Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

                                                              1.
                                                PARTEA A CINCEA
                                                              I

                                       Mă trezii fără să fi deschis ochii simţind că am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsă.
    "Da, gândii, iată, am adormit lucrând, nu e bine, trebuie să fac ca Matilda, să mă culc seara la ora nouă şi să mă scol la cinci, şi până să plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor să te prindă astfel somnul. Precis că iar am dormit patru, cinci ore în poziţia asta."
    Mă întinsei şi fui mirat că eram totuşi lungit şi nu simţii atingerea familiară a cristalului de pe birou şi a scaunului de sub mine. Deschisei ochii şi atunci sării brusc în picioare.
    Nu la birou, ci pe o masă ruginită de fier adormisem. Un bec aprins spânzura în tavan. O uşă de metal, nişte pereţi negri şi o ferăstruică înaltă, zăbrelită, îmi amintiră că eram prizonier, că fusesem ridicat de-acasă şi că fusesem implicat în afacerea Sumanelor negre.
    Mă uitai la ceas: erau orele patru. Începui să mă plimb. Celula n-avea pat, ci doar această masă de un roşu murdar, pe care mă întinsesem cu paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai şi căciula. Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele.
    Da, oasele trosnesc, ele nu ştiu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. Tot astfel şi noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un întreg mai mare şi vrem totuşi să ne credem unici... acţiune smintită, asemănătoare aceleia, să zicem, a unui picior, care n-ar vrea să mai asculte de corp şi ar lua-o rasna, ar începe să bâţâie, să se agite, nu fiindcă ar fi bolnav, ci fiindcă ar începe să creadă că sîngele care îl hrăneşte ar fi numai al lui...
    Aşadar, să dărâmăm cu gândul această celulă în care n-am ce să caut şi din care trebuie să ies cât mai curând, fiindcă sunt nevinovat, şi să practic un exerciţiu preventiv care să mă ferească de surprize şi să pot accepta ce e mai rău. Deci să accept. Să-mi feresc de uzură forţele sufleteşti, care nu trebuiesc scoase în luptă: sensibilitatea trebuie reprimată, credinţele şi convingerile trimise în adâncul sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie să întâlnească un corp inert, mă vor bate să spun ceea ce nu ştiu (auzisem de asta), numai să nu mă deterioreze iremediabil, încolo n-aveau decât!
    Eu nu eram ca Ion Micu, să văd în ei expresia unei lumi pentru care am luptat şi am fost torturat şi convingerile mele să nu reziste. Nu erau ai mei.
    Aşadar, ce mi s-ar putea întâmpla?
    Mă reaşezai pe masa aceea ruginită şi închisei ochii. Codul existent în "document", "ordonanţe" în loc de "ordine", nu poate să turbure o fiinţă normală. În caz contrariu se interpune un alt cod, care ghidează pe cei care m-au adus aici şi care mă vor scoate nu pentru a mă trimite acasă, ci în direcţii surprinzătoare şi necunoscute.
    În acest sens căpitanul care m-a arestat ştie mai multe decât colonelul care a încercat cu mine un interogatoriu zadarnic. După el, după căpitan, trebuia să fiu trimis imediat acolo unde arăta codul, fiindcă o cifră m-a indicat, pe care eu o voi nega oricum.
    "Ordonanţe" sau "ordine" e acelaşi lucru, din moment ce teroristul fugit îmi scrisese. Era suficient. Tot ce era mai jos n-avea nicio însemnătate. Punct! Ar mai rămâne ca orbul căpitan să fie dezminţit. Pentru asta voi lupta din toate puterile.
    Nu sunt nici Buharin, nici Zinoviev sau Kamenev, implicat în lupta pentru putere, s-ar putea să fiu condamnat la un an, la doi sau la cinci. Nu va dori nimeni să mă ucidă, nu sunt în mişcare astfel de forţe, nu e război civil, lumea petrece, iese la manifestaţii, localurile sunt pline, eu însumi am petrecut cu prietenii mei în mod paşnic, aşi putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertăţii. Nu simt această disperare. O să scap!...
    Sunt absolut nevinovat, rudele şi părinţii mei nu sUnt nici Pop, nici Bujoiu, nici Malaxa, foşti mari industriaşi, ci oameni simpli... Aceşti domni au fost acuzaţi că au trimis în Elveţia valori stoarse din bunuri naţionale, e foarte posibil să fi trimis, e chiar neverosimil să nu fi trimis, oricum, nu gândul meu putea fi solidar cu ei care, chiar dacă nu erau vinovaţi de aceste crime, erau vinovaţi de altele (de pildă, de mizeria materială a muncitorilor care au lucrat în industriile lor), solidari cu un regim nu atât de liberal ca să îngăduie o puternică mişcare sindicală, existentă în lumea civilizată, care să-i împiedice să fie stăpâni absoluţi ai efortului uman. Astfel de lucruri se plătesc, mai devreme sau mai târziu, sau chiar pe neaşteptate, cum s-a întâmplat la noi...
    Au ştiut cu abilitate să sugereze oamenilor că sărăcia şi chiar mizeria e o stare naturală cu care trebuie să te obişnuieşti, deşi timpurile se schimbaseră... Au speculat geniul oamenilor simpli de a putea trăi din salarii mici, de a se descurca, numai ei ştiau cum, de la o lună la alta, veşnic îndatoraţi şi traversând o viaţă fără speranţa unei uşurări de greutatea ei care le apăsa umerii. Mai bine plătit, tatăl meu nu se întorcea niciodată mai vesel acasă cu plicul în buzunar. Îl arunca mamei, tăcut şi posomorât, şi ea totuşi ştiuse chiar din puţin să facă economii şi să mă ţină la liceu. Asta fiindcă eram unul, dar dacă am fi fost doi sau trei? Ce-o să zică el acum, tatăl meu, şi mai ales mama, mă pomenii întrebându-mă, când or să audă că am fost arestat? Asta oferea lumea nouă părinţilor şi bunicilor noştri?
    Şi îmi amintii de expresiile lor, la manifestaţia pe care o privisem cu doi ani în urmă de pe trotuar şi mă simţisem solidar cu speranţa care li se citea pe chipuri, cu ardoarea credinţei într-o lume mai bună.
    Deodată simţii un sentiment de primejdie. Alarmă! Aceşti securişti nu erau expresia aspiraţiei acelor manifestanţi într-o lume mai dreaptă, apăruseră ca o anomalie stranie, ca un virus nociv într-o societate fără experienţa revoluţiilor, ci mai mult cu aceea a revoltelor repede reprimate în sânge. Şi ce era mai curios erau recrutaţi chiar dintre ei, dintre oamenii simpli, şi se amestecau cu ei prin tramvaie şi autobuze, pe stradă şi în restaurante, cu aerul cel mai firesc, cu capelele şi uniformele lor cu însemne albastre, ca şi când numai lucruri inocente ar fi făcut ei prin acele clădiri cu celule jos în beciuri.
    Din nou simţii un sentiment de alarmă. Îmi propusesem să-mi retrag sensibilitatea, să nu raţionez în faţa anomaliei, să-mi păstrez intacte forţele sufleteşti. Făcui un efort suprem şi încetai să mă gândesc. Atunci, în tăcerea celulei, auzii un zgomot ciudat. Mă uitai în jur. Zgomotul se stinsese. Dar imediat reapăru. Îmi încordai atenţia să-l descopăr. Da, îl descoperii, venea de alături, din umărul meu stâng, şi îmi dădui seama că era bătaia propriei mele inimi şi nu venea din umăr, ci din ureche. Mă înspăimîntai.
    Inima mă trăda.
    "Ce-o să fac? mă întrebai. Dacă mă condamnă, n-o să rezist."
    Una e forţa gândului şi alta a viscerelor. Acolo, în maţe, zăcea teama şi inima o prelua. Niciodată nu-mi bătuse cu o astfel de putere. Bătaia însă nu era nici precipitată, nici dezordonată, şi curând pulsaţia ei înaltă se mai potoli. Înţelesei că, fără să fi ştiut vreodată (o surpriză greu de suportat), suprimarea libertăţii mele nu avea urmări de conştiinţă, ci în instincte, ca la sticleţi, care îşi bagă gheara în gât dacă îi închizi în colivie.
    Într-adevăr, deşi reuşii să mă liniştesc în gândurile mele, îmi dădui seama că mă simt rău în fiinţa mea. Mă ridicai, mă apropiai de uşă şi începui să bat în ea cu pumnul.
    Curând auzii paşi rari apropiindu-se. Broasca scrâşni şi gardianul intră în celulă.
    - De ce baţi? zise.
    - Vreau apă!
    - Uite-o acolo, n-o vezi sau eşti chior?
    Într-adevăr, jos pe ciment, într-un colţ, lângă o căldare, se vedea ceva care semăna cu o cană.
    - Dar, zic, celulele astea n-au paturi?
    Şi-i arătai masa de tablă ruginită pe care dormisem.
    - Or să te mute de-aici, n-am avut alta în noaptea asta.
    Şi-mi întoarse spatele şi ieşi cu o expresie atât de abstrasă, încât ai fi zis că nu vorbise cu un om, ci cu el însuşi.
    Răul pieri aşa cum apăruse şi fără să lase urme. Respirai uşurat. Mă uitai la ceas. Era ora cinci. Au fost clipele de care m-am speriat cel mai tare pe care le-am trăit în celule. Dacă nu mă părăseau? Ce s-ar fi ales de mine? Am înţeles atunci de ce se sinucid unii în închisori.
    Cred că împinşi până la paroxism de acest rău mai puternic decât biata conştiinţă agresionată de revolta generalizată a viscerelor. Răul acela insuportabil nu s-a mai repetat.....

