de care poţi să te şi sperii, nu numai să te amuzi. Dar dacă mă pui chiar să imit, cu modelul alături, un Moise de Michelangelo, îţi declar că nu pot oricât m-aş strădui, după cum nici o frază mozartiană, în timp ce o simfonie modernă m-ar ispiti, fiindcă sunetele ei nu exprimă nici un mister, adică nicio coerenţă...
- Poate că n-o sesizăm noi?! zise Lavinia. Pe primăvară eram la Bucureşti într-o sâmbătă şi ne-a invitat o cunoştinţă la un concert în care se cânta pentru întâia oară la noi ceva de Enescu.
- Dixtuorul, zise Ciceo.
- Da, ceva cu suflători, dar parcă nu erau nici flaute, nici clarinete, un fel de beţe. Dar nu erau nici fluiere, fiindcă se sufla în ele dintr-o parte. Dirija Silvestri. Ti-ti, ti, fî, fî, fî, su-şu-sum fi, fi, fi, n-am înţeles nimic, da' nu numai eu, nici n-a durat câteva minute şi totul s-a terminat. Sala, gheaţă! Niciun fel de aplauze, o tăcere neobişnuită la noi, unde se aplaudă atât de uşor. N-aveai ce să înţelegi, fiindcă îndată ce suflătorii ai fi zis că voiau să închege o melodie, cum spui tu, cât de cât coerentă, dirijorul o reteza brusc şi iar o luau de la cap cu şi-su-su şi fi-fî-fi! Şi atunci se întoarce Silvestri spre sală, era la Ateneu, şi zice: domnilor, e o piesă grea, deosebit de bogată şi dificilă, permiteţi-mi s-o mai cântăm o dată. Şi a cântat-o! Acelaşi lucru, oricât ai fi fost de atent şi tot nu puteai să distingi vreo temă melodică. S-a aplaudat ici-colo. În pauză, puţină jenă printre melomani. Văd că vine spre noi cunoştinţa care ne invitase, era cu nevasta, aveau locuri în altă parte. "Ei, zice el asudat, roşu la faţă. V-a plăcut?" "Nu", zic eu. "Nu v-a plăcut, sau n-aţi înţeles?" "Am înţeles perfect, zice Ştefan, dar nu ne-a plăcut!" "Da?! spune cunoştinţa noastră. Mie şi-acum îmi bate inima!" Şi îşi făcea vânt cu batista, atât de turburat era. Aşa că vezi!
- Lavinia, am o bănuială, zisei surâzând. Nu cumva cunoştinţa voastră era compozitor?
- Nu ştiu, era compozitor, Ştefane?
- Da, zise Ciceo, un tânăr compozitor.
- E normal! zisei. Între ei, compozitori, pictori şi chiar romancieri, se înţeleg perfect. Nu mai fac artă pentru marele public, ci numai pentru ei înşişi.
- Totuşi Enescu e mare, zise Lavinia, şi nu numai în Rapsodii. Şi poate că într-o zi o să ne placă şi Diztuorul.
- Nu zic că şi mie îmi place Pasărea de foc a lui Stravinski, dar n-aş lua-o cu mine într-o insulă, pe un disc, dintre cele zece care m-ar constrânge ipoteza unui exil, răspunsei.
- Apropos, zise Ciceo, ai mai fost pe la Bucureşti? Şi fiindcă nu răspunsei îndată, copii, zise, gata, la culcare.
Nu întârziară să se ridice decât atât cât să arate că nu se supun ei numai la un singur îndemn. Trebuia să vie un al doilea, apoi o ameninţare, apoi întârziatul în sărutări care trebuiau să fie atât de tandre şi insistente încât Ciceo, dar mai ales Lavinia să-şi iasă uşor din pepeni: haide, dragă, ajunge odată, şi le smulgea braţele strâns încolăcite de gâtul ei şi le ardea una la fund, chiar scoasă de-a binelea din sărite. Fetiţa şi băiatul o ştergeau chicotind.
VII
Erau excedaţi de dragostea copiilor în timp ce eu trebuia să îndur în fiecare seară arsura unui gând care mă făcea să-mi imaginez până la halucinaţie o scenă ale cărei detalii îmi alungau somnul şi îmi făceau sufletul prizonier fără scăpare: Silvia mea stătea la masă cu un străin şi trebuia să vadă apoi cum e dusă la culcare şi mama ei se retrăgea în dormitor cu acel străin. Astfel, singurică, fetiţa mea trebuia să adoarmă de fiecare dată cu o nedumerire în sufletul ei inocent: unde e tata? Şi mama, ce face ea acolo cu omul ăla şi nu doarme cu mine? Cum se apăra ea de această nedumerire? Putea ea apoi, în timpul zilei, să mai fie veselă şi încrezătoare? Mai putea ea surâde? Tandreţea ei spontană mai putea ţâşni? Şi să se adreseze cui?
