Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

.........................................................................................
                                                       5.

                                      Îmi prelungii, tulburat, plimbarea. Îmi amintii de felul neaşteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicaţie plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă şi eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite "interese" pe strada aceea urâtă şi nepietruită. Ce fel de interese? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sunt dus pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin hârtoape şi hămăituri de câini, şi am spus nu.
    Atunci ea, absentă, gânditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine sugerându-mi vinovăţia printr-o replică de ţinut minte: "singur ţi-ai dat foc la valiză". Şi a plecat şi de-atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scutise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunţe, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele şi comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic şi ea chiar după ruptura cu acela şi reîntoarcerea la mine întârziase nepermis de mult să-şi întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormânt - dacă avea un mormânt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei ginecologul...
    De când o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viaţa ei cu Petrică. De ce, de pildă, divorţul durase atât de mult? A fost o lungă enigmă, care m-a însoţit multă vreme şi s-a dezlegat greu. Matilda n-a ştiut de ea. De câte ori veneam la o întâlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranţa îmi turbura bucuria de a iubi, punându-mă, fără vreun indiciu din afară, în gardă: şi dacă ea, gândeam, cu aceeaşi aură vitală pe frumosul ei chip, fără măcar să-şi ascundă dragostea pentru mine (şi asta mi se părea absolut insuportabil), îmi va spune:
    - ...dragul meu, m-am gândit bine, nu mă pot despărţi de Petrică...
    După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în realitate îmi bătea atunci, când gândeam, înainte s-o văd), explicaţiile pe care nu le-aşi fi auzit şi nu le-aşi fi înţeles şi nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la întâlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declaraţie, sumbru, îngheţat, mortificat şi treceau multe minute până să-mi vin în fire.
    Ea se învăţase cu înfăţişările acestea ale mele, nu le lua în seamă (nu tot astfel arătasem şi în acea zi în bibliotecă, în ziua când venisem prima oară la ea în casă?) şi sub puterea vrajei pe care prezenţa ei mi-o inspira presentimentul meu se retrăgea în adâncuri pentru ca la despărţire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli. În seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu câteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, şi din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, şi anume declaraţia ei de neputinţă ca un dat care nu putea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică.
    Prin repetire însă această nesiguranţă acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea şi inferioritatea de a chinui) şi până la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă şi anume că împăcarea cu soţul ei nu mai era posibilă obiectiv: Petrică ştia că trăim împreună şi chiar dacă ar fi vrut amândoi să nu se despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea trece: dragostea dintre mine şi Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi vărsat apoi peste el o mare de iubire. Rămânea faptul cert că el întârzia divorţul şi o făcea cu abilitate şi îndârjire, iar Matilda îmi dădu într-o zi explicaţia, făcându-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atât de imensă fu uşurarea pe care o simţii.
    Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea şi mie aşijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aştepta să ne despărţim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un râs mare. Aşa era. Şi i-am spus:
    - Dacă i-am fi ghicit mai demult acest gând, ne-am fi prefăcut că ne despărţim, că totul adică s-a terminat între noi şi n-ar fi trebuit să aşteptăm atâta, până s-a îndrăgostit şi de el alta.
    Dar ea a clătinat din cap:
    - Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă!
    - Ar fi fost?!
    - Da, ar fi fost! Nu ştiu pentru cât timp şi cu ce scop, dar nu e sigur că s-ar fi grăbit să mă lase liberă.
    Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma comportării ei de azi, adică înţelegeam şi mai puţin întâmplarea, dar în acelaşi timp îi micşorară şi importanţa pe care i-o dădusem. Simţeam, instinctiv, că sufletul ei mare trecuse printr-o mică eclipsă.
    Îmi spusei că trebuie să mă prefac că n-am băgat de seamă nimic şi fireşte, să nu mai sun niciodată la uşă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărâre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să fiu pus în situaţia de a suferi ca un adolescent care ridică la proporţii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei?
    Vine, e perfect, nu vine, n-are decât, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care eşti legat prin rădăcini care se pierd în adâncul fiinţei tale. Ar fi ca şi când un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi mişcă, ici-colo, ramurile...
    Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar şi neliniştit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. Nu găsii pe nimeni. Matilda nu era acasă. O căutai prin toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd şi uşa de la cămară, unde nu putea fi, deoarece pe maşina de gătit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei.
    Mă plimbai câtva timp prin vastul apartament care deodată mi se păru străin şi pustiu şi imaginile mele cu copacul şi eclipsa mi se părură ridicole. Îmi veniră în minte destăinuirile lui Petrică. Erau deci adevărate. Formidabil, chiar atât de curând, mă întrebai, chiar de îndată ce începuserăm să trăim sub acelaşi... hm! acoperământ, bineînţeles, între aceleaşi ziduri? Chiar a doua zi? Credeam că o să mă aştepte cu masa pusă!
    Iată-mă deci în aceeaşi situaţie ca predecesorul! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică? A-ha!
    Sfaturi ştim să dăm şi în orice caz, gândim în sinea noastră că nu ne aflăm noi în situaţia care ni se povesteşte, că am şti noi! e-he! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat şi uitându-mă la ceas. În mod curios simţeam în mine o veselie.
    Dădui din umeri. Primul şoc, pricinuit de primirea la uşă, îl anul a pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic...
    În orice caz, Petrică, mă adresai eu aceluia, n-o să se aştearnă peste sufletul meu o neagră mâhnire. Şi n-o să-mi părăsesc eu Lucrările ca să analizez cu o nelinişte universală mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o să lucrez.
    Şi în clipa aceea simţii o mare poftă de cărţile şi de caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, căutai pâine, brânză, unt, îmi făcui un sandviş, băui un pahar cu apă şi mă retrasei în birou. Încă de ieri îl populasem cu autorii mei, pe care îi împrăştiasem peste tot, pe canapea, pe birou şi chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorinţei mele de a citi sistematic, se întâmpla uneori să fiu prins de câte-o carte cu atâta putere încât o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă dezbrac, fără să mănânc şi fără să schimb locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjându-mi ieri cărţile, pusesem o grămadă cu coperţile în sus, acolo unde mă întrerupsesem, spunându-mi că foarte rapid trebuie să-mi pun ordine în lecturi, un gând asociat în mintea mea cu un sentiment de stabilitate şi de durată, mă căsătorisem, aveam soţia mea, postul meu la universitate, o situaţie materială bună, trebuia să întrerup lecturile care mă pasionau şi să intru în lecturile grele (grele pentru că erau obligatorii) şi să înving ispita pe care o simţeam, citind unii autori, de a-i expedia. Îmi dădeam seama foarte clar, de pildă, că apologia lui Socrate, a lui Xenofon, bătea apa în piuă în comparaţie cu aceea a lui Platon, dar trebuia s-o recitesc totuşi odată cu foarte mare atenţie: şi încă Xenofon era Xenofon, mare figură, general atenian care luptă contra alor săi fără să bea cucuta, avu timp să scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric şi chiar încercări despre tehnică, dar ocolisem totdeauna pe cei mici, fără să mai pomenesc că de la cei vechi sărisem la cei moderni, evitând reluarea scolasticilor, care mă plictisiseră în facultate şi din pricina asta îi uitasem, acel vid care se produce adesea în cunoştinţele noastre şi care ne supără, rod al unor lecturi silite... Vroiam însă să-mi iau doctoratul şi simţeam că trebuie să şi trudesc, nu numai să mă mărginesc la ceea ce mă pasionează.
    N-apucai însă să mă desbrac, că sună telefonul. Ieşii în hol şi ridicai receptorul.
    - Alo, Victor, auzii în pâlnie vocea uimită a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo? Nu trebuia să mergem azi la Tasia? Unde ai plecat? Te-am aşteptat aproape o oră...
    - Care Tasia, răspunsei eu mohorât.
    - Cum care Tasia, nu ştii cine e Tasia? râse ea foarte veselă, pe un fond de voci care strigau ceva, râdeau în timp ce Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul: Nu ştie cine e Tasia... Apoi iar strigăte şi exclamaţii. Dragă, mi se adresă, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o într-o zi, he, mai demult, e adevărat, când mi-a adus ea un cozonac mare şi am mers într-o excursie. Ţi-aminteşti excursia?!
    - Da, ştiu, răspunsei, spasiba Tasid, ocin spasiba...
    - Păi vezi? Ţi-ai adus aminte.
    - Da, dar când a fost vorba să mergem noi azi la ea?
    - Nu ţi-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la ea?! Dragă, oi fi tu filozof, dar uituc n-ai dreptul să fii decât hăt, încolo, pe la bătrâneţe, când o să-ţi pui vată în urechi!
    Rămăsei stupefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi asta mai târziu, după ce strângem ceva bani.
    - Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodată că o să sărbătorim...
    Dar ea mă întrerupse:
    - Ba ţi-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu ştiu ce ţi-a venit...
    Am vrut să-i răspund că supărarea văcarului e pe sat, bine, iată-mă văcar, dar unde e satul? Vroia să spună că ea e mai mulţi? Simţea în ea o colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur? Dar am tăcut, contemplând liniştit în mine însumi această stupiditate.
    - Lasă supărarea, reluă ea între poruncă şi tandreţe, uite, Tasia nici n-a pus masa, te aşteptăm. Eu am plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi invitat vreun coleg...
    Aşadar pot s-o fac în viitor, gândii, să plec fără să-i spun şi ea să considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obişnuit. Dar asta mai înseamnă că şi ea putea să facă acelaşi lucru, după cum îl şi făcuse, cu o vagă scuză că nu ştia unde plecasem eu. Hm! Ar fi trebuit să ştie!
    - Nu, zic, am treabă, nu pot să viu...
    - Dar tu n-ai mâncat nimic, îmi şopti ea atunci, de astă dată cu o voce care mă făcu să tresar (cine nu-şi aminteşte şoapta iubitei?). Nu stăm mult, mâncăm ceva, bem un pahar şi ne întoarcem.
    Ultimul cuvânt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, şi vom fi iarăşi împreună, câte promisiuni într-o inflexiune de voce.
    - Bine, zisei, dă-mi adresa.

                                                                   V

                                             Din primele clipe însă fui primit cu răceală, iar Matilda, deşi veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o aşteptam. Ce privire aşteptam?
    Una singură, în care ameţim o clipă, apoi putem să ne ignorăm o vreme, ca să nu stingherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această privire? E o mărturisire: te iubesc, nu mai lungă şi nici mai insistentă decât ar trebui ca să se rostească aceste cuvinte.
    Nu vroiam mai mult, deşi am văzut soţi care îşi mărturiseau unul altuia cât de mult se iubesc chiar ocolindu-şi privirile, fără să mai spun că atunci când li se întâlneau ai fi crezut că o lumină, ca să zic aşa, sepia cădea asupra lor şi îi învăluia; o şoaptă, un mic gest, o tăcere a unuia din ei drept răspuns, totul era atât de intim şi în acelaşi timp detaşat, încât, privindu-i, nu te puteai stăpâni să nu te întrebi: care e de fapt starea normală a oamenilor, a noastră, sau a ăstora? şi să ai o clipă bănuiala că a lor este, şi să te simţi micşorat.
    Imaginaţia îţi zbura cu invidie spre patul lor, ce făceau ăştia când erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce îmbrăţişare totală, ce sărutări duioase, fierbinţi şi abandonate...
    Nu chiar o astfel de imagine gândeam eu că o să oferim noi în lume, cu şi Matilda, expresia unei astfel de iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept vorbind astfel de perechi sfârşeau prin a fi uşor evitate: partenerii erau vag plicticoşi. Intuiam doar că Matilda, fără a dori să placă şi altora, avea o prea puternică personalitate ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-şi exprime din plin această personalitate şi nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei expresii care reprezenta pentru ea aproape un concept filozofic, aşa era ea, şi se lăsa din plin în voia tuturor impulsurilor care o stăpâneau.
    Da, intuiam fără vreo experienţă de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitecţilor şi activiştilor de partid, că nu va arăta cu mine ca o femeie copleşită de iubire, deşi când ne iubeam era chiar mai mult, aş fi zis până la dispariţia conştiinţei de sine, ca şi când ar fi coborât în alt tărâm, dar nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de recunoaştere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, el e soţul meu pe care îl iubesc şi mă iubeşte şi apoi să continue ritualul gesturilor şi cuvintelor care se fac şi se spun când suntem cu alţii.
    Şocul fu mai puternic decât cele două anterioare şi nu-mi ajută cu nimic gândul că ştiam că mă iubeşte, că mă iubeşte foarte tare, că doi ani a fost fericită cu mine şi că vom mai fi, de astă dată pe termen nedefinit, pentru totdeauna, până la bătrâneţe şi moarte. Oglinda în care mă uitam se turbura. Mă uitai la ea de câteva ori, insistent.
    Da, era tot ca Matilda, dar arăta ca şi când ar fi fost văduvă, nu prin decesul soţului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Îl avea, acel soţ, uite-l colo, stătea tăcut şi posomorât, dar între, ei demult nu mai era nimic, trăiau împreună fiindcă se luaseră şi fiindcă aveau interese comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea proaspătă: copii, doi sau trei, casă, şi apoi zădărnicia unui divorţ, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta şi tot acolo ajungi...
    Chiar asta şi zicea, răspunzând în discuţie cuiva care nu înţelegea de ce nu se desparte nu ştiu cine, că aia nu e viaţă pe care o duc ei împreună; discuţie pe care căzusem şi care se reluase după ce eu, fără să dau mâna cu nimeni, nu din nepoliteţe, ci fiindcă nimeni nu se deranjase să se ridice de pe scaun când intrasem - vorbesc de bărbaţi -, mă aşezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o altă nepoliteţe de-a lor, şi începusem să mănânc fără poftă din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte...
    Matilda îşi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o păţită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie şi cu care trăia cu stoicism şi fără speranţă, o trufie care o făcea să se creadă pe deasupra tuturor. Privirea ei îi strălucea parcă în fulgere verzi, chipul îi era aprins şi fumuseţea ei din acele clipe semăna cu a unei preotese de sectă. Ai fi zis că întreaga ei fiinţă exprima o fericire netrăită, neînfrîntă, dar nerealizabilă.
    - Matilda, n-ai dreptate, strigă Tasia, din picioare, punând pe masă farfurii noi, cât trăieşte, omul e dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, hai, înghiţi, nu ştie să facă o mâncare, nu e nimic, o să înveţe de nevoie, e proastă, ei şi ce, proştii nu trebuie să trăiască şi ei? frumoasă, hm! parcă el e urât, dar să te mai şi înşele, să nu te iubească, să-ţi întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te mai ţine lângă ea?
    - Îţi spun eu!, strigă Matilda (şi în clipa aceea închisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atât de victorios încât avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă: îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfăţişarea ştiută), dar Tasia n-o luă în seamă, admirabilă femeie, se apropie de mine şi îmi şopti:
    - Ce e, nu sunt de treabă icrele astea?
    Îi zâmbii:
    - Ba nu, sunt bune.
    - Bea un pahar de ţuică!... Ia hai noroc, spuse ea dându-şi seama că trebuia să se ciocnească şi în cinstea mea şi ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi zbanghii, solizi, fălcoşi, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roşcat, care îmi aruncă o privire rapidă şi dispreţuitoare şi tot atât de rapid îl evitai şi eu, mă întinsei peste masă şi doar ridicai mâna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa demult...
    Băurăm! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunşi de dunga mesei, erau încleştaţi.
    - Orice-ai zice, Matilda, într-o situaţie ca asta îţi iei boarfele şi te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnată-sa. Îţi iei boarfele, ca să nu mai ai discuţie într-o zi când aia nu e acasă, şi paidiom!
    - Aşa crezi tu? zise Matilda. Şi dacă eu îţi spun că o iubeşte fiindcă nu-l face să sufere?
    - Cum să nu-l facă? Atunci de ce se plânge în dreapta şi stânga? Vine la mine, uite-aici şi începe... Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia...
    - Spune şi el aşa ca să nu zicem noi că e un bleg', răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia nici ceilalţi n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu înţelesei cine era, o rudă sau o servitoare, mi le aduse şi mie. Băiatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decât voi toţi, reluă Matilda, de-aia ţine la ea, fiindcă n-o iubeşte.
    - Parcă spuseşi că o iubeşte, zise atunci roşcatul.
    - Tocmai de-aia, zise Matilda mutând tacâmurile dintr-o parte în alta, vizibil într-o dificultate care o îndârji, dacă ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu sufere şi o iubeşte tocmai de-aia, fiindcă n-o iubeşte....
    Roşcatul făcu hă, hă, cu sarmalele în gură, în timp ce Matilda, descumpănită, dar numai pentru o clipă, se aplecă înainte şi reluă: ....
    - Da, Petea, cum de nu înţelegi?!
    De ce o fi strigând aşa, mă întrebai, ca şi când ar fi fost vorba de viaţă sau de moarte, când ceilalţi mâncau liniştiţi şi bine dispuşi, nu le păsa de acel băiat şi de nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe cap.
    - Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim, continuă Matilda, Tamara e pentru Artimon o străină. Totuşi ţine la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s-ar chinui, ori asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească, putea să-l facă, ori ea nu l-a făcut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sensibil... Şi atunci el are aşa un sentiment de... chiar o iubeşte pentru imensa cantitate de suferinţă de care ea l-a apărat... E o fată cinstită...
    - Cum l-a apărat, cum e cinstită, mugi parcă roşcatul agresiv, f... mama ei dacă în locul lui Artimon nu i-aş frânge gâtul...
    Matilda vrusese să spună că acel Artimon îi purta numitei Tamara o recunoştinţă vecină cu iubirea fiindcă ea înşelîndu-l cu alţii îl împiedicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsită de perfidie. Dar roşcatul nu înţelesese sau nu vru să înţeleagă un astfel de lucru care, se vedea cât colo, apărea în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca şi când numai el ar fi putut să...
    În clipa aceea zbârnâi soneria. ...
    - Gata. zise Tasia, tăceţi, ei sunt...
    Şi se ridică şi se duse jos să deschidă. Eram şi eu curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, precum şi pe cea care îi inspira un astfel de sentiment răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin propria mea privire că înţelesesem ce vroise să spună, i-o întâlnii dar ea şi-o deturnă în aceeaşi fracţiune de secundă, parcă mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, şi cu o astfel de expresie încât îmi sugera că eu aş fi fost ultimul de-acolo care să sesizeze asemenea adâncimi ale sufletului.
    Mă uitai şi eu în altă parte, dar mai puţin sumbru, simţind cum urcă în inimă singurătatea între aceşti oameni străini, aceşti basarabeni (căci credeam că toţi sunt basarabeni) pe care îmi propusei liniştit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu ştiu ce intuiţie îmi spunea că ei nu mă simpatizează, deşi nu le făcusem nimic şi cu toate că le eram rudă, roşcatul de pildă, după felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (în minutele următoare această impresie mi se confirmă şi îmi amintii că de fapt ştiam că are un frate Petea, dar uitasem), or el mă privise de la început cu o ostilitate neascunsă şi Matilda bineînţeles că observase şi totuşi, ca să zic aşa, puţin îi păsa, ca să nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu o vie afecţiune.
    Aceste şocuri, care se înlănţuiau, sfârşiră prin a mă anestezia, dându-mi sentimentul aproape infantil, bizar şi nou pentru mine, că nu ştiu nimic despre oameni şi despre Matilda şi că surprizele abia mă aşteaptă.
    Să vie, gândii, nu putem pretinde ca tot ce se întâmplă în jurul nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gândirii şi simţirii noastre. Viaţa e o perpetuă surpriză.
    Şi mă destinsei, uitai toate şocurile din ziua aceea, încetai s-o mai urmăresc pe Matilda şi rămăsei doar cu o vie curiozitate să-i văd apărând pe cei doi.
    Întâi intră el pe uşă, mă aşteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urât (Tasia spusese: da' ce, el e urât?), când colo văzui un ins pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urât aşa cum sunt proştii, adică atât de inexpresiv încât nu se mai putea ghici pe chipul lui nicio altă calitate.
    O fi sensibil, gândii cu ironie, te pomeneşti.
    După el intră imediat numita Tamara, care mă făcu să întorc deodată capul uluit. Mă uitai în farfurie să-mi ascund o surpriză: era parcă Nineta Romulus, dar mai frumoasă, mai tăcută şi mai...
    Tăcerea i-o ghicii dintr-o dată, îi era aşternută pe chip ca o lespede, şi nu neapărat pentru că gândea, ci pentru că chiar dacă era în ea un vid, peste el stăpânea o mască de bronz. Pe lângă ea, care îndată ce se aşeză îşi duse mâinile la gură şi într-adevăr nu scoase un cuvânt (nu spuse bună ziua nimănui, nu se uită la nimeni), Nineta era o sufletistă, cu moartea în poşetă, în timp ce această Tamară, dacă gândea ceva, cred că se gândea nu cum să-şi dea ei însăşi moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-i ajute cât se poate de eficient să şi-o ia singuri.
    O aşezară lângă mine şi i se turnă ţuică. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mâna pe sticlă, îmi turnai şi mie şi ciocnii cu ea. Îmi aruncă o privire.
    Avea ochi somnolenţi, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în jos, să exprime un dispreţ provocator... obrazul tras, pupilele liniştite, dar atât de apropiate de tine când te priveau, încât toate cuvintele nu mai însemnau nimic, intrau aceste pupile în tine ca nişte emisari care raportau atât de rapid ce-au văzut, încât ştiai şi tu ce gândeşte: cine e individul de lângă mine, ce viaţă duce, ce idioţenii zac în capul lui, şi ce deosebire e între el şi alţi nerozi care populează acest pământ? Gândii, ca să-i răspund:
    - Pot să pun mâna pe tine chiar aici şi să-ţi muşc fatala, vulgara şi ispititoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai să faci?
    Ea îşi întoarse capul şi clipi lung, acoperindu-şi pupilele.
    - Nu eşti în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o nevastă pe care o iubeşti. Este aceea din capul mesei, care se uită la tine cu furculiţa în mână...
    Într-adevăr, Matilda se uita la mine cu o furculiţă în mână, pe care o ţinea în mod ridicul cu vârful în sus... Mă pufni râsul, mă aplecai la urechea vecinei mele şi îi şoptii:
    - Aveţi un drac care vă serveşte?
    Ea nu-mi răspunse, ca şi când nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii:
    - V-a văzut într-o zi la gârlă, un drac tânăr şi neştiutor, s-a speriat şi a fugit şi i-a spus lui Scaraoschi: întunecimea ta, am văzut la gârlă un om cu coarne în piept... Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te duci la omu-ăla şi îl serveşti trei ani de zile până afli că nu e om, ci muiere...
    Tamara izbucni în râs şi îndată se aplecă şi-mi răspunse:
    - Credeţi că ajung trei ani ca să cunoşti o muiere?
    Dar ea nu râdea de sensul acestei întrebări, ci râdea de naivitatea micului drăcuşor, care credea că pe lume nu există decât bărbaţi. Râse iar, cu mare poftă, îşi deschise poşeta, scoase un pachet de ţigări şi începu să fumeze. În clipa aceea roşcatul scoase un urlet:
    - Să bem în cinstea cumnatului nostru, dom' profesor universitar, care nu ne ţine minte, căruia îi cer permisiunea să mă recomand... îmi daţi voie? mugi el. Vă rog să-mi daţi voie...
    Şi se ridică de la locul lui cu paharul în mână, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi şi care protestă şi îl împinse la loc.
    - Petea, vezi să nu-ţi răstorn asta în cap...
    - De ce Tasia, strigă Matilda, el vrea să spună ceva, dar trebuie să înţelegem că oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să...
    - Matilda, hai, în loc să... strigă Tasia.
    - Dar Tasia, o întrerupse Matilda cu o insistenţă aproape ţipătoare, ce vezi tu rău că Petea...
    - Permiteţi, domnilor, strigă Petea, îmi daţi voie, Tasia, o apucă el de mână, vreau să ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne onorează...
    - Dar ciocneşte odată, dragă, că nu e obligat băiatul să ştie că tu eşti marele Petea, care ai rămas repetent de două ori la Chişinău, că nu te ţineai de carte, ştii tu de ce, nu mă face să-mi aduc aminte, că te plesnesc acuma de vezi stele verzi...
    - Tasia, dar aşa e el, ce te supără pe tine? strigă Matilda. Tasia, nu te înţeleg... O, Tasia, cum nu poţi tu să pricepi că Petea...
    În acest timp Petea ajunsese lângă mine. N-avea deloc înfăţişarea paşnică, şi faptul că avea aprobarea aşi zice aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii de apropiere, mă decise să-l resping cu brutalitate.
    Cunoşteam tipul: era dintre cei care după un pahar de ţuică îşi dădeau pe faţă vanitatea smintită şi cereau sau îşi luau singuri satisfacţia jignind fără teamă, la adăpostul bunei-creşteri şi reţineri a celorlalţi, care în afară de faptul de a se lăsa jigniţi de el nu vor reacţiona, considerând scandalul care s-ar naşte mai penibil decât insulta.
    Aceşti indivizi speculează ceea ce am câştigat noi în civilizaţie şi discreţie şi strică o petrecere cu mare poftă, fără să le pese de impresia pe care o pot face. Impresie? Care impresie? Nu există impresie, nimeni nu e altfel decât el şi atunci de ce să nu trăim în largul nostru, aşa cum suntem?
    Probabil că de aceea îi purta Matilda atâta afecţiune. Cum n-aveam să-l mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar daca în perfidia lui acest Petea nu vroia decât să mă provoace prin cine ştie ce gest sau cuvinte dispreţuitoare acoperite. În alte împrejurări l-aşi fi evitat...
    - Ascultă, îi spusei, cum te cheamă? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre? Ce Petea? Eşti rusnac sau român? Dacă eşti rusnac să fii sănătos, vorbeşte atunci ruseşte, de ce vorbeşti româneşte, ce e asta, Petea, în sus, Petea în jos... Asta înainte de orice. Ei? Ce vrei de la mine? Văd că ai un gând, care se clatină cu... tine cu tot, de la început de când m-ai văzut ţi s-a înfipt în cap ca un piron, scoate pironul, dă-l pe faţă, crezi că e aşa de misterios fiindcă îi dai tu târcoale şi nu eşti în stare să-l exprimi? Da, nu ştiu cine eşti şi nici nu mă interesezi, n-am avut timp să mă gândesc la tine, treci la locul tău şi nu-mi vârî paharul în nas că n-o să ciocnesc cu tine...
    Dar mă şi apucase de gât şi mă pupase, lucru care mă scârbi şi mă înfurie atât de tare că mă ridicai şi îl împinsei cu violenţă. Dar nu-l dărâmai pe el cum aşi fi dorit, ci scaunul pe care stăteam. Asta mă făcu să văd roşu. Îi înfipsei mâna în cravată, îl împinsei spre perete şi îl făcui să se holbeze în strânsoare, din roşcat se făcu vânăt. Mă retrasei, îmi ridicai scaunul şi spusei:
    - Nu-mi place să fiu pupat cu sila. Îmi rămân balele, nu vreun sentiment...
    Şi mă ştersei îngreţoşat pe obraz.
    Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, deşi se aşternu o oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Când îl împinsesem descoperisem că numitul Petea, deşi mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se şi prăbuşise scaunul pe care stăteam şi nu el. Acest scaun mă umilise şi nu Petea şi de aceea mă ridicasem apoi şi-l vârâsem pe acesta în perete şi îl gâtuisem. Masa corpului său era inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reacţionat şi ne-am fi bătut, ci psihic, deşi cu astfel de tipi nu se ştie niciodată în mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la provocări, nu te apucă el de gât şi nu te scuipă în ochi. Elev şi chiar student mă bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întâmplase la şcoala de ofiţeri cu un ins care chiar de la venire nu încetase să mă provoace: îmi fura ciorapii, îmi căuta în portofel chiar sub ochii mei şi îmi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas şi bineînţeles că nu mi-i mai dădea înapoi, spre râsetele celorlalţi.
    Raportai comandantului care îmi rânji dispreţuitor să ne lăsăm de glume de-astea... Într-o zi sări el în locul meu şi luă din mâna ofiţerului de serviciu care împărţea poşta o scrisoare de la Matilda. Eram la masă şi după ce ofiţerul plecă se ridică în picioare cu gesturi pregătitoare de a rupe plicul cu intenţia vădită de a-l citi în auzul tuturor. Mă apropiai şi cu un glas umil îi cerui să-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decât mine şi umilinţa mea era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violenţă din partea mea.
    În acest timp privirea îmi alunecase repede într-o parte, unde zărisem polonicul în marmită.
    - Să vedem, se sclifosi el, încurajat de umilinţa mea şi rupând plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso...
    În clipa următoare pusei mâna pe polonic şi îl pocnii între ochi cu atâta furie încât linguroiul de alamă se rupse în locul unde era lipit de braţ, lovitură ratată, care nu mă descumpăni, apucai marmita care mai avea în ea borş şi i-o vârâi pe cap, în timp ce îl izbeam cu picioarele la ţurloaie, cu bocancii duri şi nu mă oprii până nu-l văzui la pământ. Ridicai apoi liniştit scrisoarea de pe jos, o vârâi în buzunar şi revenii la locul meu să-mi mănânc ciorba.
    Am făcut amândoi trei nopţi de carceră, cu reproşul sec şi distant al comandantului ,că oameni superiori, cu studii, se comportă mai rău decât simpli soldaţi. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînţeles, inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce? Că mi s-a rupt şi citit scrisoarea în faţa tuturor? Ce-ar mai fi fost de dres? Plus că s-ar fi putut să mi se răspundă acelaşi lucru, că, adică, să ne lăsăm de glume.
    În filme am revăzut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exerciţiul cutare, de luptă, la care asista însuşi generalul... E, dacă venise însuşi marele comandant?
    Asta era esenţa, restul, copilării, glume de cazarmă. În realitate individul, fără să ştiu de ce, mă ura, dar şi eu pe el. Abia după ce am terminat şcoala, la masa de despărţire a venit la mine şi cu o privire întunecată şi-a cerut scuze. Erau nesincere, dar ne întorceam acasă şi nu e bine, aşa în general, să ai duşmani... Cine ştie? Eram tineri... Viaţa e lungă, pământul e mic... Te mai întâlneşti şi...
    Nu cred că numitul Petea avea în el o astfel de filozofie de ultimă oră. Şi nu m-am înşelat asupra acestei judecăţi. Matilda însă... am aflat chiar de la ea, mult mai târziu...
    Erau cam de aceeaşi vârstă. Petea mai mare cu un an... În adolescenţă, cîndva, într-o noapte, fata îşi trezise speriată părinţii şi le şuşotise:
    - Petea mă aşteaptă în grădină.
    Era în vacanţa mare, era zăpuşeală... S-au dus în grădină, l-au găsit acolo pitit printre pomi şi la întrebarea ce făcea el acolo singur la miez de noapte, pe cine aştepta, a răspuns "pe nimeni" cu atâta groază, încât l-au luat la bătaie şi l-au snopit până l-au lăsat lat...
    Nu i-a trecut însă şi atunci l-au gonit din sat la nişte rude din Chişinău. Dar se întorcea şi de-acolo, tot aşa, noaptea, şi o aştepta tot acolo, în aceeaşi grădină...
    Matildei i se făces milă de el şi nu-l spunea, dar îl ruga, îl implora... S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul, încât în clipa când Matilda îmi povestea toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar şi asupra Matildei. În acea zi tocmai asta să fi fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai mic semn de recunoaştere, că eram bărbatul ei şi că mă iubea, ca să nu sufere Petea, care era totuşi un om normal, ere căsătorit şi avea şi două fetiţe?
    Iar Petea de aceea mă privise de la început cu ostilitate şi mai ales de aceea sărise la mine, fiindcă eu îi spusesem Tamarei ceva la ureche făcând-o să râdă în hohote? Fiindcă însemna că n-o iubeam pe Matilda? De aceea scosese el un răcnet...?
    La ora când mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viaţa mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simţeam doar satisfacţie că îl mirosisem şi îl gâtuisem izbindu-l de perete pe roşcovanul de frati-său şi nu încetasem apoi s-o fac să râdă pe tăcuta Tamara cât timp durase masa şi apoi şi după aceea, când se desfăcuse damigeana cu vin.

                                                                    VI

                                                Petea afectă că nu făcusem decât să-i stric cravata şi cu cea mai mare naturaleţe se duse la locul lui, cu aerul că un lucru foarte vesel se petrecuse:
    - .....dom' profesor, zise el, bagă de seamă şi nu fii antisovietic (şi clătină din cap îngrijorat pentru mine), noi suntem în măsură să-ţi spunem că...
    - Ce eşti tu în măsură să-i spui? îl întrerupse Tasia. Ia taci din gură! Şi tu, Matilda, de ce îl îndemni! Nu oricine are chef de pupături, ţi-e bărbat, vă cunoaşteţi de doi ani, nu ştii ce fire are bărbatu-tău?
    - Dar a vrut să ciocnească, se apără şi îl apără Matilda cu o voce patetică, am văzut eu că e cam posomorât şi Petea a vrut să-l facă să se simtă bine!
    - Mai bine l-ai fi făcut tu!
    - Dar Victor nu e un copil, reluă Matilda cu un glas care sugera contrariul, că adică reacţia mea a fost copilărească, înţelesei însă că Tasia şi desigur şi ceilalţi băgaseră de seamă felul cum mă primise Matilda printre ai săi şi că desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei.
    Nu schimbase un cuvânt cu mine şi mă hotărâi să nu schimb nici eu, iar acasă să mă prefac că toate acestea sunt atât de fireşti încât mi-au lăsat o excelentă impresie, rămânând în sinea mea la hotărârea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodată.
    - În orice caz, îşi dezveli atunci dinţii unul din zbanghii, Petea era s-o încaseze, noroc că nu s-a gândit să ridice mâna... Profesorul nu pare să fie filozof, deşi predă filozofia! o spun în sensul bun! Hai noroc, dom' profesor! ridică el paharul. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău! Ne cerem scuze; Matilda, sau Tasia că e gazdă, ar fi trebuit să facă prezentările. Eu sunt Vasile Lemnaru, cel mai în vârstă dintre Lemnari, şi sunt inginer agronom, conduc o fermă de stat (toate bunătăţile de-aici, arătă el masa plină cu fripturi de curcan, sunt de la ferma mea). Petrică (aveţi dreptate, ce e aia Petea, suntem români toţi, dar aşa ne-a spus mama când eram mici, cu toate că era şi ea româncă; oamenii nu prea îşi dau seama de semnificaţia unor lucruri), Petrică e contabil la (şi spuse un nume lung de direcţie, aperecea sau aşa ceva pe lângă Ministerul Minelor şi Petrolului). Tasia, adică Nastasia, continuă el, e soţia mea (Tasia de-aici înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o să-ţi spunem toţi, s-a terminat cu Tasia!), de profesiune formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din când în când o anunţ: gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile mâncăm numai vitamine! Şi atunci, dă-i cu morcovi, dă-i cu gulii, dă-i cu păstârnac, dă-i cu ţelină, până ne umflam de vitamine! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu purcel...
    Nu ştiu de ce, tot clanul izbucni în râs. E adevărat că şeful lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totuşi aerul că el a fost şi a rămas şeful clanului, şi nu numai pentru că era frate cu Matilda, Artimon şi Petea, ci şi pentru calităţile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toţi, simţul humorului. Rămânea de văzut dacă acest humor depăşea graniţele familiei.
    De pildă eu nu vedeam ce era de râs în istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindcă, dacă era adevărat şi el se supunea la acest regim alternativ între purcel şi păstârnac, era cam stupid... Îl simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea lui Petea şi acum se ocupa de mine.
    - Cine a mai rămas? căută apoi el parcă în jur, şi iar se râse. A! Artimon! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin pădurile astea, ceilalţi, adăugă cu un gest neglijent de mare şef, spre doi zbanghii mai tineri ca el şi care îi stăteau în faţă, sunt ajutoarele mele de la fermă, ingineri şi ei, ăsta e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, ăstălalt e de câmp... Iar doamna e soţia lui Petea, sfârşi el cu un semn din cap spre o cucoană incredibil de urâtă şi de bătrână, dacă te gândeai că roşcatul era mai mic decât Matilda, care încă nu împlinise treizeci.
    Urâta, coafată înalt, păr negru, figură plată şi obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse să se însoare cu aşa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe lângă faptul că avea trăsături frumoase şi expresive, avea în felul lui de a fi o mândrie naturală de mascul dintr-o specie reuşită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă şi provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise?
    Abia mulţi ani mai târziu traiectoria vieţii lui avea să explice această căsătorie inexplicabilă.
    De fapt nu avea vocaţie pentru viaţa de familie şi crezuse că a te căsători era o glumă, puteai oricând să te descăsătoreşti şi se pare că, după spusele Matildei, fata asta urâtă şi care nu era nicidecum bătrână când se luaseră şi nici aşa urâtă nu era, naşterile o sluţiseră, îl iubea foarte tare pe Petea... Avea să-mi explice Matilda prin una din formulările ei lapidare şi patetice, ce era cu Petea...
    Fapt e că urâta pusese stăpânire pe cele două fetiţe pe care le făcuseră împreună şi le crescu împotriva lui, roasă în acelaşi timp de o gelozie fără vindecare, deşi la data aceea Petea n-o înşela cu nimeni.
    Dar începu s-o înşele şi atunci îl alungară din casă. De fapt el abia atunci ieşea dintr-o întârziată  adolescenţă, dar tot nu ştiu să-şi găsească pe cineva cu care s-o ia de la început, schimbă vreo cinci şi toate sub o formă sau alta îl umiliră şi îl dădură afară, luându-i lucrurile şi chiar hainele de pe el. Pe-asta din urmă, care îi luă şi hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu însumi, le-am făcut o vizită la invitaţia lui insistentă, întâlnindu-ne întâmplător pe stradă. Tipesa era gen bibelou, sau mai degrabă bibilică, oricum greu de dibăcit scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era.
    Dar şi Matildei îi plăcuse, se părea că în sfârşit Petea şi-a găsit femeia care să-l iubească şi să se căsătorească cu ea, să-şi întemeieze şi el o familie a lui, cu copiii lui, care să-l iubească, nu să-l bârfească în oraş, ba chiar şi mai rău.
    Petea tânjea după iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui Petea! Auzind-o pe Matilda exprimându-se astfel, ai fi putut crede că Petea era un suflet ales, că în timp ce noi ne bălăcăream în pasiuni urâte şi mici, el tânjea după ceva înalt, sigur, iubire, mai e vorbă? Dar ce dracu se întâmpla între el şi tipesele cu care încerca sau credea că îl vor face fericit, de îl dădeau afară porcăindu-l, aruncându-i la început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce avea, iar cea din urmă, bibeloul, şi hainele de pe el, căci aşa îl dăduse afară în stradă, în pijama, şi încuiase uşa pe dinăuntru şi nu mai deschisese nici la insistenţele Matildei, care veni cu un taxi şi cu un costum de-al meu să-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totuşi să-i ia şi lucrurile...
    Intuiţia mea era că Petea avea un suflet iremediabil turbure şi violent, fără să ştiu ce forme exasperante îmbrăca de stârnea în partenerele lui aproape una şi aceeaşi reacţie...
    Până la urmă s-a întors acasă, unde, bineînţeles, a început să ducă o viaţă infernală cu urâta şi bătrâna lui soţie pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele însă, cum se întâmplă adesea cu copiii, făcându-se mari,  începură să ţină îa el şi s-o dezaprobe pe mamă...
    Nu ştiu dacă bătrâneţea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă după măritişul fetelor, cei doi aveau să rămână iar singuri faţă în faţă...
    Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea să pună irezistibil stăpânire pe toţi cei de faţă şi că nu va înceta să vorbească până nu-l vor durea fălcile, când ne vom ridica şi pleca. Ceea ce se şi întâmplă.
    După ce termină cu prezentările, înfulecând, mă ignoră, spunând că de altfel el îl cunoaşte bine pe N.B., şeful meu de catedră, îi trimite din când în când peşte şi câte-un purcel, fiindcă e prieten cu... care e cel mai bun prieten cu... unul din ăştia fiind fost coleg de liceu cu el la Chişinău, prieten de nădejde, e cel mai bun internist din Ardeal după Haţeganu, e elevul lui...
    - Într-o zi lui Haţeganu, înlănţui el dând pe gât un pahar de vin, cât e el de mare, i-a făcut figura un ţăran, care a venit la el cu plămânul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu şi-a dat seama că ţăranul era acolo, alături pitit în suita lui, şi zice, moare, asta e, domnilor, moare!... După un an se întoarce ţăranul sănătos şi zice: domnu doctor, acum mi-e bine, să vă dea Dumnezeu şi dumneavoastră multă sănătate şi să trăiţi o sută de ani. Ce e cu tine? zice Haţeganu. Ce e cu ăsta? Şi doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care... ştiţi dumneavoastră, aşa şi-aşa şi cum arată acum radiografia? zice Haţeganu enervat (aşa sunt ăştia, dacă nu mori când zic ei că ai să mori, se enervează). Se uită el la radiografie, se enervează şi mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? Păi ce-aţi spus dumneavoastră, zice ţăranul, am băut moare! Ce e asta, moare? Zeamă de varză! zice ţăranul. Du-te în p... mă-tii, zice atunci Haţeganu şi-i aruncă radiografia în nas şi se cară, nu-i plăcea să-şi bată cineva joc de el, fiindcă el aşa credea, adică nu-i venea să creadă că... Unul tot aşa, un chirurg mare, l-a tăiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, când să-ltrezească, ăla dăduse ortul popii... La morgă cu el, zice. Anunţă familia să vie să-l ia... Dimineaţa...
    Da, bănuiesc, gândii, dimineaţa ăla care murise înviase, la morgă, şi izbucnii în râs şi turnai vecinei mele în pahar. Ea tresări, surprinsă.
    - Ai de gând să asculţi mai departe vorbăria ăstuia? îi şoptii.
    Tăcerea ei deveni atentă: spui tu ceva mai interesant? parcă îmi răspundea.
    - Bineînţeles, zisei. Cum trăieşti tu cu gringalelul tău? (ca să nu-i zic pe româneşte pipernicit - prudenţă cu femeile fatale!)
    Tăcerea ei se adânci, nu-mi răspunse. Îmi plăcea cum mânca, într-o totală absenţă, deşi poftă avea. Tot aşa îşi goli paharul. Numai când îşi aprinse a nu ştiu câta ţigare, degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gândirea ei insondabilă era la pândă şi că masca ei cu senzuale buze trase în jos se mişca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascuţite curiozităţi. Ce poate fi? mă întrebai.
    Bineînţeles, rânjii în sinea mea, cuvântul gringalet, la care adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înţeles care nu se dezvăluia. Bărbatul ei era un gringalet?! Adică cum? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresă, masca se reaşeză, pleoapele se lăsară greu peste pupile şi numai fumul ţigării, din care trăgea cu poftă nestăpânită, arăta că voinţa pe care o pusese ca să nu întrebe era uriaşă. Mă înşelam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai târziu... Continuai:
    - Într-o cârciumă, doi poeţi nu aveau ce bea. Şi atunci văd prin fereastră un tip care scria şi el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rândul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi aicea? Lasă că bem, zice noul venit şi se duse acasă, veni cu bani, dar şi cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doi răsfoia caietul. N-are! zise el deodată. Chelnerul le destupă sticla, le puse în faţă fripturile, salata... N-are! repetă acela, n-are! şi aruncă alături caietul. Proprietarul lui înţelese şi nemaiştiind ce spune strigă necăjit: ce-are, dom`le, de n-are? Aici e aici! făcui eu filozofic, ce are de n-are! Cine poate să ştie?
    Tamara se întoarse şi îmi aruncă o lungă privire languroasă. Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui ei dreptul de a pălăvrăgi:
    - ...Dar nu e aşa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, în realitate el vroia să caute puţină linişte, ce înseamnă agitaţia asta faţă de dorinţa omului de a fi el însuşi...
    Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum vroia acela să fie el însuşi, adică să-l dea afară pe el, directorul fermei, şi să vină el şi să dea totul de râpă...
    - Mai mâncam noi aici un curcan, şi mai beam o damigeana de vin, ridică el vocea brutal, dacă ne luam după...
    - Dar ce mulţumire avem noi dacă el...
    - Matilda, strigă Tasia, du-te, dragă, la el acasă şi...
    - Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n-avea, n-avea nici el, strigai eu. Şi nici celălalt. Nici unul din cei trei n-avea! Dar cei doi credeau că aveau... Ei, gringalet-ul tău are sau n-are?
    - Dar dumneata ai? spuse ea rar şi-i simţii pupilele pipăindu-mă îndelung; întrebare neaşteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea.
    Dacă răspundeai afirmativ, exista loc în acele pupile pentru îndoială, care îi şi licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de ce râzi de alţii.
    - N-ai înţeles, zisei, e vorba de talent, doamnă!
    Mersesem prea departe cu sugestiile mele şi mă înfundase. Ea izbucni în hohote, îşi dădu capul pe spate. Dinţi laţi, colţi carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absolută şi totală. Avui, o clipă, o senzaţie de coşmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de la început, să-i spun ceea ce îi spusesem? Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atât de vulgar, nu faţă de cineva, ci faţă de mine însumi, fiindcă mi se întâmplase nu o dată să gândesc: sunt vulgar cu ăsta sau cu asta, cu intenţia de a insulta, eu nu sunt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deşi eu sunt acela care le rostesc. Nu preţuiesc această persoană şi ca atare nu-i ofer despre mine decât o viziune vulgară, deoarece o părere a ei bună ar turbura sentimentele nete, prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc să mă apropii! O părere rea despre mine e un scut de apărare împotriva amestecului şi a compromisului cu cei pe care îi dispreţuiesc. Le dau şansa să mă dispreţuiască şi ei. Ce făcusem însă aici? Simţii că roşesc, fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, şi vrusesem să plac şi eu.
    Şi, desigur, toată lumea văzuse şi mă dispreţuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindcă deşi hotărâsem să nu-i mai văd de-aici înainte, nu dorisem să le ofer o astfel de imagine, erau totuşi rudele Matildei, căreia nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei bine... Deşi până la urmă Tasia şi Vasile se străduiseră să facă să dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda şi Petea încă din primele clipe ale apariţiei mele...
    Mai întârziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut fără să-i mai acord Tamarei vreo atenţie, apoi mă ridicai de la masă şi mă adresai Matildei grav, ca între soţii care trăiesc de mult împreună şi au învăţat să-şi respecte liber şi fără vreun resentiment obiceiurile:
    - ...dacă tu vrei să mai stai... eu trebuie să plec!
    - Nu, tresări ea şi avu pe chip o expresie neaşteptată de supunere, pe care nu i-o cunoşteam şi care o făcu să se ridice de pe scaun.
    Aşteptai liniştit lângă uşă să se termine pupăturile şi salamalecurile de despărţire, nu dădui mâna cu nimeni, fiindcă nici ei nu dăduseră când venisem, spusei global bună ziua şi ieşirăm.

                                                                     VII

                                                 Merserăm multă vreme pe jos.
    Matilda arăta mai departe supusă, avea paşi şovăielnici, paşii ei de-atunci, când o găsisem plimbându-se prin faţa casei mele. Cum ea nu spunea nimic şi nici eu n-aveam de gând să spun ceva, o lungă tăcere se aşternu între noi, nepăsătoare la mine, îngrijorată, se pare, la ea.
    În cele din urmă ea mă întrebă deodată cu un glas care infirma ceea ce mi se păruse mie că e supunere: gândire sigură pe ea, judecată fără apel:
    - ..De ce te-ai purtat aşa de urât cu Petea?
    Nu era totuşi chiar un reproş sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o fermitate afişată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urât cu mine şi nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse în acea zi, începând cu întoarcerea mea acasă, nu se mai putea drege cu nimic, nu exista o explicaţie care se putea da de ce o soţie nu schimbă un cuvânt cu soţul ei într-o vizită, nu schimbă o privire, un gest, un surâs, o exclamaţie... Nu era ceva care putea fi înţeles, trebuia doar înghiţit, iar în ceea ce priveşte urmările şi sensul, nu putem forţa nimic de pe acum.
    Vom vedea mai târziu. Vrusei să-i spun:
    - Niciodată nu mi-aşi fi putut închipui că... dar mă oprii iarăşi.
    Practica pitagoricienilor de a tăcea îmi plăcuse cel mai mult la ei. Nedând expresie gândurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi descoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară. Matilda se nelinişti:
    - Eşti supărat pe mine?
    Dacă eram supărat pe ea! I-auzi! Vroia să smulgă de la mine ceea ce ar fi trebuit ea să dezvăluie. Ei bine, gândii, dă-i drumul, dacă poţi, spune ceea ce nu poate fi spus, explică ceea ce nu se poate explica!
    - Te-am aşteptat o oră să te întorci, nu ştiam ce e cu tine...
    Nu ştia! Dar de ce sunasem în loc să deschid? Nu ştia, o lovise amnezia... Şi cum urcase scările uitând că trebuie să vin şi eu şi închisese bine uşa în urma ei? Explică, Matilda, curaj, încearcă imposibilul.
    - Bine, zise ea, Petea e un nesimţit, dar în cazul de azi nu vroia decât să...
    Se poticni singură. Ei, ei, de ce te-ai oprit? Lasă-l pe Petea, mai e până acolo!
    - De la început, reluă ea, ai intrat cu o figură de înmormântare, m-am mirat şi eu, n-ai dat mâna cu nimeni...
    Trece la atac! O fi vrut să fac înconjurul mesei în timp ce toţi stăteau ca nişte plăcinţi pe scaune, să arborez o încântare maximă, să sărut mâna la cucoane...
    Sunt obişnuit de la părinţi, Matilda; gândii mai departe, să mă ridic în picioare când îmi intră un musafir în casă. Iar figură de înmormântare eu nu aveam când am intrat - şi ţi-am căutat chipul şi am aşteptat de la tine un semn de recunoaştere. Oi fi avut după aceea, asta e posibil...
    Simulă oboseala (fiindcă mersesem foarte puţin), se opri şi se aşeză pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui scuar cu un arbore foarte bătrân. Se însera.
    O lumină galbenă de noiembrie liniştit se zărea în depărtare, mărind parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru şi înecând acest centru în mister, ca şi când acolo s-ar fi petrecut cine ştie ce... îmi amintii de teritoriul meu cucerit în acea plimbare după excursia cu Petrică şi mi se făcu dor să mă plimb singur, ca atunci când o dădusem pe Matilda uitării, după ce mă făcuse toată ziua ridicol. Şi astăzi mi se întâmplase acelaşi lucru. Îi aruncai o privire.
    Stătea nemişcată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, castaniu, i se revărsase peste mâini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stăteau strânşi unul lângă altul, şi privirea mea piezişă întârzie căutând frumoasele ei glezne. Ca un val care spală în câteva clipe o plajă murdară şi îi redă frumuseţea ei de la începuturi, amintirea primelor clipe cînd o zărisem pe Matilda prin ninsoare şterse această zi din prezent şi o dorinţă vie mi se urcă în inimă să-i văd pleoapele clipind şi surâsul înflorindu-i enigmatic în colţul gurii.
    Mă aşezai alături şi îi apucai mâinile. Ea nu şi le desprinse, dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O ţinui astfel câtva timp... Dar n-o puteam ţine la infinit, îi dădui capul pe spate.
    Îmi arătă un chip devastat; cu ochii pe jumătate închişi, acest chip, care nu era frumos decât printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui şi mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat... Da, gândii, ce coşmar! Apucă-te să mângâi şi să săruţi un bărbat... Simţii un val de repulsie şi o lăsai din braţe.
    - Da, ştiu, zise ea, sunt odioasă. Dar nu mă pot stăpâni... Lumea mă admiră, colegele, toţi care mă cunosc... Matilda, mi se spune în faţă, tu eşti un om şi jumătate! Dar eu ştiu, aproape că striga ea, şi mai ales de când te iubesc pe tine, că nu e aşa, că nu sunt un om şi jumătate, fiindcă nu sunt stăpână pe mine.
    - De ce ar trebui să fii stăpână pe tine din moment ce toată lumea te admiră? rupsei eu tăcerea. Şi nu spusei mai mult.
    Stăpân pe sine, gândii, trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri străine firii lui. Or, Matilda, ce e străin de tine din ceea ce ai făcut tu, de pildă, azi? Nu timp de o clipă, fiindcă ne putem pomeni că săvîrşim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar timp mai îndelungat, să alunecăm pe o pantă aiurea, până ne trezim roşind, cum făcusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmăreşte după câte înţeleg mai demult, ca un blestem, această alunecare; eşti conştientă de ea, dar nu vrei să-i spui pe nume.
    - Ei, râsei eu, e uşor să spui că eşti oribilă, dar ia încearcă să spui de ce, apucă şarpele de coadă...
    Şi fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, fiindcă niciun semn nu arăta că a înţeles ce aşteptam eu de la ea, adăugai cu ironie:
    - Cum, dar eşti firească, tu care îi înţelegi pe toţi fiindcă aşa sunt ei, nu văd de ce nu te-ai accepta şi pe tine!, tot gândind: în fond te accepţi, plesneşti de trufie când eşti aşa cum sugerezi că n-ai fi, te-am văzut, oho, te-am văzut din plin, aşa cum nu mi-am putut închipui în doi ani de zile că o să fii la prima noastră ieşire în lume!
    Nu e grav, acum sunt prevenit, pe viitor când vom ieşi mă despart de tine pe timpul cât va dura vizita, apoi ne reîntâlnim ca acum îndată ce ne vom afla în stradă...
    - Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întâmplat de fapt chiar nimic, nu văd motive suficiente să-l imiţi pe Marmeladov! Nu te înţeleg, continuai, şi te rog să mă crezi că nu e pe gustul meu să vad pe cineva turburându-se şi acuzându-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să spun nu au nici o concreteţe.
    - Da, zise ea, dar au consecinţe, o, eu ştiu, simt...
    - Păi sigur că au, zisei, dar ce poţi face? Ei, da, e ca şi când am avea dreptul să cerem şi să ne cerem ca toate actele noastre să se consume într-o perfectă armonie cu ceilalţi.
    (Trebuia atât de puţin, gândii, ca totul să fie în ordine! şi nici acum nu trebuie mai mult, dar văd că nu-l faci, puţinul acesta, şi continui să-mi arăţi acest chip de bărbat care îmi stârneşte repulsie!)
    Revenii însă asupra acestei gândiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru şi anume o transfigurare, să revină Matilda de dinainte de căsătorie! dar cine se poate transfigura când asupra lui apasă masa brutală a unei realităţi sufleteşti în stăpînirea căreia este? Doar un puternic seism poate determina să se spulbere firea, caracterul care ne ţine înlănţuiţi şi să elibereze ceea ce zace în noi încătuşat, acea simţire diafană, profundă şi pură care ne face să cădem aproape în perplexitate când învăluim cu privirea chipul iubit...
    Aveam o singură nedumerire: ce se întâmplase de fapt cu Matilda? Fiindcă una erau discuţiile noastre din care ieşeau scântei (nu mă nelinişteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de interes să învingi o rezistenţă; în mod normal gândim că astfel de rezistenţe nici n-ar trebui să existe, darămite că oamenii le au, şi anume în chestiunile cele mai puerile) şi alta această schimbare care, nu mă înşelam, venea din adâncuri. Din primul şoc rămăsesem însă cu un fir de înţelepciune şi îmi spusei că Matilda n-are altă treabă decât arhitectura ei şi, desigur, obiceiul de a-şi contempla cu un sentiment catastrofic deplasările sufleteşti.
    În loc să-mi spună simplu, Victor, te iubesc, nu lua în seamă ce mi se întâmplă mie, lucrurile astea n-au importanţă faţă de ceea ce ştim noi că simţim unul pentru altul, ea continua să stea alături de mine cu chipul desfigurat, străină şi mortificată, cu toate că eu o acoperisem spunându-i că de fapt nu s-a întâmplat chiar nimic şi n-avea rost să se complacă în starea aceea.
    Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva? Ce e mai important decît asta? Aici e-aici! Restul e nerozie.
    - Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ţi-am spus de la început când mi-ai dat telefon că n-aveam chef să vin. Şi ţi-o spun şi pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sunt gata oricând s-o părăsesc ia chemarea ta. Da' tu acum eşti departe de mine şi ai timp de pierdut exagerând întâmplările unei vizite nereuşite, despre care nici măcar nu vrei să vorbeşti, să-ţi explici ţie, dacă mie nu crezi că mi-eşti datoare vreo explicaţie, ce anume ţi-a făcut rău, ce s-a întâmplat de fapt. Hai să mergem!"

                                                                      VIII

                                             Numai că această stare n-o părăsi decât după vreo săptămână, timp în care nu descoperii nimic şi văzui zilnic şi cu nelinişte chipul ei urâţit, de pe care fugise lumina de altădată.
    Şi dacă rămâne aşa? mă întrebai. O fi bolnavă. Dar nu era, mânca zdravăn, cu poftă, şi tot aşa făcea şi dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta firesc, ca şi când nimic nu se petrecuse cu ea şi mă pomenii că un fior rece îmi strânse inima şi un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel? Câteva zile mă simţii ca şi când aşi fi avut în stomac un copil mort. Conversaţia cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecţi, şi când încercai să fac eu acest lucru relatându-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, deşi nu era absentă, mă asculta cu atenţie. Nu ieşirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung la telefon cu tot felul de cunoştinţe, când nu stătea în bucătărie cu Ana şi pregătea masa. Alteori dădea drumul la radio, lua o carte şi se înfunda în fotoliu să citească, dar renunţa după un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o să mă lase să iau masa singur, îi era somn, se simţea obosită, se ducea să se culce.
    Spre sfârşitul săptămânii o văzui la un moment dat în fotoliu cu oglinda în mână (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atenţie minuţioasă şi îndelungă, se strâmba, se uita cînd foarte aproape, când de la distanţă, punea mâna pe nas, belea ochii... Nu părea nici surprinsă, dar nici cu totul indiferentă, avea doar o vagă curiozitate scârbită şi reflexivă... Când aproape că aruncă oglinda, de astă dată plictisită, şi spuse cu un soi de nepăsare care venea parcă de foarte departe:
    - Arăt oribil!
    Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis pereţilor şi se ridică din fotoliu, îmi arătă un spate care se îndepărtă leneş spre dormitor şi dispăru lăsând uşa deschisă. Deci era adevărat, arăta aşa cum era ea, nu cum credeam eu că o văd... Adică nu eu mă schimbasem... Şi simţii cum din nou fiinţa mea respira liber, fără acel ghem din stomac. Mă pufni chiar râsul.
    Felul cum ea se privise în oglindă, aş zice plictisită că era plictisită, fără vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului, ca şi când ar fi fost o iapă bătrână care se uită în golul cel mare al câmpiei şi nu mai vroia nimic...Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mă năpădise reprimată, dar care nu se stingea.
    O găsii aşezată pe taburetul din faţa oglinzii de toaletă, cu un ruj în mână. Şi-l dădu peste buze, se contemplă, îşi supse gura... Buzele reapărură, se uită, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de astă dată desenându-şi o gură de vampă...
    - Cum arată o curvă, zise, tu trebuie să ştii... Ai fost la curve, nu? Să nu minţi, toţi aţi fost...
    Izbucnii în râs.
    Vorbea tot aşa, tărăgănat, ca şi atunci când constatase că arăta oribil şi nu-i păsase, sau prea puţin. Tot aşa şi acum, puţin îi păsa dacă am fost sau nu la...
    - De ce râzi?! mă întrebă cu o nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-şi facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o...
    Se uită astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu să se şteargă cu vată, pe care o înmuie într-o sticluţă, reuşind să se boroşcăiască pe obraz şi pe bărbie, enervându-se, o enervare rece, flegmatică, amestecată cu nedumerire că găseam ceva de râs în toate acestea...
    Râdeam fiindcă o iubeam, deşi o simţeam departe de mine, dar mi se părea că se trezise totuşi ceva în ea şi cine ştie, poate...
    Într-adevăr aşa se şi întâmplă, a doua zi dimineaţa când deschise ochii chipul ei se limpezi şi înflori sub un straniu sentiment de renaştere, uitându-se la mine?
    - Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee... strigă, un vechi strigăt al ei, la început de interdicţie, apoi de stupoare, la telefon, când mă căuta la facultate şi ne auzeam vocile.
    Mă redescoperea? Vedea că exist? Descoperea că ea însăşi exista şi nu oricum, ci alături de un bărbat pe care îl iubea şi de care era iubită? O uluia acest fapt?...
    Totuşi în săptămânile următoare descoperii că întoarcerea nu era totală, ca şi când ceea ce câştigase înstrăinându-se de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeaşi casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunţe. Referirile mele la un trecut care îmi umplea sufletul, deşi foarte prudente acum, nu-i aduceau decât e exclamaţie scurtă, a, da, sau sigur, era foarte frumos până când într-o zi îmi spuse chiar mirată:
    - Parcă ai fi un moşneag care trăieşte din amintiri. Suntem tineri, trăim în prezent... Nu pot să-i înţeleg pe cei care vorbesc mereu de trecut şi de viitor, nu mai văd clipa de faţă, care singura e viaţă; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ţi-o faci. Şi de trăit când trăieşti?
    - Sunt trei dimensiuni componente ale conştiinţei umane, care ne deosebesc de animale, îi spusei. Ne naştem şi asfinţim odată cu ele, nu numai bătrânii se gândesc la trecut, nu numai tinerii la viitor şi nimeni nu poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viaţa noastră ar fi ca şi a lui, mâncare, ham, apă, somn, apoi iar mâncare, ham, apă şi din când în când bici, dacă l-ar vizita, trăgând căruţa şi auzind nechezatul unei iepe,- cine ştie ce reverie de pe vremea când era armăsar.
    - Deci armăsarul are conştiinţă? zise ea izbucnind în râs cu o satisfacţie stupidă, pe care o au toţi cei ce nu pot urmări până la capăt o idee, şi care cred că te-au prins că a ta e falsă.
    - Calul şi tot ce există ne este egal în spirit, zisei, în sensul că totul e spirit, dar asta e altceva. Reţine numai cuvântul "jugănit", care ţi se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul contează.
    - Bine că eşti tu armăsar, râse din nou Matilda şi părăsi brusc şi discuţia şi locul, cum nu făcea de obicei, lucru care mă bucură, fără să-mi dau seama de ce.
    Abia acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, şi când reuşea să se ferească şi să nu intre în jocul lor şi mai ales cu mine, însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe şl se temea de ceva...
    Bine, îmi spusei, haideţi aşadar să trăim acest prezent. În duminica următoare făcurăm o vizită părinţilor mei, care bineînţeles că se supărară fiindcă nu-i anunţasem din timp să ne primească şi ei cu masa pregătită. De astă dată Matilda căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, din priviri, punea mâna pe mine, ba chiar la un moment dat îşi lăsă capul pe pieptul meu...
    Credea că o să fiu încântat, eu sau părinţii mei? Puţin lipsi să nu mă scoată din pepeni şi scurtai vizita, crezând că din pricina asta, că ne aflam la părinţii mei, vroia ca să arate că mă iubeşte aşa tare.
    Dar nu. Asta o ţinu câteva săptămîni. Încercai s-o scot din casă. Teatru, cinematograf, plimbări... Dădea din cap scurt, nu, n-am timp, deşi pe urmă se vedea că avea destul, ba chiar, după ce îmi dădea acest răspuns, se îmbrăca şi ieşea la plimbare... dar plimbare îi oferisem şi eu cu o oră înainte. Şi nu zicea vino şi tu, dacă de plimbare era vorba.
    Ridicai din sprâncene: omul are chef să se plimbe singur, da, singur, şi să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea ascultându-i vorbăria. Fireşte că începui să ies şi eu singur, fără să mă obosesc s-o invit.
    Primeam vizita câte unui arhitect, cu soţia, fireşte. Matilda râdea cu gura până la urechi de nu ştiu ce, şi după ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca şi când eu aşi fi silit-o să râdă astfel de te miri ce idioţenie spusă de musafiri.
    Fiindcă era un decembrie frumos, îi propusei o excursie, crezând că în mijlocul naturii o să dorească mai puţin să-mi arate cât mă iubeşte! Nici vorbă! Îi dădea înainte cu libia şi mi se agăţa de braţ împiedicându-mă să urc...
    - Ai vrut dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea aerul), ei, iată dragoste! Satură-te!
    Dar nu era aşa, nu era nimic demonstrativ în acest exces şi mă întrebam ce e mai rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă? Devenii brutal în faţa acestei revărsări de tandreţe, încât după acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dând cuvintelor doar valoarea lor, ca să zic aşa extrinsecă... Treptat încetai să-i mai pândesc reacţiile, ba chiar erau zile când nici nu mai ştiam dacă Matilda e veselă sau tristă... nu mai observai şi ce anume stare nouă luase locul celei sufocante, care la rândul ei să dispară după un timp- şi să vie alta.
    Se instala, adică, între noi o anume nepăsare variabilă, asemeni zilelor şi anotimpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, căci altfel n-am putea vieţui cu cineva în aceeaşi casă, atâţia amar de ani, cât durează o căsnicie activă (bătrâneţea e sfârşitul ei...)
    Dar asta şi din pricină că la facultate începu să se întâmple ceva, evenimente senzaţionale, care mă surprinseră şi mă aruncară într-o stare extremă de tensiune lăuntrică, şi nu mai aveam timp să despic firul în patru în relaţiile mele cu Matilda.

                                                                      IX

                                          Predasem până  atunci liniştiţi, treceam şi noi, ca şi arhitecţii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai târziu ca aparţinând perioadei Matilda. Adică?
    Adică, Marx spune că omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Se referă la perioada de după revoluţia proletară, când vechii idoli şi mai ales vechii stăpâni devin obiectul de râs al maselor, înfăţişaţi ca nişte paiaţe, în artă, filme, teatru, spectacole de circ şi de estradă. A dispărut aura în care erau învăluiţi, puterea, luxul, banul, şi ne apar acum aşa cum erau de fapt în realitate, adică ridiculi, mărginiţi, caraghioşi. Numai că marii artişti făcuseră acest lucru totdeauna, dar masele, masele se distraseră prea puţin, asta vroia să spună Marx, aura persista atât timp cât condiţiile sociale rămâneau neschimbate.
    Perioada Matilda însă arăta contrariul, nu se râdea numai de vechii idoli, ci şi de cei noi. Cel puţin ea râdea, şi la început n-o înţelesesem, până într-o zi când mă întorsei şi eu acasă în prada unei mari veselii.
    Mă încrucişasem în dimineaţa aceea pe culoarele facultăţii cu dentistul la care mă duceam de obicei când aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut în oraş, avea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de literatură şi filozofie, mă oprea adesea minute lungi în cabinetul său după ce mă plomba, să trecem în revistă noutăţile, cu toate că salonul său era plin de clienţi în suferinţă. Dar ne şi împrieteniserăm, ne făcuserăm vizite reciproce, schimbaserăm cărţi...
    - A, doctore, îl întâmpinai, salut...
    În loc de răspuns el îmi zâmbi, mă apucă pe după umeri cu un gest hotărât şi protector şi mă strânse şi mă bătu uşor pe spinare, grăbit dar atent:
    - Cum merge? mă întrebă.
    Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani în şir şi mă pomenisem că nu mai puteam mânca într-o parte. Pierdusem o măsea şi trebuise să-mi îmbrace două ca să mi-o înlocuiască, operaţie extrem de dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii.
    - Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg şi sâmburi de măsline.
    El rîse cu poftă şi dispăru pe uşa pe care scria decan.
    Nu mă mirai că se ducea acolo, deşi mi se păru nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite şi mai ales fără să bată în uşă.
    - Decanul nostru suferă rău de măsele, spusei în birou colegilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul Vaintrub.
    Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă atenţie şi nu ştiu de ce parcă fumau toţi ca nişte turci, deşi nu erau toţi fumători. Tăcerea se prelungi, unul se uita pe fereastră, altul îşi răsfoia nişte notiţe, ceilalţi se plimbau de colo până colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu ştiu ce aşteptau de nu-şi vedeau de orarul lor... Secretara deschise uşa şi ne anunţă:
    - Domnul decan vă aşteaptă!
    Aha! Asta era deci. Ieşirăm şi ne îndreptarăm spre decanat, intrarăm... Acolo însă nici un decan, la biroul lui, întâmpinându-ne cu un surâs cordial, stătea dentistul Vaintrub. Se ridică în picioare şi dădu mâna cu noi toţi. Ni le cam zgudui pe-ale noastre...
    - Domnilor, ne spuse, sunt, după cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră decan... Luaţi loc... Sunt în măsură să vă spun că unele măsuri preced reforma învăţământului pe care partidul o pregăteşte. În iunie, când s-a produs actul naţionalizării, uzinele şi fabricile erau deja în cea mai mare parte conduse de comunişti. În învăţământ, în cadrul revoluţiei culturale, reforma învăţământului şi desigur mai ales a învăţământului superior trebuie şi ea pregătită în prealabil. Prima sarcină este introducerea marxismului în filozofie şi combaterea energică a filozofiei idealiste. Până nu de mult marxismul fusese considerat o simplă filozofie de referinţă doar pentru curioşi. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează concepţia despre lume materialist-dialectică a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filozofia de bază care se va preda în filozofie, în ştiinţele economice şi sociale. Vom începe printr-o analiză a materiei cursurilor înscrise în program în acest an şi treptat le vom schimba. Pentru început vă recomand...
    Şi ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi şi alţii...
    - Nu notaţi, zise el, deşi nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afişate, iar cărţile le veţi găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării...
    Şi tăcu. Apoi adăugă:
    - Domnule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale...
    Veni şi arătă studenţilor, întrerupându-mă din când în când, că noul decan ştia filozofie.
    - În acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx... sau iată ce scrie Lenin... dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci putem restabili eficient dialectica şi putem opera cu ea. Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat... Continuaţi.
    Hegel răsturnat! Nu râdeam cu gura până la urechi, cum făcea Matilda, dar râdeam foarte tare în forul meu interior, văzând cum un dentist îi amenda pe marii filozofi luând drept literă de evanghelie ceea ce un geniu politic cum fusese Lenin spusese, pentru necesităţi dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare.
    Dentistul le scotea filozofilor dinţii, îi plomba şi în cele din urmă le muta şi fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, şi asta era cu atât mai curios cu cât îl ştiam pasionat de marile sisteme de la Platon şi Aristotel, până la ontologia existenţială a lui Martin Heidegger. Această stranie şi rapidă transformare, care îl făcea în primul rând antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se întâmplase? Şi când? Cum îşi înăbuşise el ardoarea gândirii sale libere, care mă făcea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o dă ideea că undeva în oraşul în care trăim cineva are aceleaşi preocupări ca şi noi, deşi meseria lui e alta şi că oricând te puteai duce să-l vezi, şi el să te pri mească cu acea sticlire în ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură? Cum de renunţase şi la meseria lui şi la această pasiune şi acceptase să vină la noi şi să...
    Abia acasă deschisei şi eu fălcile şi râsei cu gura până la urechi de mai multe ori: ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha...
    - Ei, ce e, mă întrebă Matilda. Ce te-a apucat?
    - Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha... hi, hi, hi, hi, hi... N-are dreptate Marx, nu ne despărţim numai de trecut râzând, ci intrăm şi în viitor tot râzând... însă de noi înşine...
    Şi îi povestii întâlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub şi cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg şi sâmburi de măsline...
    - Se pregăteşte o reformă a învăţământului, continuai în timp ce mâncam flămând. Ce-ar putea să aducă nou această reformă. Ce putea să aducă? Elevul şi studentul trebuiau oricum să înveţe? Bineînţeles! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci?!
    - Cine ţi-a spus că acest adevăr nu poate fi reformat? râse Matilda mai tare parcă decât mine. Şeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?
    - Nu, lipseşte de vreo două săptămâni, are o sciatică infecţioasă, care îl ţine la pat.
    - Hm! Aşa credeţi voi! De sciatica de care suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întâmpinat într-o zi la poarta universităţii de către... nu-ţi spun cine şi i s-a spus: din clipa asta dumneavoastră n-aveţi ce mai căuta aici.
    Mă posomorâi, având într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada Matilda fusese foarte scurtă. Cum, marelui poet şi filozof i se luase catedra?
    - Chiar e adevărat?! spusei.
    - Bineînţeles! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ţi spun.
    Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca profesor, deşi el mă susţinuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine şi se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunoşi, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în faţă fără nicio jenă, ştiau prea puţină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoaşteri limitate de o cenzură transcendentă, precum şi adaptarea la spaţiul românesc a gândirii spengleriene conform căreia culturile şi civilizaţiile sunt determinate de spaţiul geografic, dar avusesem grija din politeţă pentru marele poet şi om de cultură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevărat însă că păstrasem şi tăcere când vreun adept cu privirea sticlind de ignoranţă încerca să abordeze cu mine acest subiect.
    Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la el, cum auzisem că făcea cu ceilalţi, îmi arunca doar, din când în când, abia clipind din pleoapele lui palide şi transparente, câte-o privire rece şi vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, şi nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese şef de catedră înainte de război şi la cursurile căruia învăţasem noi filozofie.
    Era un umanist blând şi cu vastă cultură, moderat om de stânga, necompromis de vreo mişcare politică, ar fi fost cât se poate de firesc să fie numit el, or, de două săptămâni, titularul lipsea şi după spusele Matildei nu din motive de boală, şi nu se auzise nimic de o eventuală numire a profesorului N.
    - Poate că nu e adevărat! îi spusei Matildei prins de nelinişte şi îndoieli.
    - Nu-ţi spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară îşi are originea în prelegerea lui de deschidere a cursurilor, când vorbind în introducere la istoria filozofiei, pomenise pe cine vrei şi pe cine nu vrei, în afară de Marx şi marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap! râse Matilda sugerându-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu râdea numai de indivizi ca de-alde Calcan.
    Mă retrasei în biroul meu şi în timp ce îmi beam cafeaua şi Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei unde era şefă evita să citească Scânteia în colectiv şi să comenteze articolul de fond, la orele opt dimineaţa, lăsa pe altcineva s-o facă şi dispărea presată, motiva ea, de treburi) îmi aprinsei o ţigare şi rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist (şi încă acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat cu filozofia), ci cine ştie ce obscur profesor secundar sau cine ştie ce ziarist gălăgios, cum se întâmplase la Litere, unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate şi pe deasupra om de ştiinţă agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puţoi care nu se jena să-l ia peste picior şi să-l înveţe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerându-le accidente fără importanţă.
    - Chestia asta mi poate să rămână aşa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii şi a învăţământului şi dacă nu reacţionăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm.
    - Ce vrei să faci? mă întrebă ea de astă dată doar zâmbind sceptică, vrând parcă să spună că de făcut, fireşte, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoştea dinainte.
    - Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze şi că noi îl vom susţine.
    Matilda lăsă ziarele, îşi aprinse şi ea o ţigare şi între noi se aşternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un avertisment:
    - Mai gândeşte-te!
    - M-aş mai gândi, îi răspunsei gândindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mâine ne vom pomeni la catedră cu cine ştie ce ginecolog sau inginer de poduri şi şosele, o să fie prea târziu.
    - Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începând chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi.
    - Ce surpriză?
    - De unde să ştiu eu? Tot ce ştiu e că trăim vremea surprizelor, în orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxismul nedemn de a fi citat într-o prelegere de filozofie!
    Avusese în glas tonalităţi necruţătoare, pe care i le auzeam pentru întâia oară şi tresării.
    - În cultură, îi răspunsei eu gânditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită opţiuni individuale.
    - În orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (îşi amintise cum rostise ea însăşi aceste cuvinte în ziua când mă mutasem la ea?), se cer opţiuni individuale. Poţi să faci o casă urâtă sau una frumoasă, asta are o mare importanţă pentru aspectul estetic al unui oraş. De ce e frumos Parisul? Fiindcă bulevardele şi casele lui au fost resistematizate în urma unei opţiuni a baronului Ilaussmann.
    - Bine, zisei, şi întrucât absenţa lui Marx într-o prelegere trebuie să determine Bucureştiul să ia catedra unui vestit poet şi filozof? Era suficient un avertisment.
    - Şi de unde ştii că nu i s-a dat? Sunt patru luni de-atunci. Întreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas paşnic, discută cu el....

                                                                         X

                                                 Într-adevăr, marele poet nu suferea de nicio sciatică, îmi deschise el însuşi şi spre surpriza mea mă întâmpină cu un reproş:
    - În sfârşit, zise, ai catadicsit şi dumneata să mă onorezi cu o vizită.
    - N-am îndrăznit, dom'profesor, să vă deranjez neinvitat, îi răspunsei.
    - Uite că ai îndrăznit, zise el, şi îmi face mare plăcere. De când am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au şi părăsit, de unde până atunci mă agasau zilnic cu vizitele lor. Oricât am filozofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gândirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmaţi Marele Prag, ţi-o spun cu majuscule. În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară... Totdeauna m-am uitat cu nelinişte la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfăţişează împărtăşania sfântului Jerome. Cei din jur, în special preotul îi întinde agresiv linguriţa cu o expresie neascunsă de satisfacţie că el e viu, gras şi sănătos în timp ce sfântul va fi în curând mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea rătăcită... nu mai e sfânt, ci un biet bătrân muribund, întru totul în ghearele morţii neîndurătoare... Desfrânaţii, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp ce ne aşezam în fotolii, sunt mult mai bine pregătiţi, pe ei nu i-a exaltat această viaţă pe care au scuipat de-atâtea ori în toiul petrecerilor lor deşănţate, încât apariţia celei cu coasa şi cu rânjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de râs descreierat şi un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură...
    Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune şi mi se păru că niciodată nu-l văzusem atât de senin şi de spiritualizat. Rămaserăm câtva timp tăcuţi.
    Aşadar eu eram ultimul care aflam şi foarte târziu că i se luase catedra. În ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simţeam indignat. Chiar aşa, îl şi părăsiseră? Era adevărat, nu i se dăduse marelui poet şi filozof să bea, dintr-odată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu încetul, să moară adică în fiecare zi, un supliciu, existenţial care şi începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii şi al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrânaţilor?
    - Sper, dom'profesor, zisei, că nu sunteţi, adică nu vă simţiţi în postura lui Faust, care îşi regretă o tinereţe petrecută în asceză şi studiu (gândind: v-ati bucurat de glorie, deşi aţi avut şi detractori care însă nu v-au turburat exaltările spiritului, v-aţi bucurat de onoruri, v-aţi căsătorit şi aveţi şi o fată şi după câte am auzit soţia vă adoră şi acum...). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tânăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfârşit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poţi spune niciodată clipei: opreşte-te, sunt fericit, atâta timp cât Mefisto stă lângă tine, să înmoaie braţul adversarului, ca să-l răpui tu cu uşurinţă.
    - Nu în asta constă mitul faustic, zise marele poet deodată înviorat. E o reînviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri şi a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în acelaşi timp ştia că vremurile se schimbaseră, apăruseri Dumnezeu şi puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urmă.
    Înţeleg, am gândit, felul cum aţi fost dat afară de la catedra unde oficiaţi în numele spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gândiţi: Dumnezeu e mort! Şi să vedeţi o mare turburare în lume.
    - Nu se poate încheia niciun pact cu nimeni, dom' profesor, şi de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva şi de bucuriile victoriei. Forţa stă în noi înşine: dumneavoastră aţi şi semnat un pact încă din tinereţe cu puterile spiritului, trebuie să recurgeţi la ele, să recitiţi acest pact şi să-l respectaţi. Cultura e o făclie care arde! N-o aruncaţi din mâini şi nu invidiaţi desfrânaţii...
    Marele poet surâse şi o lumină se intensifică pe chipul lui.
    - Aşa mi-am spus şi eu, zise, o să stau acasă şi o să-mi scriu memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum bine ai spus. Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, şi a trăit încă o dată şi cu ce iluminări şi bucurii, toată viaţa lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizându-le. O singură îndoială mă nelinişteşte. Voi suporta izolarea, singurătatea? Proust era un monden, avea prieteni, un anturaj pe care chiar dacă nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca înainte, când se simţea mai bine ieşea seara târziu, îmbrăcat bine, pomădat, cu o floare la butonieră şi se întorcea în zori fericit. Nu discutăm aici unde se ducea şi ce făcea, fapt e că avea unde se duce şi că se întorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sunt, pesemne, dezorientaţi. Or să-şi revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arată în divinul său Socrate bând cucuta un bărbat înconjurat de prietenii săi, în timp ce eu sunt singur ("ce curios, am gândit, iată, şi el s-a gândit la Socrate"), semnele pentru mine sunt rele. Nu încă foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte că firul gros şi esenţial care îl lega de societate, de cei tineri; fiind tăiat, viaţa i se va scurge în singurătate, nu mai poate, nu mai are cum să înnoade altul. Dacă mi s-ar da o revistă! Dar cum să mi se dea o revistă, când mi s-a luat o catedră?
    - În paranteză fie spus, dom' profesor, zisei, de ce în prelegerea dumneavoastră la deschiderea cursurilor n-aţi pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discută în oraş despre asta şi nu în favoarea dumneavoastră...
    Marele poet şi filozof nu răspunse îndată. În biroul în care ne aflam, căptuşit cu rafturi pline cu cărţi, intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întâmplă adesea, aceleaşi trăsături nu mai dădeau aceeaşi expresie...Chipul poetului era frumos, de o albeaţă de statuie îndelung şlefuită de impulsurile luminoase ale vieţii sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importanţă, buzele subţiri nu mai exprimau ascuţimea rea a celor cu o astfel de conformaţie a gurii şi bărbiei în timp ce pe chipul fetei, deşi totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decât comunul: o fată oarecare, nici frumoasă, nici urâtă, pe care însă poetul o învălui cu o privire tandră şi îi transmise şi ei din bogăţia acestei tandreţi, care îi fu întoarsă, şi tatăl şi fiica semănară cu adevărat câteva clipe, unul cu celălalt.
    Mă ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu niciun fel de prezentări.
    Că mama întreabă cum să-i facă diseară piureul de cartofi, cu lapte şi unt, sau numai cu lapte... Şi puţin unt, dacă e proaspăt, aha, bine, dar şniţelul, îl vrea natur, sau cu ou şi parmezan... fără ou şi parmezan, fiindcă a mâncat două ouă dimineaţa..., dar salata de andive, cu puţină maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor, dintr-o salată de andive cu maioneză...
    Fata ieşi, îmi aruncă o privire bleagă, iar eu mă aşezai la loc în fotoliu.
    - Iată deci, continuă marele poet, că şi dumneata te-ai exprimat în aşa fel încât să sporeşti singurătatea mea.
    Rămăsei surprins. Cum mă exprimasem? Îi pusesem doar o întrebare... A, da, se discută în oraş, şi nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor.
    - Vorbeşti ca şi când oraşul... hm! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, pentru noi, filozofii... Am citit Das Kapital demult şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l tratez pe Marx altfel decât ca pe un economist şi doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrinsecă analizei pe care o face societăţii capitaliste decât extrinsecă, pornind de la un concept, existenţa, după el, determină conştiinţa, ceea ce, dacă ne gândim că societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi determină conştiinţa). Determinismul nu e o noutate în filozofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revoluţionare. Programul său însă e o imensă utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pământ de unde va izbucni revoluţia proletară, ignorând, tocmai el, condiţiile istorice şi sociale în care trăieşte proletarul englez, şi anume într-un imperiu, într-o ţară liberală, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are niciun chef de revoluţie şi nici nu va avea vreodată, decât dacă o va face ea însăşi. Teza lui Marx: acolo unde proletariatul e mai numeros şi mai evoluat, acolo va izbucni revoluţia, a fost infirmată de revoluţia rusă, unde proletariatul era cel mai puţin numeros şi cel mai puţin evoluat. Ce ne dovedeşte acest lucru? În primul rând că Rusia avea totuşi nevoie de o revoluţie şi a devenit proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie revoluţionară mai eficace şi mai utopică pe care ruşii să şi-o însuşească. Şi-au însuşit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr frumoasa lui utopie putea seduce masele şi le putea atrage în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de cultură: poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta să nu însemne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A vorbi în mod liber de Marx şi marxism nu e posibil. Ca să justifice teoretic de ce revoluţia proletară a izbucnit tocmai în Rusia şi nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o nouă teorie a evoluţiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al său cel mai înalt, după care va veni descompunerea, formând deocamdată un lanţ puternic de contradicţii şi că revoluţia proletară, în aceste noi condiţii, a izbucnit acolo unde acest lanţ avea veriga cea mai slabă. Să admitem că nu se putea altfel şi că revoluţia a izbucnit acolo unde lanţul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garantează care va fi lumea viitorului, după ce capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi? În noile condiţii de evoluţie spectaculoasă a tehnicii, numărul muncitorilor cu psihologie clasică se va micşora, vom trăi într-o lume de tehnicieni şi ingineri cu altă psihologie şi alte moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent instrument de analiză a raporturilor sociale şi economice, concluziile politice istorice şi filozofice vor fi însă altele, conceptul.: existenţa materială determină conştiinţa, va rămâne un adevăr controversabil ca atâtea alte mari adevăruri...
    - Dom' profesor, spusei îndată fără să mai reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă şi soarele se va răci, va deveni întâi roşietic, apoi galben şi înainte să se producă cu el un accident final în univers, viaţa pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va întîmpla cu generaţia dumneavoastră şi a mea până să ajungă marxismul o doctrină limitată la sociologie şi economie. Ce facem însă până atunci? Sunteţi tânăr, abia aţi trecut de cincizeci de ani. Trebuie să vă întoarceţi la facultate! Nu vă costa nimic dacă stăruiaţi în prelegerea dumneavoastră şi asupra marxismului.
    - Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mis-a cerut şi altceva şi anume să stărui şi asupra leninismului.
    - Ei bine, puteaţi să faceţi şi acest lucru! exclamai eu.
    - Tot nu era suficient, trebuia să afirm că şi Stalin şi-a adus icontribuţia în filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin!
    - Bun, Stalin e un tip uriaş, se putea vorbi şi despre el. Eu l-am citit tot şi paginile în care e vorba de Troţki sunt pasionante. Nu-mi place Troţki, n-a avut curajul să atace dogma partidului unic, şi el gândea ca şi Stalin că toţi cei care aveau alte păreri decât ale lui trebuiesc suprimaţi. Măcar Stalin venea din Georgia şi pentru el dictatura era ceva firesc, natural, în timp ce Troţki colindase occidentul liberal şi Statele Unite, stătuse mult prin biblioteci, avusese deci când să se gândească ce lume nouă vroia să aducă el în Rusia şi în restul omenirii. Când spun "restul" am în vedere mărimea uriaşă a teritoriului în care revoluţia proletară trebuia declanşată şi ce influenţa va avea ea în lume. Nu e prima oară în istorie când o mare figură politică e pomenită în biserici şi şcoli. Nimeni nu v-ar fi înţeles greşit dacă o făceaţi.
    - N-ar fi fost de-ajuns răspunse, uimindu-mă, marele poet şi filozof.
    - Nu înţeleg, dom' profesor! Ce-ar mai fi trebuit să faceţi?
    - Ar fi trebuit pur şi simplu să nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la împărţirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, şi cel al imperialismului, pe de altă parte, şi discursul aceluiaşi referitor la revistele Zvezda şi Leningrad, şi să combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al cărui conţinut nu-l cunoaşte nimeni...
    Marele poet se opri şi se uită la mine surâzând de tăcerea fără ieşire în care mă aruncase această dezvăluire.
    - Mi s-au dat cele două broşuri ale lui Jdanov, continuă marele poet, chiar rectorul mi le-a înmânat şi, colega, zice, iată obiectul prelegerii cu care veţi deschide cursurile. Vă declar în mod formal şi confidenţial că prelegerea dumneavoastră va fi urmărită. Şi dacă refuz? i-am replicat. A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A închis şi ochii în timp ce îşi ridica sprâncenele şi îşi îndepărta braţele. Adică riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus să semnez că am primit cele două broşuri, încât, după cum vezi, n-a fost vorba, acolo aşa, de o simplă citare a numelui lui Marx, pe care l-aşi fi omis şi l-am omis dintr-o simplă neatenţie, trebuie să mărturisesc, dar n-avea importanţă, puteam intra în fondul chestiunii, pe larg, în prelegerile următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod normal, acceptând în sinea mea, fără vreo dezbatere de conştiinţă, orice risc. Fireşte că mă aşteptam şi la o sancţiune gravă, adică să mi se ia catedra, dar nu credeam că o să fiu întâmpinat la poarta universităţii de un individ brutal, care să-mi notifice cu o duşmănie personală că n-aveam, de-aici înainte, ce mai căuta în această clădire. Ce-i făcusem eu ăstuia? Ce-avea cu mine? Nu-l văzusem în viaţa mea şi nu-mi aminteam să fi făcut cuiva rău, unui necunoscut, care nu putea fi părintele unui student trântit de mine, era prea tânăr să fi fost părintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent! A apărut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a înjurat pe-ăla într-un mod şi mai brutal decât îmi vorbise acela mie spunând: du-te în... la mâne-ta! Cine te-a trimis pe tine aici?
    Şi reproducând această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfacţie şi se opri din povestit. Îi plăcuse caloriferistul atât de mult încât ţinuse să-i repete populara noastră trimitere la origine? Era evident, bruta care îl întâmpinase şi îi spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit. Bietul filozof! Nu bănuia că acela fusese pus tot de caloriferist să formuleze exact gonirea din Universitate a poetului, adică faptul să fie clar, să nu mai intre adică acolo, să protesteze, să ceară explicaţii etc. Dar brutal, la acest nivel al paznicilor şi nu, să zicem, în biroul rectorului neputincios.
    - Caloriferistul, continuă marele poet, m-a poftit în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineînţeles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese celălalt, el era în măsură să-mi spună că pot ocupa postul de şef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să citesc, nu-i aşa, să scriu poezii, să-mi continui studiile care mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi arate că nu e aşa grav să treci dintr-un post într-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se întâmplă, nu e nimeni bătut în cuie pe locul unde îşi face serviciul... Desigur, nu el, Pascu, a luat această hotărâre, hotărârea a venit de sus, mi-a spus el, fără să-mi precizeze de unde de sus, de la rector sau şi rectorul primise un ordin de la forurile bucureştene ale învăţământului...
    - Nu ştiu, dom' profesor, mi-am încheiat şi eu vizita posomorât. Trebuie să vă întoarceţi la catedră. Oricum, noi vom reacţiona.
    - Care noi? zise marele poet atent, dar fără să mă privească.
    - O să aflaţi!
    - Bine, faceţi ce credeţi, dar dacă e să acţionaţi inutil şi în schimb să înfruntaţi doar riscurile, ar fi mai bine să nu acţionaţi.
    - E bine să ştim şi noi la ce ne putem aştepta de-aici înainte, odată pentru totdeauna. Bineînţeles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm.

                                                                   XI

                                                Mă simţeam mult mai inflamat decât arătasem. N-aş putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă îndemna să nu accept anomalia, căci aşa îmi părea situaţia care se crease la facultate în urma îndepărtării marelui poet şi filozof.
    Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate şi n-are durată, condiţia să-l facem să dispară e să nu-l acceptăm şi mai ales să nu cedăm tentaţiei de a-l justifica, prin recurgerea la principii înalte. Această din urmă gândire anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi numisem noi.
    Era un tânăr de vârsta mea, numit la facultate odată cu mine şi cu care mă şi împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formulă... mai târziu, după moartea şi reintegrarea poetului în circuitul cultural, această formulă avea să constituie subterfugiul general al acelei reintegrări... Idealism? Agnosticism?... Da'de unde!
    Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existenţial. Plin de respect pentru marele poet şi filozof, acest tânăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, având darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe şeful catedrei noastre de loviturile pe care el parcă le ştia, deşi nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu înţelesesem din unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de "hm, sau bietul dom' profesor, că nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor..."
    La el mă gândii să mă duc îndată ce marele poet închise uşa în urma mea.
..........................................................................................