                                                                   II

                                             Drumul spre o închisoare şi o noapte petrecută în celulă te îndepărtează de viaţa anterioară tot atât de mult ca şi o călătorie de mii de kilometri. Toţi ai mei erau acum departe şi mai neverosimilă mi se părea după-amiaza de ieri şi mai ales orele petrecute de mine cu Matilda şi rudele după plecarea musafirilor.
    Viitorul meu apropiat nu se turburase, clar acum, în această celulă, mi se lumina deşi raza lui se îndepărta considerabil. Dar anticipez asupra stării mele de spirit. Aceste gânduri şi sentimente şi mai ales această lumină îndepărtată care era viitorul meu îmi apărură abia după ce, aşa cum dorisem şi nu sperasem să se întâmple, un ofiţer superior, nu ştiu dacă era general sau chiar Generalul, şeful Securităţii regionale, mă chemă la el la orele opt.
    Uniforma şi galoanele sale puteau fi de general, dar înfăţişarea era de plutonier. Poate chiar că asta fusese şi fusese înălţat în grad vertiginos? Oricum, ofiţerii mei superiori, ca să nu mai vorbesc de general, din şcoala militară, arătau altfel.
    - Ai vrut sa vezi un ofiţer român, zise el, nici după ce ai fost arestat n-ai renunţat la şovinismul tău? Crezi că noi facem aici discriminări rasiale?
    Relele presimţiri, văzându-i figura şi auzindu-i cuvintele, mi se confirmară.
    - Aţi pus în pericol Transilvania cu acţiunile voastre smintite, continuă el ridicând vocea. Şi continuaţi să complotaţi, primiţi şi daţi ordine de peste hotare, împotriva regimului, în timp ce ocupaţi posturi în universităţi, crezând că n-o să fiţi demascaţi...
    Se înfuriase, se făcuse roşu, dar ochii săi orbi, holbaţi asupra mea, îmi făcură în mod straniu impresia că, pentru o clipă, implorau dintr-ai mei, care îl măsurau neclintiţi şi cu aviditate, adevărul acestei lumi, care îl urcase atât de sus, sugerându-i în acelaşi timp temerea, din practica lucrurilor pe care fusese pus să le comită, că ar putea ajunge şi el la fel de vertiginos, în locul meu.
    - Te văd, eşti om ca şi mine, spunea acest fulger de privire, dar eu trebuie să te condamn: ştii tu de ce? Eu nu ştiu.
    Dar asta numai pentru o clipă, în timp ce furia reveni sporind în intensitate. Deşi îmi dădeam seama că n-aveam nimic de sperat din judecata unui om care făcea confuzie între şovinism şi discriminare rasială, mă agăţai totuşi de acea luminiţă de o clipă care lucise în privirea sa înecată în întunericul furiei şi prinsei curaj să-l înfrunt şi să mă salvez.
    - ..de-aia ne-a trimis aici partidul şi poporul, să apărăm cuceririle politice ale clasei muncitoare, încheie el izbind cu pumnul în birou... intelectuali, oameni cu carte, uneltesc să se întoarcă vremurile apuse...
    Eram concentrat cum să-mi conduc atacul şi nu mai auzisem clar ce spusese mai înainte. În furia lui veni întrebarea mea, care opri valul de fraze moarte în a căror magie vroia să se învăluie:
    - Acuzatul are dreptul la apărare sau e condamnat dinainte?
    - Ce apărare, urlă el scos din sărite, şi mă înjură de mamă şi mâna i se crispa pe tampon, simţind primejdia confruntării cu un om viu şi nu cu nişte idei care îi turmentau judecata lui laşă. Aici scrie clar, dai ordine şi primeşti, trebuie să mărturiseşti ce fel de ordine, dacă nu, te aşteaptă plutonul de execuţie! Ai auzit? Condamnarea la moarte.
    - Totuşi, e un drept absolut al acuzatului să se apere când viaţa lui e în joc, spusei deloc speriat, aproape zâmbind, dar fără sfidare, ci cu certitudinea că voi fi ascultat. Numai în caz de dezertare în faţa inamicului soldatul e executat fără judecată, fiindcă nu mai e timp... Or în ţară e linişte, nu e război civil, nu putem împuşca oameni fără să-i ascultăm...
    - Noi nu suntem judecători, spuse el, noi stabilim fapte şi trimitem dosarul în instanţă. Acolo poţi să te aperi, ai dreptul la ultimul cuvânt...
    Asta suna sinistru. Ai dreptul la ultimul cuvânt după pronunţarea sentinţei, când nu mai puteai schimba nimic. Or, el minţea! Am aflat mai târziu că procesul era o simplă formalitate, dacă proces exista, sentinţa era dată de ei, în aceste birouri, procurorul o prelua, instanţa, surdă, ameninţa că ea însăşi dacă nu se conforma, o pronunţa.
    Din instinct am simţit însă atunci că aici se decidea totul, că prada nu era ascultată odată ajunsă în ghearele leului, dacă leu putea fi numit individul din faţa mea.
    - Puteţi accepta ideea că un om arestat de dumneavoastră s-ar putea să fie nevinovat şi că nu e cazul să fie trimis în instanţă? Dumneavoastră decideţi, sunteţi primul judecător şi vă rog să mă ascultaţi...
    - Nu arestăm pe nimeni degeaba! zise el, dar se mai potoli.
    - Nu spun că n-aţi avut motive, dar nu apar la dumneavoastră şi motive de a pune un om în libertate după ce l-aţi interogat?
    Asta era, şi nu ştiam atunci că îndată după arestare nu se căutau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar dacă acesta îşi proba nevinovăţia.
    Telefonul sună. Generalul ridică receptorul şi ascultă. Apoi după câtva timp spuse:
    - Da, arestaţi-l pe porcu-ăsta imediat şi să se ocupe de el Stănescu. Ceilalţi, dacă v-au scăpat, daţi alarma la Timişoara că trei indivizi vor să treacă Dunărea... Da, da, el să plece... Şi închise. Cum să nu, mi se adresă, îi punem şi în libertate, dar uite ce fac... Şi avui impresia, privindu-l, că face cu mine o excepţie că mă mai ascultă: vorbeşte, zise. Ce e cu chestia asta, cu ordinele astea care se aşteaptă de la tine?
    Dar cum să vorbeşti cu un om care, deşi se află în faţa ta, un spaţiu dens (viziunea sa globală asupra delictelor) s-a interpus între tine şi el? Apropierea, confuzia fonetică între "ordine" şi "ordonanţe"' era o subtilitate derizorie pentru un om care urmărea fugari periculoşi, bandiţi porci, cum era cel care trebuia chiar acum arestat, şi cine ştie ce alte cazuri de spioni şi sabotori care alimentau şi justificau existenţa acestei clădiri şi a lucrătorilor din ea.
    Nu-mi folosi la nimic suprema mea încordare când începui să-i povestesc ce era cu acea scrisoare şi acele cuvinte. Luminiţa aceea din privire nu mai apăru în ochii lui, deşi mă ascultă uitându-se ţintă la mine, fără să mă întrerupă. Gândul îi zbura pesemne la cei trei care s-ar fi putut să-i scape şi la alţii, desigur, care erau urmăriţi...
    Se debarasă de mine:
    - Trebuie să spui tot ce ştii în legătură cu acest Iustin Comănescu, cu care ai fost prieten, şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, eşti liber.
    Ridicai glasul:
    - Nu am mai multe de spus decât ceea ce aţi auzit şi alte dovezi nu pot aduce.
    - Mai gândeşte-te, îmi răspunse.
    - N-am la ce să mă gândesc. Daţi-mi drumul acasă, sunt nevinovat.
    - O să ţi se dea drumul, murmură el absent şi întunecat, dacă se va dovedi că n-ai nicio legătură cu Sumanele negre, şi o să explici detailat ce este cu aceste ordine... Am văzut noi alţii care se declarau şi mai nevinovaţi decât tine şi în realitate...
    Ei, ce erau în realitate? Nu mai zise nimic. O tăcere rea se aşternu pentru mine. Înţelesei deci că alţii fuseseră şi mai elocvenţi în apărarea lor decât eram eu, înşelându-l însă, şi că discernământul lui era atrofiat. Nu mă dădui însă bătut în faţa acestui om care nu avea forţa necesară a inteligenţei şi a instinctului de a tresări înaintea unui om acuzat numai pentru că într-o scrisoare i s-a spus o propoziţie ridiculă. Începui din nou să-i explic, dar el mă întrerupse brutal:
    - Lasă vorbele! Eşti prieten cu un criminal. Asta urmează să explici. De aceea ai fost arestat.
    - Dar nu l-am mai văzut din 45. Cum adică, arestaţi un om pentru că a fost prieten cu cineva pe care nu 1-a mai văzut de cinci ani şi care a fugit de-atunci? Asta înseamnă că o să-i arestaţi şi familia şi pe toţi care au fost prieteni cu el?
    - Depinde!
    - Dar vă declar că eu n-am părăsit oraşul atunci când el a plecat în satul lui departe şi am martori profesori şi pe toţi care mă cunosc.
    - O să-i ascultăm pe aceşti martori şi ai dreptul să-i citezi şi la proces în apărarea ta.
    Aşadar, gândii, proces totuşi! Rămăsei tăcut şi încordat.
    - Apărarea mea? strigai. Dar care e acuzaţia? Care ar fi obiectul acestui proces? Să dovedesc eu că sunt nevinovat? Cine vă dă dreptul, ce lege, să puneţi un om într-o astfel de situaţie? Pentru a aresta pe cineva, trebuie o dovadă de vinovăţie - în cazul meu, că am făcut parte din organizaţia Sumanele negre. Or,  dumneavoastră n-aveţi nicio dovadă, atunci de ce m-aţi arestat? Credeţi că e o glumă să arestezi un om liber? Singur aţi spus că acea scrisoare nu e o dovadă. Ce rămâne atunci? Faptul că am fost prieten cu un terorist. Dar mai întâi că pe atunci nu era terorist, a devenit pe urmă, şi de ce aşi fi eu vinovat că a devenit? Am luat eu parte la acţiunile lui?
    - Asta urmează să ne dovedeşti, că n-ai luat!
    - Eu să vă dovedesc? strigai indignat.
    Nu mai aveam nicio reţinere. Aveam intuiţia că nu stătea în puterea acestui om să micşoreze răul care se abătuse asupra mea, era şi incapabil şi orb, nu cunoştea legile care guvernează viaţa oamenilor, nici cele făcute de ei, nici cele divine, dar, credeam eu, nici mai mult rău nu putea să-mi facă decât cel pe care vroia să mi-l facă, adică cel mai mare, să mă arunce în mecanismul unei anchete care nu trebuia să dea greş şi al unui proces pe care ei nu-şi puteau îngădui şi nu îngăduiau să-l piardă...
    Trebuie să spun că acest adevăr aveam să-l aflăm noi toţi mai târziu, ca adevăr clar şi distinct, dar arestarea noastră pune sub stare de alarmă toate instinctele, şi numai cei neavertizaţi, cei naivi, cei care puteau fi uluiţi când erau arestaţi şi strigau "dar n-am făcut nimic. Ce-aveţi cu mine?" puteau aştepta liniştiţi în celule să fie eliberaţi cu zâmbete şi scuze.
    Eu fusesem prevenit nu numai o dată de Ion Micu, şi abia acum, în faţa acestui om, îi înţelegeam spaima: nu auzisem de oameni arestaţi cărora apoi li se dădea drumul, ci numai de: a fost arestat şi atât, adică s-a terminat cu el, a fost condamnat şi a dispărut.
    Astfel dispăruse Cubleş la acea manifestaţie şi nu mai revenise în facultate, dar nu măsurase nimeni gravitatea şi semnificaţia faptului. Cine ştie ce-o fi făcut, gândeam, degeaba, nu l-au condamnat ei... Tot astfel avea să mi se întâmple şi mie... În clipa aceea însă mi s-a trezit cu putere dorinţa de a-l smulge pe acest om din mecanismul al cărui instrument era şi a-l face să înţeleagă că poate şi altfel să-şi folosească puterea, şi anume, să judece singur şi pur şi simplu să-mi dea drumul.
    - Şi dacă nu pot să vă dovedesc? am reluat. Dacă toţi cei care mă cunosc, din frică să nu fie ei înşişi arestaţi arbitrar, aşa cum arbitrară e şi arestarea mea, vor spune: da, l-am văzut că e în oraş, dar n-am stat cu ochii pe el, am avut alte griji, nu ştim exact dacă a lipsit sau nu, dacă a stat tot timpul în oraş. Or, veţi decide dumneavoastră în faţa acestor declaraţii evazive, pentru a lua parte la o crimă ajung patruzeci şi opt de ore. Şi cum prietenia mea cu acest Iustin e dovedită de o scrisoare in care e vorba de "ordine" sau "ordonanţe" date şi primite (cine mai stă să distingă că ordine cu ordonanţe nu e acelaşi lucru), veţi ajunge la concluzia că sunt vinovat. Dar fără dovezi! strigai. Nu credeţi totuşi că trebuie să-mi dovediţi vinovăţia?
    - Se va vedea în cursul anchetei, îmi răspunse implacabil.
    - O să vie o zi, îi spusei atunci cu o încredere aproape sălbatică în viziunea pe care o avusei în clipa aceea, când o să fiţi în locul meu, dar nu nevinovat, şi voi depune mărturie împotriva dumneavoastră. Cunosc istoria revoluţiilor şi vă asigur că totdeauna (şi nici revoluţia proletară n-a făcut excepţie) cei care s-au aflat în situaţia dumneavoastră au avut soarta victimelor lor.