Tatăl nu era aproape şi venea s-o vadă doar duminica, iar pe mama trebuia s-o vadă cum îi servea acelui om ceaiul, dimineaţa, cum se gătea apoi să plece de-acasă şi pleca împreună cu el cu maşina, pentru ca la întoarcere să-i pună supă în farfurie, să stea de vorbă cu el, nu mai terminau de vorbit!
- Da, îmi mărturisea ea, ci vorbesc, ci nu mai termină, ci cu atâta vorbă! şi alteori seara să se gătească se găteşte mama, se uită în oglindă, ci nu mai termină ci, ci cu atâta gătit şi s-o lase singură să se ducă la "o recepţie".
- Des?
- Nu prea des, ta-taaa, dar...
- Dar ce?
Nu mai ştia ce vrusese să spună cu acel dar...
- Dar mama te iubeşte, se poartă frumos cu tine!
- Da, dar...
- Ei, ce mai e?
- Se ceartă cu Mircea...
Va să zică aşa îi spunea ea acelui Mircea, pe nume! Adevărat, cum i-ar fi putut spune: tată în niciun caz, domnul nu, dar nici nenea!
- Ei şi? Se întâmplă să se mai şi certe lumea...
- Da, ta-taaa, dar, ci nu mai termină cu atâta certat...
- Chiar?
Nu răspundea. Era clar, nu se certau des, nu se duceau des la recepţii, dar atunci când se certau şi se duceau la recepţii erau împreună şi pe ea o uitau. În acele ore, bune sau rele, mama nu mai era a ei. Şi nu mai era a ei nici când o duceau la culcare şi ei doi rămâneau singuri.
- Tata se gândeşte la tine tot timpul, îi spuneam, şi când o să te faci mai mare o să poţi veni la mine şi să stăm tot timpul împreună.
Atât, nu riscam să-i spun să vie de pe acum, s-ar fi putut să n-o mai văd niciodată, căci timpul când ea ar fi ajuns la vârsta să opteze era incomensurabil, şi ruptă de mine atâţia ani s-ar fi înstrăinat de mine şi opţiunea ar fi fost cu totul nesigură.
- Să nu-i spui mamei ce vorbim noi! E un secret al nostru. Vom fi numai noi doi, tata nu se mai însoară.
- Ta-taaa, dar de ce nu vii şi tu mai des?
- Eu stau departe, mi-e greu să viu.
- Păi ia trenul!
- Iau eu trenul, dar am serviciu şi nu pot lipsi decât duminica.
Ne plimbam prin oraş, ca mai înainte, dar un alt oraş, cu mari bulevarde şi cu o nesfârşită mulţime de oameni pe străzi. Trecuse mult timp până să mă liniştesc, până să-mi dau seama că nu mai era nimic de făcut, sufletul Silviei era deja scindat, tata rămăsese el ta-taaa, dar cu mama se întâmplase ceva, n-o iubea numai pe ea, ci şi pe Mircea, care şi el se purta frumos cu ea, dar...
Ascundea multe acest dar, însă am înţeles că mica ei fiinţă se apăra bine, era veselă, mânca şi dormea bine şi încetul cu încetul se blindase împotriva a ceea ce la început o nedumerise, ca nu mai putea să se încreadă în întregime în dragostea mamei, se îndepărta de ea, încolţeau în inima ei singurătatea şi independenţa, sentimente premature, dar nu apăsătoare, ba chiar îi plăceau, începuse să fie obraznică şi încăpăţânată, îşi retrăgea şi ea afecţiunea pentru mama exact în măsura în care mama şi-o retrăgea pentru a i-o dărui lui Mircea, exasperând-o pe Matilda, iar acel minus din viaţa ei zilnică, tata, n-o făcea să sufere, dimpotrivă, ai fi zis că îi părea bine, iar împrejurarea că erau trei care se ocupau de ea îi sporea sentimentul de independenţă şi libertate. Totul era în faza inocenţei. Dar ce-o să se întâmple mai târziu?
Şi iar mi se strângea inima: dacă în sufletul acestui copil, silit să afle de timpuriu prea multe, nu va apărea ceva dur împotriva oamenilor, cinismul, ironia necruţătoare, neîncrederea în fidelitate şi răceala în iubire?! Şi mă străduii multă vreme s-o vorbesc de bine pe mama ei, s-o asigur că numai pe ea o iubeşte, că şi Mircea e un om bun.
