Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda

.........................................................................................
                                                              7.

                               Rămăsei tăcut. Deci eram în întârziere, cine ştie de când fusesem judecat, poate chiar de mult, şi găsit vinovat.
    Da, iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mă provocase, eu i-o dădusem şi ea căpătase confirmarea că nu se înşelase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte!
    Cum, dar făcusem totul aproape în fiecare secundă a vieţii noastre în doi, în fiecare secundă îi pândisem fiecare gest, fiecare intonaţie, fiecare înţeles al cuvintelor rostite, gata pregătit să-i răspund... Şi nu trecuse zi fără să schiţez, da, să schiţez, nu să duc până la capăt un gest care însă nu mai apărea într-o oglindă.
    Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur. Încercasem în mod ridicul să întorc cu mâna mea înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu poţi întoarce înapoi un râu al cărui curs ţi-a convenit un timp, clar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu şi curge dracului în altă parte...
    Cotitura asta o făcuse Matilda fără să-mi spună. Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu nepăsare târzia mea confesiune. Ce plăcut e totuşi când descoperi un adevăr!
    - Ar fi o prostie, îi spusei, să-ţi reproşez ceva. Fără să ştiu de ce şi de când nu mă mai iubeşti. Îţi sunt străin, străin îţi rămân. Şi cu asta, basta. Consecinţele, ca şi în moarte, vor fi mai spectaculoase decât actul simplu al morţii. Dacă vrei, le simplificăm, ca să nu apară. Ca să nu se bucure babele care freamătă cînd cineva moare şi copiii să nu vină buluc în urma cortegiului funerar... Sarcina poate fi întreruptă, ne despărţim şi eu o să găsesc alta încă şi mai minunată.
    Îmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care căutam s-o regăsesc.
    Mă ridicai şi trecui în spatele biroului.
    - Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum?
    În literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situaţia mea are de ales între cuvintele care s-au rostit şi sentimentele care nu-l puteau înşela, ghicite în privirea femeii iubite. Cei fără experienţă se duc spre ea, fără să-şi dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioşi rămân pe loc bănuitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea şi am primit lovitura.
    - Nu te apropia, mi-a strigat, şi te rog să pleci. Pleacă, mi-a şoptit apoi brusc exasperată, nu pot să te mai suport, chiar acum te rog să pleci...
    Deodată căzu în genunchi şi izbucni într-un plâns repede reprimat, împreunându-şi mâinile...
    - Mă rog de tine să pleci, ah, o să mi-o plăteşti, şi se ridică şi se aruncă pe canapea ţipând înăbuşit...
    Cum să plec? Nu pleci când eşti alungat. Trebuie să bei tot paharul şi, întărit de otrava lui înghiţită, să nu-ţi mai pese de cine ţi-a dat-o. Dar Matilda, după ce mă făcu să gust doar din el, nu dădu niciun semn că ar avea de gând să mi-l ofere, acest pahar, să-l înghit până la fund.
    Se ridică, străbătu holul, intră în dormitor şi după o clipă auzii cheia răsucindu-se cu hotărâre. Îşi închipuia (şi era adevărat, avusesem acest impuls) că o să vin peste ea. Mă îmbrăcai şi ieşii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gândesc, nu era atât de simplu ca plecarea mea de la universitate.
    Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mă gândesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care mi-l dădea ideea că Matilda nu mă mai iubeşte.
    Dar ideea rămâne, şi pe lângă ea se furişară altele. Dacă nu mă mai iubeşte şi nu mă mai poate suporta, trebuie să ne despărţim. Bine, dar de ce? Era limpede că nu mă mai iubea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram acelaşi om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca înainte, o iubeam mai profund şi nu eram un ins care nu ştia să arate acest lucru, un ins, să zicem, care simţea una şi în realitate arăta altceva, să zicem meschinărie, egoism, nepăsare, dominaţie stupidă, iritare de stăpân...
    "Nu făcusem nimic ca totul să fie ca înainte!"
    Nu păreau cuvinte spuse la întâmplare. Erau rodul unei gândiri anterioare acestei seri; când avusese ea această revelaţie? Şi din ce se născuse? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac şi nu făcusem? Vrusesem s-o iubesc ca şi înainte de căsătorie. Dar chiar de-a doua zi ea tăiase punţile şi eu apoi zadarnic încercasem să ridic altele. Vrusese să trăiască "în prezent". Dar prezentul... Iată prezentul! Prezentul nu mai era nimic, fiindcă trecutul nostru de căsătoriţi, trecutul ei, opera ei, era fad. Nu cumva a vrut să spună că eu nu trebuia să accept ca ea să taie punţile, să resping deci prezentul pe care mi-l oferea? Da, dar forţele ei în a şi-l impune fuseseră mai puternice, aşa este, îmi dau seama, m-a târât şi pe mine în această alunecare... Şi îmi veni un gând liniştit care mă eliberă de orice ispită de a mă învinui.
    O iubeam pe Matilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva celei ce devenise după căsătorie, cu teoria ei cu tot, că numai prezentul înseamnă viaţă. Da, îmi aduceam aminte cum ea însăşi exclamase odată: blestemate idei! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde. Da, dar cum putem împiedica pe cineva să aibă idei? Când vin din fiinţa ta (şi era cazul Matildei), şi nu vin dinafară, au o forţă aproape indestructibilă, pentru că e orgoliul care le însoţeşte. Da, dar şi eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda.
    Şi simţii bucuria că ea era însărcinată şi că despărţirea, chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, ea va dori-o, nu era nici pentru mâine şi nici pentru un viitor apropiat: nicio femeie nu deschide un divorţ fiind borţoasă.
    Copilul acela nu se putea naşte ilegitim... şi Matilda, dacă ţinea să-l aducă pe lume, nu putea, cu el încă
în burtă, să-i facă o asemenea figură.....