                                                                   III

                                       Nu mai pot continua relatarea acestor amintiri, ceastă parte a lor. O greaţă insuportabilă mi se urcă în gât, şi ca o amintire a anilor când, după ce am fost iar liber, am aşteptat să se îndeplinească această prezicere. Nu s-a îndeplinit nimic...
    Această greaţă mă apuca îndată ce vedeam uniformele pe stradă şi chipurile care afectau că sunt şi ele ale unor oameni obişnuiţi... cu neveste şi copii şi bucurii simple ca oricare dintre noi... Dar iar anticipez o experienţă pe care abia ar urma s-o evoc aici... O voi scurta, deşi e o verigă groasă în destinul meu. Ar trebui să scriu despre asta o nouă carte, cea de faţă născându-se numai pentru a putea să ajung în aceste zile care mi-au mai rămas, la o scenă, una singură, când într-o dimineaţă m-am pomenit cu o floare pe biroul meu...
    Această scenă mă obsedează şi nu perversităţile acelor timpuri al căror mit primitiv ai barbar deşi s-a prăbuşit semenii mei încă nu se dezmeticesc, sunt încă neîncrezători, ca şi când s-ar teme să nu-i reînvie cadavrul; vor să-l lase să putrezească total şi abia după aceea să-i arunce cenuşa în vânt.
    - Mă ameninţi? rânji el cu o cruzime care abia atunci i se dezvălui. N-o să mai ai ocazia! N-o să te mai întorci de-acolo de unde o să te trimit, contrarevoluţionarule!
    - Nu se ştie! îi răspunsei îndârjit. Vreau să vă pun o întrebare: ce v-au făcut dumneavoastră oamenii de îi arestaţi? Ce suferinţe v-au provocat? Aţi trecut prin vreun război civil în care contrarevoluţionarii v-au ucis familia, prietenii, copiii? Aţi fost torturat la poliţie ca vechi ilegalist? Aţi avea o justificare. Nu, nimic din toate astea nu vi s-a întâmplat, vă cunosc, cei care au trecut pe-acolo arată altfel... Atunci ce-aveţi dumneavoastră cu oamenii de-i arestaţi? N-aţi citit puţină istorie? Nu ştiţi că istoria nu stă pe loc, că după ce apare un val, se sparge, şi un altul vine din urmă?
    - Nu, zise el, nu sunt aşa de mare filozof ca tine, eu îndeplinesc sarcina pe care mi-a încredinţat-o partidul, de a stârpi pe toţi duşmanii poporului, indiferent sub ce mască s-ar ascunde, şi degeaba îmi vii tu cu teorii, chestii istorice şi alte baliverne, n-avem noi acuma timp de asemenea parascovenii. După tine ar trebui să lăsăm burghezia să-şi facă toate mendrele şi noi să ne uităm şi să filozofăm, c-o fi, c-o păţi, până ne-am trezi toţi omorâţi de legionari şi criminali de război care au format bande teroriste prin munţi şi atacă satele în haite, ca lupii... Lucrătorii noştri îşi dau viaţa urmărindu-i prin coclauri şi mă mai ameninţi şi tu ca un inconştient, chiar aici în biroul meu...
    - Da, zisei şi eu cu ironie, am şi poziţia cea mai potrivită ca să vă ameninţ!
    - Da, dar ia să ai un pistol-mitralieră în mână şi să mă prinzi în munţi, te-aş vedea eu că n-ai mai face cu mine teorii istorice şi m-ai ciurui fără discuţie, ca un duşman de clasă înrăit ce eşti!
    - De ce aşi fi eu duşman de clasă? Faceţi ipoteze cu pistoale-mitralieră şi munţi şi asupra sentimentelor mele de clasă (deşi ştiţi din dosar că tata e muncitor), numai ca să mă puteţi înfunda. Ce nevoie aveţi? Nu vă ajung duşmanii din munţi?
    Strania luminiţă de la început reapăru în privirea lui odată cu răcnetele care urmară şi, spre fascinaţia mea, nu se mai stinse tot timpul cât urlă:
    - Ştiu eu de ce fac astfel de ipoteze când rămăşiţele bandelor Sumanelor negre care n-au fost încă stârpite s-au unit cu legionarii şi criminalii de război care asasinează activişti de partid de la sate, crezând că n-o să punem noi mâna pe ei şi o să vină anglo-americanii să-i aducă iar la putere! Am spus: ancheta va lămuri ce e cu scrisoarea asta şi cu ordinele care se aşleaptă de la tine şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, ţi se va da drumul. Dacă nu, la canal, să puneţi acolo umărul la o construcţie măreaţă şi să nu mai aveţi cum să primiţi sau să daţi tot felul de ordine sau ordonanţe teroriştilor fugiţi în Occident. Poate vă învăţaţi minte!
   O mână mă bătu pe umeri şi mă ridicai. Apăruse un securist care mă duse în celulă.
    Ar fi trebuit totuşi ca luminiţa aceea să mă salveze. Sau poate m-a salvat doar pe jumătate? Sau poate chiar mi-a salvat viaţa? Fiindcă după un proces care n-a durat mai mult de cincisprezece minute nu m-au trimis la canal, unde pe urmă am auzit că mulţi au murit, ci m-au condamnat la trei ani de închisoare, practic la muncă forţată în minele de plumb de la Baia-Sprie.
    Mai bine a fost acolo decât cele trei luni petrecute în beciurile Securităţii, unde am fost torturat aproape tot timpul, nu fizic, ci prin agresiune şi violenţă asupra intimităţii simţirii şi gândirii mele fireşti, până la halucinaţie, să spun ce era cu ordinele acelea, ce fel de ordine aşteaptă acel Iustin să-i dau eu de-aici din ţară?
    Eram smuls din somn în miez de noapte, dus într-un birou unde un ofiţer, totdeauna altul, începea întâi prin a-mi oferi o ţigare chiar din tabacherea lui, pe urmă: numele, prenumele, profesia, părinţii, rudele, prietenii şi povestirea detailată a tot ce-am făcut după 23 August şi până în prezent. Aceeaşi povestire, de zeci de ori, uneori doar relatată, alteori scrisă. Apoi începea interogatoriul.
    Când l-am cunoscut pe Iustin? Ce fel de om era? Ce discutam împreună? Ce prieteni comuni mai aveam? Uneori ţinându-mă în picioare, alteori pe un scaun fără spetează, ore în şir, şi silit să povestesc neîncetat. Uneori cu lampa de birou în ochi, cu un bec orbitor, alteori silindu-mă să-l urmăresc, ca să-i pot auzi întrebările, plimbarea odihnită de-a lungul şi de-a latul biroului.
    Ajunsesem să mă gândesc cu nostalgie la primirea şi interogatoriul colonelului ungur în biroul căruia nimerisem parcă din întâmplare în seara când fusesem arestat.
    Când am ieşit după trei ani l-am întîlnit odată pe stradă şi l-am oprit. Nu mai era colonel şi l-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte, aşa şi pe dincolo, de un universitar, într-o seară, la el în birou...
    - Nu, dragă, mă confunzi, eu sunt ober chelner la restaurantul "Făgetul", de şapte ani lucrez acolo, şi s-a îndepărtat repede, stârnindu-mi îndoieli.
    Totuşi, nu mă înşelam, avea aceeaşi mustăcioară blondă şi acelaşi păr uşor patinat şi pieptănat lins. Acelaşi glas, dar bineînţeles nu aceeaşi bună dispoziţie jovială de atunci.
    Mi-a rămas din acele trei luni petrecute la Securitate, pe lângă un sentiment insuportabil de mare nelinişte, pe care numai munca istovitoare din mină l-a mai atenuat, şi o nedumerire. De unde învăţaseră acei băieţi, care mai toţi erau cam de aceeaşi vârstă cu mine şi păreau toţi ori de pe la ţară, ori fii de muncitori, tortura rafinată cu ajutorul unui interogatoriu? Cine le dezvăluise astfel de secrete, care nu se coc decât prin practică veche în această meserie şi bineînţeles în servicii la fel de vechi şi cu tradiţie? Nu ştiu cine îi învăţase, dar n-am surprins la nici unul nici cel mai mic semn că ar fi vorba de o tehnică învăţată. Nu, era una însuşită şi care făcea în întregime parte din chiar gândirea lor intimă. Nu erau automate, cum s-ar putea crede. Simţeau că trăiesc în mod firesc torturându-mă pe mine şi aveau surâsuri fine, când de fiecare dată protestam: dar am mai făcut aceste declaraţii de sute de ori. Sau: vă cred, şi eu dacă aş fi în locul dumneavoastră aş fi nedumerit de această scrisoare şi aşi pune aceleaşi întrebări. Dar vă declar totuşi că nu se ascunde nimic în acele cuvinte că a fost o glumă absurdă, neverosimilă, stupidă, de studenţi. Nicio fibră nu se mişca pe obrazul anchetatorului.
    Şi continua, plesnind de sănătate, de satisfacţie că era tânăr, ras proaspăt şi pieptănat, cu guler bine călcat de nevastă-sa, care îl primea la întoarcere cu îmbrăţişări şi sărutări, misteriosul plan de demolare a voinţei mele, a rezistenţei mele sufleteşti, până ce-mi se sugera - voi renunţa la o apărare zadarnică şi voi face declaraţii complete. Nu le păsa şi nu intra în calculele lor că un om care n-are ce declara seamănă tot atât de mult cu unul care are.
    Când deci să opreşti această tortură şi când să continui? Când? Nicicând! Până declari sau până când îţi pierzi controlul şi începi să delirezi. Atunci urma o pauză de o zi şi o noapte şi erai dus din nou sus, cu forţe proaspete, câte îţi mai rămăseseră. Nicio grijă, e destul timp să le pierzi aceste forţe şi să spui pe urmă şi ce lapte ai supt de la mă-ta.
    Aveau, desigur, experienţă şi probabil că între ei le scăpau scurte cuvinte numai de ei înţelese. Cum stai? Merge, n-o s-o ducă mult. Tu? A mărturisit, mare pehlivan... Fiindcă mărturisirea, deşi suficientă în sine, antrena apoi producerea probelor, noi arestări de inşi implicaţi, noi declaraţii şi apoi sentinţa. Cum să scape cineva care n-avea nimic de declarat de acest asalt continuu al mai multor voinţe asupra ta, care n-aveai decât una?
    Scopul justifica smulgerea în acel fel a probelor, după aceea totul intra în legalitate, băieţii erau satisfăcuţi, îşi făceau datoria, uneori erau înaintaţi în grad. Totul era să nu intri în această maşină de produs dovezi, care din punct de vedere moral trăia, bineînţeles, pe realităţi, adică pe cazurile de culpabilitate adevărată, spionii, teroriştii, fugarii prinşi la graniţă, care desigur se apărau şi rezistau ca şi un nevinovat. Ce făceau totuşi cu un nevinovat? Nu-l iertau nici pe acesta, nu-l declarau nevinovat şi să-i dea drumul, dar sentinţa era mai blândă, cum a fost în cazul meu.
    Când se oprea maşina? Când nu mai puteai colabora cu ea. Fiindcă mult timp trăiai cu sentimentul că trebuie să răspunzi la întrebări, că unica ta şansă, să povesteşti, să explici. Anchetatorul era altul, el poate că nu ştia, sau poate era mai inteligent decât ceilalţi şi s-ar putea ca, auzindu-te, să înţeleagă şi să fie ultimul interogatoriu care ţi se mai ia.
    Într-o zi însă am încetat să mai vorbesc, nici nu mai auzeam întrebările, devenisem apatic, absent, nepăsător. Faceţi ce credeţi, spuneam, condamnaţi-mă, împuşcaţi-mă, dar nu mai am nimic de declarat. Nu era o tactică, ci cu adevărat cel mai adânc instinct al meu intrase în alarmă: dacă mai continuam să le răspund puteam muri cu adevărat sau să-mi pierd minţile.
    Imediat a urmat procesul, pe baza unui articol pe care nu-l cunoşteam, şi am fost condamnat după o simplă formulă pe care nici n-am auzit-o bine, a procurorului, care colabora cu instanţa.
    - Recunoşti că... a zis judecătorul şi a repetat ininteligibila formulă.
    - Nu recunosc! am răspuns.
    - Nu recunoşti, dar probele sunt la dosar.
    Apărarea? Un individ care cerea, grăbit, circumstanţe atenuante. Martori? Nu fusesem anunţat că îi pot cita. Doar acest individ pe care nu-l cunoşteam şi care a zis:
    - Onorată instanţă, dat fiind cazul în speţă, cer circumstanţe atenuante.
    Sala? Câteva capete necunoscute, nimeni dintr-ai mei.
    - Trei ani închisoare, a rostit judecătorul şi am respirat adânc, căci tot atât de bine aş îi putut auzi cinci, şapte sau, cine ştie, şi mai rău, cum am auzit apoi la Baia-Sprie că li s-a întâmplat altora, pentru aparenţe de vinovăţie mai anodine decât a mea.
    Aici însă trebuie făcută o precizare: e vorba de cinismul care se instalează în închisori, cinism menit să-i facă pe toţi egali, să poată trăi fără să-şi piardă sarcasmul, humorul devenit negru şi toată gama de sentimente umane, care îţi dau certitudinea că, deşi închis, nu ţi-ai pierdut judecata şi nu te poate duce nimeni de nas.
    Îl vezi pe-ăla? O să-ţi spună că e nevinovat. A fost prins după stabilizarea din 47 cu un sac de cocoşei, a stat la pârnaie câteva luni, a fost iertat, i-au dat drumul imediat, l-au prins iar cu un sac de cocoşei, plus dolari. Dar pe-ăla de colo, care pare deşelat, care se preface că abia poate să împingă vagonetul? E generalul cutare, care era cât pe-aci să zădărnicească planul regelui de a întoarce armele şi a-l aresta pe Antonescu, jandarm mare peste Capitală! Dacă îl întrebi o să-ţi spună că datorită lui s-a făcut 23 August şi că acum iată răsplata.
    Mai multe adevăruri, mi s-a şoptit, planează asupra fiecăruia pe care îl vezi aici. Unul e cel pe care îl spune el, altul e cel pe care îl ştie doar el şi nu-l spune, altul pe care îl ştiu alţii despre el, altul pe care îl ştie Securitatea şi mai e un adevăr pe care nu-l ştie nimeni, dar care va apărea prea târziu, când n-o să mai intereseze pe nimeni.
    A fost dezvăluirea care m-a surprins cel mai tare şi care mi-a rămas. Fiindcă, gândindu-mă la mine, ştiam şi eu un adevăr pe care nu l-a descoperit nimeni, nici Securitatea: caietele mele, asupra cărora anchetatorii nu m-au interogat, deşi erau la ei şi constituiau o dovadă zdrobitoare a ereziei gândirii mele filozofice. Mai târziu am aflat că numai pentru că ar fi citit cineva astfel de lucruri şi nu scris, şi a luat ani grei de închisoare. N-am fost judecat după ele, probabil că n-au avut un expert să le studieze, sau poate că expertul nu era un idiot şi n-a făcut un referat care să mă acuze.
    Şi mai era adevărul gândirii mele intime, pe care o cunoştea doar Ion Micu, adevăr pe care îl formulasem în acea memorabilă discuţie de la braserie, cu care el nu fusese de acord: că o revoluţie trebuie întâi pregătită şi apoi declanşată, ca să poată cu adevărat să ne dea tuturor sentimentul jubilator al unei profunde eliberări....