- Ci, ci tata, Mircea are doi băieţi mari, ci sunt studenţi în Anglia... Ci dacă şi eu o să învăţ bine, ci mă trimite şi pe mine în Anglia!
- I-auzi! Mai e până atunci. Până atunci ori moare măgarul, ori piere samarul.
- Ci nu înţeleg!
- Ci mi-e greu să-ţi explic!
Vrusesem să-i spun că până atunci ori nu va mai fi în situaţia s-o poată trimite şi pe ea în Anglia, ori se va despărţi mama ei de el şi-o să fim iarăşi împreună.
Gândisem câtva timp acest lucru, fără să mă bizui la început pe vreo certitudine, în afara faptului că surprinsesem adesea o nostalgie pe chipul Matildei. Odată despărţiţi, ura ei împotriva mea se stinsese şi urmase o tăcere asemeni unei vetre în câmp care a devenit deodată cenuşă şi asupra căruia s-au lăsat, misterioase, dar nu moarte, marile tăceri ale haosului, lumea străină de efemerele noastre patimi, cerul înstelat, noaptea vie cu adierile ei de vânt foşnind prin ierburi, în mijlocul cărora numai omul poate fi împăcat, gândind: să uiţi totul, să nu uiţi nimic şi să nu-ţi pese.
El singur poate purta în suflet pacea, conflictul, nepăsarea, liniştea, zbârlirea, pieirea, dispariţia cu obrazul lipit de mama lui, pământul, pe suprafaţa căruia strângând în mâini bulgării, poate muri rânjind cu sfidare sau cu dragoste care să-l facă din ticălos, frate al tuturor extincţiilor.
Matilda se pomenise silită să se gândească singură (adică fără mine) la ceea ce făcuse. Chiar la prima mea vizită, după şase luni (fiindcă îmi era insuportabil gândul să-i mai văd vreodată chipul), o găsisem veselă şi cu priviri care se fixau asupra mea ca odinioară, fără să se sinchisească de bărbatul ei care era de faţă, ca într-un joc ce reedita parcă în mod straniu situaţia în care ne aflam noi doi când ea era măritată cu Petrică.
Până ce într-o zi îmi dădui seama că nu mă iluzionam. Mă primi ca altădată în orele ei de mare expansiune a sufletului şi chiar reedita într-un anume fel scena de pe vârful dealului cu Petrică. Desigur, soţul ei nu se urcă în vreun copac, ci îşi păstra o impenetrabilă şi calmă figură.
- Tu ai luat masa undeva? mă întrebă.
- Nu, zisei, deşi mâncasem.
- Nici noi. Mircea abia a venit (de unde venise? Era duminică, a, da, ştabii ăştia sunt adesea chemaţi nu numai duminica, ci şi la miezul nopţii!).
Mă invită deci la masă şi acceptai.
Silvia însă avu o comportare neliniştitoare, în timpul mesei începu să se joace cu lingura în supă, să se fâţâie pe scaun, să clefăie interminabil carnea în gură şi să arate o surzenie totală faţă de ameninţările mamei.
Surprinsă, scoasă din sărite, până la urmă, Matilda o plesni, dar Silvia nu se turbură câtuşi de puţin, vărsă paharul cu apă pe masă şi expresia de impertinenţă de pe chipul ei nu se şterse.
- Ce e cu fata asta? exclamă Matilda uluită, e din zi în zi mai obraznică. Victor, ia urecheaz-o tu niţel, o fi crezând că dacă eşti tu cu ea, o să-i iei apărarea.
- Silvia, zisei, ce e prostia asta? Ai şase ani, nu mai ai patru, eşti fată mare!
Şi o luai în braţe de pe scaun şi o pusei pe genunchi, dar corpul ei era ţeapăn, expresia de înstrăinare, nu-şi mai lipi cu tandreţe capul de obrazul meu. Da, copilul nu mai era cu totul inocent, era clar că simţise nefirescul invitaţiei maică-sii şi nu-şi putuse exprima prin cuvinte dezacordul: îl exprimase însă în felul ei.
- Bine atunci, eu am plecat, zisei, dacă nu-ţi place să stai cu mine la masă.
Nu era un reproş, şi nici nu-i spusesem aceste cuvinte ca să-i sugerez vreo mâhnire din parte-mi, scontând un regret din partea ei. Încă de la această vârstă apar în noi stări psihice foarte coerente şi de mare inerţie, nu pot fi deplasate nici prin vorbe, nici prin ameninţări şi nici prin pedepse.