                                                          PARTEA A PATRA
                                                                       I

                                         Astăzi m-a vizitat apărătorul meu, fostul judecător. Cum l-am cunoscut eu pe Ciceo?  Într-un fel incredibil de simplu (îl chema Ştefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că trebuia intercalat între numele şi prenumele său).
    Se întâmplă rar astfel de conjuncţii cu soarele prieteniei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie şi nu mai e loc în conştiinţa lor pentru alte bucurii, ori sunt obsedaţi de probleme de existenţă, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce şi-au atins un scop. La facultate am avut prilejul să mă împrietenesc cu doi colegi, dar repede acest început de prietenie s-a degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsemnat... Da, neînsemnat azi, dar poţi să ştii ce devine mâine?
    Cine nu vede că în aceste timpuri neînsemnaţii străbat curbe uluitoare? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calităţi, dar aceste calităţi nu apar decât după ce e proiectat pe spirală, şi nu sunt de fapt calităţi, tot neînsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neînsemnătate era necesară pentru o poziţie însemnată. Aceşti doi virtuali prieteni ai mei au crezut că pot da şi ei lovitura petrecând mii de ore lângă un astfel de ins...
    Tocmai ei, care se delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine şi Samain...
    De la o vreme ori de câte ori ne dădeam o întâlnire, era prezent şi omul neînsemnat, prezenţă inexplicabilă la început pentru mine... Ce dracu căuta alături de noi?
    Văzând că i se dă atâta atenţie, acest ins începu să prindă curaj şi să debiteze astfel de tâmpenii, încât nici măcar nu puteam să râd. Dar cei doi îl ascultau foarte senini, îl completau, îi dădeau dreptate, ridicau ideile lui şcolăreşti la rangul de sistem de gîndire, cu referiri la mari personalităţi şi filozofi, şi asta dura ceasuri întregi, încât după o astfel de întâlnire mă dureau oasele şi îmi pierea somnul, reacţie bizară a organismului chinuit. Într-o zi n-am mai putut înghiţi şi după plecarea individului i-am întrebat:
    - Ce găsiţi voi la idiotu` ăsta?
    - De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot deloc, are multă intuiţie. Idioţenia e o armă, a adăugat cel la care ţineam eu cel mai mult. Şi el ştie s-o folosească... Cum, a reluat celălalt, e în tradiţia poporului român, preferă să pară prost, n-are probleme! Dar nu e!... Inteligenţa afişată e orgoliul prostului, a reînceput cel pe care îl preţuiam eu cel mai mult şi aşi fi vrut să fim prieteni... Cele mai mari necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu ştie că îi e propriu inteligenţei să nu se indigneze pe cel aşa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din această categorie de inteligenţă. Mie îmi place Sadoveanu, a cărui inteligenţă nu se expune.
    Şi şi-au apropiat capetele şi au început să vorbească între ei, ignorându-mă. Am avut sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva mea, în realitate se depreciau pe ei înşişi, ca să se simtă bine omul neînsemnat pe care îl cultivau.
    - Cu voi nu mai sunt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din viaţa mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să măgulesc o nulă.
    Şi m-am ridicat să plec. Asta nu prea le-a plăcut, dar n-au schiţat niciun gest să mă reţină. Abia după ce omul neînsemnat, universitar şi el, a devenit secretar cu agitaţia şi propaganda în comitetul judeţean de partid i-am înţeles, dar n-am înţeles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă în loc cel puţin să-i protejeze, dimpotrivă, el i-a lăsat pe amândoi în plata şedinţelor purificatoare de mentalitate burgheză şi cosmopolitism în care au picat, şi n-a mişcat un deget când au fost daţi afară din universitate.
    Să-i citeşti pe Rimbaud, Verlaine şi Samain şi să afle asta chiar omul complexat că nu se putea delecta cu aceşti poeţi, asta, în acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie şi nu de inteligenţă, fiindcă se pare că omul neînsemnat chiar dacă ar fi vrut să-i apere n-ar fi putut, ştia şi el că cei trei erau nişte "cosmopoliţi"'. N-ar fi fost mai bine să nu ştie?
    Mi-a părut rău totdeauna că n-au dorit să formăm noi trei un grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur redactor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de franceză la un liceu.
    Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în acel an. Nu ştiam şi nu urmărisem cum putuse el să joace rolul diavolului predând pe Păun-Pincio, Neculuţă şi Cezar Bolliac în locul lui Eminescu. Esenţial pentru mine era să ştiu că nu făcea nici în faţa mea şi nici în lipsă elogiul omului neînsemnat, cum făcuseră cei doi colegi ai mei de la catedra de istoria filozofiei. Ion Micu, e drept, nici el nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se întâmpla pe la ei pe la Filologie, eram încântat şi liniştit că rămăsese acelaşi şi că totul trecea ca şi înainte prin flacăra ironiei lui necruţătoare, reviste de literatură, poeţi, romancieri, critici literari din oraşul nostru, dar şi din capitală.
    Ne întâlneam tot la acea braserie şi ne servea tot domnul Jenică, iar el înfuleca acelaşi chateaubriand şi sorbea acelaşi număr de filtre care îl făceau la un anumit moment să înceapă să bâţâie din picior, în ciuda faptului că noua lui soţie i le număra, acele filtre, cu reproş, că a băut nu ştiu câte şi că îi ajunge... Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, dispărea cu un pas greoi (se îngrăşase între timp) şi când revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva!
    Până într-o zi când plimbându-mă singur prin oraş, văzui nişte afişe lipite la intrarea Casei de cultură. Pe ele scria negru pe roşu că în ziua cutare prof, univ. Ion Micu (ajunsese între timp profesor) va conferenţia despre (cu litere uriaşe): Unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăliţului.
    Am rămas stupefiat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distraserăm noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaoşiste elogiind, ameninţându-ne parcă, un soi de ţărani primitivi care purtau cu mândrie tundre sure pe umeri şi cât erau ei de devotaţi partidului şi îi stârpeau pe contrarevoluţionarii de prin munţi.
    Bineînţeles că "opera" lui poetică era mai vastă, publicase volume despre aproape toate meseriile, compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul intitulat Turnătorul. Tu, turnătorule, scria el, din mâinile tale ies roţi de vagoane, te salut, turnătorule, aşa şi pe dincolo, făcându-i să râdă până şi pe cei care se temeau de el... O dăduse în bară cu acest elogiu şi trebuise să i se explice că nu era bine plasat acest cuvânt, chiar dacă se vedea clar că nu e vorba de turnătorul... ci de muncitorul care... aşa sunt oamenii, le merge gândul aiurea...).
    Individul însuşi îţi amintea o combinaţie stranie între hienă şi porc născută din imaginaţia unui Wells, din Insula doctorului Moreau: nas şi gură într-adevăr porcine, de râmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop.
    - Ăsta, dacă i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omorî pe toţi cu ciomagul în piaţa oraşului.
    Cică ar fi ameninţat chiar pe cineva care îndrăznise să-i spună că, din punct de vedere estetic, versurile lui...
    - Ah, ce-aş mai frânge eu gâtul la toţi esteticii ăştia... Sunteţi de-o neprincipialitate grasă (vrusese să spună crasă!).
    Ei bine, si iată-l pe Ion Micu pe afiş, anunţat că va ţine o conferinţă... Şi ce timidă era formularea, adică nu pur şi simplu despre opera poetică a lui Amăicăliţului, ci doar unele aspecte (nu toate!) ale prelucrării folclorului în opera... Ce era cu el?
    Întâi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am gândit că nu se mai putea face nimic, era anunţat, conferinţa se va ţine. Bun! Şi ce-o să-mi spună el mie după aceea? Cum o să mai putem sta împreună la masă?
    Ne-am întâlnit totuşi şi nu mi-a fost uşor să-l întreb. Nu arăta bine şi avea pe chip o expresie de scârbă şi plictiseală, dar şi un fel de sfidare posomorâtă, supărat parcă dinainte pe cel care ar avea intenţia să-i reproşeze ceva. Ei da, dar ce mai puteam să ne spunem? Încât nu l-am cruţat.
    - De ce ai făcut chestia asta? i-am spus pe neaşteptate: ce te-a făcut să te înjoseşti astfel?
    A început să clipească des, ca şi când i s-ar fi pus un reflector în ochi şi mi-a răspuns:
    - Poxir eviter le pire!
    - Cum să te cred? Ce poate fi mai rău?
    - Prefer să nu-ţi răspund. Ştii ce-a fost rău în viaţa mea. Rămâne, dacă mi-eşti prieten, să descoperi singur ce poate fi mai rău.
    Şaradă! Ce-a fost rău în viaţa lui! Desigur, m-am gândit, faptul că a iubit o femeie şi ea nu l-a iubit. Cine, bruneta care nu venea acasă după ce telefona că vine? Şi el o aştepta? Cu acea tipesă n-aşi fi putut face dragoste nici pe insula lui Robinson Crusoe, preferând reveria ne-împlinirii, acuplării cu o femeie care mi-era mult mai străină decât o capră sau o măgăriţă. Pentru a da peste cap repulsia, fiinţa umană ar trebui să aibă forţe gigantice. De aceea uneori preferă moartea decît să fie silită să stea în casă cu urâtul...
    Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar întrucât avea asta vreo legătură cu Amăicăliţului?
    Pe urmă deodată înţelesei: rău fusese în viaţa lui închisoarea şi mai ales torturile pe care le îndurase acolo. Bineînţeles! Fusese deci silit, ameninţat să ţină acea conferinţă? Ce vroise să spună, că l-ar fi băgat la puşcărie dacă refuza? Cum să cred o asemenea năzbâtie?
    - Înţeleg, îi spusei, ai fost ameninţat că o să fii dat afară din universitate.
    - Pentru început, zise el.
    - Da, şi pe urmă?
    - Pe urmă ţi se deschid toate posibilităţile, reuşi el să râdă, dintre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sunt obligat să fac orice numai să nu fiu arestat şi bătut. Asta am putut-o suporta din partea celorlalţi, dar de la ai mei n-aş putea şi mi-aşi pierde convingerile. Şi fără ele aşi fi un om mort.
    - Două lucruri nu înţeleg, i-am spus, întâi de ce s-ar considera cineva un ora mort fiindcă şi-a pierdut convingerile? Poţi, pe baza însăşi a experienţei care te-a dus la pierderea lor, să capeţi altele, de pildă, în cazul de faţă să ajungi la convingerea că un comunism care înjoseşte omul silindu-l să ţină o conferinţă scabroasă nu e cel bun, fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile comunismului.
    - Asta e, că eu aş înceta, din pricina bătăilor. Bătaia naşte ură, ca s-o poţi suporta, spiritul dă naştere antidotului care e total, urăşti nu numai pe torţionari, ci întreg sistemul. Nu mai poţi raţiona liniştit când ţi se îndoaie gârbaciul pe spinarea goală. Iar ca să trec la capitalism nu mai pot din acelaşi motiv. Poate că alţii sunt mai tari, eu nu sunt.
    - Rămâne atunci chestiunea în sine, de ce să te consideri un om mort fiindcă nu mai ai convingeri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am aspiraţii de om al cetăţii şi că le ignor pe cele ale concetăţenilor mei, sau n-aş lua arma în mână împreună cu alţii dacă libertăţile ei fundamentale ar fi ameninţate. Da, dar odată pericolul trecut, aşi lăsa altora plăcerea sau pasiunea de a face politică... şi cred că formula apolitic pentru cei ca mine a fost bine găsită. Şi mai cred că într-un viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentru asta, se va considera ceva firesc să nu-ţi placă nici un fel de politică. Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva noastră, va dispărea.
    - Întâi, de convingerile mele politice, sunt legate şi alte convingeri, dacă nu chiar toate, şi aşi fi un om mort fiindcă n-aşi putea fi apolitic, îmi place politica, mă pasionează. Şi ştii ce li se întâmplă unor oameni când obiectul pasiunii lor dispare sau sunt respinşi, dacă nu se sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viaţa n-ar mai fi pentru ei vreo scofală mare.
    - Aşadar, am încheiat eu, accepţi să te umileşti din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e una nobilă, şi tu ştii acest lucru, din moment ce constaţi în conştiinţa ta că nu e indestructibilă, cum să-ţi spun, faptul că poţi fi arestat pe nedrept nu te tulbură? N-ar trebui să raţionezi şi să-ţi pierzi convingerile fără să fie neapărat necesar să fii arestat? Nu e suficient să ştii că e posibil?
    - Întâi că, prin definiţie, răspunse Micu, pasiunile nu sunt obligatoriu nobile. Iubeşti o femeie stricată, e o pasiune ignobilă, ei şi? Poţi şi muri pentru ea.
    Aşa era, îl înţelegeam bine, dar ascendentul pe care îl avea asupra mea şi care în mod ciudat stătea la originea prieteniei noastre încetă. Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar pe urmă acest ideal îşi pierduse din puritate, ca orice ideal care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura umană şi timpul istoric, în cazul lui, ameninţarea venise de foarte sus, cum se află foarte repede, şi unde Amăicăliţului avea acces.
    Individul se plânsese că criticul literar Ion Micu (fiindcă începuse să facă critică literară) îşi bate joc de poezia revoluţionară, o ia în derâdere...
    Şi de-acolo de la Bucureşti din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe care odată Ion Micu îl înfruntase la reproşul aceluia că de ce n-am învăţat încă ruseşte întrebându-l când are de gând să înveţe şi el româneşte, porni cu brutalitate ordinul telefonic cum să i se facă dreptate poetului...
    Putea fi şi mai rău, să-l pună pe critic să scrie un articol. Verba volant, în timp ce scrisul rămâne acolo tipărit, spre distracţia generaţiilor mai tinere, care venind din urmă caută cu plăcere punctul unde te-ai compromis.
    Dar ranchiuna omului politic se distilează, el preferă câteodată să te lase doar să ştii că poate veni şi
asta, dacă, ei da, dacă îţi vei mai permite să-i dai replici dure, şi încă de faţă cu alţii....

                                                                       II

                                                  Era cam de-o vârstă cu mine, dar nu chiar atât de în vârstă cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire şi pe chipul său lat, rotund ca o pâine ţărănească.
    Mă plimbam prin parc şi l-am văzut de departe, după mers şi apoi şi după surâsul larg, care îi lumina chipul, că e un om în primul rând comunicativ şi cu suflet încăpător, îşi permite să-şi arate bucuria care îl stăpânea, deşi privirea inteligentă dovedea că ştie că oamenii au treburile lor şi poate nu le arde de unul care părea să n-aibă nici una şi să fie extrem de încântat şi de mulţumit de sine.
    Nu am decât foarte rar reacţii spontane, dar de astă dată eram sigur că nu dau greş. Mi-am încetinit paşii. El s-a uitat la mine drept şi i-a încetinit şi el. Am surâs.
    - Sunteţi vesel! i-am spus.
    A surâs şi el, confirmând, şi-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera că atunci când omul vorbeşte are nevoie de perspectivă să-şi pună, ca să zic aşa, interlocutorul în peisaj! (gest pe care apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să descopăr că în acea clipă el gândea, nu-i ieşeau cuvintele din gură doar ca să exprime ceva previzibil) şi mi-a răspuns cu o uimire de sine şi cu o sinceritate în glas, ca şi când s-ar fi întâlnit cu un vechi prieten:
    - Păi dacă am scăpat de belea?
    - Se vede, i-am spus, că aţi scăpat prin proprie voinţă.
    - Este foarte exact ceea ce spuneţi dumneavoastră! mi-a răspuns ridicându-şi a uimire sprâncenele groase.
    - Exact! Prin proprie voinţă! Şi avu apoi un gest cu degetul, arătând aleea: vă plimbaţi?
    - Da.
    - Permiteţi, sunt, adică nu mai sunt judecătorul Ştefan Pop.
    - Mă numesc Petrini, i-am răspuns şi sunt adică nu mai sunt asistent universitar la Filozofie.
    Şi ne-am strâns scurt mâinile.
    Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nicio prudenţă şi cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amândoi, în acele clipe, doi bărbaţi liberi, eu de Matilda, el de un lucru pe care aveam să-l aflu chiar atunci, o situaţie limită care îl silea deodată să răspundă la o întrebare neaşteptată: ce era el, judecător care aplica legea, sau funcţionar subaltern, şi încă dintre cei umili, al unor şefi ai regiunii?
    Faptul care îl determinase să facă un act de voinţă şi să "scape de belea", cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întâmplă câteodată când trecem cu uşurinţă peste lucruri grave în care suntem implicaţi direct şi nu reacţionăm şi apoi dintr-odată, într-o zi, pentru un lucru cu mult mai mic, ne revoltăm, uimind pe toată lumea.
    Dimpotrivă, până atunci judecătorul Ştefan Pop avusese noroc numai de cazuri clare şi putuse să aplice legea nestingherit şi senin. Bineînţeles că avusese şi el de judecat chiaburi sabotori şi gestionari hoţi. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, lui îi trebuiau dosare din care să rezulte clar vinovăţia inculpatului. nu simple susţineri ale autorităţilor locale, preluate papagaliceşte de procuror. Or, faptele arătau că chiaburul cu pricina îşi predase toate cotele, îşi lucrase pământul, plătise impozitele... Bineînţeles, învinuirile erau politice, da, dar ăsta e alt proces care cere şi el dovezi, faptul că omul era chiabur nu însemna implicit că este prin însăşi această clasificare delincvent politic. Poate că era un om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea duşmani în sat care vroiau să-l înfunde. Nu ţine! Dovezi, fapte palpabile, martori nepărtinitori! Şi respingea acuzaţia şi îl achita pe inculpat, care nici el nu părea să fie o lumină, se uita posomorât la judecător şi avea aerul că nu crede că verdictul acestuia va fi respectat şi i se va da drumul să plece acasă; Ştia el ce ştia!
    Şi dimpotrivă, condamnase un colectivist care furase porumb de pe câmp şi îl apăra un şmecher de avocat cu Scânteia în buzunar, pe care când luase cuvântul în apărare o tot agita, spunând nu ştiu ce baliverne că are acolo dovada nevinovăţiei clientului său. Ce dovadă? Că, răspunsese pişicherul, în actul de acuzare se spune că furtul a avut loc pe data de şapte octombrie, or iată ce scrie în Scânteia pe data de întâi, aceeaşi lună, deci cu şapte zile înainte de comiterea infracţiunii în regiunea... (adică regiunea în care locuia inculpatul) strânsul recoltei de porumb s-a încheiat pe toată suprafaţa însămânţată, în toate satele şi comunele.
    - Cum putuse, onorată instanţă, să fure clientul meu porumb de pe câmp, argumentase avocatul triumfător, când practic demult se încheiase strângerea lui?
    Şi depusese foarte mândru proba la dosar, Scânteia...
    - Să vă spun eu cum, îi replicase judecătorul, cu căruţa îl furase, cum declară paznicii care l-au prins şi cum stă mărturie la sfatul popular chiar căruţa încărcată. Sper că n-o să cereţi să fie adusă aici căruţa asta!
    Uneori trebuia să condamne un om pentru o sticlă de bere sustrasă. Ce putea face? În orice caz nu-l condamna ca pe Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămâni, fiindcă se mai uita şi la om, nu totdeauna înfăţişarea cuiva e irelevantă...
    Un unic caz senzaţional îi picase în relativ scurta lui carieră de judecător, dar cuvântul senzaţional nu e cel potrivit, fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzaţie, să fie adică adus sub toate aspectele la cunoştinţa publicului, ca să-şi merite numele. Or, nu se întâmplase nimic! Victima rămăsese şi victimă şi anonimă fiindcă, dacă n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fi fost victimă. Adică nu, apăruse o notiţă în ziarul regional, dar ce notiţă!... Cu asta însă se terminase şi cariera sa de judecător...
    Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret desăvârşit, auzise şi el de intervenţii brutale în mersul justiţiei, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri şi despre medici, cum îşi omoară pacienţii cu nepăsare, fiindcă bolnavul n-a ştiut ce să facă să fie bine îngrijit. Asta înseamnă că sunt şi adevărate aceste istorii? Sau dacă se găseşte un medic venal care nu-ţi face la timp injecţia salvatoare, asta înseamnă că trebuie să aruncăm blamul pe tot corpul medical? Un locotenent de miliţie a descoperit într-o uzină incredibile matrapazlâcuri, le-a prins firul, a luat declaraţii zdrobitoare, a împins ancheta până în pânzele albe şi a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult şi e chemat în acea clădire unde sunt strânse într-o mână sigură toate firele puterii.
    Şeful care îl convocase avea pe birou dosarul la care el, locotenent de miliţie, fireşte, cu avizul şefilor săi, maiori şi colonei, lucrase mai bine de un an de zile ca să-l întocmească şi să-l facă inatacabil.
    - Ascultă, mă boule, îi spuse acest şef, ăsta e dosarul pe care l-ai întocmit tu?
    - Da, ăsta e!
    - Uite ce fac eu cu dosarul tău, mai zisese acel ştab şi începuse să smulgă din el filă cu filă şi să-l rupă astfel în bucăţi, până nu mai rămăsese nimic din preţioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de acuzare minuţios dovedite. Şi acum, încheiase marele ştab, o să ţi se facă şi ţie un dosar...
    Şi i se făcuse, fusese trimis în judecată şi condamnat... Cică ieşise după câţiva ani din închisoare, dar cam sonat... Povestea mereu, prin restaurante, o chestie aiurită cu o uzină.
    - Basme populare, răspunsese judecătorul când i se povestise acest caz... Şi eu lucrez în justiţie, dar n-am auzit să dispară de la noi un dosar odată intrat... Sau să fie condamnat un ofiţer de miliţie pe baza unui dosar fabricat... Spune-mi judecătorii care s-au ocupat de acest caz şi o să-ţi dovedesc că nu există astfel de judecători fără conştiinţă.
    Ceea ce i se întâmplă însă lui însuşi era atât de simplu, de clar şi de brutal, încât scutură bine din cap ca să-şi vie în fire. Îi pică pe rol un caz banal de prostituţie. O femeie, de altfel măritată şi mama a trei copii, se dusese într-o noapte la miliţie şi declarase că fusese violată de doi indivizi care o prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o împinseseră cu sila în el şi, deşi ea ţipase, nepăsător, şoferul întrebase de adresă, în timp ce unul din răpitori îi dădea douăzeci şi cinci de lei bacşiş.
    O duseseră undeva într-un bloc şi o violaseră. Răpitorii fură aduşi la miliţie, dar ei se mirară, n-o luase nimeni cu forţa, petrecuseră împreună la restaurant, băuseră şi ea fusese de acord să meargă cu ei. Dovadă chelnerul care îi servise toată seara şi responsabilul care de altfel o cunoştea bine pe femeie, era o veche clientă desmăţată a restaurantului. Fu convocat şoferul, care se miră şi el: cum, dar mergeau la braţ, femeia era veselă, glumea cu ei...
    Chelnerul şi responsabilul dădură şi ei declaraţii scrise că nu fusese vorba de nicio răpire... Anchetatorul întocmi dosarul şi îi dădu curs.
    Judecătorul însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în care o voce dură îl întrebă ce se aude cu cei doi răpitori?
    - Condamnaţi-i de urgenţă, daţi-le pedepse grele, să-i mai stârpim pe aceşti paraziţi care se ţin numai de chestii de-astea şi nu vor să muncească, rosti vocea imperios.
    - Da, răspunse judecătorul, numai că nu sunt vinovaţi, dimpotrivă, reclamanta poate fi învinuită de prostituţie...
    - Nu sunt vinovaţi? îl întrerupse vocea sarcastic.
    - Nu, nu sunt!
    - Să fie făcuţi vinovaţi!
    - Pe ce temei?
    - Pentru dumneata, tovarăşe judecător, parazitismul ar trebui încurajat?
    - Nicidecum, dar nu pentru parazitism sunt ei trimişi în justiţie!
    La care i se trânti telefonul.
    Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost şi ăsta care credea el că aşa se face justiţie în ţara românească? Nu avu însă timp să fie multă vreme nedumerit. În aceeaşi zi apăru în ziarul regional un mic reportaj, de fapt o notiţă, intitulată:
    "Pentru 25 de lei bacşiş."
    Şi începea astfel:
    "O femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, apucată de păr. Un taxi opreşte. Femeia este împinsă înăuntru, şi în ciuda strigătelor ei, şoferul, impasibil, pentru 25 de lei bacşiş, porneşte maşina şi în loc să oprească la primul post de miliţie, îi ajută pe huligani şi-i duce la destinaţie, unde femeia este târâtă şi violată..."
    Şi încă două-trei fraze care anunţau că huliganii au fost prinşi şi îşi vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi cât mai severă, dar... să se termine şi cu obiceiul care îl poate face pe un şofer să fie părtaş la astfel de fapte odioase, numai să primească el un bacşiş gras...
    Judecătorul tresări; ca om al legii el ştia ce însemna într-un articol de presă cuvântul părtaş. Era o asmuţire sa fie pedepsit şi şoferul. Şi într-adevăr aşa se şi întâmplă. Dar raportul anchetatorului nu-l implica şi nu-l implica nici reclamanta, aceeaşi miliţie viră rapid, îl arestă şi îl puse sub acuzare, pentru complicitate la "viol în grup", deşi dosarul care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că din faptele prezentate reclamanta se dusese cu pârâţii de bunăvoie, rămânând ca tribunalul să judece şi să stabilească adevărul...
    "Vă arăt eu vouă, gândi judecătorul, ca să stârpiţi bacşişul vreţi să condamnaţi un om pentru complicitate la un viol, şi acela inexistent!"
    Notiţa din ziar era semnată. Se gândi să-i dea ziaristului un telefon şi să-i atragă atenţia că mersul justiţiei nu trebuie turburat, că după pronunţarea verdictului şi bineînţeles în cunoştinţă de cauză asupra dosarului, se putea scrie şi semnala opiniei publice că s-a făcut o nedreptate, o eroare şi să se ceară revizuirea procesului. Dar nu înainte! Se răzgândi însă, individul nu era, bineînţeles, un inocent, sau poate era un tâmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al aceleiaşi voci care îi dăduse şi lui un ordin telefonic. Numai că iarăşi nu avu prilejul "să le arate el lor" ce însemna să fii judecător: i se luă procesul şi i se dădu altuia, care fără să ezite condamnă la ani grei, şapte şi zece celor doi şi cinci şoferului.
    - Bine, îi spuse el colegului său, dar pe ce dovezi de vinovăţie aţi putut să daţi un asemenea verdict?
    - Sunt la dosar, răspunse acesta neturburat, dacă vreţi, aruncaţi-vă un ochi.
    Şi-l aruncă; dispăruseră din el declaraţiile chelnerului şi ale responsabilului restaurantului, care îi disculpau pe cei doi şi scoteau din cauză şi pe şofer. Iar documentul anchetatorului de la miliţie fusese schimbat cu un altul. Şi toate acestea foarte rapid, în câteva săptămâni şi sub starea de arest a acuzaţilor, cărora li se respinse cererea de a fi aduşi în instanţă martorii, chelnerul şi responsabilul.
    Judecătorul, deşi tânăr, înţelese un lucru mai profund, că nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care să-i silească pe paraziţi să muncească. Îi silea în felul acesta. Probabil că nu vor face atâţia ani, o să li se dea drumul înainte chiar să apară vreo amnistie. Dar întâi că procedeul era aberant, ce se întâmpla cu ceilalţi paraziţi care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată? O măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni doar pe unii, în timp ce alţii, vinovaţi de acelaşi mod de viaţă, îşi văd mai departe de parazitismul lor şi în pedepsirea altora nu învaţă decât cum să se ferească mai bine. Şi pe urmă de ce să recurgi pentru asta la justiţie, al cărei simbol e cumpăna dreaptă şi nepărtinirea ochilor ei legaţi de jurământul de a respecta legile scrise? Şi al doilea, ce vină reală avea şoferul? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci şi cinci de lei bacşiş? Ce făcea acum soţia lui cu cei doi copii mici rămasă fără bărbat şi acoperită de ruşine?
     Judecătorul se indignă şi îşi dădu demisia. Şi-o dăduse chiar atunci în ziua când îl întâlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe larg toate acestea.
    Se înscrise în barou şi începu să practice avocatura. Nu se ştie pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află la fel de rapid şi pe căi la fel de uimitoare ca şi una nedemnă), soţia şoferului îl căută şi îi spuse că ştie totul, cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a luat dosarul şi cum în urma verdictului el şi-a dat demisia; îl ruga s-o ajute să-şi scoată bărbatul din închisoare, care a fost lovit rău, fusese exclus din partid înainte de a fi arestat, într-o şedinţă în care organizaţia n-a votat pentru excludere, totuşi l-au exclus din ordin de sus şi el săracu nici n-a fost chemat să fie de faţă, l-au judecat în lipsă şi că s-a interesat de femeia aceea... Tot cartierul o cunoaşte, bărbatul ei e un beţiv care în seara cu violul a trimis-o după băutură, dar fără să-i dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi neisprăviţi pentru suma de două sute de lei, pe care aceştia după ce s-au distrat cu ea nu i-au mai dat fiindcă n-aveau şi atunci asta, ca să justifice acasă de ce a lipsit atâta, dar să se şi răzbune pe cei doi şi mai ales de ce n-a adus băutură, i-a spus bărbatului ei că a fost violată. Violată?! a urlat el. Atunci hai la miliţie!...
    Ştefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obţinu după doi ani de insistenţe decât un recurs extraordinar, fiindcă nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, procesul se judecă tot după vechiul dosar. Noile probe nu fură admise. Totuşi instanţa micşoră şoferului pedeapsa la jumătate. Cum doi ani îi şi făcuse, peste câteva luni el fu eliberat şi repus în drepturi doar ca şofer, îl vizită de îndată pe fostul judecător, să-şi exprime recunoştinţa.
     Era un ins voinic, liniştit şi cu o expresie de o cinste ireproşabilă pe chipul lui pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase că poţi fi trăsnit fără să fi făcut nimic şi era acum puternic înarmat împotriva unor astfel de fatalităţi: adică să le consideri de-aici înainte ca făcând parte din viaţă, aşa cum sunt bolile şi moartea, oamenii jucând în chestia asta doar un rol de manechine, pe care le învârteşti cum vrei... avea doar mulţumirea că nu pierduse stima colegilor lui şi că organizaţia de partid votase cu îndrăzneală împotriva excluderii, nu ca înainte, când toată lumea ridica mâinile şi era de acord cu tot felul de abuzuri....

                                                                   III

                                       După întâlnirea din parc începui să mă văd cu fostul judecător regulat, şi anume sâmbătă seara, şi totdeauna la el acasă, unde în faţa televizorului şi la un pahar de vin precedat de sendviciuri, pe care ni le servea soţia lui, vedeam seriale englezeşti sau americane, ca ne distrau cum nu se mai poate, şi apoi începeam să trecem în revistă viaţa oraşului şi a persoanelor şi personalităţilor care constituie totdeauna pentru oameni - şi constituia şi pentru noi - subiect inepuizabil de uimire, surpriză şi reflecţie...
    Sunt ca spuma mării. Le-am uitat. Dar nu şi serialele. Îmi amintesc de Simon Templar...Sfântul, cum i se spunea, care prin tradiţie englezească, nu folosea pistolul, ci doar pumnul şi inteligenţa, de un altul cu o tipesă care ştia carate şi îşi culca cu repeziciune şi fără greş adversarii... Acum nu mai ştiu ce urmează... Şi aud aievea glasurile copiilor lui Ciceo care scoteau ţipete înalte ori de câte ori Saimon sau tipesa care ştia carate trimitea nu unul, ci câte doi-trei "bandiţi" la pământ.
    Ei erau încă mici, nu ştiau să citească subtitlurile, dar înţelegeau aşa, în linii mari, că ceea ce se mişca pe ecran era împărţit în două, pe de o parte Saimon sau această femeie şi prietenul ei şi restul bandiţi.
    Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.
    Amintirile, bombardate zilnic şi sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfârşesc prin a se şterge. Dar apare regretul sfâşietor când îi vedem pe alţii trăind în armonie şi sufletul parcă ni se zbate ca într-un sac tolstoian în care e vârât Ivan Ilici înainte de a muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, fiindcă bucuria de a avea copii e atât de indestructibil legată şi de mama care i-a făcut încât vederea lor, a copiilor, devine intolerabilă prin gândul eşecului de care ei îţi amintesc, prin inocenţa lor, mai rău decât prezenţa mamei, însuşi eşecul...
    Nu numai opera marilor oameni constituie pentru noi un stâlp de susţinere, ci şi întreaga lor viaţă, şi mai ales atunci când această viaţă nu e fadă sau exemplară. Socrate a avut parte de o Xantipa, certăreaţă femeie de talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo şi-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl său, funcţionar superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomat, apoi s-a stabilit undeva în sudul Franţei. Trăia cu o altă femeie, nu pentru că nu-şi iubise soţia, ci dimpotrivă, o iubise prea mult, dar în cele din urmă se săturase şi se scârbise de refuzurile ei pline de fumuri şi dispreţ şi, în ciuda faptului că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toţi şi aproape că nu-i mai revăzuse decât în cazuri de boală şi de moarte. Le trimitea doar bani.
    Îl iubeam pe acest francez pasionat şi dur din a cărui natură ieşiseră şi copii slăbănogi, unul chiar înnebunise (ăsta trebuie să fi semănat cu frigida de maică-sa), dar şi furtunosul Victor, puternic geniu nepăsător la trădarea soţiei, căci şi el nimerise peste una ca maică-sa, cu oroare pentru îmbrăţişarea şi iubirea care ţâşnesc direct şi pasionat, sensibilă doar la asiduităţile ipocrite, mărunţele, delicate şi plăpânde ale unui Sainte-Beuve, cu care îşi dăduse multă vreme întâlniri la biserică, după ce în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu există mărturii revelatoare că această trădare l-ar fi zguduit foarte tare pe poet, care venise cast şi aproape încă adolescent în căsătorie. Ca şi tatăl său însă, găsi şi fu găsit şi el de alta, care îl iubi până la moarte...
    Şi eu am fost găsit de alta, dar.....

                                                                          IV

                                            - Ciceo! strigai când îl văzui intrând în celula mea, ai venit?
    - Da, zise, şi îţi aduc veşti bune...
    - Veşti bune, zisei eu dibuind, bineînţeles în limitele destinului meu...
    Ciceo nu răspunse, dar îşi păstră o expresie care parcă vroia să spună că nu chiar. Se apropie, se aşeză alături de mine pe pat şi îmi puse mâna pe spinare. Îi simţii palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strânse îndelung, în mâna stângă ţinea o sacoşă.
    - Ţi-am adus de toate, zise, nevastă-mea îţi urează poftă bună.
    Îi spusei că îi mulţumesc şi scosei eu însumi ce era înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, şuncă, plăcinte cu brânză încă fierbinţi, din care şi începui să mănânc cu poftă mare, cârnaţi afumaţi, care n-aveau nevoie să fie prăjiţi şi franzele albe şi moi. Friptura şi şunca erau tăiate în tranşe subţiri, nu puteam să păstrez un cuţit în celulă.
    - Arăţi bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu opinia pe care şi-au formulat-o majoritatea colegilor mei despre cazul tău.
    - Adică? îl întrebai fără să tresar şi nu prea curios. Trăiam sub stăpânirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul.
    Nu mă gândeam şi nu făceam altceva decât să scriu, bucurie care se prelungea şi când mă opream ca să mănânc şi să dorm. Niciodată în viaţă nu mă angajasem într-o acţiune în care spiritul să fie solicitat atât de total. Poate, gândeam, m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit şi să scriu o carte. De mult conştiinţa colectivă s-a angajat atât de tare în cultură şi creaţie, încât aceste două forme de viaţă au intrat în legile statistice. E tot atât de fatal să scrii o carte cum sunt şi celelalte fenomene ale existenţei, naşterile, morţile, accidentele şi pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale.
    Oamenii au nevoie să ia cunoştinţă de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întâi la vechii greci. Şi adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună.
    Un italian, spirit înzestrat, a trăit şaizeci de ani fără să scrie nimic, apoi deodată s-a aşezat la masă, a început să scrie, în trei luni a terminat cartea (admirabilă!) şi îndată după aceea a murit. De ce m-aş speria eu?
    Gândul morţii era înghesuit undeva la periferia conştiinţei şi, când mi se întâmpla să urce mai aproape, îmi venea în minte reflexia lui Hamlet: dacă va fi acum, nu va mai fi altă dată. Mi-era egal. Judecătorul nu se grăbea nici el, ştiam de ce, din pricina sentinţei pe care urma s-o dea, ar fi trebuit să mă sperii, căci orice element de sugestie este pentru condamnat un element de şoc, cu toate că acest element nu aduce nimic nou.
    - Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe intuiţia pe care o au ei, foarte experimentaţi cum sunt, că judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le spune că aşa va fi, şi am întrebat avocaţi foarte diferiţi, care nu se cunosc între ei.
    - Astfel se formează o opinie de care toată lumea începe să fie sigură, ca să fie dezminţită apoi de faptul brutal al legii, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai misterioasă, îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii. Ciceo, tot ce te rog e să mă ajuţi să-mi termin cartea.
    - Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă-te grav bolnav, netransportabil, voi obţine o nouă amânare. O să vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl cunoaşte. Vrei cumva să te bage în spital?
    - Nu, zisei hotărât, acolo nu e linişte, n-aş putea să scriu. E bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. Ia manuscrisul, bate-l la maşină şi adu-mi-l îndărăt. Îmi place să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de... Ştii tu! Un băiat bun, numit Nozinan...
     - Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu-ţi-l dau!
    - De ce?! spusei mirat.
    - Poate că legea aceea la care te referi tu îţi va fi favorabilă. Şi atunci n-o să mai ai nevoie de el.
    - Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întârzie până în ultimul moment să-şi spargă fiola ascunsă în gingie, zicând că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzând eşafodul, cu infamul miros de sânge care umplea aerul, începe să vomite şi fiola îi scapă. Nu vreau să mi se întâmple un astfel de accident, mi-e cu neputinţă să accept să trăiesc douăzeci de ani în închisoare. Speram că te-am convins. Nu mă întreba mai mult! E bine să-l am la mine din timp şi îţi promit că nu-l voi folosi dacă nu va fi cazul.
    Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă nelinişte, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vârî mâna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul.
    Îi spusei că mă simt perfect liniştit şi echilibrat, dorm bine, nu am coşmaruri, mănânc, după cum a văzut, cu poftă.
    - Ai încredere, Ciceo!
    - Bine, se hotărî el.
    Şi îmi întinse flaconul, pe care îl vârâi sub pătura peticită şi aspră.
     - Sper să nu mă percheziţioneze, mai spusei, deşi directorul închisorii mi-a făcut într-o zi o vizită şi s-a uitat foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-l confişte, sau cel puţin aşa mi s-a părut, dar a  renunţat după ce l-a răsfoit vreun sfert de oră.
    - Eşti scriitor? m-a întrebat.
    - Da, i-am răspuns.
    - Ai mai publicat ceva?
    - Bineînţeles, i-am răspuns, ştiind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i păsa lui? Ciceo, reluai după câteva clipe, ştii, acum poţi să-mi povesteşti totul despre ea. Ştii la ce mă refer!
    - Nu, zise el hotărât, altă dată.
    Credea că n-o să pot suporta, că o să fiu turburat.
    - Nu, confirmă el, stai liniştit.
    - Poate că realitatea să fie mai uşor de suportat decât imaginaţia. Te-ai gândit?
    - Da, până la un punct realitatea e mai puţin rea decât imaginaiţia . Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire sunt mai rele tocmai pentru că ea e prima, ceea ce imaginaţia nu poate inventa.
    - Aşa deci! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, acea privire... Nu mă mai iubeşte? Chiar?! Vreau detalii despre acest lucru teribil.
    - Nu, e mai bine să nu ştii. Nu te mai gândi!
    - Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de detaliu e vorba.
    - Nici măcar, zise Ciceo, aprinzându-şi liniştit o ţigare. Tot ce pot să spun e că sunt detalii de viaţă. Le vei amplifica şi n-are rost. Tu trebuie să gândeşti doar un singur lucru: că o să scapi, că viaţa ta nu se va termina aici...
    - Bine, Ciceo, hai du-te, ştiu că timpul tău e foarte măsurat. Am eu alte formule, adică mă gândesc la mama, dacă ar fi trăit... Or, ea s-a dus cu gândul că fiul ei e încă tânăr şi o să se descurce el în viaţă.
    Ciceo luă manuscrisul şi îl vârî în nelipsita servietă a oricărui avocat cu procese multe, care chiar dacă se duce să bea şi el o bere, deschide servieta şi tot nu se lasă până nu studiază un caz...
    Mă cuprinse un regret că rămâneam fără manuscrisul meu. I-l dădui şi oprii ultimul capitol. Aveam sentimentul că fără el mi-ar fi fost foarte greu să-mi continui povestirea.

                                                                     V

                                            Gândul meu liniştitor că sarcina Matildei mă punea la adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărţire fu ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineaţa, la ceai, se uită la mine cu chipul ci de altădată - şi eu tresării recunoscând-o, era de o stranie frumuseţe şi tot ceea ce se petrecuse aseară mi se păru că pierise din sufletul ei fără să lase vreo urmă - şi îmi spuse:
    - Ei, când pleci? Nu vei fi tatăl acestui copil. Nu e copilul tău!
    Într-o fracţiune de secundă se prăbuşi planul meu de a o recuceri, de a mă opune acestei Matilde şi de a o trezi pe cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. În cealaltă fracţiune mintea mi se întunecă, mă aplecai peste masă şi o apucai de fălci şi îi desfăcui gura:
    - Cum îndrăzneşti? şuierai. Cum îndrăzneşti? spusei iarăşi şi îi dădui drumul înspăimântat, căci simţeam în mine o astfel de ură şi de violenţă încât instinctul îmi şopti că o puteam omorî în clipa aceea dacă nu mă stăpâneam.
    Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlţâit, moare agăţat acolo fără scăpare.
    Astfel simţeam eu în acele clipe, că nu sunt în stare să mă uit liniştit la Matilda şi să-i spun: Bine, voi pleca chiar azi! şi să şi plec, fără să mă mai întreb de ce. Era un fapt brutal, ce importanţă avea că era pentru mine inexplicabil? Ce-o să mai fie pe urmă o să vedem, acum se impunea să mă desprind. În loc de asta, mă pomenii spunând:
    - Bagă de seamă, cuvintele pot omorî. La un pahar, un idiot, ca să-şi bată joc de prietenul său, îi spune că fetiţa aceea pe care i-o făcuse nevastă-sa nu era făcută cu el. Acela a văzut negru, s-a dus-acasă şi şi-a omorât şi nevasta şi fetiţa băgându-le nisip pe gât.
    Mă uitai la ea. Nicio reacţie. Mai bună fusese prima reacţie, violenţa, apoi fusese bine că mă stăpânisem totuşi, ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar imediat, să rup cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mă mut în birou, să nu mai dorm cu ea şi să aştept să văd ce se mai întâmplă, până când voi căpăta convingerea că totul se sfârşise între noi şi într-adevăr să plec apoi definitiv, îi vorbisem, şi anume îi vorbisem raţional, când ceea ce se întîmpla era iraţional.
    Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu, adică nu-mi mai vorbi câteva săptămâni.
    Iar mie mi se păru că dacă mă prefac că nu acord nicio importanţă scenei care avusese loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, însemna că nici n-o aveau şi că până la urmă totul va reintra în normal. Care normal? În cel anterior istoriei cu spargerea biroului, care de bine, de rău era o existenţă în doi, nici mai bună, nici mai rea ca a altora? Cel anterior căsătoriei, cu cei doi ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era definitiv îngropat...
    Şi într-adevăr, ea rupse într-o zi tăcerea şi viaţa noastră reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în fotoliu după masă şi foarte absorbită îşi dădea pasenţe.
    Trebuie să spun că în tot acel timp când tăcuse era, de la o zi la alta, tot mai frumoasă, aş zice chiar mai frumoasă decât în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai credeam.
    O linişte armonioasă ca scurgerea unei ape i se aşternuse peste chip, pe care n-o avusese niciodată. Nici exaltări fascinante, dar nici chip răvăşit, care îmi stârnise repulsie în acea zi când ne întorseserăm de la Tasia şi când semăna cu un oribil bărbat.
    Desigur, mă vedea, dar nu se mai uita la mine şi nu pentru că nu vroia, ci pentru că eu nu mai existam. Îi eram străin. Dar accepta gândul că trăia cu un străin, n-o deranja...
    Aşa credeam, şi începui s-o iubesc aşa cum arăta, părându-mi-se că am o revelaţie: trebuie iubită aşa cum e, şi anume aşa cum e în prezent, şi nu cum fusese în trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi spuneam şi uitai cu adevărat scenele rele care avuseseră loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese minunat, dar cât putea să dureze?
    Îşi strânse cărţile şi începu o nouă pasenţă. Stăteam alături şi citeam presa literară, când o auzii spunând, în timp ce mâinile ei mari mânuiau, cu ezitări, micile cartoane colorate cu însemne pe ele.
    - Ei, te-ai mai gândit?
    Tresării. Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimţii ceva şi inima îmi bătu mai tare.
    - La ce să mă gândesc?
    - Cum la ce?! Când ai de gând să pleci?
    - După ce naşti! îi răspunsei continuând să răsfoiesc reviste, întru totul liniştit, ca şi când de mult aşi fi luat această hotărâre.
    Fiasco! Nu luasem o asemenea hotărâre şi în loc să-mi reamintesc de pitagoricieni şi să tac, în orice caz să nu cedez impulsului de a-i răspunde şi să mă gândesc înainte de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem ceea ce nu gândisem, dându-i ei avantajul de a tăcea îndelung şi de a-şi continua pasenţa cu o expresie impenetrabilă.
    - Mai gândeşte-te, o auzii într-un târziu şi se ridică şi începu să se îmbrace de oraş.
    Să mă gândesc la ce? Dacă mai era cazul să mai aştept până atunci sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci? Enigmă! Totuşi reintrarăm în normal, începurăm să dormim iarăşi împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi când mă mutasem la ea.
    Totuşi asta era parcă un lucru străin de ea, deşi pasionant, apăruse această revenire rapidă la ea însăşi îndată ce braţele mele o părăseau, făcea parcă în sufletul ei o baie, ca şi când ar fi vrut să se spele de ceea ce săvârşise împotriva voinţei ei. Totuşi după un timp mă întrebă iarăşi:
    - Va să zică nu vrei să pleci!
    - Bineînţeles că nu, răspunsei. Şi scuteşte-mă de prostia asta!
    - Bine, zise ea liniştită (era tot la o pasenţă, scena se repeta), atunci o să plec eu.
    - N-ai decât!
     - Sper că n-ai să stai mai departe în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petrică, să ţi-o fac cadou. Să te înzestrez.
     - Nu, îndată ce pleci, plec şi eu. Şi nu te hazarda în ironii pe presupunerea unei asemănări a mea cu Petrică, fiindcă te poţi trezi că n-o să fac joc de ironii cu tine, ci cu totul altceva, chiar dacă te crezi intangibilă fiindcă eşti însărcinată.'
    Avu un surâs misterios care parcă vroia să spună că prevăzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunoştea şi, în comparaţie, ale mele erau stupide şi jalnice.
    Avui intuiţia fundamentală că n-o să realizez nimic în viaţă dacă voi continua să urmăresc holbat starea de spirit a soţiei mele şi că în viaţa comună asta acapara forţele vitale ale tuturor, o veşnică pândă, ori a bărbatului, ori a femeii, a fiecărui gest, fiecărui cuvânt, fiecărui ceas petrecut de celălalt în absenţă, dar şi în prezenţă, în societate, la petreceri şi chiar când erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lături, de ce ai trântit uşa, de ce ţi-ai ferit privirile când m-ai sărutat, de ce nu mi-ai dat telefon când...
    Nu fusesem în această ridicolă situaţie eu însumi, din chiar primele zile de când venisem în casa ei? Şi bineînţeles numai în direcţie unică, fiindcă pânda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pânda doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispreţ şi, iată, gândii, de ce Matilda putea să mă dispreţuiască şi să surâdă misterios. De astă dată însă mă gândii îndelung înainte de a răspunde acestui surâs. Eram de acord să-i spun ceea ce simţeam, asumându-mi toate riscurile. Împăturii revistele, mă ridicai şi îndreptându-mă spre birou îi spusei fără să mai fiu curios să-i văd reacţia:
     - Şi mai du-te şi în... cu pasenţele tale cu tot. Ai ajuns să mă plictiseşti de moarte cu stările tale sufleteşti abisale, fii fără grijă, n-o să te bat decât dacă ai să mă provoci, trebuie să ştii că eu sunt un om bun şi blând, dar răspund la provocări, deşi în marea tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei muncitoare, adăugai eu divagând ironic, s-a lansat şi lozinca: tovarăşi, nu răspundeţi la provocări. E valabil şi între bărbat şi femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu este angajată decât viaţa a doi inşi, dar nu-mi pasă, n-o să sufăr decât eu. Nu mă mai iubeşti, n-ai decât să pleci şi să te duci să te spânzuri. O să vină după aceea aici în frumosul tău apartament ori marele Petea, ori o să-şi fâlfâie fustele prin el fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e iubită. Lua-v-ar dracu pe toţi!
    Închisei uşa biroului şi mă regăsii printre cărţile şi lucrările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pândă parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simţeam pentru ea. Era un sentiment pur, curăţit de tot, şi de trecut şi de prezent, şi numai viitorul rămânea neatins: cândva, cine ştie când, gândeam, va trece această criză şi Matilda va renaşte. Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire. O să fie pentru un altul?
    N-are nicio importanţă, principiul să rămână, voi iubi şi eu pe alta şi sufletele noastre nu se vor chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăţi.
    Gândire naivă de bărbat în înflorire, care nu bănuieşte ce îl aşteaptă....

                                                                       VI

                                                 Strania bucurie a acestei gândiri nu mă părăsi câteva luni. Şi nu vedeam de ce m-aş abţine s-o afirm. Veneam vesel acasă, îi povesteam cu vervă întâmplări din facultate, ultimele anecdote, îi descriam tipuri care făceau hazul mediului nostru universitar...
    Ea tresări şi într-o zi nu se putu abţine şi izbucni în râs. Reîncepu şi ea să-mi povestească aşa cum făcuse înainte şi descoperii că se putea trăi plăcut şi fără iubire, ba chiar mi se păru că era chiar mai bine, lucram liniştit şi în timpul lucrului nu-mi mai apărea, trăsnindu-mă parcă, gândul unui eşec al meu cu Matilda, un cuţit care mi se înfigea în inimă: de ce mi-a spus ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă?
    De două ori numai această pace fu turburată. Într-o zi nu veni la masă şi avu chef să nu-mi explice de ce şi îi spusei pe un ton ameninţător că orice s-ar întâmpla între noi, masa e sfântă şi că dacă are de gând să repete istoria cu Petrică, n-o să fie bine. Datoria e una şi dragostea e alta, datoria e neclintită, în timp ce dragostea poate să-şi facă de cap, depinde de norocul omului... Aşa borţoasă cum era, dacă se mai întâmpla o dată, a doua zi introduc acţiune de divorţ şi m-am cărat.
    Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero la care se aflau şi sentimentele noastre, sugerându-i că aceste adevăruri pe care le invocam erau moştenite din popor, din generaţie în generaţie şi nerespectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine motiv de divorţ, şi nu faptul atât de nesigur, instabil şi capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale. Nu-mi răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul.
    Într-o noapte, şi această întâmplare mi-a rămas vie în memorie, părăsii biroul unde dormeam, intrai pe la ea şi o luai în braţe. Ea se împotrivi cu adevărat (nu era vorba de împotrivirile ei obişnuite care-i veneau dintr-o idee a ei intuită doar de mine că intra într-un tărâm în care o altă Matilda ar fi putut să învingă în viaţa ei, acel abandon, acea părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare şi nu mai ştia ce-ar deveni, ci o împotrivire totală, însoţită de o forţă fizică neobişnuită.
    Aprinsei veioza, îi luai capul în mâini şi îi spusei vorbindu-i aproape de gură, copleşit de o dorinţă care îmi cerea să fac orice ca s-o înduplec:
    - Matilda, eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să te îndoieşti de iubirea mea eţetera, eţetera... şi începui s-o sărut cu patimă şi simţind că nu mai era atât de rigidă îmi făcui din ce în ce mai blânde, mai tandre sărutările şi şoaptele şi astfel o luai fără veste, împins de o violenţă mare şi se şi trezi cu mine în fiinţa ei...
    - Ahhh! strigă în prada unei imense surprize şi începu să se zbată, dar era prea târziu, zbaterile, ştiam asta, îi topeau voinţa ca prin farmec, căci astfel era ea făcută, cedând la doi demoni, ideile care aveau asupra ei efectul unui drog şi îmbrăţişările mele care o împingeau spre tărâmul abandonului, în care celălalt demon, pe care ea de fapt îl iubea, căci o făcea să fie admirată de lume, deşi ştia că devenea odioasă, o lua la goană schelălăind...
    Încercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să ne uităm unul la altul, să-mi răspundă la mângâieri şi sărutări, dar nu reuşii... Ce viziuni avea ea în acel tărâm în care intra şi din care nu se putea sau nu vroia să se mai smulgă?
    De obicei nu revenea din el cel puţin o zi, cînd se întâmpla ca trecând pe lângă ea să-şi întoarcă privirea după mine şi să-i întâlnesc minunaţii ei ochi în care licărea ceva fără nume indefinitul, privire pe care i-o descoperisem numai trăind împreună... de fapt te iubesc, parcă îmi spunea, asta e ceva care nici eu nu ştiu ce e, vezi? Îţi dai seama? Mai ai îndoieli? Să nu uiţi asta niciodată, să mă iubeşti...
    Pentru ca în clipele următoare, lumina acestei priviri să se schimbe, sub puterea unui ghid contrariu, la fel de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună îl descoperisem... Crezi că dacă suntem căsătoriţi nu mai ai nicio grijă?
    Atenţie, nimic nu e sigur, orice se poate întâmpla, gândul deja îmi zboară, n-o să ştii niciodată la ce... Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire şi nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înţeleg nici una, nici alta.
    De astă dată însă îşi reveni imediat, se acoperi cu mişcări sigure şi mă întrebă:
    - Zici că mă iubeşti?
    - Bineînţeles! răspunsei.
    - Bineînţeles? Ce mincinos! spuse cu o indignare resemnată în glas şi sigură pe ea, semn că nu exista răspuns la revelaţia pe care o avusese şi n-avea chef să audă şi de la mine cuvinte.
     Nici nu le pronunţai. Mă dădui jos din pat şi mă retrasei în biroul meu, neliniştit că nici cînd o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. Mincinos? Ei bine, gândii, vom despuia viaţa noastră de orice farmec al comunicării, prin cuvinte sau orice altceva.
    Dacă totul poate fi numit minciună, ne vom strădui ca totul să nu mai însemne nimic, chiar dacă un adevăr ne-ar năuci cu lumina lui orbitoare.....

                                                                         VII

                                                  Veni în sfârşit într-o zi şi aşteptata reformă a învăţământului. Catedra de filozofia culturii al cărei şef fusese atâţia ani marele poet şi filozof se desfiinţa şi toţi care predau la ea fură daţi afară. Roşu Decebal fu numit prodecan în locul unuia de la Estetică, care fu pensionat. De la Litere, facultatea (care căpătă altă denumire, de filologie) aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist şi Ion Micu, care devenise profesor şi fu numit şef de catedră în locul celui pensionat. La istoria filozofiei rămase şeful catedrei şi cu mine, cei doi cu care vrusesem să mă împrietenesc şi care cultivaseră pe omul neînsemnat fură daţi şi ei afară, dar, aşa cum am spus, cu cântec, prin demascare în şedinţă pentru mentalitate burgheză şi cosmopolitism, demascare condusă cu senzaţional apetit inchizitorial de către decanul nostru, Vaintrub, titularul catedrei de marxism.
    Cei doi puşi pe liber erau eminenţi tineri, dar, cum spune Ion Micu despre ei, "ştiau prea multe".
    Mă trezii râzând de această cinică remarcă (râserăm amândoi vârtos şi îndelung, eu făcând hă, hă, hă, el zgâltâindu-şi burta), fără să-mi dau seama cât de adânc operase în conştiinţa mea marea discuţie pe care o avusesem cu el în acea zi memorabilă: mă bucurai că aceia o păţiseră şi mă bucuram că eu am rămas, uitând de hotărârea mea de atunci de a părăsi universitatea şi de a preda copiilor abecedarul...
    Nu fusese cazul, întâi că la catedra noastră se făcea totuşi filozofie, chiar dacă era împărţită în două mari categorii, materialistă şi idealistă. Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o eroare care trebuia combătută, trebuia luptat împotriva ei. Da, dar până să lupţi întâi o învăţai, ceea ce era esenţial. Studentul inteligent putea să-şi dea singur seama dacă era cazul sau nu s-o combată, să lupte împotriva ei, dacă era propriu filozofiei în general şi celei idealiste în special să fie considerată una justă şi alta o primejdie. Desigur, unii mari filozofi materialişti au putut fi ignoraţi şi chiar interzişi sub presiunea bisericii.
    Casa lui Rousseau a fost lovită cu pietre şi numai fuga l-a salvat de une letire de cachet. Dar şi Socrate a băut cucuta, fără să fie un materialist, deşi a fost acuzat că neagă existenţa zeilor. Giordano Bruno a fost ars pe rug, e adevărat, dar enciclopediştii au dus o viaţă aproape mondenă.
    Cutare tiran grec se irita de un filozof silindu-l să fugă, dar pentru că era tiran şi nu pentru orientarea lui filozofică.
    Studenţii aflau toate acestea şi puteau judeca - şi aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucând rolul diavolului între mici materialişti ca Feuerbach şi mari idealişti ca Spinoza. Şi apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totuşi putea fi predat fără să lupţi împotriva lui.
    Faptul că trebuia "răsturnat cu capul în jos'" era o vorbă goală. Cum să-l răstorni?! Ascendentul lui Ion Micu asupra mea reveni.
    Cum era de prevăzut, în locul celor daţi afara fură numiţi inşi fără pregătire, un adevărat dezastru. Nu citiseră decât Anti-Duhring (dar nu şi pe Duhring), Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky (dar nu şi pe Kautsky) etc. Unul singur era mai informat, fost puericultor cu o experienţă interesantă în psihologia copiilor, dar şi a părinţilor, şi cu care mă împrietenii. Era un marxist conştient de limitele lui, dornic să şi le înlăture şi îl invitam pe la mine şi îi împrumutam cărţi.
    Discret, încercă să mă determine să intru în partid (era păcat, zise el, ca un om ai cărui părinţi sunt muncitori să aibă ezitări şi îndoieli; nu aveam nici ezitări şi nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai cu grijă să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăcere, cu interes, fiindcă descopeream în el un inocent şi un om curat, pasionat de ideea de revoluţie prin care treceam. Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins; în cele din urmă îi răspunsei că nu sunt de acord politiceşte vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea înţeleasă.
    E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămână ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, şi nu un concept politic, care poate incita la îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Orice abuz poate fi justificat invocând această idee. Bineînţeles că există necesitate care trebuie înţeleasă, dar mai întâi trebuie s-o înţelegi în mod liber şi, al doilea, dacă n-o înţeleg nu înseamnă că mi-am pierdut libertatea.
    După părerea mea naţionalizarea fabricilor şi uzinelor, minelor şi petrolului, pădurilor şi a mijloacelor de transport mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici un ţăran să circule liber cu câţiva saci de cereale?
    - Pentru că, zise Ben Alexandru, căci aşa îl chema pe colegul meu, toate acestea nasc capitalism, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă...
    - Nu fi naiv cu lozincile astea! Şi ce dacă nasc?
    - Mulţi vor fugi în direcţia asta, atraşi de un câştig mai mare decât al unui muncitor sau funcţionar, zise el.
    - Ei şi? Întâi că astăzi câştigurile pot fi controlate şi echilibrate prin impozite. Pieţele pot avea un mercurial, restaurantele preţuri controlate de stat. Astea sunt fleacuri, inconveniente mici faţă de avantaje mari. Nu văd necesitatea etatizării acestor mici activităţi individuale, când dispunem de enormele bogăţii produse de marile uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă într-o sticlă, încât, vezi... Şi mai sunt şi altele...
    Dar nu i le-am mai spus care....

                                                                          VIII

                                                       În ziua când avură loc schimbările în Universitate mă dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa împreună şi să trecem în revistă evenimentul. Uitasem ceea ce îi spusesem eu însumi Matildei, că orice s-ar întâmpla între noi, masa e sfântă.
    Eram atât de bucuros că rămăsesem la catedra mea, încât uitai şi să-i dau măcar un telefon. Dar când venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu puţin interes relatarea mea şi seara puse masa cu grijă.
    - Sunt bucuroasă, zise, că n-ai păţit nimic. Dar trebuia să mă chemi şi pe mine să iau masa cu tine şi cu prietenul tău. De ce nu mi-l prezinţi? Invită-l duminică, sau în altă zi, cu nevasta, la noi la masă să-l cunosc şi eu. Văd că ţii la ei, adăugă cu o ironie care mi se păru afectuoasă, adică înţelegea să ai un prieten, dar chiar să uiţi din pricina lui că ai şi o nevastă şi să nu-i dai măcar un telefon?
    Aşa deci? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin urmare neglijată? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se întimplase mie în ziua aceea, pur şi simplu uitasem de ea şi îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum vroia să-l cunoască, să vadă pentru cine o făcusem.
    Îl invitai deci pe Ion Micu şi pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă câteva clipe înainte de a-mi răspunde, şi zise:
    - Cu plăcere.
    Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă: de ce n-o făcusem până acum? Fiindcă eu fusesem invitat la el după ce se recăsătorise, de cel puţin trei ori. E drept că nu-mi spusese "veniţi", adică eu şi Matilda, ci vino. Dar tot atât de adevărat era şi faptul că, fără să-mi dau seama de ce, nu-i vorbisem niciodată de Matilda, în timp ce el venea totdeauna la braserie cu Clara, soţia lui încă studentă. De ce deci nu veneam şi eu cu Matilda sau să-i invit la noi? Şi de ce o făceam tocmai acum?
    Veniră îmbrăcaţi de vizită (deşi Ion Micu era în general neglijent îmbrăcat). Şi cu flori. Matilda deschise ochii mari când o văzu pe Clara
    - Vai, ce duduie drăguţă! exclamă în toiul unei mari încântări care nu ştiu cât era de sinceră, avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în orice caz, de mult o duduie.
    Şi o mângâie pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cei puţin deplasat.
    - Nu e duduie, e nevastă-mea, zise Ion Micu între ironie şi naivitate simulată în timp ce Clara roşea.
    - Dar ce importanţă are? exclamă Matilda cu o uimire exagerată. Duduie e un cuvânt moldovinesc, adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc, şi care se evită să se spună unei fete care nu e foarte drăguţă şi nu e aşa de tinerică. Nu poţi să-i spui unei cucoane, aşa grasă şi bătrână, duduie. La noi se mai spune şi domniţă!
    Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie: să-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea? Şi cum indecizia era la el rară, mă simţii jenat.
    Ne aşezarăm în fotolii şi acest sentiment se accentua în cele câteva minute cât mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregătească masa: încântarea, care n-o părăsea (şi care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor.
    Ion Micu se ridică şi o luă spre biroul meu, care avea uşile larg deschise; înţelesei: vroia să-mi vadă cărţile. Se uită îndelung cercetând fiecare raft, se aplecă şi se uită şi la cel de jos: nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, şi mă întrebă:
    - Mi-o împrumuţi şi mie? E în româneşte, cum de-ai făcut rost de ea? Am avut-o şi eu, e o excelentă traducere dar mi-a pierit din casă, deşi o dădusem la legat... Şi râse, adăugând: n-a pierit cât am stat la puşcărie, a avut grijă mama să-mi găsesc cărţile aşa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă şi părinţii mei s-au mutat.
    - Cunosc şi eu, zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui.
    - Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu eşti în stare să vâri cu mâna ta un vagon de lemne în pivniţă, nu eşti mare lucru în ochii lor, deşi din cărţile alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadixesc să le şteargă de praf din când în când, trăiesc şi îşi mai cumpără şi rochii.
    - Ce vorbiţi acolo? zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor când aud că sunt vorbite de rău (consideră că nu sunt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversaţie). Ei, domnule Micu, cu o soţie atât de fermecătoare eşti aşa misogin?
    Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei şi nu pentru că îi făcuse să-i dispară din  bibliotecă Etica.
    Dar Matilda n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totuşi, vedea singură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi aşa de misogin la simpla vedere. Cu toata acestea la masă mi se păru că ea avea dreptate: nu se vorbeşte într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politeţe pentru stăpâna casei. Mai târziu, când relaţiile devin familiare şi dacă gazda are destul spirit să facă la rândul ei consideraţii nu prea măgulitoare pentru bărbaţi, subiectul poate distra pe toată lumea.
    Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, făcute nu ştiu cum, în orice caz atât de bune încât Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifra imediat:
    -  ..Cine mai doreşte, să spună, zise ea.
    - Eu, zisei.
    - Eu nu, zise Micu cu o lipsă de ostentaţie simulată.
    - Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească şi să moară, se sesiză Clara sugerÂnd că bărbatul ei mai are şi alte ciudăţenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză.
    - Dar dumneata mai vrei? zise Matilda.
    - Eu mor după ele, răspunse Clara.
    - Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei, zise Micu.
    - Nu există moarte neveşnică, zise Matilda, care după felul cum replică se vedea ca nu cunoştea ridicola gândire a lui Vlahuţă. Pe urmă fiţi liniştit, mai adăugă în timp ce se îndepărta spre bucătărie, ciupercile au fost gătite de dimineaţă, am mâncat eu din ele şi n-am murit.
    - I-am explicat şi eu că există proba furculiţei de argint, zise Clara, dar nu l-am convins.
    - Cu toată proba furculiţei, zise Micu, mulţi au murit. Cunosc un caz, reluă el când Matilda se întoarse, erau doi prieteni şi unul îl invită pe celălalt la masă. După câteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui şi agonicul, simţind că moare, îi zise "...Scumpul meu prieten, eu mă duc, dar am sufletul încărcat... Ştii, atunci când ţi-a ars casa... eu i-am dat foc... Şi când ai primit lovitura aceea la bursă de ai dat faliment şi ai rămas sărac... eu ţi-am dat-o... Şi, ştii... ştii o scumpe prieten, cât de greu mi-e încărcată conştiinţa... Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ţi-o, nu te sfii... Da, e să-ţi spun. Şi fetiţa aceea pe care o ai şi o iubeşti atât de mult... făcută... e făcută cu mine... Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori liniştit, şi îl bate uşor pe umeri, eu ţi-am servit ciuperci otrăvite la masă..."
    Şi Micu nu mai aşteptă să râdem noi, râse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai râdem. Dar cine ştie? Dacă noi n-am fi râs?
    - Bravo, domnule Micu, zise Matilda. Aşa, va să zică, v-aţi gândit că o să vă otrăvesc!
    - Mai ştii? îşi continuă Micu ideea, terminându-şi totuşi ciupercile, odată un frizer în timp ce rădea un client, a întors briciul şi harşti! i-a tăiat ăluia beregata.
    Aici Matilda izbucni în râs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schiţă nici măcar un surâs. Arăta foarte grav şi chiar sumbru.
    - Şi în Şeherezada, continuă el, există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se serveşte peşte, dar în timp ce mâncau, stăpâna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă şi începe să-i îndese la peşti pe gât... Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume... Când colo, nu era vorba de nicio glumă, i-a îndesat la peşti pe beregată până l-a omorât. Şi nu era vorba de ucidere ca să-l jefuiască, călătorul era un biet prăpădit.
    - Formidabil, zise Matilda şi eu tot peşte am pregătit pentru felul următor. Ia vedeţi, domnule Micu! Fiţi atent!
    Şi într-adevăr aduse un uriaş crap, rumenit şi cu un sos galben şi garnisit cu ciuperci şi legume.
    - E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecând cu poftă. Nu-i mai păsa de ciupercile, pe care le mesteca preocupat, savurându-le de data asta. Ne daţi şi nouă reţeta?
    - Reţeta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă: crap mare, sos de legume şi untdelemn, legume şi ciuperci şi... la cuptor... Cine vă ţine menajul, mai zise ea, duduia ştie să gătească?
    - Ştie şi ea ce ştiu şi eu, zise Micu, un ceai, o omletă... Noroc că şi maică-sa şi mama au ele grijă, o săptămână una, o săptămână alta... spuse cu o calmă simpatie.
    Înţelesei: nu-i făcea niciun reproş, ai fi zis, dimpotrivă, că ţinea la ea tocmai pentru asta, că nu ştia... O proteja...
    - O să înveţe, zise Matilda. nimeni nu s-a născut învăţat.
    - Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniştită aplecat asupra peştelui. Învaţă sanscrita. Or, asta o să dureze până la adânci bătrâneţe.
    - Nu i se pare verosimil să înveţe cineva sanscrita, zise Clara cu un surâs fermecător.
    Şi nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreaţă, dar simţii un adânc regret că între mine şi Matilda nu se ţesuseră aceste fire nevăzute, sensibile şi luminoase ca nişte raze, cum se ţesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decât prin cuvinte. Erau firele înţelegerii, care sporesc forţa morală a unui bărbat, şi care între mine şi Matilda se destrămau îndată ce prindeau consistenţă.
    Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuţie între Matilda şi prietenul meu.
    - Şi de ce credeţi dumneavoastră, doamnă, zise el, că e aşa de rău să fii misogin?
    Matilda nu răspunse îndată, iar eu gândii: femeile pot fi urâte, dar nu dispreţuite...
    - Domnule Micu, zise Matilda, bărbaţii n-au inventat, la adresa femeilor, un cuvânt asemănător.
    - Ba da, răspunse Micu, se zice misandră, dar Matilda nu auzi, surzenie care eu ştiam ce înseamnă.: încordare a gândirii, pentru a domina discuţia!
    - Fiindcă noi nu ne facem din bărbaţi un ideal, ca pe urmă să fim dezamăgite şi să devenim... ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin misoginism...
    - De aceea, zise Micu, aţi devenit feministe?
    Matilda iarăşi nu răspunse îndată, ceea ce era uimitor la ea, a cărei spontaneitate făcea orice discuţie liniştită de idei aproape imposibilă, alunecând rapid spre ciocnire, îmi plăcu această a doua pauză de gândire pe care şi-o luă, era semnul că se stăpânea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gând care i-ar fi venit în minte.
    Iar eu reflectai paralel: fiindcă de-atâtea milenii am obosit să vă tot iubim noi cele dintâi şi să întreţinem apoi flacăra! Trebuie să devenim cu adevărat egali.
    - Feminismul e o prostie, zise Matilda, de mult nu mai există inegalitate între bărbat şi femeie, cel puţin de pe vremea reginei Elisabeta sau a Ecaterinei a doua a Rusiei.
    - Va să zică la nivel de regine şi împărătese?! se prefăcu Micu mirat.
    - Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon.
    - Dar Napoleon, doamnă, dispreţuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stael.
    - Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mânăstire, pe Josephine, deşi ştia că ea îl înşeală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa când o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face.
    - Adică? zise Micu...
    - Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare fără să fie mai grav pedepsită decât un bărbat!
    - Aoleo! se sperie Micu.
    - ..Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze. În privinţa asta, de când o femeie poate să-şi câştige şi singură existenţa, chiar că ultima dependenţă a dispărut.
    - A dispărut, zic zău lui Dumnezeu, răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoş Rostogan, de unde înţelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză.  Şi totuşi, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, şi femeile nu-şi fac, cum pretindeţi? Trebuie să vă spun ca nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoastră, George Sand, cette terrible vache a ecrire, cum îi spunea Nietszche, marea feministă a secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sunt măcar clare, din motive biologice, nu poţi să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimentul că e indignată că trebuie să desfacă picioarele şi să stea cu faţa în sus... Devenim misogini din pricina celor cărora, dimpotrivă, le place prea mult să facă acest lucru, fără să fie curve. Ele sunt cele periculoase şi tocmai despre ele ne facem un ideal. Puteţi să-mi explicaţi cum reuşesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele să ne încurajeze şi apoi, hop, nu le mai interesează nimic?
    - Aşa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are farmec, în timp ce femeia e plină, şi farmecele ei îl zăpăcesc, pentru că ea poate să le şi joace, iubeşte, să zicem, puţin, dar dă ochii peste cap ca şi când ar muri de iubire, şi atunci când ea nu mai vrea să joace comedia, gata, le monsiour începe să dispreţuiască femeile.
    Aşa deci, gândii, cei doi ani cât m-ai vrăjit cu farmecele tale au fost o comedie? Şi comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit?
    - Da, zise Micu, destăinuirile dumneavoastră, venind de la o femeie, au toate şansele să fie foarte adevărate, vreau să spun să conţină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta superioritatea! Noi n-avem farmec, suntem nişte pari care nu ne însufleţim decât în clipa când o femeie, cum aţi spus, dă ochii peste cap şi rămânem năuciţi când vă retrageţi armele de seducţie. Dar asta nu se numeşte înşelătorie? În asta ar consta deci superioritatea, că faceţi doar jocul naturii pentru a atrage masculul şi a avea copii? Or, după mine, omul trebuie să fie superior altfel decât înşelând să-şi depăşească natura, fie şi pentru simplul motiv că odată copiii făcuţi, viaţa devine cam searbădă, pentru că creşterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea "acel farmec simţ", care poate suplini absenţa copiilor chiar dacă suferinţa de a nu-i avea n-ar lipsi, însă copii poţi vedea la tot pasul şi să-i şi iubeşti, şi suferinţa să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e transmisibilă.
    - Înşelătoria nu e conştientă, zise deodată Matilda.
    - Cum adică, se miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu e ceva conştient?
    - Nu, zise Matilda, aşa e ea, o face în mod natural.
    - Da, şi când nu-i mai dă, când comedia încetează, tot nu e ceva conştient? Măcar atunci?
    - Nu, nici atunci.
    Piciorul lui Micu începu să bâţâie, stingea ţigare de la ţigare.
    Palmele Matildei dădeau semne că se vor strânge.
    Alarmă!
    - Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de cafea. Am uitat să-ţi spun, mai fă-i lui una...
    - Da, confirmă el, tot aşa, cu foarte puţin zahăr. Vă mulţumesc, sărut mâna.
    Matilda se ridică brusc contrariată de intervenţia mea, totuşi zise:
    - Mai vrea cineva?
    - Eu, nu, spusei.
    Clara clătină din cap, nici ea nu vroia. Uitasem de vin, turnai în pahare.
    - Frumos apartament, zise Clara, câtă chirie plătiţi?
    - Nu plătim, e proprietatea Matildei.
    - Şi n-a fost naţionalizată casa?
    - Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol.
    - Şi este?
    - Cam este!
    - Şi nu v-a băgat pe nimeni?
    Râsei:
    - Încă nu! Dar Matilda o să nască peste trei luni şi vom fi trei, sperăm să ne lase în pace.
    - La noi a trimis spaţiul locativ pe unul... Ion l-a dat afară şi noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt; stăm înghesuiţi, dar cel puţin nu trăim cu cine ştie ce beţiv în casă, ţi-nchipui ce dezastru!
    - Chiar şi ţie, Ioane, au vrut să-ţi bage pe cineva? zisei.
    - Bineînţeles! Am fost la primul-secretar şi i-am explicat că n-am decât două camere şi un hol şi că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al cărei specific e s-o efectuezi în singurătate; s-a scărpinat la ceafă: înţeleg, zice, dar ce e de făcut? Până punem pe picioare o industrie de construcţii de locuinţe, n-avem încotro, trebuie să limităm spaţiul locativ. Dar înainte, zic! cum de putea lumea trăi cu cât spaţiu vroia? Au năvălit ţăranii, zice. E un fenomen mondial. Şi în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o excepţie? Ba da, dar ce fac cu ţăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici! De ce l-aţi chemat, zic, acolo la ţară e tot atât de important, dacă n-avem de mâncare, n-o să roadem, în loc de carne, fontă la grătar.
    A început să râdă.
    - O justă linie între agricultură şi industrie e aşa de greu de urmat? Industria e mai rentabilă, zice, şi la chestia asta n-am mai avut ce să-i răspund. Şi, zic, ar cântări aşa de mult în acest uriaş proces o biată cameră pentru un profesor universitar? Câţi suntem noi, ăştia, oamenii de cultură! Câteva sute. Sunt mai mulţi, zice. Vin pe urmă şi medicii, şi profesorii secundari, şi arhitecţii, şi inginerii... Toţi ăştia, zic, nu lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveţi şi dumneavoastră vreo rudă, vreo soră? Am părinţi, zic, atunci, zice, băgaţi părinţii... E tot ce-a putut face pentru mine.
    Matilda adusese de mult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discuţia întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situaţie când unul singur acaparează atenţia celorlalţi, siliţi la tăcere. Cât lipsise ea putuse şi Clara să spună câteva fraze.
    Era o fată odihnitoare, care ştia să asculte şi era plină de farmec când te gândeai că, deşi frumoasă (o frumuseţe îndelung şlefuită şi conştientă că între oameni superiori cochetăria şi credinţa femeii frumoase că ar fi irezistibilă nu ţineau), niciun gest, niciun cuvânt nu trădau că trebuia crezută pe cuvânt sau pe temperament.
    Asculta, dar gândea. Şi când vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce ştia ea despre bărbatu-său, dar simţeam că un gând al lui, când vorbea, îi era adresat şi ei, neînţeles pentru ceilalţi, ca doi oameni care ştiu mai multe decât cei care îi ascultă. Nu i-am văzut de pildă niciodată dând semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gândul acela secret pe care el i-l adresa şi modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l dezvăluie erau semnul superior unei mângâieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreţi în voce, unei priviri revelatoare, adesea neştiute de cei ce se iubesc.
    Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atât întregul cât şi detaliul n-aveau niciun cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrâneţea nu le va strica, ci doar le va da o uşoară patină. Fiind vie şi nu rece, atât de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o dorinţă pură de a o mângâia şi era pentru mine o mare bucurie când îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decât să mă întrebe de chirie sau de alte lucruri obişnuite, cum făcuse mai înainte.
    Tocmai vroia să spună ceva, dar Matilda, ca să-şi mascheze brutalitatea dorinţei de a continua discuţia întreruptă, începu deodată să cânte şi cu o tandreţe grea îşi puse mâna pe umărul meu şi îl strânse:
    - Ti-biaaa, davai, nu ştiu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar şi mândră că era... Moi muj, stârlei, cacoi, ocin karaşo!
    Cu sugestia că iubirea e singura noastră şansă pe pământ şi ea se afla în posesia acestei şanse ultime. Fiasco total! De mult nu mai auzisem acest tibia, care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine: când ţi ceea ce e net ridicol în ceea ce face fiinţa iubită se învăluie în lumina tandreţii şi surâzi de copilăriile ei.
    Dar acum mâna ei pe umărul meu şi acest cântec erau o amintire târzie... aş fi acceptat orbit ridicolul cântecului dacă această mână s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu şi când eram singuri.
    Clara renunţă la ceea ce ar fi vrut să spună şi expresia chipului ei se instală cu timiditate în aşteptare ca şi când ar fi plouat, iar Micu începu să clipească cu un efort de adaptare.
    Dar Matilda se opri deodată şi atacă:
    - Şi de ce credeţi dumneavoastră, domnule Micu, că totul e conştient şi că conştientul nu e amestecat cu subconştientul? Chiar aşa, tot ce faceţi dumneavoastră e conştient şi mai ales e mai bine ce faceţi conştient decât ceea ce e dictat de subconştient?
    - Doamnă, zise Micu, recunosc... subconştientul e mai bătrân şi că îi datorăm marile noastre intuiţii, dar dumneavoastră uitaţi că numai conştientul, mai precis, inteligenţa lucidă este aceea care poate să recunoască meritul marilor intuiţii...
    Avântul Matildei se opri ca în faţa unui obstacol de netrecut. Rămase câteva clipe perplexă (în loc să fi  urmat, ca la început, calea reflecţiei), apoi se decise şi, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-l ocoli
    - E perfidia inteligenţei, de a-şi atribui un merit, zise ea cu o extremă încântare. Şi oamenii nu-şi dau seama că inteligenţa, gândirea lor conştientă, e mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de viaţă, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostreţe de apărare...
    - Ostreţe, reflectă Micu fără mirare. Şi de ce nu, doamnă? Viaţa nu e blândă cu noi! De ce am avea încredere în ea? Ostreţele astea ne îngăduie clipe de răgaz, până ce măreaţa viaţa nu vine să ne dea un brânci în mormânt, să facem loc la alţii. Ostreţele astea sunt o mare cucerire a fiinţei umane.
    - Ba nu, strigă Matilda, aceste ostreţe te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii de pe cer, apele, pădurile, păsările pământului, oamenii... sufletul oamenilor aşa cum sunt ei cu adevărat, nu speriaţi, ispitiţi de iluzia pe care le-o oferă inteligenţa... Sufletul omului mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim l-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am râde toţi de ceea ce ne-a făcut odată să fim atât de crispaţi şi atât de laşi...
    Şi tam-ta, rara, tam-ta rara pe aceeaşi temă, cu un partis-pris din ce în ce în ce mai accentuat şi mai fastidios. Reieşea, oricum, că interlocutorul ei era un ins speriat de viaţă, un laş, dacă se încredea în valorile inteligenţei. Şi nu cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care erau spuse, trufaş şi intolerant.
    Până la urmă se lăsă o tăcere, după ce Matilda, fără a fi obosit, observă la celălalt că n-avea de gând să mai răspundă. Între soţ şi soţie circulă atunci gândul comun şi secret.
    - Mergem? zise Clara.
    Nu, ghicii din tăcerea prietenului meu. Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă insistă, semn că nu ţinea să respecte convenienţele, când de la început până la sfârşit fusese rău primită:
    - Ştii, îi zise hotărâtă, că ai de scris articolul pentru...
    Şi spuse numele unei cunoscute reviste literare din Bucureşti. Atunci el stinse ţigarea şi se ridică având aerul că, deşi ar mai fi dorit să stea... Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă că va jigni (avea în faţă pe cineva rezistent, superior jignirilor):
    - Doamnă, zise, ştiţi, ostreţele... N-aveam încotro!
    Şi numai râsul sincer, spontan şi într-adevăr fără urme de resentiment, puternic şi nepăsător al Matildei, mai salvă această despărţire care ar fi putut deveni penibilă....

                                                              IX

                                - Crezi că nu se observă că-ţi place bleaga aia? zise Matilda după ce rămăsesem singuri.
    - Văd, zisei, că nu vrei să infirmi ce se spune, că abia pleacă musafirii şi gazdele încep să-i bârfească.
..................................................................................