                                                             IV

                                       Înainte de a fi trimis la Baia-Sprie am stat câteva luni într-o închisoare unde toată lumea de deţinuţi mi s-a părut născută dintr-un coşmar al comicului.
    Ce este un individ care a fost odinioară o fiinţă a cărei simplă semnătură putea determina fericirea sau nenorocirea altora? O epavă fără dinţi, cu pungi la ochi, hămesit după un castron cu ceva murdar în el, dar care îl făcea hulpav, cum poate nu fusese el niciodată la recepţiile cu icre negre şi cine ştie ce rarităţi, păstrugă, cegă, peşti, nisetri... Mulţi dintre ei au scăpat şi redevenind liberi au putut să se dedice cu strălucire profesiunilor lor iniţiale, de ingineri, chimişti, medici sau matematicieni. Numai foamea şi pierderea libertăţii pot degrada o fiinţă umană. Foşti miniştri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici ai altor vremuri, corpul lor semăna acum cu un sac de cartofi... Fuseseră smulşi din familiile lor unde ar fi putut duce o viaţă demnă, oferindu-şi serviciile noii societăţi, căci Marx nu scrie nicăieri că trebuiesc urmăriţi oamenii, ci desfiinţat doar sistemul, regimul capitalist...
    Ba chiar el scrie undeva că fostul proprietar de uzină are dreptul la o despăgubire, fiindcă nu e vinovat el ca individ, că a acţionat în unicul cadru al unui sistem de producţie considerat atâtea secole drept natural: era un produs istoric al dezvoltării, şi nu al unei conspiraţii individuale împotriva poporului, ca să poată fi apoi judecat şi pedepsit.
    Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de ale căror însuşiri nu se îndoia. Numai la noi scriitori viciaţi de un entuziasm frenetic au putut să adopte ideea că un individ pierzând privilegiile clasei sale, care fusese odată la putere, îşi pierde şi calităţile sale proprii, pe care de fapt nici nu le-a avut, ba chiar decade biologic.
    Se vorbea în închisoare de unul mai abil, ale cărui cărţi erau echivoce: aşa căzuţi cum sunt aceşti foşti şi fără puterea de odinioară, scria el, ei sunt superiori proletarilor... Asta după ce mai întâi încercase să le scrie acestor proletari "biografiile", salivând de pofta de a parveni... Dar "biografiile"' n-au plăcut şi atunci a fugit în Occident "să depună mărturie". Se povestea acolo în închisoare că fusese trimis de Scânteia să scrie un reportaj de la un proces al unor terorişti care se judeca la Timişoara, oraşul său natal. Şi l-a scris, deşi ştia că acelaşi tribunal avea şi pe rol şi jos în beci pe tatăl său, căruia trebuia să-i vie rândul. Desigur, nevinovat. Coincidenţa nu i-a provocat acestui scriitor vreo dramă corneliană între dragostea sa pentru taică-său şi datoria lui de reporter al Scânteii.
    Era acolo generalul Macici, militar celebru în...
    Dar de ce să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toţi nimic? Cine vroia să se poarte ca şi când ar mai fi însemnat ceva era luat în derâdere, şi degeaba ascultam şoaptele unui poet care îi cunoştea pe toţi, rangurile, meritele, mărimile mi se învălmăşeau în minte şi nu reuşeam să le reţin numele, mai ales că n-am stat mult printre ei.
    - Tinere, se apropia de mine câte unul umil, n-ai cumva o ţigare?
    - Păi de unde, dom' general?! îi spuneam cu regret, dar pe urmă îl căutam pe poet, care se întâmpla să mai facă rost, îi ceream una şi mă duceam la general sau ministru ce fusese, şi i-o dădeam.
    Tresărea, uitase că îmi ceruse, o primea cu mâini care nu erau tremurânde, dar nici liniştite, o aprindea şi îmi spunea:
    - Îţi mulţumesc, generosul meu tânăr, dar ce cauţi tu aici, băiat în floarea vârstei? Ce-ai făcut?
    Nu spuneam unul din cele patru adevăruri posibile, ci unul inventat, cel mai simplu şi mai comod:
    - Cocoşei, dom' general!
    - A! Cocoşei! O să-ţi dea drumul să mai declari alţii, aşa că fii atent...
    - Da, dom' general, cunosc trucul, dar nu mai am alţii.
    - Da, dar o să faci tu rost de alţii, or să te prindă iar şi... Aurul e ochiul dracului. Nu rezişti când îi vezi culoarea aia frumoasă, parcă îţi spune: Ascunde-mă, nu fi prost, n-o să afle nimeni!
    - Aşa e, dom' general, auri sacra fames.
    - Pe unul l-a prins că mai avea, în felul următor. Cât aţi spus că aţi predat? Douăzeci de cocoşei. Îi predase de bunăvoie, atunci în 47, imediat după stabilizare, când, dacă îi predai, nu-ţi făceau nimic. Nu vă supăraţi, i s-a spus, am numărat de două ori, lipseşte un cocoşel, sunt numai nouăsprezece, mergeţi dumneavoastră acasă, căutaţi-l, o fi căzut pe jos, şi aduceţi-l. Ăla s-a dus şi s-a întors cu cocoşelul şi atunci funcţionarul, un poliţist, a rânjit. Nu lipseşte niciun cocoşel, înseamnă că mai aveţi. Şi l-a arestat, i-a făcut percheziţie şi a mai găsit... La zdup cu el!
    - Aţi ascuns şi dumneavoastră?
    - Nu, o rudă de-a mea!
    - Şi a prins-o?
    - Cum să n-o prindă??!
    - Şi de ce sunteţi aici?
    - Mai sunt şi alte delicte, de pildă omisiunea de denunţ... Evident, era adevărul pe care îl spunea el...
    - Şi cât v-au dat, dom' general?
    - Opt ani!
    Nu era de mirare. Se începea de la trei până spre zece, şaisprezece...
    Poetul, un ins înalt ca o prăjină, semănând cu o barză, bucureştean, avea parcă tot timpul un surâs sarcastic pe buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca şi când nu putea uita cafenelele şi viaţa literară din care fusese smuls fiindcă fusese prieten cu doi critici ţărănişti care îl cultivau.
    - Aiurea! îmi spuse el, ei sunt liberi şi pe mine m-au închis. Fiindcă eu, ca un prost, am preluat bancurile lor; le-am spus şi altora şi m-au înhăţat. Marele Ion Barbu i-a înfipt bine în furculiţă şi eu nu l-am luat în seamă. Covrigarii de la Găeşti! Da, sunt nişte covrigari! Dar ce importanţă mai are, eu tot mă curăţ, sunt atacat. Dacă aşi ieşi imediat, aşi scăpa, a apărut penicilina şi un medicament numit Pas, care vindecă, dar nu ca să mi se facă penicilină şi să mi se dea Pas sunt eu aici ! Ce căcat . O să mor şi o să mi se vadă, întins în celulă, un nas ca o trompă, o să vă uitaţi toţi la nasul meu şi o să râdeţi!
    Bineînţeles că nu-l credeam, foarte rapid mi se impusese cinismul de care am pomenit, să nu crezi ce ţi se spune şi să nu te miri dacă ceea ce ţi se spune se adevereşte într-o zi că n-a fost minciună sau prefăcătorie. Toată ziua făceam papuci (papuci care îl treziseră şi pe împăratul Chinei la o nouă conştiinţă), până într-o zi, când se formă o nouă echipă în care intrai şi eu şi ne pomenirăm cu un civil cu un instrument în mână şi cu un maldăr de nuiele alături.
    - Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor, o să învăţăm împreună să facem lucruri foarte utile oamenilor, ţăranilor în special, dar şi altor categorii, şi anume: coşuri! Ce este un coş? Este un obiect de nuiele, cu o capacitate anumită de încărcare, de pildă, coşuri pentru porumb, cu care se încarcă o căruţă direct de pe ogor şi a cărui capacitate, în porumb brut, coincide, după curăţare, cu un dublu-decalitru. În ingeniozitatea sa, fără să măsoare cu nimic, ţăranul îşi împleteşte un coş care îi permite să-şi evalueze fără alte măsurători recolta sa de porumb pe un pogon, adică număra câte coşuri a adus acasă şi ştie câte duble a făcut, calcul care îi permite să-şi dea seama cât poate să vândă pe piaţă şi cât să-i rămână pentru hrana sa zilnică, pentru însămânţat şi pentru orătăniile pe care le are el în curtea sa...
    Gâtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere, asemeni şcolarilor cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se spune dar al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se străduiască şi să înveţe totuşi.
    - Pentru aceasta, continuă individul, cineva s-a gândit să vină în ajutorul ţăranilor şi a inventat acest instrument mai ingenios decât bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. El e compus din două părţi, partea lemnoasă (şi ne-o arătă) şi partea fieroasă! Deci, să re capitulăm pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se compune...
    - ...din două părţi, se auziră deodată vocile ascultătorilor.
    Încântat şi surprins, individul surâse în sine.
    - Partea lemn... zise el...
    - ...oasă, îl completă auditoriul...
    - şi partea fier...
    - ...oasă, se ridicară vocile noastre.
    - Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de satisfacţie), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectuali.
    Apoi trecu la demonstraţia practică, folosirea acelui cosor la împletirea unui coş.
    - E îndoielnic că împăratul Chinei a avut de-a face cu un mai ingenios maistru care să-i dezvăluie mai repede secretul producerii revelaţiei unei noi conştiinţe, fiindcă, după câte am înţeles eu, drumul lui a fost lung... Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii teoretice, dar şi în trecerea la practică. Totuşi, maistrul a privit cu neîncredere fenomenul şi a doua zi s-a înfiinţat din nou.
    - Să-mi spună cineva, a început el, cine a inventat cosorul lui Moceanu.
    - Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu, a răspuns imediat în cor echipa noastră.
    - El se compune din două părţi, a reluat individul. Partea...
    - ...lemn-oasă, am silabisit noi...
    - Şi partea...
    - fie-roasă, am cântat mai departe.
    - Domnilor, constat cu bucurie că intelectualul de-aia poartă această denumire, că te scuteşte de explicaţii inutile...
    Bizar personaj! Îşi bătea cumva joc de noi, fiind stupid el însuşi? Cred că era mai degrabă în întregime stupid, fără să-i lipsească o vagă, dar tot tâmpă maliţie. Nu o dată, după ce am redevenit liber, citindu-i, de pildă, pe Samuel Butler sau pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioară care mă făcea să întrerup lectura:
    - Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!
    Da, îmi spuneam, de ce să-i dai unei maimuţe un sonet de Shakespeare să-l bată la maşină ca să demonstrezi că îl va bate la infinit? Să-i dăm mai degrabă această clară şi indiscutabilă axiomă: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. Maimuţa nu va reuşi...
    Nu păstrez astfel de amintiri din minele de la Baia-Sprie, unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo... Se perpelea în dormitorul comun şi cerea mereu ţigări, din care sugea disperat ca dintr-o ultimă plăcere pe care i-o mai putea oferi viaţa. Dar surâdea mereu sarcastic şi ne spunea, rânjind, că o să crăpăm cu toţii, fiindcă în urma lui n-o să mai rămână nimic.
    O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sângele unui popor care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor. Sudoarea, deocamdată, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul lui scofâlcit... îl ştergeam, îl întorceam pe o parte şi pe alta, în timp ce el ţinea ţigarea în gură şi ne înjura. Eram toţi doboriţi de munca dură din mine ca să mai tresărim la spusele lui.
    Într-o seară totuşi ne uimi, ai fi zis că ne păcălea, se ridicase în capul oaselor şi arăta odihnit şi plin de vervă.
    - Nici măcar nu puteţi să-mi daţi un pahar de vin? Atunci căraţi-vă! Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă încăpăţânaţi atâta să n-o pierdeţi? Ei, ce mare brânză aţi face dacă v-ar da drumul? Viermi ai pământului, şi tu, patrie, nu vei avea oasele mele, fiindcă eu am asta la mine (şi ne arătă o fiolă, pe care o agită în aer), o înghit, mă dizolv în cosmos şi de-acolo scuip pe voi...
    Cu plumb în picioare, istoviţi, îl părăsirăm şi ne prăbuşirăm în paturile noastre reci şi murdare.
    - Petrini, îl auzii, hei, Petrini!... Am un mesaj pe care vreau să ţi-l încredinţez, pentru iubita mea, îmi spuse când revenii şi mă aşezai alături.
    Şi îmi dădu o adresă, pe care n-o ascultai... Memorează răcni el:
         "Iubito, mă gândesc la tine
          Ca un borfaş la ceasul unui lord
          Şi se ciocnesc în carnea mea drezine
          Şi caii au atac de cord!"
    Îl avu, acel atac de cord, precedat de un val de sânge care-îi ţâşni pe gură şi care nici măcar nu mă înspăimântă.
    Ceilalţi adormiseră.
    Ieşii afară şi anunţai gardianul că unul din noi a murit.
    - Bine, zise el, du-te şi te culcă, acum e târziu, o să-l luăm mâine dimineaţă.
    Şi îşi plecă fruntea şi se îndepărtă astfel cu pistol la şold....