Mâhnire însă simţeam şi într-adevăr trebuia să plec dacă nu vroiam să-i fac ei şi mai mare rău. Avea dreptate, locul meu nu era acolo, micul ei suflet nu accepta amestecul, ca şi când, cunoscând-o bine pe maică-sa cu antenele instinctului, ar fi intuit eroarea în care ne-ar fi atras pe toţi într-un joc în care ea refuza să intre.
- Mergi cu mine la plimbare? o întrebai ridicându-mă.
Dădu din cap scurt cu privirea imobilă: nu! Nici nu trebuia s-o întreb, era clar că nu putea atunci să mă ierte pentru că acceptasem să iau masa cu maică-sa şi cu Mircea.
- Victor, zise Matilda, merg eu la plimbare, am să-ţi spun ceva!
Silvia se însenină când auzi şi deodată îmi surâse:
- Pa, tata, ci când mai vii?
O luai iar în braţe, o sărutai, spusei bună ziua lui Mircea şi o aşteptai apoi pe Matilda în stradă. Ştiam că n-avea nimic să-mi spună şi dacă avea nu acum îmi va spune, vroia doar să-şi dea seama pentru început dacă mai puteam comunica. Nu greşeam, ne plimbarăm vreo două ore şi într-adevăr nu-mi destăinui nimic. Schimbaserăm însă mii de cuvinte, aproape în şoaptă, cuvinte incolore, ca nişte etichete pe sticle goale, care nu se mai ciocneau între ele, nu mai scoteau scântei ca altă dată, ci ne picurau doar o mare linişte în inimă, o mare destindere şi o vagă, o nedefinită şi lipsită de temei speranţă. Dacă o mai iubesc. Desigur, îi spusei. Ca şi la început. Da, şi ea simţea acelaşi lucru. Se mira cum de-am ajuns noi aici.
- O fi vreun blestem, zisei.
- Şi eu m-am gândit, zise. Să-ţi spun un secret: nu-l iubesc pe Mircea.
- Ştiu că nu-l iubeşti!
- Dar mă iubeşte el ca un nebun!
- Da, ştiu că te iubeşte ca un nebun!
- Lucru pe care nu l-am simţit la tine decât la început.
- Nu l-ai simţit nici la început, ţi s-a părut.
- Nu-nu! Altfel nu-l lăsam pe Petrică.
- Da, ai greşit că l-ai lăsat! Mi-ai spus-o de atâtea ori.
- Nu, vroiam un copil şi am avut bănuiala că Petrică, cu boala lui, nu putea să mi-l dea.
- Mai bine, putea ieşi un copil cu ereditate încărcată.
- Nu, m-am interesat, boala asta nu e ereditară.
- Parcă poate cineva să ştie cu precizie totală ce e ereditar şi ce nu e! Deci am dreptate, m-ai iubit cu premeditare, ca să faci un copil.
- Şi eu! Te-am iubit, dar n-a lipsit şi premeditarea.
- Nu, nu m-ai iubit deloc şi asta s-a văzut îndată ce ne-am căsătorit.
- Să-ţi spun un secret!
- Încă unul?
- Da, eu nu pot să iubesc!
- Ştiu că nu poţi să iubeşti. Dar îţi ieşi din fire când celălalt încetează şi el să te mai iubească.
- Da, îmi ies din fire, nu pot să trăiesc fără să fiu iubită!
- Mare descoperire! Cine poate trăi fără să fie iubit?
- Tu, de pildă, n-ai nevoie şi tu ştii asta şi am început să te urăsc când am descoperit acest lucru.
- Da, fiindcă am rămas la părerea că rolul femeii e să iubească şi să întreţină flacăra iubirii, de-aia i-a dat natura frumuseţe şi farmec.
- Şi al bărbatului? El ce rol are?
- S-o ocrotească! De-aia e înzestrat cu forţă şi echilibru.
- Da, vezi, nu ne-am înţeles!
- Nu există înţelegere!
- Nu?
- Nu!
- Atunci ce există?
- Există iubire, acolo unde ea se naşte, există şi înţelegere. Sunt legate. Desigur, nu lua asta în sens absolut, nu totdeauna unde există iubire există şi înţelegere. Spun doar că e greu de conceput că doi oameni care nu se iubesc se pot înţelege. Tolstoi se întreba: ce-i ţine pe oameni în viaţă? Răspunsul cred că e al lui, nu al meu: iubirea. Asta în mod absolut şi nu neapărat doar în sens creştinesc şi nu exclusiv între sexe. Poţi, de pildă, iubi omenirea, sau natura, sau doar copiii, sau animalele, fiindcă fără iubirea de ceva am redeveni fiare. Sau şi mai rău, am ajunge să ne iubim doar pe noi înşine, devenind monştri. Nu e adevărat că tu nu poţi iubi, fiindcă altfel n-ai mai da naştere la iubire în altul. Ar însemna că te iubeşti mult pe tine, lucru respingător, care nu poate atrage decât tot pe un ins respingător. Or nici primul tău bărbat, nici Petrică, nici eu şi nici acest Mircea nu suntem inşi respingători.
- Toţi ceilalţi da, nu sunt, dar tu eşti.
- Da, se poate ca tu să nu fi văzut în mine decât ceea ce am respingător. Toţi avem în noi ceva care stârneşte repulsia, dar nu uita că şi virtutea (vorbesc de cea adevărată) poate fi respingătoare pentru un ticălos.
- Deci eu sunt o ticăloasă!
- Da, cam eşti!
- Şi totuşi mi-ai spus că mă iubeşti încă! Iubeşti o ticăloasă?
- Iubeşti un ins respingător?
- Da, cu speranţa să-l schimb!
- Nu s-ar zice că ai avut vreodată în suflet speranţa! Sau mai bine zis ai vrut să mă schimbi prin distrugere, prin anihilare!
- Ha-ha! Ai văzut tu destul în tine un om a cărui trufie nemăsurată pretindea să i se ridice în fiecare zi câte o statuie.
- V-aţi emancipat şi iată ce iese din voi!
- Da, nu mai vrem să vă gâdilăm la tălpi.
- Călătorie sprâncenată spre ţinta voastră, visul uitat al matriarhatului. Oamenii de ştiinţă au descoperit că sunteţi mai vitale decât noi şi o luaţi în serios. Vitale, da, dar nu în spirit, unde produceţi numai dezordine.
Şi voi nu produceţi. Războaiele le facem noi!
- Războaiele le face Dumnezeu şi se clocesc şi în ura dintre bărbat şi femeie.
Matilda căscă îndelung şi cu mare voioşie.
- Mă dor picioarele, zise, hai să intrăm undeva şi să bem o cafea, continuăm acolo!... Orice aş fi crezut, zise ea apoi după ce intrarăm într-un mic bar şi ne aşezarăm, că poţi să ajungi, afară de contabil.
- N-am ajuns, zisei, fiindcă n-o să rămân contabil jusqu'ă la fin de mes jours.
- Tot mai speri?
- Nu sper, sunt sigur!
- Dacă ai accepta ca Mircea să se ocupe de cazul tău, ar fi atât de simplu şi n-ai mai sta în acest post nici măcar o săptămână. Situaţia nu mai e aceeaşi ca acum cinci ani!
- Hai sictir!
- Asta e o prostie! Între oameni civilizaţi lucrurile astea se aranjează. Oricât am vrea noi să credem că suntem despărţiţi, în realitate nu suntem şi nu putem fi total despărţiţi. Chiar dacă n-ar exista Silvia. Fosta soţie îşi ajută fostul soţ, fostul soţ o ajută şi el pe ea, actualul soţ îl ajută şi el pe fostul soţ... E normal! Iubesc amândoi aceeaşi femeie... (Mi-ai spus că mă iubeşti ca la început!) Dar când mai există şi un copil?!
- Aha, de-aia m-ai invitat tu la masă! Formăm aceeaşi familie?
- Nu fi prost! Vreau să spun că avem interese comune! Nu ţi-ar plăcea ca Silvia să ştie că tatăl ei e profesor universitar?
- Ba da, dar Silvia va afla şi cui datorez eu această favoare, lucru care mi se pare scabros! Prefer să ştie că voi fi iar universitar prin propriile mele sforţări!
- Dar Silvia nu va şti niciodată!
- Întâi că va şti, fiindcă îţi ghicesc gândul: pace şi armonie între noi trei, lucru imposibil, fiindcă nu se poate uita că acest ştab mi-a luat copilul, în timp ce ştia că el mai avea doi. Şi pe urmă chiar dacă Silvia nu va şti că Mircea m-a ajutat, o să ştiu eu, şi asta îmi face scârbă! Mai bine şi-ar fi făcut altă dată datoria şi nu m-ar fi lăsat să fiu condamnat. M-a lăsat! Şi în timp ce eu eram la ocnă, pregătea terenul să-mi ia copilul.
- Nu el ţi l-a luat, ci eu!
- Şi asta crezi că se poate uita?
- Am să repar această greşeală cum o să pot. O să ţi-o trimit pe Silvia în vacanţe de câte ori o să vrei, şi când o să se facă mare nu va mai fi problema că fetiţa ţi-a fost luată. Pe urmă tu o să te căsătoreşti şi o să ai copiii tăi, eşti în plină tinereţe, n-o să-mi spui că o să te resemnezi şi n-o să-ţi refaci viaţa!