                                                                     V

                                         Mă întorsei acasă după o absenţă de trei ani şi trei luni, căci cele trei de prevenţie nu mi se scăzuseră, şi spre bucuria mea o găsii pe Matilda tot în casa ei, nu păţise în acest sens nimic. Avea musafiri când sosii, pipernicitul şi fatala Tamara.
    - Victor, strigă ea când mă văzu în prag, plimbându-şi întâi privirea asupra chipului meu, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor.
    Sufletul însă îmi era inert, ascuns şi tăcut, încât mă ferii de această privire, mă uitai într-o parte, închisei uşa pe care o băteau rafalele viscolului şi uitai că sosisem acasă, deşi sosisem aievea şi într-o fracţiune de secundă văzusem ochii ei încărcaţi de iubirea de altădată.
    Dar Matilda nu mă luă în seamă, mă îmbrăţişa, îşi vârî chipul între obrazul şi gâtul meu şi rămase astfel ca o statuie care mă strângea să mă sufoce:
    - Victor... Victoraş, şoptea. Iubitul meu... Ai scăpat?
    - Da, îi răspunsei, am scăpat.
    - De tot?
    - Da, de tot!
    Vrusei să urc scările, să intru în casă, dar ea mă împiedică agăţându-se de mine, îmi aţinu calea, mă înlănţui din nou şi începu să mă sărute. Îi pusei mâna pe gură, îmi sărută palma... Apoi se desprinse, mi-o luă repede înainte şi strigă:
    - Artimon, Tamara, a venit Victor! Victor, a venit Victor! şi îmi deschise larg uşile înainte.
    Intrai călcând rar, clătinându-mă de oboseală, dar şi de nepăsare. Da, vedeam, mă aşteptase, dar eu nu mă gândisem la ea, încercasem de câteva ori, dar gândul nu putuse ajunge prea departe în adâncul sufletului, unde tot ceea ce trăisem mai înainte se ascunsese.
    Deplasarea gândirii şi amintirilor mele fusese aproape totală, ca să pot să trăiesc mai departe, să râd, să gândesc la ceea ce vedeam, să pot să mănânc, să mă culc şi să dorm.
    Erau şi inşi care nu putuseră face acest lucru şi se stingeau ca o lumânare în a cărei flacără, odată ajunşi acolo, nu ştiuseră să sufle, sau nu mai avuseseră în ei forţa vitală de a se adapta schimbării.
    Eu mă pregătisem atât de bine încât, dacă la expirarea termenului, în loc să mi se dea drumul, mi s-ar fi spus că mi-a sosit o nouă condamnare (şi acest lucru nu era absurd, li se întâmplase unora), n-aş fi fost nici prea surprins, nici prea disperat... Tot astfel, părăsind închisoarea, nu avui decât în primele clipe o bătaie, e drept, violentă de inimă, dar apoi o nelinişte stranie mi se insinua în suflet şi redevenii sumbru.
    Ce-o să se întâmple acum cu mine? mă întrebai. O să fiu reprimit la facultate? Şi dacă nu, ce-o să fac? Dar cu Matilda cum o să trăiesc? Şi sosi imediat, în amintire, cu o prospeţime extraordinară, scena din după-amiaza aceea a botezului, când trăisem profund şi iremediabil despărţirea de ea, din clipa când vasul proiectil îmi zburase pe lângă tâmplă, şi apoi timp de un ceas sub avalanşa defulării spectaculoase a unui sentiment al ei de violenţă şi de înstrăinare totală...
    A te mai gândi la cea mai mică urmă de iubire ar fi fost o prostie şi o orbire: n-ajunge că iubeşti tu, iubeşte, aici e totul, căci ea înţelegea să rămână activă în viaţa cu tine, până când... Ei, până când?
    Până când n-o s-o mai iubeşti nici tu! Şi pe urmă? Pe urmă vom mai vedea... Ei bine, aveam de gând să parcurg întreagă această etapă, la sfârşitul căreia nu mă aştepta nimic bun?
    Il faut couper net, îi spusesem eu Matildei, care ezita să rupă cu Petrică. Ei bine, ce-aveam să fac? Voi urma ceea ce o sfătuisem pe ea, acest il faut couper net?
    Or, toate acestea nu scoseseră capul în închisoare, se retrăseseră în adânc din clipa când fusesem arestat, până în clipa când văzusem iar cerul şi paşii mei ezitanţi simţiseră sub tălpi pământul liber...
    Liber, preferai până în pragul casei şi chiar şi după ce intrai în ea, starea de spirit din închisoare, când toate aceste întrebări dilematice nu mi se puneau. Luam cunoştinţă în mod lucid de această amorţire a sufletului şi nu vroiam s-o alung...
    - Vreau să văd fetiţa, spusei, ignorându-l şi pe pipernicit şi pe Tamara lui, care se uitau la mine cu acea umbră în privire pe care o aşterne timpul şi care ne face să uităm orice jignire sau resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afectuoasă de rude. Vreau să văd fetiţa, repetai după ce dădui absent mâna cu el.
    Amintirea fetiţei fusese singura care îmi însoţea, ca o luminiţă, clipele de dinainte de a cădea într-un somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altcineva. Nici mama, căci gândul la ea mi-ar fi stârnit durere. Cu fetiţa trăiam în gând şi în timpul istovitoarei munci subterane, dar o feream, nu era un gând total, ci doar un gând că aveam un gând, şi anume, că înainte de a adormi se va aprinde sub pleoapele mele o luminiţă, căreia îi surâdeam:
    "...câte luni ai tu acum"? cinci...? şapte...? zece...? paisprezece...? Un an, trei... Şi cu cine semeni? Cu tata...? Cu mama...? Cu amândoi...? Cu vreun bunic...? Din partea cui...?
    - Scoate-ţi paltonul şi căciula, zise Matilda, se poate speria.
    Cum să scot paltonul? Sub el costumul meu era rupt, cârpit şi murdar. Pipernicitul şi Tamara înţeleseră şi se grăbiră să plece. Mă dezbrăcai şi vrusei să intru în dormitorul copilului.
    - Eşti nebărbierit şi nu ai o figură prea blândă, zise Matilda. Bărbiereşte-te, fă o baie... ai timp s-o vezi... ustensilele tale au rămas acolo aşa cum le-ai lăsat...
    - Nu, zisei, las-o să se sperie, vreau s-o văd...
    Şi intrai în dormitorul ei călcînd greu cu bocancii mei scorojiţi de ani, numai a bocanci nu mai arătau. Mă întâmpină o tăcere ferită, de sanctuar.
    Matilda aprinse totuşi hotărâtă lumina. O văzui pe fetiţă în patul ei, cu fundul în sus, pe brânci, într-o poziţie chinuită, dar cu chipul senin, vârât în pernă. Dormea.
    - De ce stă aşa? şoptii.
    - Nu ştiu! zise Matilda. Degeaba o întorc eu şi o pun să doarmă întinsă, o găsesc cum o vezi.
    Mă aplecai şi o luai în braţe aşa cum era, ea deschise ochii, şi în prima clipă simţii corpul ei micuţ într-o zvârcolire de retragere, dar apoi se uită la mine fără să clipească, în expectativă.
    - Silvia, e tata, şopti Matilda, şi atunci copilul se încredinţa glasului cunoscut, îşi deturna privirea şi îngînă interogativ:
    - Tata?! Tata?
    - Tata, mamă, a venit acasă să se joace cu tine... Sărută-l pe tata...
    Fetiţa se relaxă, corpul ei micuţ se făcu moale, se aplecă, dar n-o lăsai să mă sărute, o sărutai eu, cu grijă să n-o sperii, o mângâiai pe părul ei blond, îi sărutai mânuţele. Era ameţitor cum mă privea, se uita în lături, într-o parte, apoi în cealaltă, apoi iar la mine, calmă, puţin uimită, cu o ezitare a mişcării de întoarcere a gâtului ca şi când între timp i-ar fi mers mintea, s-ar fi gândit, fără gesturi necontrolate, fără grimase de dorinţe de copil care nu poate sta locului mai mult de câteva clipe, cum erau alţii.
    Căldura dulce a corpului ce mi se transmise şi mă turbură şi o pace adâncă se lăsă asupra mea, o încordare ascunsă se despleti în mine, neliniştea, privind această minune care nu sperasem să arate astfel, mă părăsi.
    - Fetiţa asta nu e proastă, murmurai răguşit de o emoţie copleşitoare, nemaiştiind ce spun, căci nu ăsta era gândul meu din acea clipă, ci un altul, pe care nu vroiam să-l exprim, de recunoştinţă pentru cea care o făcuse şi o învăţase în lipsa mea să spună tată, pentru Matilda...
    - E frumoasă, murmurai mai departe, e atât de frumoasă... Şi e blondă...
    - N-o să rămână aşa, zise Matilda, dar s-ar putea să rămână...
    - Dar cu cine seamănă, fiindcă nu seamănă nici cu tine, nici cu mine.
    - Nu ştiu, zise Matilda, încă nu se ştie, cu toate că unii copii se dezvăluiesc din primele săptămâni... Uneori seamănă cu tine... S-ar putea să fie cine ştie ce străbunici... Sau poate o fiinţă cu totul nouă, sau cu prea puţin în ea din ce-a fost înainte...
    Privirea fetiţei deveni intensă.
    - Barba! zise ea uimită, dar ca pentru sine.
    - Da, mamă, barba, zise Matilda. Tata are barbă, dar o să şi-o radă, să nu te zgârie...
    Şi mi-o luă din braţe, şi o puse jos, şi îndată micuţa făptură începu să meargă, dar cu o direcţie sigură. Matilda se luă după ea.
    Hai, zise, aruncă şi tu zdrenţele alea, fă o baie şi să ne aşezăm la masă. Vezi că avem acum un boyler. Am tras gaze, am scăpat de lemne, avem apă caldă când vrem. Am făcut şi eu ceva cât ai lipsit, surâse ea, n-am stat degeaba. Vin îndată să-ţi aduc pijamaua şi halatul...
    Veni să mă întrebe dacă o las să mă spele pe cap.
    - Trebuie să te tunzi, îmi spuse în timp ce mă săpunea, păduchi ai?
    - Probabil!
    - Am aruncat tot, şi palton, şi bocanci...
    - Rău ai făcut, vroiam să le păstrez ca amintire.
    - Ba trebuie să uiţi tot... O să-ţi povestesc de ce ai luat trei ani...
    - Trebuia să iau mai mult?
    - Cel puţin şapte, căci aşa am aflat, pentru nimic se dă trei ani, să aibă ei timp să-ţi răscolească viaţa, şi dacă găsesc ceva, îţi mai dau...
    - De caietele mele ai aflat ceva?...
    - Sunt ascunse bine. Nu mi-a fost uşor să pun mâna pe ele, ştiam ce conţin şi ai avut noroc că fratele unei colege de-a mea, care ţine foarte mult la mine, e profesor de marxism la Universitatea de partid, şi ea mi-a spus: "Matilda, nu e bine, frate-meu mi-a spus că i s-au dat la referat nişte caiete ale bărbatului tău. Poate să ia ani grei de puşcărie, dacă el face un referat şi spune ce e în ele". "Păi să nu facă", i-am spus cu acestei colege. "Da, zice, dar îi e frică şi lui. Dacă securitatea dă caietele la un contrareferat?" Aşa s-a şi întÂmplat, dar am avut toţi noroc, i le-au dat lui Vaintrub... Mi-a telefonat într-o zi că vrea să mă vadă. "Doamnă, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut să facă imprudenţa să scrie astfel de lucruri şi să le mai ţină şi în casă? Acuma eu ce să fac? Nu pot să mint, fiindcă"... Şi mi-a repetat exact ceea ce gândise şi fratele colegei mele: că Securitatea nu se va mulţumi cu un referat şi va cere altul, şi dacă al doilea va face un referat aşa şi pe dincolo... În ce situaţie o să se trezească el, Vaintrub, că a acoperit pe cineva care se făcea vinovat de idealism şi fondator al unei noi religii? "Domnule Vaintrub, i-am spus, mai există un referat, nu vă spun al cui, dar există." "Şi ce spune în el?" "În concluzie se spune că sînt prelegeri de istoria filozofiei, rezumate de cărţi filozofice materialiste." "A riscat aşa ceva?" "Da, a riscat!" "Bine, atunci voi risca şi eu. În orice caz, vom fi doi, poate că nu va mai fi un al treilea"...
    - Poate că ar mai fi fost, cine ştie, mai târziu, poate că ar fi fost trimise chiar la Bucureşti, dar am intervenit şi eu şi mi le-au trimis acasă, mai spuse Matilda în timp ce mă spăla pe spinare. În orice caz, ori trebuie să le
piteşti bine, ori să le arzi....