Aşadar, asta era explicaţia stării ei de spirit, totuşi vrusese într-adevăr să-mi spună ceva ieşind cu mine la plimbare. Ce nu mergea?! Ce primejdie simţise că o ameninţă?
Nu era o enigmă, Silvia se îndepărta de ea, fie că îşi descoperea tatăl, deşi se spune că asta vine mai târziu, fie că o făcea de pe acum să plătească, ghicindu-i în mod obscur vinovăţia de a fi adus între noi un străin.
Deci nici întrebările dacă o mai iubesc nu fuseseră atât de goale. O ispitii:
- Consider viaţa mea refăcută, nu mă interesează să mai trăiesc de-aici înainte cu o femeie în aceeaşi casă. Dar cu ea? Acest lucru nu-l afirmai.
Îşi aprinse o ţigare şi gândii că mâinile îi tremurau, dar nu un tremur perceptibil, mai degrabă o anume dizarmonie în mişcările degetelor. Ce bizar, credeam că m-am despărţit de ea definitiv şi iată că a fost suficient ca Matilda să se apropie iar de mine, chiar în acest fel care nu mă îndreptăţea cu nimic să-mi fac iluzii, ca să uit tot ceea ce îmi făcuse şi să-i sugerez, prin declaraţia mea, că voi trăi singur, că oricând se poate întoarce. Chiar doream această întoarcere?
Desigur, însă în condiţii ideale: să revină la starea ei de dinaintea căsătoriei noastre, lucru care nu mi se părea imposibil, atât de încredinţat eram că mă iubise cu adevărat, în cei doi ani, că eu rămăsesem acelaşi şi că schimbarea ei ulterioară era inexplicabilă, străină de ea, nefirească, asemeni unei maladii misterioase de care, după divorţul nostru, se vindecase.
- Bine, îmi spuse, o să trăieşti singur în casă, deşi eu nu cred fiindcă nu te-ai desprins de tot de mine şi nu poţi iubi pe cineva cu rămăşiţele alteia în suflet, dar ce te împiedică să accepţi propunerea mea? Crezi că e un rău mai mare să te laşi ajutat, decât să aduni cifre şi să faci bilanţuri contabile opt ore pe zi, tu care arzi de dorinţa de a avea iarăşi în faţă studenţi, şi să le vorbeşti despre ceea ce te pasionează? Lasă vanitatea deoparte, fă o separaţie între trecut şi viitor şi raţionează: de fapt cine m-a dat pe mine afară din Universitate? În ultima instanţă factorul politic, reprezentat printr-un anume Mircea, care din laşitate, aşa şi pe dincolo, poţi să-i spui cum vrei, a închis ochii când trebuia să-i deschidă... Repet, eşti îndreptăţit să-l judeci cum vrei, fiindcă oricum ai dreptate!... Ei bine, acum, acelaşi om vrea să-şi îndrepte greşeala, atât cât se poate, fiindcă anii de puşcărie nu mai poate nimeni să ţi-i dea înapoi, înţelegi? Nu te ajută, îndreaptă o greşeală.
- Ai vorbit tu cu el?
- Nu, zise Matilda hotărâtă, dar sunt sigură că poate şi vrea s-o facă.
- Deci, zisei, să-i ofer eu lui şi ţie o mai liniştită conştiinţă.
- Nu fi naiv, crezi că atât el cât şi alţii se perpelesc în somn fiindcă ar avea ceva pe conştiinţă? Politica abstractizează faptele şi le înlănţuie de la cauză la efect, asta s-a întâmplat pentru că altceva s-a întâmplat mai înainte şi o să se mai întâmple cât timp oamenii vor trăi pe pământ: toţi suntem vinovaţi, nimeni nu e vinovat. Până va apărea acea societate ideală în care fiecare vom plăti prompt pentru erorile noastre, o să mai curgă apă pe Dunăre, acum nici măcar dacă moare unul nu e oportun să-i răscolim erorile, fiindcă asta ar duce la descoperirea altor erori şi asta la altele!... Ajungem departe! Şi cine ar garanta că nu se vor produce astfel reacţii imprevizibile, care ar stârni nenorociri şi mai mari, pe o scară chiar catastrofală.
- Aşa gândeşte el?
- Da, aşa gândeşte. Şi tu reacţionezi ca şi când n-am trăi într-o lume dată (nu cea mai bună, acum, dintre lumi, totuşi dată, cu realităţile şi legile ei brutale), tu gândeşti mereu că există chiar acum posibilitatea unei lumi ideale şi îi judeci pe oameni după această viziune a ta utopică.
- Da, aşa este, aşa reacţionez, dar instinctiv şi nu raţional, fiindcă aşa simte fiinţa mea că poate exista în armonie cu ea însăşi. Raţional ai, adică acest Mircea, are dreptate, fiindcă altfel ar trebui să nu mai fie ceea ce este, asta e soarta lui, pe care şi-a asumat-o şi chiar dacă, să zicem, ar fi judecat şi condamnat, el n-ar recunoaşte că a trăit în eroare. Nu erau erorile lui! Sau aceste erori s-au născut din altele, mai mari, consecinţe ale determinărilor politice, geografice şi istorice, cu rădăcini extinse şi adânci şi foarte îndepărtate. Iar aspiraţia lui, a acestui Mircea, este să ne însuşim şi noi ca indivizi ceea ce şi-a însuşit el şi alţii ca exponenţi. Da, se face, poporul e înţelegător în totalitatea lui, el are o filozofie pe care o exprimă şi cel mai umil individ anonim: asta e situaţia! Filozofia acceptării prin înţelegere. Chiar îl auzi pe câte unul: ce era să fac, dragă, asta e situaţia! Aşa gândesc şi eu raţional. Şi totuşi nu înţeleg, adică nu pot să-mi asum greşelile altuia, deşi le înţeleg sau mai bine zis mi le explic. Mi-ar fi uşor s-o fac, dar instinctiv mă dau înapoi, fiindcă ar însemna, prin înţelegerea mea, să-mi dau girul pentru noi erori. Cine îmi garantează, ce forţă, ce mecanism social constituit şi eficace, că odată ce îmi dau girul (odată! într-o situaţie grea, excepţională) nu vom face apoi noi abuzuri de puterea şi situaţia în care suntem puşi chiar şi fără situaţii unice, dificile, date? Nu-mi garantează nimeni, fiindcă legea nu e încă zeiţă, în această inevitabilă şi dureroasă perioadă de tranziţie. Singură ai spus că nu e oportun să judecăm chiar toate erorile. O să-mi răspunzi că asta nu e ceva nou în lume, de acord, sunt tot atât de filozof ca şi acest Mircea, dar eu îmi asum alt destin şi nu pot fi (nu din virtute, ci din neputinţă) complicele lui sau al oricărui altuia!
- Ce să zic, exclamă Matilda cu ironie, i-ai pedepsit de i-ai omorât!
- Da, ştiu, Petrică m-a învăţat ceva pe vremuri în ale profeţiei, nu va trece mult şi victime şi călăi se vor întâlni la acelaşi banchet, vor ciocni unii cu alţii paharul, vor petrece şi se vor strânge reciproc de umeri cu emoţia sinceră în suflet că suntem toţi oameni şi erorile, de fapt, nu sunt ale noastre, sau sunt ale tuturor. M-aş alătura şi eu, sincer vorbesc, la petrecerea aceasta a uitării generale, dacă, hm! Mi-e greu să-ţi spun, o să mă mai gândesc şi dacă vă interesează (adică pe tine şi pe Mircea) o să vă spun...
- Deci nu vrei! zise Matilda.
- Acum în niciun caz!
- De ce? Lasă teoriile şi spune aşa, omeneşte, ce te împiedică!
- A, da! exclamai şi eu parcă aducându-mi aminte de ceva ca şi când aş fi fost de acord că până atunci mă ţinusem de teorii, străine de fapt de adevăratul motiv al reacţiei mele. În primul rând, continuai, pentru că lucrez, şi lucrez bine, al doilea, sunt informat ce se predă acum la Universitate în materie de filozofie, nu mă interesează. Am spus acum fiindcă sunt convins că lucrurile se vor schimba. Atunci aş putea chiar să accept ca domnul Mircea să îndrepte ceva din eroarea pe care n-a putut să n-o comită faţă de mine! Vezi ce înţelegător sunt! Nu sunt absurd!
Şi izbucnii în râs!
Mă credeam, ca altădată, soţul ei, puteam râde şi jubila stăpân, aşa-zicând, pe situaţie. Reacţia ei însă fu de o brutalitate totală şi absolută. Atunci, pe loc, nu zise nimic, urmă o tăcere îngheţată şi străină, ne ridicarăm de la masă şi ne despărţirăm.
Aparent goală de sens sau dătătoare de linişte, pace adâncă între două inimi înstrăinate, dar care s-au iubit odată, discuţia mă lăsă cu un sentiment turbure că eram ameninţat fără scăpare. Această întâlnire fusese de mult pregătită, mi se propusese ceva şi eu respinsesem orgolios această propunere. Acum mi se păreau ridicole replicile mele, ca şi întrebările ei dacă o mai iubeam.