                                                                VI
   
                                   - Bine că n-ai păţit nimic cu casa, îi spusei apoi Matildei la masă.
    - Crezi tu?! zise ea. A treia zi după arestarea ta au venit să mă evacueze. Chiar căpitanul acela care te-a ridicat venise gata pregătit, cu două camioane, unul deja încărcat cu nişte mobile şi altul gol, să le încarce pe-ale mele. Îi spusesem Anei să nu deschidă la nimeni şi dacă totuşi cineva încearcă să spargă uşa, să-mi telefoneze imediat. Aşa s-a şi întâmplat şi am telefonat şi eu lui Mircea, primul-secretar al judeţenei. Ce se întâmplase? începu Matilda să povestească. Mircea e un fost ilegalist, bucureştean, pe care îl auzisem odată când venise pe la noi, pe la arhitecţi, salvându-l cu o singură frază pe Gociman, care tocmai fusese dat afară de la catedră şi era ameninţat să fie dat afară în general şi din Arhitectură. "Dar Gociman unde e?" m-a întrebat el gata să iasă din birou. Cum, nu ştia? ne-am mirat noi. De unde am înţeles că ministerul îl dăduse afară direct, trecând peste organele locale, în orice caz el, Mircea, nu fusese informat. Şi a început să ne asculte... Că aşa şi pe dincolo, că a păstrat un minut de reculegere cu studenţii când a fost alungat Mihai I... Atunci el a spus ceva extraordinar, ceva foarte popular, foarte simplu şi am izbucnit cu toţii în râs: "Şi ce dacă? s-a mirat el. Or fi fost prieteni!" Adică Gociman cu Mihai I. Am rămas uluiţi! Aşa era! Gociman lucrase ceva pentru Mihai I, da, da, aşa era, în timpul războiului... Mircea a continuat: "Lui Marx i-a făcut un prieten o figură, mi se pare că Lassale, i-a tipărit Manifestul cu modificări făcute de el, de Lassale, şi Marx s-a luat cu mâinile de cap. Auzi, să-i modifice ăla Manifestul! Şi-i scria lui Engels, mi se pare: Ar trebui să public un articol şi să-l înjur, dar nu pot s-o fac, fiindcă mi-e prieten. Vedeţi, prietenia înseamnă şi ea ceva, uneori mai mult decât o idee. Şi Lenin a avut un prieten care l-a trădat, ceva grav, dar tot nu s-a supărat pe el... Aşa şi Gociman! Să-i spuneţi să vină la mine." Bineînţeles că la loc la catedră nu l-a mai pus, fiindcă n-a păstrat minutu-ăla de reculegere singur la el acasă, ci le-a făcut semn şi studenţilor să se ridice... în orice caz l-a apărat unde trebuie, să lucreze mai departe.
    Asta e un om, am gândit eu despre Mircea, nu ştiu dacă a învăţat el marxismul în toată litera lui, dar uite că i-au rămas în minte şi alte lucruri pe care le şi aplică. Numai să nu-l schimbe, să-l facă mai mic sau mai mare şi să plece de la noi. Nu, am aflat că Gheorghiu-Dej ţine foarte mult la el, de-aia l-a şi trimis aici, fiindcă are tact şi ştie să ţină în echilibru anumite tendinţe contrarii. Nu le rezolvă prin datul afară...
    Mă duceam la el cu diferite probleme, nu totdeauna la nivelul funcţiei lui, dar... aşa! Şi cu timpul a început şi el să mă primească mai aşa, mai apropiat, şi uneori cerea cafele şi stătea mai mult de vorbă cu mine. Odată m-a chemat el sub pretextul unor chestiuni de construcţii.
    - Când am născut mi-a dat un telefon la maternitate, mi-a trimis flori. Să nu fii gelos pe el, e un om în vârstă, are copii cât noi!... Şi hop! după o lună te arestează pe tine. Chiar a doua zi i-am cerut audienţă. I-am povestit totul, i-am spus că dacă mai e posibil să credem în oameni, atunci eu l-aş ruga să mă creadă şi pe mine: bărbatul meu e nevinovat! El s-a posomorât: "Trebuie văzut de ce l-au arestat! O fi făcut vreo prostie!" Ce puteam să-i mai spun? "Înţelegi, tovarăşă Matilda? O să mă interesez şi ei o să-mi spună. Şi dacă e nevinovat, şi eu te cred că dumneata crezi, dar totuşi trebuiesc văzute motivele lor, atunci îţi promit eu că n-o să păţească nimic..." "N-o să mă uitaţi?" "Cum o să uit?! O să mă interesez chiar azi, si mâine dă-mi un telefon!" Atunci i-am spus cu casa, despre ameninţările acelui căpitan. Aici s-a luminat: la faţă: "Pe ăsta trebuie să-l prindem" a zis el, şi mi-a spus ce trebuie să fac. "Tovarăşe Mircea, o să vină înarmat cu un ordin de repartiţie, adică legal." "Să vedem pentru cine, că dacă vine pentru el, a păţit-o, îl trimit la canal. Mai degrabă vine pentru un şef de-al lui, şi atunci n-am ce să-i fac..." "Adică nu e nimic de făcut, pierd casa?" am spus eu deznădăjduită. "Nu, casa n-o pierzi, dar n-am ce să-i fac ăluia, colonelul sau chiar generalul care l-o fi trimis. O să spună că el nu ştie nimic, că a cerut demult o casă şi că i s-a dat. De unde să ştie el că acea casă e ocupată? Cel mult să-l pedepsesc pe cel care a semnat ordinul de repartiţie, dar ce să-i fac şi nenorocitului ăla care a semnat şi el cu spaima în suflet? Au început să-şi facă de cap, am mai auzit şi de alte cazuri, de-aia vreau să-l prind pe ăsta!" L-a prins şi a păţit-o, l-au dat afară, ordinul de repartiţie era pe numele lui. Nu ştiu dacă l-au trimis sau nu la canal, mai spuse Matilda. În orice caz arăta foarte băţos şi indignat când omul trimis imediat de Mircea i-a cerut ordinul de repartiţie. Că nu vrea să-l arate şi că numai prin proces poate fi anulat. "Sunt trimis să văd dacă îl aveţi, altfel telefonez imediat chiar la Securitate să vină să vă aresteze pentru ..." "Telefonaţi!" a răspuns căpitanul rânjind. "Bine!" a făcut activistul calm şi i-am deschis şi a telefonat, dar nu unde spusese, ci chiar lui Mircea personal. "Vine tovarăşul Mircea", mi-a şoptit el, şi am ieşit afară, dar între timp căpitanul se răzgândise şi a scos repartiţia.
    - Activistul a băgat-o în buzunar şi a telefonat din nou: nu mai era nevoie să vină primul secretar. Şi în  stradă i-a spus ofiţerului: "Vă prezentaţi dumneavoastră la tovarăşul Mircea şi o să vedeţi ce faceţi cu repartiţia". Ăla a dat din umeri: "N-am iscălit-o eu! Aici mi s-a repartizat, aici am venit..." Era cam nedumerit! Cum, bărbatu-său arestat şi o mai apără cineva? Nu-i venea să creadă! Din prudenţă, el şi oamenii lui  veniseră în civil. S-au urcat în maşini şi au întins-o.
    Matilda arăta foarte încântată de această ispravă, în timp ce sărise în povestirea ei peste acel "a doua zi" când trebuia să afle dacă acest minunat Mircea se interesase de arestarea mea.
    Înţelesei din această omisiune şi din tăcerea ei care urmă că nu, sau că intrase şi el la îndoieli după ce se informase. Or, cu tocmai în acea "a doua zi" începusem să fiu interogat. Totuşi, o întrebai, ştiind dinainte ce avea să i se răspundă.
    - De arestarea mea ce ţi-a spus "a doua zi"?, adăugai cu o amorţită ironie...
    - "Tovarăşă Matilda, mi-a spus (eram la el în birou, el m-a chemat după ce i-am dat telefon), e ceva, că ăştia nu arestează ei un om degeaba, e vorba de o scrisoare suspectă pe care a primit-o soţul dumitale de la un fost membru al Sumanelor negre fugit la Paris." "Dar n-a primit o astfel de scrisoare!" am protestat eu. "N-a primit-o, dar i-a fost trimisă, înţelegi, nu trebuie să-ţi mai precizez, mi-a spus el părinteşte. L-am chemat imediat la mine pe şeful Securităţii cu dosarul şi ăsta s-a cam codit, că ancheta e în curs, că să-i dau răgaz până a doua zi... Nu vreau deocamdată să vorbim de anchetă, i-am spus, vreau să văd dosarul, să-mi dau seama de motivul pentru care a fost arestat. Sper că nu l-aţi arestat fără motiv? Nu, zise. Ei, vreau să văd şi eu motivul! Ştiţi, noi trebuie să colaborăm, dar ei primesc ordine de la Bucureşti şi răspund pentru ceea ce fac numai faţă de Ministerul de Interne. Dar nici dacă raportăm noi că nu-şi fac datoria nu e bine. Mai depinde şi cine raportează. Adevărul e că practic au prea multă putere, ar trebui, după părerea mea, subordonaţi total forurilor de partid. Dar ei spun că şi în partid se strecoară duşmani de clasă. Ei, şi? E treaba noastră, a partidului, să-i demascăm, ei ar trebui doar să sesizeze şi hotărîrea în ceea ce priveşte vinovăţia unui membru de partid s-o judecăm noi întâi. Soţul dumitale nu e membru de partid?" "Nu." "De ce?" "A vrut să fie, am minţit eu imediat, dar tocmai atunci, ştiţi, s-au închis porţile şi au început verificările." "Aşa este, zice, dar de ce nu l-ai atras mai dinainte?" "Nu-l cunoşteam, abia de curând ne-am căsătorit." A dat din cap cu reproş. Nu mă credea că nu te cunoşteam cu mult mai înainte, ba chiar e sigur că ştia totul despre mine, nu se împrietenesc ei cu cineva fără să se informeze. Am roşit. "Din fericire, a continuat el, singura piesă la dosar e doar această scrisoare. Are acolo la sfârşit o frază curioasă: Aştept ordonanţele dumneavoastră. Ce e cu asta? l-am întrebat pe acest şef. Şi mi-a explicat. Individul, un oarecare Iustin Comănescu, e un fel de terorist din fosta bandă zisă a Sumanelor negre. Şi ce e cu aceste ordonanţe? Asta vrem să aflăm şi noi, mi-a răspuns generalul. Păi trebuie întâi să aflaţi şi pe urmă să-l arestaţi. Bine, am zis eu văzând că tace (avea aerul să-mi sugereze că în acest sens instrucţiunile primite de el sună altfel). Bine, zic, şi ce spune bănuitul, ce răspuns v-a dat când l-aţi interogat? Tovarăşe prim, zice, ei totdeauna neagă. Şi ce-aţi vrea dumneavoastră să facă dacă unul e nevinovat? Înseamnă că am greşit noi? Şi de ce nu? Sunteţi sfinţi? Nu porniţi şi de la premiza că ar putea fi nevinovat? Ba da, doar dacă el neagă nu dă nicio explicaţie, nu-l putem considera nevinovat. Ascultaţi, i-am spus, fraza asta trebuie să aibă o explicaţie. Ce spune bănuitul? Că nu ştie nimic! Recunoaşte că a fost şi mai este şi acum prieten cu teroristul, au fost prieteni buni chiar atunci, în 45, dar că... mai multe nu ştie... a răspuns generalul."
    În acest punct tresării. Făcui Matildei un semn să se oprească.
    - Da, spusei cu greaţă, şi secretarul l-a crezut...
    Şi mă ridicai de la masă, intrai în dormitor cu paşi nesiguri şi mă întinsei pe pat. Matilda veni după mine.
    - Auzi... că mai multe nu ştiu... Am fost interogat imediat, seara... Şi pe urmă dimineaţa... chiar generalul... le-am spus ce era... cu ordonanţele... le-am explicat... N-a vrut să spună adevărul, generalul... înseamnă că s-a temut ca secretarul să nu gândească la fel ca mine... S-a temut să nu le scap... Şi pe urmă?... Ei, zi-i, şi ce... Dar ce importanţă are?...
    Şi după câteva clipe de intensă luciditate, când credeam că o s-o pot asculta pe Matilda ore întregi, mă trezii a doua zi pe la orele şase tot cu ea lângă mine şi cu o ceaşcă de bulion de pasăre în mână, zicându-mi că trebuie să-l înghit...
    Ea, îmi spuse, dimineaţa mă lăsase să dorm (cică dormeam fără respiraţie), dar că mi se mişcau ochii în cap (şi imită mişcarea ochilor mei, ceva holbat), se dusese la serviciu, se întorsese, pregătise masa.
    - Scularea, zise, ajung douăzeci şi patru de ore de somn...
    Mă uitai la ea fără s-o văd... Gândul mi se întoarse înapoi, în mod obscur, spre locul de unde ieşisem, văzusem cu ochii minţii siluete încovoiate asupra vagonetelor, bătrâni deşelaţi opintindu-se să le încarce, întuneric subteran opac, pe care lumina vie a felinarelor de carbid îl împrăştia ici-colo... Oameni liberi, zeităţi ale acelor adâncuri, cu căşti pe cap, îşi înfigeau pistoalele în zidurile de minereu şi strigau ceva, nedesluşit... răcnete de oameni victorioşi, stăpâni unici ...
    - Da, da, murmurai, libertatea e un triumf uman chiar în adâncuri... sunt adâncuri acceptate... pentru semenii lor... în timp ce noi, tot semeni ai noştri, fără să ne întrebe dacă acceptăm...
    Şi mă zvârcolii în pat, dădui la o parte ceaşca Matildei şi adormii iar. Mă trezii târziu noaptea în întuneric. Aprinsei veioza. Ea dormea. Uşa dormitorului era deschisă, ieşii în hol, uşa dormitorului fetiţei era şi ea deschisă, pesemne să audă maică-sa tot ce i s-ar putea întâmpla copilului în timpul nopţii.
    Intrai în bucătărie, mâncai brânză şi unt, friptură rece, băui două pahare de vin, care mă ameţiră imediat, şi revenii în hol, unde din nou vrui să dorm, dar nu mai aveam somn. Fumai o ţigare în tăcerea deplină a casei. Intrai în bibliotecă. Cărţile îmi defilară prin faţa ochilor de la un raft la altul. Mă aşezai la birou.
    - Cui mă adresez? mă întrebai. Ce fac studenţii mei?
    Făcui un gest de amânare...
    Ieşii din bibliotecă şi intrai în dormitorul copilului. Nu aprinsei plafoniera, cea din hol lumina de ajuns patul fetiţei. O văzui cum stătea şi, fascinat, mă aplecai peste pătuţul ei. Întoarsă în mod nefiresc, fetiţa mea îşi căutase iarăşi poziţia chinuită în care o găsisem. În genunchi, cu micul ei corp în poziţie de rugăciune absolută şi totală, îşi pusese căpşorul pe pernă şi dormea cum dorm toţi copiii, dar nu întinsă şi pradă somnului cu toată fiinţa ei, ci parcă trudită şi pedepsită să nu aibă parte de odihnă, încă de pe acum... Genunchii îi veneau la gură, fruntea se întâlnea cu ei, spinarea cu fundişorul îi erau parcă în stare de veghe.
    "Ce e cu tine? am gândit, ce nu-ţi place ţie, copilul meu. De stai aşa de încordată? Cine te ameninţă pe tine? Prostuţo, nu cumva eşti speriată? Nu cumva asta e poziţia pe care o aveai în burta maică-tii? Nu cumva n-ai vrut să te naşti?"
    Am luat-o în braţe, am ridicat-o şi am pus-o iar la loc pe minuscula ei saltea şi am învelit-o. Îi apăsam uşor fragila ei făptură.
    - Stai cuminte, îi spuneam, dormi aşa cum te-am pus, nu sta pe brânci şi în genunchi. Nu abandona din faşă! Nu te lăsa de pe acum pedepsită...

                                                              VII

                                     Bineînţeles că şeful Securităţii l-a dus de nas mai departe pe primul-secretar Mircea, totuşi s-a temut de el şi mi-a dat doar trei ani. Cel mai firesc ar fi fost să ceară, nu să mă vadă, n-aş fi avut pretenţia asta, dar să ceară pur şi simplu o declaraţie scrisă din partea bănuitului şi s-o citească, această declaraţie o fi cerut-o, dar de unde să i-o dea?
    În fiecare zi am scris câte una, uneori şi câte două, care erau rupte în faţa mea. Altfel de declaraţie trebuia să dau, în care să recunosc că am făcut parte din numita bandă şi să dau numele celor pe care i-am cunoscut acolo în nordul Ardealului, unde am luat parte la acte teroriste.
    Totuşi, caietele el le-a cerut şi nu le-a mai restituit, le-a ţinut câteva luni şi apoi le-a înapoiat Matildei, după  condamnarea mea. Şi-a dat seama ce e cu ele, căci i-a spus că dacă mă judecau după ele nu luam numai trei ani.
    - Îţi dai seama, tovarăşă Matilda, că după ce iese nu mai poate să reintre în Universitate? Cel puţin nu acum. Mai târziu, dacă îşi schimbă şi el concepţiile, mai vedem.
    - Dar într-un liceu se poate, nu-i aşa? a zis Matilda.
    - Nu nicăieri în învăţământ. Nu e un băiat cuminte, nu e prudent, şi spre binele lui e necesar să stea deocamdată departe de învăţământ...
    - Dar a fost prudent, vă spun, a încercat Matilda să salveze ceva.
    - Cum a fost prudent când le-a spus studenţilor că poate întemeia o nouă religie? A spus, scrie în caiete, n-are rost să mai insişti.
    - Dar acum a înţeles şi el...
    - Cine poate să ştie dacă a înţeles sau nu? S-ar putea ca nici el să nu ştie dacă l-ai întreba.
    Şi eu eram curios să aflu cum a fost el dus de nas de către general, în afara faptului că vroiam să-l rog să-mi aprobe să lucrez de pildă la vreo bibliotecă, aşa cum se procedase cu marele poet şi filozof. Dar avea el să mă primească?
    Matilda mă asigură că da şi telefonai la cabinetul lui şi cerui o audienţă.
    - Cine sunteţi?, mă întrebă secretara.
    Cine mai eram? mă întrebai şi eu.
    - Unde lucraţi?, reluă secretara.
    - Am fost asistent universitar, răspunsei eu atunci.
    - Telefonul?
    Îi dădui numărul de telefon şi îmi spuse că voi fi anunţat când să mă prezint în audienţă. Mă anunţă după vreo oră şi îmi spuse că era pentru a doua zi dimineaţa. Nu mă primi însă cu bunăvoinţa la care mă aşteptam şi mă ţinu puţin.
    Era un om care nu-şi arăta vârsta, părea mult mai tânăr, niciun fir de păr alb, voinic, figură de ins experimentat, cunoscător de oameni, cu gesturi puţine, fizionomie care semăna cu a tatălui meu, reflexiv însă şi greu de presupus că se putea înfuria vreodată. Am început eu.
    - Tovarăşe prim-secretar, ştiţi că am fost condamnat pe nedrept?
    - Nu chiar, răspunse el cu o vagă ostilitate. Nu chiar pe nedrept.
    - V-aş ruga să-mi acordaţi două minute să vă explic ce era cu fraza aceea din scrisoare, pentru care am fost anchetat timp de trei luni şi apoi trimis la Baia-Sprie.
    - Lasă scrisoarea, caietele, dacă era numai scrisoarea, n-aş fi fost de acord cu învinuirea.
    - Şi totuşi pe baza scrisorii...
    - Lasă scrisoarea, mă întrerupse el sever. Nu sunt specialist în istoria filozofiei, dar am putut să-mi dau seama că sub masca studierii altor filozofi ai încercat să abaţi studenţii de la marxism şi să le vorbeşti de o nouă religie. Ştii ce intenţie aveau? Să trimită caietele la Bucureşti, deşi aveau două referate care te absolveau. Le-am cerut să le citesc şi eu, şi i-am lăsat să te judece pentru scrisoare.
    - Vă mulţumesc, dar ştiţi care era adevărul cu acea frază?
    - Nu mă interesează acum, gata, lasă, eşti liber, gândeşte-te la viitor. Ce era cu fraza aceea?
    Îi povestii, pândindu-i reacţia.
    - O tâmpenie, spuse el scârbit. Dar dacă insistam să ţi se dea drumul, se agăţau de caiete şi mi-ar fi putut spune că le-au şi trimis la Bucureşti şi chiar le-ar fi şi trimis şi pe urmă le coroborau, aceste două probe şi caietele şi scrisoarea, şi te-ar fi expediat şi pe tine la Bucureşti. N-ai mai fi fost acum aici. Le-ai ars, acele caiete?
    - Bineînţeles, minţii eu dând din umeri că mi se punea o astfel de întrebare.
    - Sper că ai renunţat sau vei renunţa cât mai curând la concepţia dumitale reacţionară?! E o condiţie ca să poţi fi, cândva, reintegrat în învăţământ, dacă o să mai fiu eu pe-aici, bineînţeles, spuse el fumând liniştit, dar pe gânduri, iar eu înţelesei: un altul nu va face în acest sens nimic pentru mine...
    - Dar la o bibliotecă pot lucra până atunci?
    - Cum să nu, numai să găsim loc.
    Şi apăsă pe un buton. Intră secretara:
    - Spune-i lui Vătămanu să se intereseze acum imediat dacă există vreun loc liber de bibliotecar în acest oraş. Să vină pe urmă la mine.
    Telefonul sună. Vrusei să mă ridic şi să aştept dincolo, dar îmi făcu un semn să rămân. Vorbea cu un director, probabil de uzină, pe care îl chemă la el şi apoi închise.
    - N-o să-ţi spun, zise, că religia e opiul popoarelor, dar trebuie lăsate popoarele libere să decidă ele singure dacă vor să mai creadă în Dumnezeu sau nu. De aceea noi am interzis propaganda religioasă, am scos-o din şcoli şi am despărţit biserica de stat.
    - Totuşi, a ţinut omenirea în frîu două mii de ani, zisei. Morala creştină nu ne învaţă nimic rău.
    - De acord, dar în mod liber, zise el. De ce să sileşti copilul s-o înveţe de mic, e o chestiune de conştiinţă, să decidă singur la maturitate dacă îi e sau nu de folos.
    Prudent, mă oprii aici. Totuşi, reluai după câteva clipe:
    - În caietele mele mă refer la o religie pe bază de ştiinţă.
    - Da, dar orice religie, chiar deghizată în ştiinţă, e dăunătoare. De ce să nu fie omul liber de orice sentiment religios? Dumneata spui în caiete că totul e spirit. De aici şi până la Sfântul Duh nu mai e decât un singur pas, iar al doilea ne-ar întoarce iar la biserică. Şi orice biserică are nevoie de preoţi etc, tot alaiul...
    De astă dată tăcui definitiv...
    Curând intră acel Vătămanu, care spuse că nu există niciun loc liber la nicio bibliotecă.
    - Nici în perspectivă? zise secretarul.
    - Deocamdată nici în perspectivă, dar ştiţi, poate să apară...
    - Tovarăşe secretar, spusei eu atunci, dar să predau, de pildă, abecedarul în vreo şcoală?
    - Nu, zise el hotărât. Mai târziu.
    Îi spuse acelui Vătămanu să-mi rezolve pe parcurs situaţia mea, adică să-mi găsească totuşi un loc la o bibliotecă şi înţelesei că trebuie să mă ridic şi să plec.
    - Îmi telefonaţi mie din când în când, îmi spuse Vătămanu ăsta, şi îndată ce se iveşte un astfel de post... şi făcu din mâini gesturi de liniştire, adică totul se va aranja, pot să mă bizui pe el, când ordinul venea de la tovarăşul prim, personal.
    - Bine, vă mulţumesc!
    Şi ieşii nu fără să observ că nici secretarul şi nici activistul nu schiţaseră vreun gest din care să înţeleg că, dacă nu-mi întindeau ei mâna, aşi fi putut s-o întind eu.
    Şi totuşi acest om mă salvase de la ceva mult mai rău, dar de ce era parcă supărat pe mine? Chiar mă considera vinovat în forul său interior? De ce oare? Pentru acele caiete? Îmi spusese că omul trebuie să fie liber de orice religie, dar era el liber de altele, când experienţa îi spunea că nu, de pildă să se poată apăra când era arestat arbitrar şi pus să se învinuiască singur ca să poată fi condamnat? Sau nu ştia ce se petrece? Nu era posibil să nu ştie, sau dacă era totuşi posibil, credinţa pe care o avea nu era la fel de înceţoşată ca şi a unui credincios care nu-şi pune întrebări? Desigur, el era unul dintre cei buni, dar nu era nici el bun până la capăt...
    Şi trebuie să recunosc, spre justificarea lui deplină, că nici nu putea fi....

                                                               VIII

                                    Încetul cu încetul mă obişnuii cu gândul că sunt liber şi amintirile şi sentimentul acela bizar de complicitate cu minele în care lucrasem şi cu oamenii de-acolo începură să se retragă şi în acelaşi timp şi apropierea de Matilda, de astă dată sub semnul unei profunde melancolii, începu să-mi reînvie sentimente retrase, speranţe închise.
    Îmi povesti cum, chiar îndată după arestarea mea, canalii al căror nume n-avea să-l afle începuseră pregătiri de judecarea ei în şedinţă publică şi excluderea din partid.
    Şedinţa avu loc după ce deveni fapt cert condamnarea mea şi cei ce o pândeau începură să-i pună întrebări.
    - Să ne spună tovarăşa Petrini dacă a avut sau nu cunoştinţă de acţiunile duşmănoase ale soţului ei, arestat de organele noastre de securitate şi condamnat.
    Şi când se spunea "organele noastre de securitate", vocea avea parcă accente lirice, erau "ale noastre", aceste organe, ca şi când ar fi fost rude apropiate, copiii noştri dragi, sânge din sângele nostru. A te îndoi de justeţea acţiunilor lor era ca şi când te-ai fi îndoit de tine însuţi.
    - Să ne spună doamna Petrini, fiindcă eu personal n-o mai pot considera tovarăşă, dacă văzând orientarea reacţionară a soţului ei, a adus acest fapt la cunoştinţa organizaţiei de partid din care face parte.
    Asta nu mai era întrebare, avansând, înainte de a aştepta răspunsul, judecata că el n-o mai putea  considera tovarăşă, sugera adunării că el ştie că ea n-a făcut acest lucru, adică să-şi denunţe soţul şi deci nu va avea ce să răspundă; era vinovată.
    - Eu, a spus altul, pun întrebarea dacă e întâmplător faptul că şi-a ales un astfel de soţ! Căsătoria a avut loc în 48, când de pe atunci era certă orientarea contrarevoluţionară a acestui domn, care reuşise să se strecoare până în învăţământul superior.
    Numai unul din aceşti trei era arhitect. Cel dintâii, al cărui glas tremurase de încredere pronunţând numele instituţiei care aresta oameni, era un funcţionar şters şi servil, de la contabilitate, abia de-o cunoştea pe Matilda, sau aşa credea ea. Î
    n realitate, cum avea să i se spună după aceea, era un ins de care toată lumea se ferea, fiindcă îi pândea pe toţi şi fusese dovedit că era în slujba instituţiei de care pomenise cu atâta lirism.
    Numai Matilda nu ştia, deşi îl vedea adesea colindând birourile, totdeauna în mână cu o fiţuică de sarcini, încredinţate de organizaţie; se încleia la vorbă, insista, revenea, însă cu o mască de umilinţă pe chip, înşelându-i doar pe naivi sau imprudenţi.
    Al doilea, care se şi grăbise să n-o mai considere tovarăşă, o vedea adică deja exclusă, era un muncitor care ai fi zis că e inocent, dar iată ce ieşea din el; pe-ăsta Matilda îl cunoştea bine, credea ea, totdeauna vesel, zâmbăreţ, adică "optimist", ducea o viaţă de familie infernală, îl bătea nevastă-sa, exasperată de optimismul lui stupid, când ea se chinuia cu cinci copii încă mici şi muncea ca o roabă spălând rufele altora, singura sursă de câştig care se mai adăuga la salariul lui de zidar, nu mai mic decât al altora, clar insuficient să-şi hrănească şi să-şi îmbrace atâţia copii.
    - De ce-ai făcut şi dumneata cinci, doi nu ţi-ajungeau? îi spusese odată Matilda, plictisită de văicărelile şi de gura lui zâmbăreaţă, care nu înceta să afişeze în mod enervant "sănătoasa" lui orientare politică chiar când se văita.
    Al treilea era un arhitect, de o urâţenie care nu ascundea decât tot urâţenie; urât era, urât gândea şi urât acţiona. Era promoţie proaspătă şi nici măcar meserie nu ştia, ca să compenseze cu ceva urâtele-i calităţi. Spusese despre mine că mă "strecurasem" în învăţământul superior când toată lumea, îmi povesti Matilda, se întreba cum se strecurase el în arhitectură.
    Pe urmă, surpriză, secretarul organizaţiei, un betonist, anunţă o pauză, deşi şedinţa abia începuse. Matilda nu era speriată, înţelesese că o vor exclude şi era hotărâtă să nu facă nicio concesie, să declare că soţul ei e nevinovat şi că timpul va dovedi că s-a greşit cu arestarea şi condamnarea lui, deci n-avea ce să fi anunţat în organizaţie, nu era nici reacţionar, nici contrarevoluţionar şi a ştiut bine cu cine s-a căsătorit. Dacă cineva nu vrea s-o mai considere tovarăşă, îl priveşte.
    Se pomeni, în acea pauză în care toată lumea afecta că nu se întâmplă nimic în afară de faptul că se prefăceau toţi că nu vor s-o evite, deşi o evitau în mod discret, lăsând-o singură pe scaunul ei, de unde nu se ridică decât să se uite liniştită pe geam, chemată în camera biroului organizaţiei, unde se retrăseseră doar betonistul şi activistul de la sector, care lua de obicei parte la şedinţe.
    - Tovarăşă Petrini, îi spuse acest activist, păstraţi-vă calmul...
    - Dar sunt foarte calmă, ştiu ce mă aşteaptă, zise Matilda cu dezinvoltură, aşa că...
    - Noi vă sfătuim să luaţi cuvântul, o să vi-l dăm imediat şi o să curmăm orice alte întrebări şi, fără să bravaţi, răspundeţi liniştit şi ponderat. Spuneţi că n-aţi ştiut nici dumneavoastră nimic şi... n-o să vi se întâmple nimic.
    - Ba nicidecum, a zis Matilda, am ştiut, de ce să-mi acuz bărbatul sugerând că, deşi n-am ştiut, el a putut totuşi să se ascundă de mine. Nu s-a ascuns, e nevinovat, îl cunosc.
    - Şi atunci cum explicaţi dumneavoastră că totuşi...
    - Nu-mi explic, asta e! Nu-mi explic şi nu cred...
    - Băgaţi de scamă, ne puneţi într-o situaţie fără ieşire, reluase activistul. Dacă întrebările vor continua, şi după răspunsul dumneavoastră vor începe acuzaţiile, se va cere excluderea. Unul din ăştia trei pe care i-aţi auzit o va face, şi dacă adunarea votează pentru excludere?
    Hm! Asta se întâmpla când vroiau ei! Şi acum vroiau să nu se întâmple, dar nici Matilda să nu braveze.
    - Ce pot să fac!? le-a spus ea totuşi.
    - Vă spunem noi, şi vă asigurăm că nu e numai părerea noastră, alţi tovarăşi au studiat cazul şi s-a ajuns la formula asta. Altfel, să ştiţi, sunt posibile şi surprize şi anume să fiţi analizată şi profesional şi să nu mai puteţi fi arhitectă, cel puţin aici în oraşul nostru!
    - Ei şi? N-o să mor de foame, dreptul la muncă ne e asigurat la toţi. Găsesc eu unde să câştig o pâine!
    - Dar nu e păcat, tovarăşă Matilda? a zis betonistul. Aveţi un copil, o să vă fie foarte greu să ajungeţi din arhitectă cine ştie pe unde, funcţionară la poştă sau şi mai rău, femeie de serviciu, să spălaţi coridoarele! Gândiţi-vă bine, astea nu sunt glume!
    - Şi ce, a zis Matilda, o femeie de serviciu nu e un om? Dacă ţara nu mai are nevoie de arhitecţi, spălăm şi coridoarele şi closetele...
    - Vedeţi, a reluat activistul, spuneţi că sunteţi calmă, dar nu sunteţi deloc. Eu zic să vă calmaţi şi să vă gândiţi.
    - Avea dreptate. Oricât ai crede tu că eşti calm, de fapt nu eşti, mi-a spus Matilda.
    - Dacă vroiaţi să mă apăraţi, a ridicat ea glasul, atunci de ce aţi mai pus chestiunea asta pe ordinea de zi?
    A urmat o tăcere, cei doi nu i-au răspuns îndată la această întrebare logică.
    - Principalul acum e că vrem să vă ajutăm, i-a răspuns în cele din urmă betonistul. Am primit propuneri scrise din partea unor membri ai organizaţiei, a minţit el apoi, trebuia să vă punem pe ordinea de zi.
    Or, astfel de propuneri se fac de obicei în plen, cu o dată înainte, şi punctul respectiv se discută şi el dacă să fie pus sau nu pe ordinea de zi. Or, Matilda şi organizaţia se treziseră pe neaşteptate cu acest punct pe ordinea de zi... Matilda s-a gândit... Cine intervenise pentru ea? Era clar, nu aceiaşi care iniţial vruseseră s-o excludă, ci în mod sigur primul-secretar Mircea.
    Dar asta însemna că tot el decisese ca ea să nu braveze şi să nu se solidarizeze ostentativ cu soţul condamnat. Ce ciudat, soarta ei depindea de trei cuvinte: n-am ştiut nimic, doar atât să spună şi totul se aranja. Da, dar asta echivala cu o acceptare a insinuărilor şi acuzaţiilor celor trei că soţul ei e un reacţionar, un contrarevoluţionar, care reuşise să se "strecoare"' în învăţământul superior. Ce putea să facă? Să acorde ticăloşiei celor trei ceea ce li se cuvenea şi să salveze restul?
    S-a gândit că dacă refuza acest compromis, pierdea totul şi pierdea pentru totdeauna şi protecţia primului-secretar, care îi apărase casa şi avea să-l apere şi pe soţul ei după ce el avea să iasă. Altfel cum aveau să mai trăiască ei doi, amândoi loviţi? Fiindcă ştia, el nu va mai fi reintegrat în învăţământ, iar ea... dacă va fi primită la poştă, cum bine zisese betonistul.
    Îşi iubea meseria şi mai ales îşi iubea copilul, cum avea să-l crească spălând culoarele? Avea să fie întrebată la şcoală: ce sunt părinţii tăi? Mama e femeie de serviciu şi tata, ei, ce putea fi şi tata, dacă ea, deşi nu era vinovată de nimic, ajunsese pe treapta cea mai de jos? Tatăl, probabil, avea să ajungă şi mai rău. Se hotărâse.
    Cuvintele nu mai aveau valoare, nu mai însemnau nimic, iar ticăloşii, dacă omenirea nu e condamnată, nu vor fi uitaţi.
    - Bine, se adresase ea celor doi, accept, doar două cuvinte tot o să-i spun colegului meu, acest incapabil care şi-a permis să afirme că soţul meu "s-a strecurat" în Universitate...
    Cei doi s-au uitat unul la altul.
    - Puteţi să-i spuneţi şi trei cuvinte, a zis betonistul zâmbind greu, ăsta ar merita să fie trimis la ţară să construiască şi el coteţe, nu să facă aici pe arhitectul şi să strige la muncitori ca un patron de pe vremuri.
    Şedinţa s-a reluat după această lungă pauză şi i s-a dat cuvântul Matildei, fără să mai fie întrebată adunarea dacă mai sunt întrebări şi mai ales fără să se mai treacă la discuţii, ca într-un fel de încheiere.
    - Tovarăşi, a început Matilda, la întrebările puse, declar aici că n-am ştiut nimic de acuzaţiile care i s-au adus soţului meu.
    Asta a fost toată fraza. Nu era tocmai ceea ce i se ceruse, dar exista afirmaţia că n-a ştiut nimic. Numai atât a fost şi apoi şi-a îndreptat şi ea atacul împotriva arhitectului.
    - Soţul meu, a spus ea, şi-a luat examenele cu strălucire, nu s-a strecurat nicăieri peste meritele lui, cum s-a afirmat aici. Alţii poate s-au strecurat printre arhitecţi, încasând salariul degeaba ca să vină aici şi să acuze pe alţii, când mai bine ar fi să pună mâna şi să înveţe meseria, să nu se facă de râsul muncitorilor, la care îşi permit să strige. Şi eu pun întrebarea dacă e întâmplător că tocmai un astfel de arhitect incapabil îşi permite să facă pe patronul pe şantier.
    Şi s-a aşezat cu obrajii în flăcări. Betonistul a luat însă imediat cuvântul, pe deoparte ca să evite continuarea discuţiei la acest punct pe ordinea de zi, dar să şi completeze el ceea ce Matilda se ferise să spună mai răspicat:
    - Tovarăşi, e clar, din cuvântul tovarăşei Petrini reiese că ea n-a ştiut nimic de concepţiile reacţionaire ale soţului ei. Aceste concepţii erau de natură filozofică, şi soţia lui e arhitectă, nu specialistă in filozofie. Pentru greşelile lui el îşi va ispăşi pedeapsa şi va trage concluziile respective. Cred că e inutil să mai insistăm asupra acestui caz. Propun să trecem la punctul următor de pe ordinea de zi.
..............................................................................