Dădui în cele din urmă din umeri. Dar duminica următoare găsii uşa închisă. Ieşi doar, întru târziu, servitoarea, care îmi spuse că nu e nimeni acasă, au plecat undeva într-o excursie. Şi câteva duminici primii acelaşi răspuns.
Înţelesei: n-aveam s-o mai pot vedea pe Silvia. Încercai zadarnic câteva luni, cei puţin s-o prind la telefon. Cine e acolo? auzeam glasul când al Matildei, când al acelui Mircea, când al servitoarei.
Matilda şi soţul ei îmi închideau telefonul fără un cuvânt, iar servitoarea avea placa ei: nu sunt acasă, sunt plecaţi. Încercai nu duminica, ci în zilele lucrătoare, şi anume dimineaţa, când ştiam că ei sunt chiar plecaţi. Dar servitoarea dădea din cap repetând aceeaşi placă.
Dar fetiţa? Unde e fetiţa? Şi ea era plecată. Unde? Nu ştia.
VIII
- Tot n-ai reuşit s-o vezi? zise Lavinia după ce rămaserăm singuri. La urma urmei de ce nu accepţi să te ajute şi să te întorci la Universitate? Gândeşte-te la copil, zău aşa, ce poţi să faci? Asta e situaţia!
- Şi mie mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă, zisei, să întâlnesc oameni care erau la un pas de izbăvire şi mi se părea de neînţeles de ce nu fac pasul acela. Îmi vine în minte o comparaţie sau mai degrabă o întrebare: resorturile adânci ale fiinţei noastre pot fi ele întoarse la infinit? Învârtim pe-ale ceasului până ce simţim că apare o rezistenţă. Atunci ne oprim. Prima mea bătaie zdravănă am primit-o când am întors ceasul lui tata până am obţinut o mişcare infinită; da, dar ceasul a mai mers doar câteva ore şi pe urmă s-a oprit. Astfel fac şi unii oameni (sau li se face!), nu simt, nu-şi dau seama de clipa când apare în ei o rezistenţă: forţează, mai au apoi un timp oarecare iluzia că trăiesc, mănâncă, dorm, chiar râd, dar de fapt sunt morţi. N-aş putea să spun cu certitudine că chiar aş muri sufleteşte dacă aş accepta să-i fac pe plac Matildei şi acestui Mircea, căruia i se pare că a întemeiat o dinastie şi n-ar vrea să figureze în arborele ei genealogic numele unui oarecare individ, contabil de meserie, fost soţ al alteţei-sale Matilda şi tată bun al principesei Silvia. Adică cum? Ai divorţat-o pe alteţa-sa Matilda de un contabil? Chiar aşa? A fost măritată şi a făcut copil cu un contabil de la Oraca? Hm! Hm! Hm! Nu e bine! A, profesor universitar?! Da! Uitând că atunci când faptul era posibil, când am ieşit afară şi eu am cerut acest lucru, m-a dat afară din birou. Nu spun deci că s-ar putea întâmpla ca resorturile mele adânci să fie ameninţate acceptând să colaborez cu aceşti snobi bizari care au şi început să se creadă eterni, dar spun că rezistenţa pe care o simt e reală şi profundă. De ce să risc eu s-o forţez? O să-mi spuneţi că nu sunt concesiv, că nu poate fi vorba de ceva grav. Şi eu m-am gândit şi am fost la un moment dat gata să le trimit o scrisoare. Da, dar când m-am aşezat la masă s-o scriu, m-a apucat furia. Ştii, hârtia pe care trebuie să-ţi aşterni gândurile... În fine, problema nici măcar nu mai are un caracter acut, fiindcă am reuşit duminica trecută s-o văd pe Silvia şi să stau de vorbă cu ea vreo jumătate de ceas.
- Ei, tresări Ciceo. Îmi pare bine! Cum ai reuşit?
Şi turnă vin în pahare, cu adevărat bucuros că putusem în sfârşit să-mi văd copilul.
- De acest Mircea nu mă mir, nu e copilul lui, continuă el, deşi e de mirare ca un om în toată firea să se preteze la un astfel de joc (Ciceo avea aerul că n-a reţinut ideea mea cu snobismul acestui şef), dar Matilda, cum poate ea să-şi pună problema că Silvia s-ar simţi înjosită dacă ar spune la şcoală că tatăl ei este contabil? Parcă aşa ne-ai povestit că ţi-ar fi spus!
.........................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu