Cel mai iubit dintre pământeni 2, Marin Preda

...................................................................................
                                                    2.

                      Reîntâlnirea cu părinţii mă tulbură însă şi amorţirea mi se accentuă ca o stranie reacţie de apărare. Mama nu se întrebase dacă sunt sau nu vinovat (copilul ei rămânea nevinovat orice-ar fi făcut), rea era doar nenorocirea, cum ar fi boala şi moartea sau infirmitatea pe viaţă.
    Or, ea mă vedea întreg şi, uitându-se la mine cu mâna la gură (gestul ei) şi uitând de lacrimile care îi curgeau pe obraji, mă întrebă.:
    - Eşti sănătos, mamă?
    Îi răspunsei, afectând o veselie, că sunt pe deplin sănătos. Dacă a fost rău acolo unde m-au trimis.
    - A fost rău, îi răspunsei hotărât, dar a trecut.
    Tata însă nu se putu stăpâni să nu mă lovească. Ştia că n-o să mai fiu profesor (probabil de la Matilda).
    - Ce-o să faci tu acuma? mă întrebă aproape indignat. Am trudit cu tine să înveţi carte şi acuma or să te trimită pe vreun şantier, să dai cu lopata.
    Părea sigur de ceea ce spunea, de unde înţelesei că alţii avuseseră grijă să-i smulgă orice iluzie, cu brutalitatea oamenilor simpli, care consideră că prezentul e dat pentru totdeauna şi că, odată căzut, nu te mai ridici, inconştienţi, ca animalele, se cred la adăpost, gândind: cine vrea să fie mare ajunge tot mic (admiţând în sinea lor că numai din lumea celor mari ies şi rămân oameni mari, deşi trăiau acum nişte vremuri când tocmai ei, cei mici şi obscuri, erau chemaţi să se considere "conducători", clasa conducătoare; nu credeau deci în această lozincă, pe care o citeau zilnic pe pereţii uzinelor în care munceau?).
    - Tată, îi spusei, mă aşteptam să-mi spui că a munci cu lopata nu e o ruşine şi că tot ce există s-a făcut cu lopata şi târnăcopul şi că nu e vina mea că învăţând carte n-o să-i mai pot învăţa la rândul meu pe alţii.
    Nu-l înduioşai.
    - Mie să-mi spui ce prostie ai făcut, fiindcă degeaba nu te-au arestat ei, zise cu un glas aproape de furie, nu împotriva mea, dar nici împotriva celor care mă arestaseră, nici el nu ştia împotriva cui, nici măcar împotriva soartei, fiindcă asta ar fi însemnat să aibă o idee despre soartă, cum avea mama, şi să gândeaseă simplu, bine că a trecut şi n-a fost mai rău.
    Nu, era rău, şi cel mai aproape de învinuit era tot cel care fusese lovit. Amorţii, gura mi se încleştă, nu-i răspunsei, o sărutai pe mama şi plecai.
    Starea lui de spirit se strecură însă în sufletul meu ca o realitate inexorabilă de care nimeni n-avea de gând să mă elibereze, căci înţelesei că oamenii cu care muncea el acolo în uzină, chiar şi prietenii, gândeau astfel, şi el, tatăl meu, nu era deosebit de ei, deşi în cauză era propriul său fiu.
    Ion Micu avu însă o reacţie atât de spontan stranie, încât o uitai repede pe-a tatălui meu. Îi dădui un telefon, şi nu schimbarăm decât câteva cuvinte.
    - Alo, Ioane?, spusei.
    - Cine e?, zise el.
    - Petrini!, îi răspunsei.
    - Petrini!? se miră. Care Petrini?
    - Victor Petrini!
    Urmă o tăcere. Repetai că sunt eu, Petrini, prietenul lui, ce, m-a uitat, acest nume nu-i mai spune nimic?
    - Ba da, zise şi tăcu iar.
    - Ei, zisei, ce-ţi spune?
    Şi avui eu însumi o reacţie pe care începusem să mi-o cunosc, un fel de euforie bruscă, de veselie, când aveam revelaţia instantanee a unui adevăr. Ion Micu era mirat... Nu surprins, nu bucuros că îmi auzea glasul, ci mirat... că eram liber.
    După această mirare a lui ar fi trebuit să fiu încă acolo. Da, încă... în orice caz pentru multă vreme. Cât de multă? Ehe, cine ştie cât...
    - Ei, repetai, ce-ţi spune în auz numele de Petrini?
    - Multe!, zise, de astă dată cu un glas care se prefăcea că nu e rece şi străin.
    - Aşa, va să zică, râsei eu din nou, multe?! Bravo, mă Ioane, bine, Ioane, repetai, ca şi când aşi fi vrut să-l consolez eu pe el, în orice caz să-i confirm, sau mai degrabă să-i spulber temerea că aş vrea cumva să-l văd şi să mai mergem ca odinioară la braserie. Adio braserie, eu sunt mai departe la închisoare, bine, bine, şi închisei eu telefonul, tot aşa, cu grijă pentru el să nu se simtă prost că nu mai vroia să se vadă cu mine şi nici telefon să nu-i mai dau...
    Vaintrub însă îşi arătă şi surpriza, şi bucuria.
    - Petrini?! exclamă el. Ai scăpat?
    - Da, zisei, am scăpat.
    - Şi ce faci acum?
    - Ce să fac, stau.
    - Vino pe la mine!
    - Când?
    - Cum când, acum, imediat!...
    Mă bătu pe umăr, pe spinare, gata să mă îmbrăţişeze. Eu însă nu-l încurajai, dar ei îşi întârzie mâna pe braţul meu, pe care mi-l strângea, contemplându-mă să vadă parcă dacă sunt întreg... Avui un surâs...
    - Ce faceţi, dom' profesor? Cum e cu reforma învăţământului? spusei ironic, aşezându-mă într-un fotoliu, ca şi când am fi continuat simplu acea discuţie de la botez când fusesem atât de neliniştit.
    Ironia mi-era adresată mie însumi, care ştiam că nu voi mai fi printre ei la facultate să mai am astfel de temeri. Gata, adio facultate!
    - A fost un zvon care nu s-a confirmat, zise el, s-au făcut totuşi unele schimbări în sensul în care discutam atunci, referitor la învăţământul elementar şi la licee. În Universitate, aproape nimic, adică nimic esenţial, doar schimbarea unor denumiri de titluri... Doctorat, aspirant, cinci ani în loc de patru, lucruri de acest gen. Şi s-au mai desfiinţat câteva catedre, de pildă, la noi, estetica, logica şi psihologia.
    - Logica era mai demult scoasă, zisei.
    - A, da? Aşa e!
    De unde dedusei că în mintea lui eu lipsisem de foarte multă vreme, parcă de-un deceniu. Intensitate grozavă în trăirea timpului, de unde senzaţia că trei ani făceau cât zece.
    - Deci Ben Alexandru nu mai e?
    - Ben Alexandru?! A da, nu mai e, a plecat...
    - Şi istoria filozofiei?
    - S-a mai micşorat, dar catedra a rămas... Şi ce faci tu acuma, unde lucrezi?
    - O să lucrez la o bibliotecă...
    - Foarte bine, sper să nu abandonezi filozofia... Cândva, mai târziu, o să fii reintegrat, e părerea mea, când se va termina acest proces numit luptă de clasă, aţâţată artificial. Eşti băiat tânăr, ai timp să aştepţi... Dar fii prudent, abandonează acum scrisul, fiindcă ai văzut, caietele acelea... Ai risca, oricând te poţi pomeni cu o percheziţie, şi atunci va fi foarte rău... Ţi-a spus soţia că eu am făcut un referat pozitiv; totuşi n-au ţinut seama de el.
    Îi spusei că nu din pricina caietelor fusesem în fond condamnat...
    - Aveţi dreptate, zisei, şi întâlnirea se încheie astfel.
    - Mai dă-mi un telefon, zise Vaintrub, mai stăm de vorbă....

                                                           IX

                                   Nu scăpam însă de o stare de melancolie deşi Matilda mă iubea acum ca altădată.
    Din sentimentul că sunt în plină înflorire rămăsese doar o pură idee: ştiam că sunt tânăr, dar mă simţeam bătrân, asemeni bunicului, pe care îl vizitai şi îl găsii plictisit şi furios...
    Nu mă întrebă nimic, nu-l interesa ceea ce mi se întâmplase, nu-l interesa decât ceea ce i se întâmpla lui.
    - Ce e, bunicule, ce ai? Eşti cumva bolnav?
    - Nu, zise el, n-am nimic, da' mă Victore, ce rost o fi având viaţa asta pe pământ?
    - Îţi spun eu, bunicule, rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti.
    - Ei, uite, eu trăiesc, dar nu mai am nici o bucurie.
    - De ce, zic, ai trăit, ai crescut atâtea fete, le-ai măritat, ai nepoţi şi chiar şi o strănepoată, pe Silvia mea. Ţi-nchipui cum se simt cei care n-au pe nimeni şi i-a prins bătrâneţea singuri.
    - Tu-le muma în cur, zise el enervat, nu-mi pasă mie de ei, îmi pasă de mine...
    Avea dreptate, şi eu trăiam şi eram tânăr, nu ca el, dar acea vrană, acel cep din care ţâşneau înainte din fiinţa mea, ca dintr-un butoi cu vin, bucuriile, ori fuseseră astupate, ori butoiul era gol. Ar fi trebuit atunci să fiu insensibil şi nepăsător, dar nu eram.
    Dimineaţa mă sculam cu o senzaţie de chin fără nume, care stârnea în mine o furie dureroasă, aproape insuportabilă (mă culcam târziu, să-mi ţin cât mai mult spiritul treaz, să evit aceste rele dimineţi). Cum deschideam ochii, suferinţa era şi ea prezentă undeva în maţe, nedorită de mine şi a cărei cauză scăpa gândirii mele.
    Era regretul adânc că nu mă voi mai urca niciodată la catedră şi să văd aţintiţi asupra mea ochii studenţilor încărcaţi de o superbă curiozitate şi simpatie pentru mine? Nu! Îmi părea stinsă această bucurie...
    Că nu voi mai ajunge în ţara mea să gândesc liber fără să risc din nou închisoarea? Nu, fiindcă în adâncurile conştiinţei mele eram convins că această anomalie nu va fi acceptată pentru multă vreme de către poporul din care făceam parte.
    Viaţa mea cu Matilda fusese cumva atât de greu fisurată încât în ciuda faptului că acum ea mă iubea ca la început când ne cunoscuserăm, fisura nu se lipea şi îmi dădea această durere adâncă pe care eu vroiam s-o ignor, dar nu mă ignora ea pe mine?
    Neîncrederea ascunsă, care se insinuase în sufletul meu, că sentimentele ei pentru mine se pot retrage brusc după o acumulare absurdă de aversiune, şi ura să reapară cu violenţă? Da, mă gândeam la acest lucru, dar eram pregătit, sau mai bine zis resemnat că va fi inevitabil, asta îmi e soarta, şi aveam speranţa că această acumulare să dureze cât mai mult, şi poate, cu anii, să ducă la izbucniri din ce în ce mai rare. Iar dacă nu, despărţirea. Nu eram nici primul şi nici ultimul care eşua în întemeierea unei familii.
    Poate toate acestea la un loc iradiau în adâncul fiinţei mele şi, înlăturate prin gândire, se refugiau în maţe şi sileau gândul să trăiască suferinţa? Desigur... Parcă eram un leu pe care vânătorul îl împuşcase şi el ştia acest lucru pentru că simţea în fiinţa lui puternică o inexorabilă sfâşiere. Se punea cu botul pe labe, îşi întindea burta la pământ şi îl pândea cu privirea crăpată pe vânătorul care trăsese în el (şi care îl credea mort), pentru ultimul salt, când îl va ucide înainte de a muri el însuşi.
    Astfel stăteam eu dimineţile în pat, cu ura la pândă, dar vânătorii mei nu se apropiau şi nici nu ştiam cine sunt şi nici nu mă simţeam atins de moarte.
    În minele de plumb de la Baia-Sprie omorâsem pe unul, fiindcă îl văzusem la faţă, îi suportasem ura, ne priviserăm ochi în ochi şi gândul uciderii se născuse în mine cu o forţă copleşitoare; când se împlinise, nicicând nu simţisem un sentiment atât de puternic de libertate, deşi ştiam bine că eram închis într-un lagăr şi silit să cobor în mină şi să muncesc din greu câte şaisprezece ore pe zi. Munca devenise infinit mai uşoară şi marii bolovani de minereu pe care trebuia să-i împing spre gura prin care cădeau în vagoneţi mi se părea că sunt nu din plumb, ci din pâslă. Chiar moartea în preajma căreia munceam clipă de clipă (căci oricând se puteau desprinde din bolta minei şi să te strivească, cum se şi desprinseseră şi striviseră pe unii dintre noi, bucăţi mari de pământ dislocate de pârâitul perforatoarelor) dădea clipelor o tensiune de înfrăţire cu această boltă, cum probabil se întâmplă în război, când se naşte un sentiment straniu de simpatie între bătaia inimii care aude şuieratul bombei şi bomba însăşi: că n-a căzut pe tine şi poate n-o să cadă niciodată.
    Tremuram de o laşitate dezgustătoare, dar după ce îl omorâi pe călăul meu, începui să privesc întunecata boltă cu sfidare. În fiecare zi, înaintând în galerii după ce artificierii îşi puneau dinamita, scormoneam bolta cu lopeţile până dădeam de rocă dură, dar uneori înaintând în aceste galerii părăsite de pe vremea lui Franz Iosif dădeam de bolte înalte, la care nu puteam ajunge. Erau cele periculoase. Dar nu-mi mai păsa de ele...
    Uneori gândul la felul cum îmi lichidasem eu torţionarul venea ca un balsam peste suferinţa mea fără nume care îmi chinuia dimineţile. Îmi aminteam scene, cele mai multe comice, de genul celor cu cosorul lui Moceanu, care fusese inventat de Moceanu. La intrarea în galerie, treceam prin faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi tremuram de frig, un gardian, căruia trebuia să-i spunem ce număr suntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram numere). Şi nu ştiam ce îl apuca pe gardian când i se spuneau numere care treceau de o mie, de pildă 1.003, cum era al meu, începea să urle, ieşea afară şi începea să ne care la pumni în figură şi lovituri cu bocancul în fluierele picioarelor, cu înjurături de o mare inventivitate.
    Am înţeles repede, însă, că individul nu ştia să scrie astfel de numere, şi unul dintre noi ne scăpă de furia turbată a acestui semianalfabet, pronunţând nu o mie trei, ci zece, zero trei.
    - Păi aşa, futu-vă mama voastră de reacţionari, zise gardianul, şi de-atunci încetară şi accesele lui de violenţă.
    Deţinutul, după ce începe să-şi cunoască bine paznicii, se descurcă pe urmă bine cu ei... Nu mi-ar fi trecut prin cap să ghicesc din ce pricină îşi ieşea ăsta din pepeni... Dar unul din noi, mai vechi, avusese inspiraţia...
    Intrând în lagărul din apropierea minelor avui surpriza să constat că înăuntru era cald, că la masă pâinea era la discreţie şi că în fiecare zi aveam carne şi lapte, iar paturile aveau saltele şi pături (e drept, păturile erau scorţoase şi vechi, puţeau a sudoare de cal, dar erau totuşi pături). În cel în care fusesem băgat eu şi poetul eram câteva sute. În altele, mai mulţi.
    Mi se luase costumul meu civil şi mi se dăduse unul vărgat, şi în locul căciulii, o bonetă. Deşi fusesem prevenit (vezi, mi se spusese, că liftul ăla nu seamănă cu cel dintr-un bloc, e puţin mai rapid), totuşi crezui că leşin când deodată se smulse din nemişcare şi mă pomenii în întuneric. Ala fusese un glumeţ când se exprimase zicând că "e puţin mai rapid". Pur şi simplu se prăbuşi în adâncuri cu o viteză de cădere ai fi zis liberă, dar nu era departe de aşa ceva, şi când se opri, buf!
    Dacă n-am fi fost înghesuiţi ca sardelele, aş fi căzut şi eu lat pe jos şi mi-aş fi spart capul. Astfel de lifturi lăsase moştenire Franz Iosif şi nimeni nu le înlocuise de-atunci.
    Munca, jos, în subterană, mi se păru suportabilă, numai praful negru începu să mă supere. Îţi intra în ochi, în urechi, îl trăgeai pe nas, îţi năclăia capul ras, îţi intra în haine şi în piele, printre picioare, în găoază... Ca în orice lagăr, din zece deţinuţi unul era turnător... Mi se spuse acest lucru tot aşa, cât sosii... Iar peste ei un şef, care era tot atât de puternic ca şi comandantul lagărului, dacă nu chiar mai puternic, căci într-o zi, când veni în inspecţie un colonel de la Bucureşti, cu el stătu de vorbă, în văzul nostru (fu însoţit de el peste tot), şi nu cu comandantul oficial.
    Ca să-l distreze pe colonel şi să ne arate nouă cât e el de bine văzut, se legă de un deţinut care de la Auschwitz nimerise la Baia-Sprie.
    - Mă, Grunfeld, ia spune, ce cauţi tu, mă, aici? Cum, tu, care ai fost la Auschwitz, să nimereşti printre reacţionarii ăştia, aceşti duşmani înrăiţi ai poporului? Cum, mă, printre criminali de război, tocmai tu, care ai fost victima lor?
    Grunfeld tăcea, dar ăsta continua să-l ia peste picior în acelaşi stil.
    - Oliver Grunfeld, mare pacoste a căzut peste tine, în timp ce alţii au pensii şi funcţii de conducere, tu ai aterizat aici, să-ţi rămână ciolanele prin galerii. Ce-ai făcut, Grunfeld, spune-ne şi nouă, uite, domnul colonel e chiar curios...
    Şi deodată Grunfeld izbucni piţigăiat, cu un puternic accent:
    - Ce-am făcut? Mă întrebi ce-am făcut? Am făcut, acolo la Auschwitz, ce faci tu acuma aici! Asta am făcut!... Tot aşa, am fost şef, capo, turnător ca şi tine şi o să ai soarta mea într-o zi şi tu care îl iei pe Grunfeld peste picior când or veni americanii să te judece...
    Senzaţie, mare eveniment printre deţinuţi, cineva, chiar dacă Grunfeld, dăduse glas gândurilor lor secrete, că or să vină ei americanii... Colonelul se cără repede, însoţit de umbra lui, care nu mai avu chef să-i mai spună ceva lui Grunfeld.
    Într-o zi se întâmplă însă în lagăr ceva, şi situaţia noastră de-acum deveni, în amintire, idilică faţă de cea care urmă. Tocmai aceşti turnători, datorită poziţiei lor privilegiate în lagăr, organizară o evadare care le reuşi: făcură rost de alimente, de arme şi muniţie, de haine civile şi, cu complicitatea unui gardian, fugiră într-o noapte. Se dădu însă imediat alarma şi din dormitoarele noastre începu să se audă un puternic duduit de motoare. Ne uitam pe fereastră să ghicim ce-o fi. Cineva, un fost ministru naiv şi cu imaginaţia bântuită de fantasmele speranţei, lansă presupunerea care apoi deveni la alţii certitudine, că sunt americanii care au venit să ne elibereze...
    În recluziune luciditatea şi simţul realităţii pot slăbi în aşa măsură, încât cel mai mic eveniment neobişnuit capătă proporţii nemăsurate... Dar numaidecât surveni dezamăgirea: nu erau americanii, ci maşinile lagărului. Evadaţii fură prinşi chiar în noaptea aceea, numai unul scăpă şi ajunse până la Bucureşti, dar fu prins acolo... A doua zi toţi fură încărcaţi într-un camion şi dispărură din lagăr. Unde îi trimitea? Gardenii lansară zvonul că au fost toţi împuşcaţi, în realitate, cum aflarăm mai târziu, au fost împrăştiaţi prin alte închisori şi lagăre, unde au devenit cumpliţi torţionari, înaintaţi deci în grad sub ameninţarea reală că dacă nu vor dori să execute ceea ce li se cerea, vor fi executaţi pentru evadarea de la Baia-Sprie.
    Iar la noi, regimul se înrăutăţi, nu ni se mai dădu pâine la discreţie, ci doar un kilogram pe zi, laptele fu suprimat cu totul, iar carnea, doar de două ori pe lună.
    Gardienii deveniră brutali, începură să ne scoale noaptea din somn şi să ne culce prin curtea lagărului ore întregi. Culcat! Sculat! Culcat, sculat, şi tot astfel până venea ora coborârii în mină, unde urma să munceşti zece şi uneori şaisprezece ore. Pentru cel mai mic murmur, carcera, desculţ şi fără manta. Câţiva mai bătrâni făcură pneumonii şi muriră. Credeam că e vorba doar de un val de represiune, ca să ne înveţe minte să nu mai evadăm, dar brutalităţile continuau şi chinuit de nesomn şi de aceste culcări care mă trimiteau istovit în mină, într-o noapte rămăsei în picioare, refuzai să mă mai culc...
    Câţiva mă imitară.
    Gardianul se apropie de mine, mi se uită în ochi şi rânji:
    - Culcat!
    Rămăsei în picioare.
    - Culcat!, urlă, dar nu mă culcai.
    Era un individ diform, strâmb, urât şi mic de statură. Numai ochii, sub lumina galbenă a becurilor din stâlpi, exprimau parcă o bucurie prin care ai fi putut crede că te poţi întâlni cu un om şi să-i reaminteşti că şi tu eşti unul, chiar dacă, vinovat sau nu, te aflai acolo să ispăşeşti o pedeapsă. El chiar surâse:
    - La carceră!
    În carceră fiecare gândea în felul său. Unii îşi spuneau (cei mai mulţi) că trebuie să se mişte, să nu îngheţe şi să moară. Eu, dimpotrivă, îmi spusei că mişcarea degajă energie şi că după un anumit timp oboseşti tot mişcându-te şi abia după aceea organismul nu se mai poate apăra împotriva frigului.
    Mă făcui deci covrig, îmi strânsei braţele la piept, îmi pusei capul pe genunchi şi adormii lipit de scândura, care mi se păru caldă, a acestei invenţii menite să elimine pe cei care odată închişi mai vroiau să rămână oameni şi să reacţioneze ca fiinţe umane. Instinctiv îmi lipeam pe rând de scîndura carcerei acea parte a corpului care simţea mai tare frigul, când umerii, când coastele, când şalele, dar mai mult spinarea, unde ştiam că sunt plămînii... restul putea să mai îngheţe... picioarele, de pildă, tălpile goale, simţeam că ard după ce mai întâi deveniseră reci ca un sloi. Noroc că nu bătea vântul, era un sfârşit de februarie cu zăpadă care se topea, era umed, dar frigul iernii se mai domolise....
    Mă trezii având senzaţia că o dihanie deschisese uşa şi se uita la mine. În curte era linişte, culcările încetaseră. Cât să fi dormit? Câteva minute sau câteva ore? Eram amorţit de frig, dar nu mă simţeam rău, eram rece, dar numai pe dinafară, şi câteva clipe mă stăpîni acea stare de frăgezime pe care ţi-o dă odihna după o trudă grea. Mă ridicai în picioare şi atunci distinsei prin întuneric figura gardianului care mă băgase la carceră.
    Vocea cu care mi se adresă mi se păru duioasă:
    - Cum e, o mie trei? Ei, e bine la carceră?
    - Nu e bine, îi răspunsei, cu speranţa pe care glasul său mă făcea s-o întrevăd, că de-aia venise la mine, să-mi dea drumul şi să mă duc în dormitor.
    El ridică atunci ceva negru pe care îl ţinuse ascuns la spate şi îl apropie încet de tâmpla mea. Era un vătrai.
    - Uite, mă, o mie trei, aici, uite aici ar trebui să te lovesc (cu aceeaşi voce dulce, cu acea bucurie curată cu care vrei să dăruieşti ceva unei persoane pe care o iubeşti, şi mă lovi de câteva ori în tâmplă, dar uşurel, cu gingăşie, să nu mă doară). Ei, înţelegi? continuă el vârându-mi de astă dată vătraiul sub nas, pe care mi-l puse apoi pe gură.
    Cu partea lui îndoită, cu ciocul cu care răscolea jarul în sobă şi îmi împinse capul tot uşurel, dar ferm, de scândura carcerei.
    - Aici, uite aici, ar trebui să te lovesc, repetă el, şi repetă şi figura, ciocănindu-mi iarăşi tâmpla.
    După care închise uşa, trase zăvorul şi îi auzii paşii îndepărtându-se.
    Nu mai putui dormi. Mă copleşi întâi o mare mâhnire. Ce-avea ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce stătuse probabil la gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia lui? La muiere şi la copii, la fraţi şi la surori? Nu, stând cu vătraiul în mână şi răscolind focul, se gândise la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, până ce gândul i se distilase şi se făcuse esenţă de gând, rupt, detaşat de vreo pornire turbure, până ce descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, până la simpatia umană trezită de limpedea lui revelaţie: Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea.
    Eu aveam alt cap deci nu al lui şi atunci luase vătraiul în mână şi venise să-mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi aceleaşi corpuri, mâna e mână, piciorul picior, stomacul face aceeaşi digestie, pe cur ies aceleaşi excremente. Capetele sunt diferite! Şi de ce să fie?! Îi trezisem simpatia pentru această profundă descoperire pe care existenţa mea i-o pricinuise? Eu nu eram bătrân, să presupună că am fost fie general, fie ministru sau alt fost mare stăpân al acestei lumi.
    Eram deci o enigmă contemporană, nu cu mult mai tânăr decât el. Şi lăcaşul acestei enigme era capul.
    Enigmă?! Ce enigmă?
    Într-al său nu era nici una şi nici într-al altora şi, slavă Domnului, cunoscuse şi el destulă lume. Şi aversiunea lui turbure se limpezise, aversiunea lui ancestrală pentru astfel de capete devenise clară şi distinctă. Şi glasul lui suav îmi stăruia în auz:
    - Uite, mă, o mie trei, aici, uite-aici ar trebui să te lovesc!
    Mâhnirea mi se îngrămădi în gât. Omul ăsta putea fi prieten cu tatăl meu, putea fi unul dintre cei pe care îi văzusem prima oară la o manifestaţie şi care îmi trezise cu putere sentimentul de solidaritate cu speranţa de pe chipurile lor într-o lume mai bună. Pe urmă unul din acea mulţime fusese făcut gardian, şi o incredibilă ştiinţă de a pedepsi se născuse în el. Altul securist...
    Îmi aminteam acolo în carceră cu câtă abilitate încercau anchetatorii să mă facă să recunosc ceea ce nu făcusem, cum îşi alternau rolurile, unul era blând şi cinic ("bine, îmi spunea, nu recunoşti acum, şi se uita la ceas, o să recunoşti mâine dimineaţă la patru, n-o să recunoşti la patru, o să recunoşti la zece, n-o să recunoşti la zece, o să recunoşti peste trei zile, sau peste trei luni, sau peste zece ani, e timp, nu ne grăbim..."), altul mă înjura în mod ordinar de mamă, mă ţinea în picioare opt ore, în timp ce el mânca sandviciuri, bea cafele, fuma, după ce în prealabil avusese grijă să nu mi se dea să mănânc în ziua aceea, şi râgâia, se scobea în măsele şi mă asigura că singura mea şansă e să recunosc, să fiu condamnat, să ispăşesc pedeapsa şi să scap... să mă orientez în direcţia asta, fiindcă nu exista alta, şi atunci toate acestea, celulă, interogatoriu, nopţi nedormite, or să înceteze.
    Altul mi-a spus la un moment dat cu sinceritate:
    - Mă Petrini, tu oi fi crezând că noi suntem nişte tâmpiţi, că nu ştim că tu de fapt n-ai făcut nimic, dar ce nu înţelegi tu e faptul că ne eşti mai necesar aici decât afară.
    De unde reieşea că ăsta avea sentimentul net că ei stăpâneau lumea şi că ei decideau cine era necesar afară şi cine înăuntru, o împărţiseră, această lume şi domneau peste ea în toată voia...
    Ăsta însă, cu vătraiul lui şi tonalităţile lui gingaşe, nu ştiu de ce, mă prinsese descoperit. El nu trăia într-un joc complicat de smulgere a unei recunoaşteri, ca aceia care mă trimiseseră aici, şi în faţa cărora spiritul meu se putea mobiliza, el era un om simplu, şi iată ce vroia să-mi facă el mie... să mă lovească în cap, da, descoperise locul... Nu, nu pentru că era gardian avusese el această revelaţie... Aşa, ca om, trăind pe acest pământ şi având timp să coboare în el însuşi, se descoperise pe sine prin alţii...
    Cum mă chircisem iar, vrând să adorm cu fruntea pe genunchi, mâhnirea împrăştiată în toată fiinţa mea deveni deodată agresivă şi izbucnii în hohote de plâns simţind că mă înec, în timp ce gândirea îşi torcea mai departe firul, străină parcă de suferinţa mea. Da, avusese dreptate Ion Micu, aveam şi eu ce pierde în închisoare, aveam de ce mă teme. Nu convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adânci, că lumea mi-e prietenă şi că floarea gândirii mele ar putea fi de folos cuiva.
    Ceea ce spusese el în acea mare discuţie de la braserie îmi sunase atunci prea abstract, dar el ştiuse ce spune şi de aceea acceptase o clipă de umilinţă, numai să nu mai trăiască încă o dată ceea ce trăiam şi eu acum...
    Zguduirea, şocul mâhnirii încetă apoi după asalturi repetate, în care suferinţa atingea creasta înaltă a eliberării, eliminând, ca pe-un microb periculos, duioşia abjectă a stârpiturii umane, gardianul care crezusem o clipă că venise să-mi dea drumul să mă duc în dormitor şi să dorm cu ceilalţi. Printre crăpăturile scândurii zării lumina răsăritului şi curând auzii goarna care suna deşteptarea.
    Un gardian veni şi îmi dădu drumul, alergai să mă îmbrac şi să mănânc, apoi coborârăm în întunericul minei. Seara, mă dezbrăcai şi căzui într-un somn asemănător plumbului pe care îl dislocam din galerii, dar o mână mă zgâlţii şi mă smulse din el: la carceră! Era acelaşi gardian din seara trecută.
    Încercai să-mi arunc pe umeri mantaua şi să-mi vâr picioarele în bocanci: nu, fără manta şi bocanci! În cămaşă şi desculţ.
    În carceră simţii primejdia: ăsta spusese ieri, ciocănindu-mi tâmpla cu vătraiul, că acolo ar trebui să mă lovească. Ar trebui, asta însemna că nu putea, dar mă putea lichida vârându-mă seară de seară între cele patru scânduri ale carcerii, obţinând acelaşi rezultat.
    "Ei bine, îmi spusei, cu o hotărâre mai rece decât frigul care mă învălui, n-o să mor, dar în schimb o să te omor eu pe tine. Dacă nu cumva mi-e scris să mor totuşi eu şi tu să trăieşti şi să înfloreşti mai departe. Să vedem!"
    Dimineaţa îmi vârâi capul în ghişeul bucătăriei şi şoptii:
    - Boca, vreau să-ţi spun ceva!
    Boca ăsta îmi aruncase de câteva ori priviri de simpatie, scurte, ca nişte fulgerări.
    - Boca, îi spusei, dă-mi puloverul tău.
    - De ce?
    - Un gardian vrea să mă omoare, mă bagă la carceră noaptea dezbrăcat.
    - Bine, zise.
    Şi îmi aruncă puloverul de pe el. Îl trăsei pe piele, îmi închisei la gât cămaşa de puşcăriaş să nu se vadă şi seara nu mă mai culcai.
    Gardianul veni şi timp de cinci zile petrecui nopţile în carceră. Ar fi trebuit să mă curăţ şi m-aş fi curăţat dacă gardianului i-ar fi trecut prin cap să-mi descheie cămaşa. În a şasea zi îl zării în galerii cu lampa de carbid în mână. Înţelesei: intra cu noi într-o tură de şapte zile. Îmi fu uşor să-l urmăresc după mersul său crăcănat şi mai ales după coincidenţa stranie dintre intenţiile mele şi mişcările paşilor săi: se plasa unde nu trebuie, în apropierea fântânilor prin care rostogoleam jos minereul: sigur, el trebuia să supravegheze eficienţa muncii, să aibă satisfacţia trudei noastre crezând în acelaşi timp că prin acea gaură ţinea contactul cu cei de jos, oameni liberi ca şi el, care duceau mai de parte vagoneţii. O pauză.
    Dispărui dintre sutele de umbre, pe care nimeni nu le mai putea urmări şi rătăcii spre ţinta mea, o lampă de carbid plasată undeva în stânga, care mă aştepta. O lăsasem pe-a mea în urmă, pitită într-un colţ... Trecui prin întuneric şi brusc zării poziţia şoldie de stăpân a omului meu.
    Ţinea un picior ridicat pe un bolovan de minereu şi mâna cu lampa în sus, să vadă ce se întâmpla de survenise această pauză, această tăcere de adâncuri în care el nu mai era nimic.
    Trecui pe lângă această umbră şi trebăluii dând scândurile la o parte; se puneau totdeauna deasupra peste gaură după o rostogolire de minereu, să nu nimerească vreunul din noi în ea, cum nimerise unul şi se făcuse jos zob. Mă retrăsei prin spatele lui şi deodată, cu o lovitură de picior, îi stinsei lampa.
    - Să nu-ţi fie frică de gardieni, mi se spusese încă de la început, dacă ai vreunul care te ameninţă, pândeşte-l în mină, stinge-i lampa!
    - Ei, ce mai faci? îi şoptii apucându-l de gât şi astupându-i gura cu palma. Duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?
    Şi îi eliberai gura şi îl lăsai să respire. Dar nu câteva clipe, ci până îşi veni în fire.
    - Ştii cine sunt, îi şoptii mai departe, ai pus tu ochii pe unul pe care n-ai avut curajul să-l omori cu vătraiul, ai ales calea legală (ţie îţi plac legile!), carcera, ei, ce vină ai tu? Tu nu i-ai făcut nimic, câţi nu stau la carcere? Că pe urmă unii mor, parcă tu ai inventat pedeapsa asta? Nu mă dezamăgi, spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară rău că te omor!
    Şi el îmi spuse gâfâind, gata să mă dezarmeze, cu un glas de o halucinantă omenie:
    - Dom' şef, iartă-mă, n-am vrut să-ţi fac nimic...
    - Ei da, te cred, îi şoptii şi eu înfiorat, o să am remuşcări, şi îl aruncai cu o violenţă şi un instinct sigur în dreapta mea, unde ştiam că se rostogolesc bolovanii de plumb împinşi de braţele noastre.
    Sigur, el nu vrusese să-mi facă nimic, totul fusese un joc al spiritului, nici el nu dormise în seara aceea şi venise să comunice cu mine, să-mi destăinuie un mare secret: şi el gândea, şi pe el îl vizitase ideea, şi el simţise izolarea celor care se trezesc singuri în univers, aici, acum... gândesc în lume, cine mă poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la el... şi venise cu vătraiul în mână. Acest vătrai îi era străin, ce însemna un vătrai?
    Nimic, un obiect, un instrument cu care intensifici focul, cu care răscoleşti lemnele să ardă mai bine... Nici măcar nu mă grăbii să-mi caut felinarul uitat într-un colţ: ştiam că o să-l găsesc şi îl şi găsii după bâjbâieli care nu mirară pe nimeni. Doar întru târziu cineva drăcui că nu s-au pus la loc scândurile după ultima rostogolire de minereu, un maistru civil, ai cărui ochi se holbară de câteva ori spre noi auzind jos răcnete...
    Dar aceste jumătăţi de priviri, prinse în fulgerări scurte de propria-i lampă, erau dinainte resemnate: Te pomeneşti că a căzut cineva... mai bine ar fi fost să se îngroape în ea Franz Iosif, decât să-l trimită pe el dracu să exploateze o asemenea porcărie... Bă, ce e acolo? Dar abia seara aflarăm: căzuse un gardian între vagoneţi... A murit? Tăcere. Nu ni se spuse că n-a murit...
    Numai Boca se aşeză cu coatele pe ghişeul bucătăriei şi mototoli în mână puloverul pe care i-l înapoiai.
    - Nu mai ai nevoie de el?
    - Nu, îi spusei.
    - Cum a fost în mină?
    Şi se holbă la mine ca şi maistrul civil pe marginea puţului, dar nemişcat, cu mult alb în privire, gânditor, odihnit şi gras. Însă o clipă neliniştit... el făcea şi dădea de mâncare, dar oamenii se omorau aici unii pe alţii...
    Când mă întorsei să mă uit în urmă, în aceeaşi clipă el îşi retrase capul şi ghişeul rămase gol....

                                                                      X

                                                Făceam lungi plimbări cu fetiţa în braţe în timp ce Matilda lipsea, şi numai micuţul ei corp fragil lipit de inima mea îmi împrăştia bizara melancolie cu stările ei agresive care îmi sfâşiau maţele.
    Cărţile pe care le iubisem nu mă mai atrăgeau. Abia aveam puterea să nu-i învinuiesc pe cei care le scriseseră de insignifianţa spiritului şi a filozofiei în faţa istoriei brutale şi nepăsătoare a oamenilor. O nostalgie ascuţită după adâncurile din care mă întorsesem începu să revie în amintirile mele din mină.
    Acolo spiritul meu nu fusese chinuit decât o dată, de acel gardian, acum, în libertate, simţeam acest chin zilnic şi, ce era mai rău, nu vedeam ce ar trebui să fac să scap de gheara care îmi sfâşia fiinţa. În carceră putusem să pâng, eliberându-mi sufletul de tandreţea umană, ca să pot desigur, să-mi apăr apoi viaţa cu sânge rece. Acum inima mi-era îngheţată.
    Într-o zi Matilda se întoarse acasă târziu, pe la ora cinci, şi cu un chip întunecat.
    Rămăsei nepăsător, mă aşteptam să se întâmple curând şi acest lucru. La masă îmi spuse fără cruţare:
    - Tu de ce stai toată ziua şi nu faci nimic? Ce e cu postul tău de bibliotecar?
    Tăcui. Cu postul de bibliotecar nu făcusem nimic. Din cinci în cinci zile îi telefonam activistului Vătămanu şi de fiecare dată el îmi răspundea extrem de binevoitor şi prietenos:
    - Încă n-am nimic, tovarăşul Victor (aşa îmi spunea, pe numele meu mic). Trebuie să mai aşteptăm. Mai caută-mă!
    Trecuseră astfel trei luni, venise primăvara şi nu se găsise nicăieri un astfel de post liber.
    - Trebuia să presezi, zise Matilda, dacă nu la o bibliotecă, în altă parte. Acum e prea târziu!
    - De ce?
    - Mircea a plecat, a fost numit secretar al CC. Azi am aflat, l-am căutat la lelefon eu, să-l rog să-ţi găsească un post, nu neapărat bibliotecar, parcă aş fi avut o presimţire că trebuie să intervin... "Tovarăşul Mircea nu mai lucrează la noi, n-aţi citit ziarele? mi-a răspuns secretara lui, care mă cunoştea. Nu mai e, tovarăşă Matilda..." Am închis şi mi-am aruncat ochii pe Scânteia. Acuma cine să ne mai sprijine? Ia dă-i un telefon acestui Vătămatul!
    Mă ridicai de la masă şi formai numărul. Activistul era la postul lui.
    - Nimic, tovarăşul Victor, spuse el cu un glas plin de entuziasm, parcă ar fi zis: am găsit! Îi spusei că în acest caz l-aş ruga să-mi găsească altceva şi, cînd va apărea un post liber la vreo bibliotecă...
    Urmă o tăcere...
    - Cam ce aţi dori dumneavoastră?
    - Un post de profesor sau de învăţător, riscai eu, crezând cu naivitate că odată Mircea plecat s-ar putea trece peste interdicţia...
    - Nu, tovarăşe Victor, nu se poate, spuse el tărăgănat, cu regret.
    - Păi de ce? continuai eu. Un fost asistent universitar nu poate preda şi el fizica şi matematicile, sau o limbă străină în vreun liceu? Sau cel puţin abecedarul?
    - Nu, zise el şi tăcu.
    Apoi deodată îmi spuse cu un glas de parcă îi părea rău că nu se gândise mai devreme, un glas plin de optimism pentru mine, o soluţie excelentă:
    - Tovarăşe Victor, de ce nu vă duceţi dumneavoastră la Braţele de muncă? Acolo ei au tot felul de posturi, pentru toate profesiunile, au o schemă exactă de necesităţi şi vă pot soluţiona foarte rapid. Eu sunt secretar cu propaganda. Am alte sarcini şi nu pot să ştiu bine ce au ei...
    Înţelesei că se debarasa de mine şi mi se păru firesc. Nemaiexistând şeful care îi încredinţase cazul meu, nici el nu mai era obligat să-l rezolve.
    La Braţele de muncă, gata, o soluţie plină de perspective.
    - Faceţi aşa, tovarăşe Victor, mai spuse el, şi daţi-mi pe urmă un telefon să-mi spuneţi cum aţi rezolvat.
    - Bine, tovarăşe Vătămanu, vă mulţumesc că aţi avut toată bunăvoinţa!
    - N-aveţi pentru ce! Vă urez succes!
    - Ah, strigă Matilda când auzi, trebuia să insişti şi să nu te încăpăţânezi la o bibliotecă, trebuia să te fi dus iar ia Mircea şi să-i spui că dacă nu sunt locuri de bibliotecar, să-ţi dea altceva. Acum ce-o să faci? La Braţele de muncă! Ăia or să te trimită să dai cu târnăcopul şi cum tu n-o să primeşti, ce-o să faci toată viaţa?
    - De unde ştii tu că n-o să primesc? Ba o să primesc bucuros, n-o să fie mai rău ca în mină! îi răspunsei cu un glas brutal. Dacă o să fie pentru toată viaţa, mai vedem. Am alte păreri despre viaţă!
    - Ce păreri? Ce valoare au părerile tale?, zise ea la fel de brutal.
    - Am părerea că viaţa mai oferă şi surprize, nu curge numai pe gustul unora, mai curge şi pe-al altora, se mai schimbă...
    - Vezi să nu se schimbe! În rău se schimbă, nu în bine!
    - Să zicem, dar mie tot n-o să-mi pese! Mai rău decât un târnăcop ce-o să fie? Am făcut muşchi de oţel în mină. Chiar mi-e dor să-i pun în mişcare!
    Astfel de cuvinte erau intolerabile pentru o femeie. Izbi cu şervetul în masă, îşi strânse pumnii îndârjiţi şi rosti:
    - Carte ai învăţat, din carte să trăieşti, indiferent cum. Cere, protestează, fă ceva, nu te lăuda cu muşchii tăi de oţel, descurcă-te! Bine, ai fost unde ai fost, înţeleg. Ţi-au trebuit câteva luni să te odihneşti, dar acum e timpul să ieşi din letargie. Nici măcar nu mai citeşti, nu mai scrii nimic, mi-a plăcut mai mult atunci când mi-ai tras una că am umblat în caietele tale. Scrie o carte marxistă! Studiază, lucrează... O să zici că n-o să ţi-o publice nimeni, scri-o tu întâi şi să fie foarte bună şi o să vezi atunci dacă ţi-o publică sau nu. Dacă ai încredere că viaţa e aşa cum zici că e, trebuie să fii pregătit, nu cu o carte, cu mai multe! Nu abia atunci, după ce-o să îmbătrâneşti, să te-apuci să le scrii. Atunci n-o să mai scrii nimic, or să vină alţii mai tineri care or să fie luaţi în seamă. Uite, marele poet şi filozof am auzit că lucrează, traduce, îşi scrie memoriile...
    - N-am niciun chef, zisei, să scriu o carte marxistă, încât schelăria construită de tine cade. Marxist a fost, ca să zic aşa, tot Marx şi el a spus tot, şi un adevărat gânditor nu poate accepta să culeagă fărâmiturile de la masa altuia...
    - Nici măcar nu e adevărat! zise Matilda furioasă. Nu mă pricep la filozofie, dar atâta lucru ştiu şi eu, că au fost grupuri de filozofi care au tratat cam aceleaşi idei. Spune tu singur un mare filozof şi dacă eşti sincer o să-mi numeri o grămadă care l-au urmat. Poftim, Socrate!
    - Da, aşa este, zisei, putem numi socratici o grămadă de filozofi, aşa în general, dar fiecare a întemeiat şcoli proprii de filozofie, nu s-au mulţumit să reia papagaliceşte conceptele lui. Aşa a fost şcoala megarică, şcoala cirenaică, şcoala cinică, fără să mai vorbim de giganţi ai gândirii filozofice ca Xenofon şi Aristotel. Dar Euclide? Da, socratici, dar, ăhă! gândirea lor nu se târa pe burtă în faţa gândirii lui, cu toate că Euclide, de pildă, în timpul tensiunii dintre Megara şi Atena, părăsea Megara în haine femeieşti şi se furişa în Atena să-l asculte pe Socrate. Ei şi? La rândul lor au avut şi ei discipoli, care nici ei nu pot fi confundaţi cu maestrul.
    - Deci am dreptate, zise Matilda, poţi foarte bine să fii marxist! Da, în sensul pe care îl propui tu, n-o să zică nimeni că eşti antimarxist, dacă porneşti de la el.
    - Ce naivă eşti!, zisei.
    - Lasă să fiu eu naivă şi tu să scrii! Mai târziu o să-mi dai dreptate. Ştiu, tu ai altceva în cap, ţi-am citit caietele, dar ideea ta că totul e spirit şi materia o aparenţă, un înveliş pe care spiritul şi-l creează, întâi că nu e nouă şi al doilea că (şi aici Matilda râse) asta vine în totala contradicţie cu marxismul, şi chiar că n-o să-ţi publice nimeni niciodată vreo carte bazată pe ideea asta.
    - Ba da, e nouă, fiindcă are în vedere ceea ce a descoperit ştiinţa în acest veac, şi nu ştiau idealiştii secolelor trecute. Ce este asta, materie? Masa asta la care stăm e un vid insondabil, în care zbârmie cu viteze halucinante electronii în jurul nucleelor. Şi crezi că asta e tot? Şi crezi că asta e materie?
    - Este, râse Matilda, până nu se face putregai. Pe urmă nu mai ştiu ce este, dar nu pot să cred că paharul ăsta din care beau apă e spirit...
    - O să scriu totuşi cartea mea şi o să-ţi dovedesc că da, dar n-o să fie aşa de simplu de înţeles...
    - În schimb o să fie destul de simplu să fii trimis iar de unde-ai venit, zise Matilda cu humor. Unde-ai dus caietele?
    - La bunicul, într-un dulap din pivniţă.

                                                                     XI

                                            Mă dusei totuşi chiar a doua zi dimineaţa la Braţele de muncă, deşi chipul posomorât al Matildei nu-mi prevestea nimic bun.
    Mă aşteptam să găsesc acolo, în preajma clădirii, o mulţime de oameni, cum văzusem în filmele străine. Nu era nimeni, eram singurul solicitant. Fui îndrumat într-un birou, unde mi se dădu să completez un formular şi un individ îmi puse câteva întrebări suplimentare, printre care şi aceea dacă am suferit condamnări.
    La rubrica "profesiunea'", scrisei fost asistent universitar, iar la aceea "unde aş dori să lucrez" spusei, deşi ştiam că e zadarnic, că la un liceu, şcoală normală, tehnică etc, numai şcoală să fie.
    - Mai adăugaţi ceva, zise funcţionarul, repartizările în învăţământ ţin de alte organe, secţia de învăţământ a sfatului popular, sau cu aprobarea ministerului.
    Adăugai: sau la o bibliotecă, la o casă de cultură, la un muzeu sau chiar funcţionar în vreo instituţie...
    - Veţi primi răspunsul acasă, în scris...
    Îl primii după trei zile. Începând de la data... deveneam salariat al Sfatului popular orăşenesc, să mă prezint imediat la serviciul numărul... tovarăşul Istrate, pentru perfectarea formelor de angajare. Mă prezentai de îndată.
    Istrate ăsta era un tinerel cu o înfăţişare plăcută şi meditativă, dar se uită la mine cu o privire parcă uluită când auzi cine am fost şi ce studii am.
    - Ăştia sunt nebuni, zise el. Am posturi libere la echipa de deratizare a oraşului. Primiţi un asemenea post?! mă întrebă el uluit. Probabil că e o greşeală, ia să vedem...
    Şi puse mâna pe telefon. Nu, nu era nicio greşeală. Şi începu să formuleze aceleaşi întrebări pe care aşi fi vrut să le formulez eu. Altceva nu mai găsiseră? E vorba de un profesor universitar... Da, a fost, dar oricum. Şi ce dacă a suferit condamnări... Nu i se poate găsi... într-o uzină, dispecer, sau funcţionar, undeva la poştă, la telefoane, la electricitate... Bine, deocamdată nu, dar în perspectivă... Nici în perspectivă!? Mai bine îl trimiteaţi pe un şantier, să se facă zidar, sau într-o uzină, să se califice la un strung!...
    Apoi închise, şi pe simpatica lui figură meditativă se aşternu o tăcere străină de mine. Apoi mă privi cu răceală şi îmi spuse:
    - Primiţi acest post? Mi s-a spus să vă comunic că, dacă refuzaţi, degeaba vă mai duceţi pe la ei. Cine refuză să primească un post nu mai are dreptul să se adreseze Braţelor de muncă, să se descurce singur...
    - Bine, zic, şi ce e asta, concret, deratizare, ce trebuie să fac?
    - Mergeţi şi deratizaţi la diferite adrese pe care o să vi le comunicăm noi...
    Era plictisit. Dacă tot nu primeam (şi cum aveam să primesc?), ce rost mai avea întrebarea?
    - Pot să viu mâine cu răspunsul?
    - Bineînţeles!
    Ieşii afară rătăcind spre casă, întârziai ici-colo să privesc un cuplu de îndrăgostiţi, sau bătrâni cu fălcile tremurând vegetând prin scuaruri. Aşadar, gândii, la deratizare! Şi eram stăpânit de o euforie ciudată, parcă jubilatoare. Surâdeam în sinea mea.
    Bietul Petrică, de care râsesem când îmi vorbise cu atâta patimă despre l'Avenir de l'intelligence! Viziunea lui şi a lui Maurras era idilică, nu la "coadă" aveam să fim puşi, ci jos de tot, la deratizare. Simţeam un fel de bucurie, era a orgoliului de a dispreţui până în adâncul fiinţei mele.
    Deratizare! O muncă utilă şi care promitea să fie amuzantă. Sau dacă nu munca în sine, oamenii cu care aveam să lucrez! Erau totuşi oameni. Aveam să-i cunosc, simţeam o vie curiozitate. Oricum era mai puţin rău decât ceea ce i se întâmplase celebrului doctor Athanasie Proca, de a cărui soartă nu mă înfiorasem când mi se relatase cu ani în urmă. Antonescian, după 23 August fusese arestat şi închis. I se dăduse drumul prin 48. Pasionat de meserie (fusese şef al unui spital construit cu banii lui), ceruse cu umilinţă să fie reprimit în el ca simplu sanitar, dar nu i se admisese. Se spunea că în închisoare salvase de la moarte un gardian cu un simplu cuţit de bucătărie şi cu sfoară ordinară, operându-l de ceva infecţios şi acut, până să vină salvarea, care ar fi ajuns prea târziu.
    - Domnilor, măcar felcer, lăsaţi-mă, n-o să fac niciun rău, o să fac numai bine!
    Nici vorbă! Îl făcuseră lănţar. Adică? Îl trimiseseră, şi el primise, să nu moară de foame, sau poate din aceeaşi trufie jubilatoare pe care o simţeam şi eu acum, să tragă cu lanţul căldări de căcat din haznalele oraşului.
    Oricum, aşa ceva n-aş fi primit, chit că ar fi trebuit să mor. Să ucid şobolani! Şobolanul e un animal urât de Dumnezeu fiindcă e trufaş. Cică ar fi mâncat anafura din biserică. Ştiam acest lucru de la mama. Da, era trufaş, mă atacase odată unul, când eram copil, şi nu uitasem îndrăzneala lui, chiţcăitul insolent cu o sugestie de gândire umană (căci numai oamenii pot fi insolenţi), ochii vii, inteligenţi şi bestiali.
    Mama îi omora, nu cu otravă, miroseau otrava, deşi era lipită de pâine, cu untură, ci cu făină uscată pusă într-o farfurie, amestecată cu gips. Pe-asta o mâncau şi gipsul se usca în ei şi crăpau, îi vedeam pe la colţurile casei morţi, cu burţile în sus.
    Odată stăteam în verandă şi citeam, când zărisem vreo cinci îndreptându-se spre fântână. Înaintau în ordine, în flanc câte unul. Ajunseseră lângă puţ şi începură să bea apă dintr-un vas mare pe care totdeauna mama avea grijă să-l umple pentru orătănii, apoi reveniră în acelaşi şir indian şi dispărură fără grabă; n-aveau frică, se pare că moartea nu-i speria.
    Ce-ar fi totuşi să scriu o carte şi să nu cad atât de jos? Dar ce carte puteam scrie în starea de spirit în care mă aflam? Doar o carte care s-o exprime, această stare de spirit.
    Schopenhauer se întreabă în Aforisme: ce reprezintă cineva? (un om!) Ce reprezentam eu, dacă acceptam să mă duc la deratizare?...
    Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo (nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere şi Stavroghin (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism!
    Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva puterii condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decât în moarte. La ce bun atunci totul? Priviţi chipul unui prunc înfăşat, şi o să vedeţi cum apare pe el suferinţa că i se paralizează astfel mişcările lui libere: trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă şi neputinţă. Şi el încă nu ştie nimic, dar mai târziu va fi silit să afle, începând din şcoală, trecând prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existenţă, că totul îl înlănţuie, ierarhia socială, nedreptăţile oricărei orânduiri, imperfecte de la natură, legile desvoltării economice, condiţiile de existenţă ale ţării sale în relaţie cu alte ţări, care adesea dau naştere la războaie, unde e trimis, el sau copiii lui, să lupte şi să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte, răscoale şi revoluţii, când vrea să nimicească toate acestea.
    Caracteristica sufletului uman e aspiraţia spre libertate, dar sensul vieţii tot nu-i apare cu limpezime: da, libertate totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruşi au numit asta "blestemata chestiune insolubilă". Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi, ca să-şi ascundă înfrângerea, îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume.
    Gogol preconiza, spre sfârşitul vieţii, cnutul pentru ţărani şi îndepărtarea de cultură. Da, spiritul i se turburase, era adevărat, se speriase de ceea ce descoperise, dar de ce spaima lui luase chiar această direcţie?
    Aş scrie într-adevăr cu mare fervoare o carte în acest sens, simţeam că o pot face... Dar, gândii, poate la bătrâneţe s-o scriu, când n-o să-mi mai pese de nimic şi s-o las moştenire Silviei, s-o publice ea sau copiii ei dacă o să mai intereseze atunci pe cineva un astfel de subiect. Deocamdată fusesem împins de sil spre nicevo, fusesem mai necesar înăuntru decât afară.
    Acum eram afară şi eram mai "necesar" la deratizare decât în oricare altă parte, şi în niciun caz în învăţământul de orice grad.
    Iată aşadar cum deveneam liber prin necesitatea înţeleasă!
    Desigur, Matilda, care deşi era membră de partid, avea un nivel teoretic foarte scăzut, n-avea să înţeleagă această "necesitate". Nu era, adică, atât de liberă.. Bineînţeles că nu-i voi spune nimic, iar dacă avea să afle, o să vedem atunci ce mai e de făcut.
    Şi a doua zi dimineaţa mă prezentai să-mi iau serviciul în primire.

                                                                      XII

                                                  Investirea fu simplă, fiindcă tinerelul, are dealtfel era mai bătrân ca mine cu zece ani, după ce mă prezentă celorlalţi mă investi şef, simplă formulă, nu avea pe schemă post de şef. Vrusese astfel să-şi arate simpatia pentru mine? Desigur!
    - Bă, le zise, atenţie aicea, v-am angajat un şef, să nu mai lucraţi aşa alandala, voi faceţi treaba şi el vă supraveghează să nu ardeţi gazul, cum mi s-a mai raportat...
    - Cine v-a mai raportat, dom'şef?, protestă cu tristeţe şi cu reproş un zbanghiu de ţigan, al cărui glas era, ai fi zis, topit de dezamăgire faţă de aceste învinuiri nedrepte.
    - Da' alaltăieri unde-ai fost de-ai lipsit?, zise "tinerelul"' rece şi indiferent.
    - Păi cum, dom' şef, nu v-am raportat că mi s-a îmbolnăvit nevasta?
    - S-a îmbolnăvit nevasta, nu te-ai îmbolnăvit tu, care te-ai dus pe urmă la bufetul "Tîmpa".
    - M-aţi văzut dumneavoastră?!, zise ţiganul cu o simulată voce jalnică.
    - Hai, bă, ia taci, i-o reteză tinerelul distrat. Ai fi în stare s-o ţii aşa până mâine dimineaţă, dă-te dracului, parcă ai fi regele Angliei, aşa te ofensezi.
    Unul din ei, care avusese la început un aer flegmatic şi vesel, păstră, auzind toate acestea, doar flegma, dar veselia îi pieri.
    - Ce-avem noi nevoie de şef, dom'şef? Urăsc şefii, zise el cu burta înainte şi cu aerul că el a fost şi vrea să rămână liber.
    Semăna cu un paing, aşa cum arăta, cu burta proeminentă şi cu picioarele care i se ghiceau subţiri prin acel joc prea liber al pantalonilor.
    - Urăşti şefii? zise tinerelul, şi îşi înfipse privirea în ochii celuilalt. Păi şi eu sunt şef! Mă urăşti şi pe mine?
    - Ei, nu pe dumneavoastră..., bolborosi paingul deodată înfuriat.
    - Păi aşa ai zis: şefii. Unde ţi-e logica? Vrei şi tu să spui ceva, dar nici tu nu ştii ce spui, continuă tinerelul, şi-şi flutură degetele la tâmplă: trebuie să fie aşa, în capul tău, o completă bulibăşeală! Nu degeaba te cheamă Bacaloglu: eşti turc, nu înţelegi un ordin? Echipa are acum un şef, gata, ce mai e de discutat în chestia asta? Sau vrei să dai tu ordine la sfatul popular?
    Stăteam în curte, eram vreo şapte inşi.
    - Vedeţi, zise tinerelul, şi spuse un nume de stradă şi un nume de instituţie, iar au apărut acolo şobolani, deşi nu e multă vreme de când s-a deratizat. Ori n-aţi deratizat bine, ori e vreo colonie ascunsă, chiar în clădire sau poate prin apropiere, vedeţi ce e şi lichidaţi-i. Se sperie funcţionarele, ţipă pe-acolo, înseamnă că trebuie să fie de-ăia marii, care atacă.
    - Gata, dom' şef, mergem acolo, zise ţiganul cu un sârg simulat, în spatele căruia se ghicea nepăsarea lui ancestrală pentru orice activitate care nu era în folosul lui direct.
    - Daţi-i drumul! Începeţi cu clădirea asta, şi dacă terminaţi vă întoarceţi şi o să plecaţi cu o maşină la uzina de tractoare, s-a semnalat acolo o colonie într-o secţie veche.
    - Mâine dimineaţă, dom' şef, zise ţiganul. Nu rezistăm.
    - Bine, daţi-i drumul!
    Pornirăm. Închisoarea mă învăţase să cunosc repede soiul de oameni dintr-un grup. Bacaloglu călca infatuat, cu capul pe spate, legănându-şi corpul, parcă într-adevăr ar fi fost regele, nu al Angliei, fiindcă englezii n-au o morgă de acest gen, şoldie, ci al vreunei ţări din acestea noi, bananiere, care trece în revistă o gardă de onoare străină.
    Nu se uita şi nu vorbea cu niciunul din ceilalţi, deşi avea un prieten, un uriaş care mergea alături de el şi îi spunea necontenit ceva. Uriaşul, povestind, avea o expresie parcă explozivă, în orice caz ai fi zis că fiinţa lui obscenă, cu un fund ca de muiere, care s-a îngrăşat peste măsură, părea tot timpul sub presiunea unei mari nevoi de a vorbi. Parcă ar fi mâncat zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca, nu alimente, ci cuvinte, un butoi întreg, şi acum le dădea drumul râgâind, din când în când behăind...
    Nu ştiu ce-i spunea paingului, în orice caz acela îşi permitea să surâdă cu gura lui ca o tăietură de buzunar şi din timp în timp să-l ia peste picior cu o voce cântată, afectînd avertismente neduse până la capăt...
    - ...domnuuu Calistrat... Vezi, domne, cum e cu chestia asta... Fii atent, domne, că e cu bubă în cap...
    - Aiurea! făcea uriaşul, bâl bab în bâzda mă-sii, şi în loc de cuvinte ţâşneau câteva clipe gâjâieli de râs care parcă îndată ce-i ieşeau afară din gâtlej, jjj, hî, jjj, el le aspira înapoi şi se îneca...
    Iar de mine se lipi un individ care părea să fie un famen, cu un ten de adolescent şi păr albit la tâmple, ai fi zis simpatic şi inocent, dacă gura şi ochii nu te-ar fi izbit prin ceva indefinibil murdar şi care, de îndată şi fără introducere, ca şi când ne-am fi cunoscut de mulţi ani, începu să-mi facă, vorbind tare, şi cu o pasiune rece şi indiferentă, teoria şobolanului.
    Aflai astfel în timpul drumului (după ce mai întâi ne oprirăm şi intrarăm într-un fel de garaj şi un ins ne deschise şi ne încărcarăm fiecare cu aparate numite vermorele, cu material de lipit crăpăturile şi încheieturile uşilor şi ferestrelor şi câteva scări) că şobolănimea nu trăieşte în dezordine, că se organizează acolo unde sunt condiţii, adică apă şi mâncare, în colonii şi pe clanuri, fiecare cu familia lui, soţ, soţie şi copii, şi că la maturizarea fetelor (aşa le numea famenul, fete) şeful de clan îşi omoară nevasta şi alege dintre tinerele copile pe cea mai drăguţă şi mai aptă în înmulţire şi reîncepe ciclul de reproducere. Pe urmă, după vreo zece-doisprezece ani şeful albeşte şi este şi el omorât de unul mai tânăr. Au camere de dormit, chiar şi anticamere, şi în stânga (nu în dreapta) fiecărei camere un culoar şi loc unde îşi fac nevoile, şi alt loc, un fel de cămară, unde îşi ţin alimentele. Fetele dorm într-o parte, băieţii în alta.
    - Atacă, dom' şef. Sar la piept sau la coaie. Au coadă puternică. Nevasta alăptează, stă aşa întinsă, ca o scroafă. Şi un porumb ştiţi cum îl cară? Se pune unul pe spate, ţine ştiuletele pe burtă cu lăbuţele şi alţii îl trag de coadă. Am găsit odată, dom' şef, unul cu dinţii aşa de mari, că ne-am speriat toţi. Mari de tot, uite aşa îşi ţinea gura (şi famenul îşi rânji nişte dinţi laţi şi galbeni, dintre care unul era cenuşiu, şi îşi deschise astfel gura, şi avui strania senzaţie că şi el semăna în clipa aceea cu un şobolan, în orice caz avea în el ceva şobolănesc), n-o mai putea închide din pricina dinţilor, l-am visat noaptea... Aşa sunt ei daţi de la Dumnezeu, să le crească dinţii şi să nu mai poată mânca şi să moară de foame dacă nu rod tot timpul lemn! Dacă nu găsesc lemn de ros, e jale! Nici noi nu putem câteodată să scăpăm oamenii de ei. Acum vreo trei săptămâni a trebuit să dărâmăm o măcelărie. Se aciuaseră în pivniţă şi n-am reuşit să le dibuim galeriile. Clădire veche, ce mai! Am închis măcelăria de trei ori, am pulverizat peste tot, am lăsat înăuntru trei căldări cu toxice, nimic. Şi atunci s-a chemat un tanc şi am ras tot... Dracu i-a luat, că altfel nu puteam scăpa de ei. Sunt şi basme, continuă famenul, că îi poţi goni dintr-un loc dacă prinzi unul, îi dai foc cu benzină sau îl jupoi de viu şi îi dai drumul şi ăsta fuge în colonie, şi îi sperie pe toţi şi fug. Dar ce-ai făcut? Îi goneşti dintr-un loc şi se aciuiază în altul, or noi, dom' şef, trebuie să-i stârpim, nu să-i gonim...
    - Da, gândii, iată un om cu conştiinţa lărgită. Nu gonirea, ci stârpirea!
    Am uitat să spun că în timpul povestirii famenul avea un tic bizar. Făcea din când în când pauze, se uita în jur, cu atenţie, apoi se apleca aproape de urechea mea şi continua câteva clipe în şoaptă, ca şi când mi-ar fi destăinuit mari secrete. De acord, erau secrete, dar după ce se convingea că nu-l aude nimeni, atunci de ce se mai apleca şi îmi vorbea în şoaptă?
    Ceilalţi membri ai echipei nu-mi spuneau nimic. Vermorelul pe care îl duceau în spate sau scările erau parcă semnul etern al destinului, care îi apăsa să ducă tot timpul ceva în spate. Doar scările care puteau simboliza un urcuş dădeau chipurilor lor o nobleţe: suntem oameni, mergem la muncă, oricare ar fi ea, e necesară, şi după ce o facem, suntem liberi, avem muieri, copii, îi hrănim, pe urmă mergem cu prietenii la un pahar... bem, ne distrăm... Fără să mai punem la socoteală că şi în timp ce muncim putem să ne distrăm...
    Ceea ce mi se întâmplă şi mie însumi în prima mea zi de vânătoare după şobolani şi apoi şi după aceea, adică după ce terminarăm şi intrarăm într-o cârciumă. Oamenii sunt inventivi şi îşi sărbătoresc adesea clipele de viaţă jucând o comedie. Pesemne că în cinstea mea ţinură toţi să-mi arate că munca noastră avea mai mult haz decât a altora, care se credeau, adică nu se credeau, chiar erau mari şefi, dar în fond se plictiseau, fiindcă erau prizonieri într-un aer rarefiat de răspunderi în care viaţa se golea de concret.
    După o plimbare pe străzile oraşului (căci aşa îmi păru, plimbare, nu se grăbea nimeni... Iată secretul longevităţii românilor; nimeni nu se grăbeşte: "merg lucrurile şi mai încet"', spune un erou al lui Sadoveanu; şi are perfectă dreptate, nu suntem noi cel mai vechi popor din Europa? Noi, tracii! Dacă ne-am fi grăbit, am fi pierit în ceaţa veacurilor), găsirăm strada noastră şi intrarăm în clădirea care trebuia deratizată.
    Coborârăm la subsol.
    - Vedeţi dom-şef, îmi şopti la ureche famenul, după ce se uită grijuliu în dreapta şi stânga, în timp ce Bacaloglu şi prietenul său Calistrat loveau în ţevi şi se vârau pe după instalalia de încălzire şi pompare a apei, uitaţi-vă acolo jos, e apă, din neglijenţa instalatorului sau proasta funcţionare a pompei, dacă n-ar fi apa-aia, n-ar fi nici şobolani! Muncim degeaba, după câteva luni, ne întoarcem... Fără apă în apropiere, şobolanii, ca şi oamenii, nu pot trăi.
    Asta mă plictisea cu explicaţiile lui teoretice şi îl evitai. Mă împiedica să-i cunosc pe ceilalţi. Urcarăm şi începu, de sus în jos, operaţia de lipire a uşilor şi ferestrelor.
    Părăsindu-l pe famen, un altul se dădu pe lângă mine, care, ăsta, începu să-mi spună cine sunt ceilalţi. Era un ins de vreo patruzeci de ani, scurt şi îndesat, cu simţ al humorului şi, cum aveam să aflu chiar în ziua aceea, cu o ştiinţă despre oameni care făcea din el un filozof agreabil şi inteligent. Nu înţelegeam cum de nu învăţase în viaţa lui o meserie şi se mulţumea cu acest serviciu care cerea o atât de puţină calificare.
    Îmi spuse tot el: ţinuse o tutungerie şi îi fusese luată de curând, să se dea prioritate invalizilor de război. În tinereţe se ocupase cu micul negoţ alimentar, până la stabilizare, când fusese prins că face speculă şi închis câteva luni: nu-i mai trebuia, ăsta, comerţul de stat, nu mai era comerţ alimentar, ci falimentar. Condamnarea îl împiedica să intre şi el gestionar pe undeva, cum făcuseră mulţi. Îl chema Vintilă.
    Îmi făcu un semn tăcut din cap spre Bacaloglu, care, cu vermorelul în spinare, căuta ceva.
    - Îl vedeţi pe-ăla? zise el cu dispreţ. Pe-ăsta a vrut tat-său să-l scape de front, să-l facă ofiţer de jandarmi, şi l-a băgat în liceul militar. Era gata să iasă şi l-au dat afară în 44 după 23 August, nu înainte. Ei, de ce credeţi că l-au dat?! mă întrebă Vintilă cu superioritatea celui care, deşi nu ţi-a oferit nicio cifră a ecuaţiei, pretinde să vadă de la tine că eşti la fel de deştept ca el şi o să ghiceşti...
    Stăteam alături, eu ungeam canaturile cu lipici, el, foarte dibaci, cu câteva mişcări, aplica fâşiile de hârtie.
    - Dumneavoastră sunteţi mai inteligent decât mine, până să veniţi, şeful ăsta de la sfat, Istrate, ne-a spus că aţi fost profesor la facultate, de ce nu mai sunteţi, asta vă priveşte pe dumneavoastră, n-am eu treabă, o fi vreo nedreptate, vreo râcă - şi se opri şi îşi frecă două degete unele de altele şi făcu: e? parcă dumneavoastră o să lăsaţi situaţia aşa? Vă vine bine într-o zi şi o să-l vedem pe-ăla aici, şi cu un deget energic arătă podeaua. Şi acum să-mi spuneţi: de ce credeţi că l-au dat afară? Nu era elev bun? Ba era, că ajunsese pe ultimul an, atât mai avea, un an şi ieşea sublocotenent. Şi ar fi ajuns mare, fiindcă el pe front nu fusese, legionar n-apucase să fie (îl ţinuse tat-său de rău - să vă spun eu după aia cum s-a purtat cu tat-său, care şi-a jertfit viaţa pentru el). Nu ghiciţi?
    - De ce l-au dat afară? dibuii eu.
    - Ei, da, de ce? Ia să vedem aşa, după comportările lui - şi cu un dispreţ scârbit cum nu se mai poate: l-aţi văzut cum s-a legat de dumneavoastră, chiar de la început, nu vă cunoştea, nu nimic, ei, aşa!...
    - De prost!, zisei la întâmplare.
    - Asta e, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o grasă satisfacţie. Aşa este, de prost! Ce-i făcuserăţi dumneavoastră lui!?
    - Nimic!, zisei.
    - Nimic, dom' profesor!!!, se speti el de silă şi de o scârbă universală. Aşa i-a făcut şi lui tat-său... Dar să vă spun ce-a fost cu datul lui afară din şcoală. Stăteau şi ei de vorbă despre evenimente, colegi între ei... 23 August, Antonescu câh (şi Vintilă îşi tăie gâtul cu palma), dom' profesor! ce le păsa lor de soarta lui Antonescu?! Ei? Ai fost, ai făcut şi tu ce-ai putut, ai pierdut războiul, ai dus ţara la dezastru, trebuia să ştii de la început şi să nu te vâri ca prostul până în inima Rusiei. Franco s-a vârât, dom' profesor?
    - Nu s-a vârât!
    - Regele Boris al Bulgariei (sau cum îl cheamă) s-a vârât?
    - Nu s-a vârât!
    - Un gurul s-a vârât?
    - S-a cam vârât!
    - Aşa de tare?!
    - Nu aşa tare.
    - Sârbu s-a vârât?
    - Nu!
    - Nici măcar Mussolini, dom' profesor, nu s-a vârât. Cine ştie ce-o să iasă? Atunci ce te bagi tu ca un nărod în stepele-alea calmuce să omori soldaţii de pomană? Acum or să te împuşte pentru greşelile pe care le-ai făcut şi pentru alea pe care nu le-ai făcut... Cum o să te ierte rusul că ai intrat peste el, şi încă cu cine? Cu smintitu-ăla cu mustaţă ca un rahat de muşte, să mă iertaţi, care a comis crime împotriva umanităţii? Păi te bagă şi pe tine la crimele lui, chit că tu o să zici că nu le-ai făcut... Nu le-ai făcut? Câh, le-ai făcut! gata cu tine! Cam lucruri de-astea discutau şi elevii ăia între ei, unii spunând că totuşi el a intrat în război pentru Basarabia, alţii că trebuia să se oprească la Nistru, cum a făcut Manenheim. Parcă Finlanda nu pierduse din teritoriu? Şi acum Manenheim are statuie în mijlocul Capitalei. Erou naţional! A luptat cu ei, a încheiat pace, gata, asta e istoria, rusul avea nevoie de teren să nu stea Leningradul prea aproape de graniţă... nedreptăţi istorice! Finlanda făcuse parte din imperiul ţarist... Şi când veni Lenin, gata, le-a zis, sunteţi liberi... Şi cu noi ar fi vrut să reglementeze chestiunea Basarabiei, dar noi, îngâmfaţi şi proşti, n-am vrut să ne ducem la masa de tratative, ne-am dus la Paris, că noi eram prieteni cu francezii, cârnaţi! Îi credeam mari şi tari, şi boul ăla de Take Ionescu a scăpat ocazia să-şi pună Lenin semnătura că Basarabia e pământ românesc! Asta e, dom' profesor! Prostiile se plătesc!... Şi să revin la elevii ăia... Ce credeţi că zice Bacaloglu în toiul discuţiei? Futu-l în cur pe mă-sa pe Mihai I că l-a dat jos pe Antonescu, prieten cu marele Hitler! Asta a găsit el de cuviinţă să spună despre actul de la 23 August, care ne-a salvat ţara de la dezastru total. Şi unul din colegi l-a raportat! Afară din şcoală! Şi s-a terminat! El nici n-a ştiut de ce, dar s-a dus tat-său pe la Ministerul de Interne şi s-a plâns. Şi acolo l-au liniştit, i-au arătat dosarul: Uite ce gândeşte fiul dumitale, acum când noi am întors armele contra lui Hitler şi luptăm alături de Naţiunile Unite! Nu ne trebuiesc astfel de elemente!.....

                                                                          XIII

                                                 Coborârăm la etajul următor după ce pulverizarăm toxicul peste tot şi închiserăm uşa principală şi o lipirăm la toate încheieturile cu hârtie.
    Vintilă îmi şopti în timp ce reîncepurăm lucrul:
    - Credeţi dumneavoastră că era el aşa mare hitlerist cum spusese? Şi adăugă cu milă nesfârşită clătinând din cap filozofic: nu era, dom' profesor! Cum aţi spus dumneavoastră: din prostie, de-aia a spus vorbelea-alea, cum a spus şi azi-dimineaţă, că el urăşte şefii! N-aţi auzit ce i-a răspuns Istrate: Bă, şi eu sunt şef, şi pe mine mă urăşti? Şi el ce-a zis: ă, că nu pe dumneavoastră... Cârnaţi! Atunci pe cine? Pe-un om pe care nici nu-l cunoşti!
    - Bleandă! Ce ţi-a făcut ţie omu-ăsta? E, nimic, aşa! (Şi aici Vintilă mă împunse cu degetul în burtă, să contemplu adică bine specimenul.) Să vedeţi cum s-a purtat cu tat-său! De la mine la ei sunt o sută de metri, tat-său, om bogat, avea cinci prăvălii în oraş şi se ocupa cu comerţul cu cherestea. A pierdut tot cu naţionalizarea şi de inimă rea bătrânul a paralizat. Asta, Costaichie, că aşa îl cheamă pe numele lui mic, după ce trăise ca un fecior de bani gata şi chefuise cu şapte curve pe-un picior fără să facă nimic, acuma, la ananghie, îl lasă pe tat-său la mila trecătorilor... Primea de pomană la poartă târându-se cum putea cu picioarele lui rablagite. Lumea îi da, muierile, fiindcă din averea lui făcuse o biserică în cartier... Săracul... toţi o să ajungem la fel... Costaichie, adică Bacaloglul tânăr, făcuse el ce făcuse şi ajunsese inspector financiar. Raglan pe el, cămaşă scrobită, pantofi cu talpă dublă, pleca de-acasă şi se întorcea cine ştie când. Şi într-o zi de sărbătoarea morţilor, îl vede pe tat-său la poartă... Costaichie, zice, Costaichie, dă-mi şi mie ceva să mănânc, că mor de foame (se sclintise şi ăsta, treceau muierile de la praznic şi avea poala plină cu colaci, dar vorbea şi el aşa, cum se sperie un om bătrân că o să moară de foame, cad în mania asta). Ce să-ţi dau, zice ăsta, ce-ai făcut în viaţă şi ce-ai dres? N-ai fost în stare de nimic... Cum, zice bătrânul, Costaichie, am făcut o biserică. Ei şi? zice ăsta, dacă ai făcut-o, de ce nu ţi-a ajutat Dumnezeu? Şi se duce în casă, se întoarce cu pâine (că altceva nu putea să-i dea, pâine avea ăla destulă) şi i-o aruncă acolo în braţe. Costaichie, zice tat-său cu glasul lui prăpădit, molfăind din dinţii lui puţini care îi mai rămăseseră, bodaproste, Costaichie. Cum ai spus? zice ăsta. Bodaproste, Costaicuie! Bodaproste, zice Costaichie sarcastic, să fie în c... morţilor... Auziţi şi dumneavoastră ce-i zice fiul tatălui său bătrân! Auziţi, dom' profesor! Fiul să-i spună tatălui bătrân măscări! Să profaneze morţii! Moartă era şi mama lui! Uitaţi-vă acuma la el cum pândeşte şobolanii!
    - N-a mai fost, zic, inspector financiar?
    - Păi nu l-au prins că n-a spus în autobiografie câtă avere a avut tat-său?
    - Şi?
    - Şi l-au dat afară, a intrat într-o uzină de strungărie. Acolo, dom' profesor, ca să vedeţi că se află, lumea află! Cine e, mă, ăsta? se răsti Vintilă imitând flegma unui muncitor intrigat şi dispreţuitor. Cârnaţi! Cutare! Da? Păi ia să-l aranjăm! Şi şi-a primit pedeapsa pe care o merita pentru felul cum s-a purtat cu tat-său, i-a băgat cineva un stecher în buzunarul fulgarinului, şi la poarta, o, stai, controlul! Şi l-au dat pe mâna miliţiei, furt din avutul obştesc! Un an! A făcut un an şi acum uite-l aici...
    - Ce pândeşte el acolo?, îl întrebai.
    - Şobolanii! zise Vintilă, ce să pândească! Le cunoaşte toate găurile, a ajuns specialist. Bine, măi Costaichie, îi zic într-o zi, tu, băiat cu carte, e? Altceva n-ai mai găsit? Lasă, zice, e mai bine aşa, la primăvară vin anglo-americanii şi o să le spun: uite ce-au făcut din mine! Şi, Costaichie, zic, crezi că or să te facă ei şef mare? (Vintilă se ciocăni uşor cu degetul în piept şi susură insinuant): ei pe mine? eu mă fac şef! zice. Pe toţi o să vă belesc! Vedeţi! mai zise cu o amară ironie în glas, dar şi ca un fel de încheiere asupra acestei hazlii istorii.
    - Hazlii ziceţi? Ehe, dom' profesor! o să auziţi multe, promise el.
    - Adică în cazul în care ar veni anglo-americanii să le povestească Bacaloglu suferinţele lui!
    - Dom' Bacaloglu, lasă-i dracului că mor şi singuri, zise ţiganul, hai să terminăm repede, să mergem şi noi să bem un şpriţ, face cinste dom' profesor de facultate...
    Cunoşteam ironia mieroasă a acestei rase, devenii atent.
    - E şeful nostru, continuă ţiganul, bagă de seamă, dom' Bacaloglu, gata cu distracţia, acuma trebuie să lipeşti şi dumneata cu noi. Nu şi-a lăsat el facultatea fără vreo misiune! Nu e aşa, dom' şef? Puneţi-l pe dom' Bacaloglu la treabă!
    Umil şi acoperit, ţiganul îşi strecura batjocura în auzul celorlalţi, care rânjeau. Vintilă se răsuci să-i răspundă, dar îl oprii:
    - Lasă-l în pace!
    În aceeaşi clipă auzii un zgomot ciudat, o plescăitură înfundată, apoi alte două şi îl văzui pe Bacaloglu agitându-se în colţul lui, unde stătea lângă o coloană de scurgere, alături de W.C. El şpriţui în jur şi sări într-o parte. Era asaltat de şobolani, care fugeau de sus, unde era mediu toxic, şi săriseră prin vreo gaură din plafon. Trei intrară în biroul spaţios unde eram noi şi începură să alerge care încotro. Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cât o pisică şi îl şpriţuia acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, deşi nu avea nicio bubă pe faţă.
    Îndrăzneţ, şobolanul îl înfruntă, făcu un salt şi ţâşni în sus şi puţin lipsi să nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti din nou, cu râtul lui mic ridicat în sus, şi avui, timp de câteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare ironică:
    - Ei, dom' Nae, ai vrut, domne, să mă muşti? Păi nu-ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia înghite tu, şi-i trimise, strâmbându-se bestial, un snop de substanţe din vermorelul pe care îl ducea în spinare.
    Înţelegerea însă nu se realiză, şobolanul ţâşni pe lângă el şi ieşi peste noi. Corpul îi tremura ca o piftie, era gras şi nu fugea prea tare, şoldurile scabroase i se mişcau leneş. Alerga de la un capăt la altul în încăperea plină de birouri.
    În acelaşi timp, grasul Calistrat ţopăia de repulsie ferindu-se de ceilalţi şobolani, care, căutând prin toate părţile vreo gaură de scăpare, se urcau pe pereţi, reveneau peste mesele goale, săreau chiţcăind şi într-adevăr unul îl atacă şi el scoase un ţipăt şi smuci din fundul lui mare cu o mişcare abjectă, urlând către Bacaloglu:
    - Du-te, mă, în bida mă-tii şi omoară-i odată!
    Vintilă se apropie şi el şi îi trase cu sete un şut în fundul lui trivial (şi în clipa aceea avui un surâs de destindere, căci era uimitor cum piciorul scundului Vintilă ajunse atât de sus şi se înfipse adânc în acel fund lăbărţat şi obscen şi îi despică bucile).
    - Belitule, îi spuse, pune mâna şi omoară-i, munceşte, f... pe mă-ta de puturos, câştigă-ţi pâinea, laşule! găinarule!
    Asta se înfurie brusc şi năvăli cu pumnii asupra lui Vintilă, care se feri şi puse mâna pe-un scaun pe care îl ridică în aer.
    - Îţi crăp capul dacă te-apropii, îi spuse Vintilă, beţiv ordinar!
    Era însă un joc, căci toţi erau prieteni unii cu alţii, cum aflai mai târziu.
    În acest timp Bacaloglu urmărea cu o înverşunare calmă şobolanul cu care încercase el un dialog: pe ceilalţi îi ignora.
    - Copilule, îi spunea cu o ironie tărăgănată şi semeaţă, ai vrut să mă muşti, te-ai dat la mine, a? Păi nu-ţi merge, băiatule! Cine se dă la mine nu se iartă, Gică. Îţi plâng de milă, te las aşa să alergi, dar o să oboseşti! Consideraţia, mă băiatule! Ai vrut să mă muşti... Eşti pierdut! Singura speranţă a celor învinşi ştii care e? Nici o scăpare!... Naică, auzi, Năiţă? Fă maratonul pe dinaintea noastră, să se bucure şi spectatorii... Lasă-i să se bucure şi ei, sunt oameni, panem et circenses, ai auzit tu de lozinca asta? Învaţă şi tu, cultivă-te înainte să te prind, dom' Nae, ridică-mi nivelul, că pe urmă o să ţi-l ridic eu...
    Şi i-l ridică în clipa următoare când şobolanul, exasperat, se opri o secundă în mijlocul încăperii şi vru iar să atace: Bacaloglu îl trimise cu un şut în perete, de unde căzu apoi jos cu ochii lui negri şi îndrăzneţi şi cu dinţii rânjiţi înfloriţi de stropi de sânge.
    - Bravo, Bacaloglu, strigă Vintilă, vecine, ai dat o lovitură formidabilă!
    Grasul Calistrat urlă, gâjâind:
    - Patroane, o să te încoronăm împărat al şobolanilor, adică nu, jjj, râse el, o să te denumim Costaichie Bacaloglu Şobolanicus! N-am ce să-ţi fac, eşti genial, te pup în... azi o să mă îmbăt, o să-mi regulez nevasta, o să-mi bat copiii...
    Bacaloglu rânji cu capul pe spate şi burta înainte: ha, he! Asculta elogiile cu un scepticism pe jumătate scârbit: erau elogii, îi plăceau, dar ştia el câte parale fac...
    Famenul arăta o figură tristă, părea deprimat, complexat de ceva. Poate fiindcă toţi ăştia erau plini de vitalitate şi se distrau, în timp ce el părea golit de sânge? Arăta palid şi nu mai avea obraz de adolescent, îmbătrânise parcă brusc, semăna cu un manechin.
    - Vă uitaţi la ăsta grasu, Calistrat? reveni Vintilă lângă mine după ce coborârăm la parter. Un bezmetic! L-a trimis şi pe el instituţia în delegaţie la Bucureşti. Şi acolo a violat o curvă!
    Şi Vintilă tăcu mohorât, deodată lipsit de chef, nu-mi mai dădu alte detalii, să-mi explice, de pildă, cum poate fi violată o curvă.
    - Ce era de meseria lui? îl întrebai.
    - Tehnician.
    - Şi a păţit ceva?
    - Cum?! Un an de puşcărie!
    - Pentru o curvă?
    - Asta trebuie să dovedeşti! Până atunci e femeie cinstită! Şi l-au dat afară şi din serviciu!
    - Şi de-aia e el aşa de vesel?
    Vintilă se uită la mine supărat:
    - Credeţi că e treaz? Ăsta umblă cu băutura în el de la cinci ani!
    - Îl cunoşti?
    - Păi nu-i dădeam eu alimente pe datorie nevesti-sii, mai ales în timpul inflaţiei? Credeţi că a mai plătit-o? - făcu un semn cu mâna a lehamite - atâta pagubă să fi avut eu în viaţă...
    Pe la unu terminarăm, ne întoarserăm cu materialul la magazia de unde îl luaserăm şi tot grupul se îndreptă apoi spre un anumit local ştiut de ei. Era o fostă cârciumă, cea de care pomenise şeful nostru de la sfat, numită "Tîmpa". Bufetierul, ca să ne unească două mese, goni cu brutalitate un bătrân, care după cât se părea stătea şi el acolo degeaba şi nu consuma nimic.
    Arăta tare nefericit şi părăsit, venise şi el să vadă oameni. Palton jerpelit, o pălărie soioasă şi în loc de fular un fel de zdreanţă.
    Gândul mă duse la tatăl lui Bacaloglu, şi îi spusei lui Vintilă, în timp ce bufetierul pusese pe masă sticle de vin negru şi pahare:
    - Aşa arăta... ?
    Dar el nu înţelese cine anume, uitase ce-mi povestise...
    - Zic de bătrânul ăsta prăpădit...
    - Vreo gustare ceva?, ne întrebă bufetierul.
    - Ce luăm, dom' şef? zise ţiganul.
    - Ia ce vrei, îi spusei, nu fac cinste cu mâncare, numai cu vin.
    - Da' zgârcit mai eşti, dom' şef! se vaită el, păi să am eu banii tăi de la facultate...
    Mă făcui că n-am auzit că mă tutuise şi-i spusei bufetierului că eu vreau brânză, unt şi salam de Sibiu. Ţiganul fluieră a pagubă şi se holbă la mine, dar fără respect, parcă ar fi vrut să spună că dacă am chiar atâţia bani să comand salam de Sibiu, atunci ce dracu mai căutam acolo printre ei? Şi se mai aşezase şi lângă mine şi mă jena cu cotul, ba chiar îmi ocupa cu labele locul din faţa ochilor, silindu-mă să mă dau mereu pe spate pe scaun.
    Mă gândii să schimb locul cu Vintilă, care stătea în stânga mea, dar ţiganul parcă ghici şi îşi retrase cazmalele. Toţi comandară acelaşi lucru, dar parcă nu le era foame.
    Începură cu vinul.
    - Hai noroc, dom' şef, hârâi ţiganul înghesuindu-se iar în mine, gata să-mi verse paharul, "noroc, domne", zise şi Bacaloglu, "hai noroc", ziseră şi ceilalţi şi ciocnirăm.
    Vintilă se trezi că de fapt îi era o foame de lup şi începu să mănânce hulpav cu pâine multă, în timp ce chipul începea să i se lumineze ca la început şi deodată îşi aminti că trebuia să-mi răspundă la o întrebare.
    - Prăpădit, spuneţi dumneavoastră? ăla, bătrânu-ăla?
    - Da, zisei.
    - Ce vorbiţi, dom' profesor! Ala prăpădit? Păi v-arăt eu prăpădit!
    Şi se ridică mestecând zgomotos şi începu să meargă mărunt, ca melcul, imitând pe unul care până ar face doi-trei metri ar trece un ceas.
    - Ăsta prăpădit, strigă el la mine, şi când ajungi aşa, dom' profesor, câh, mai bine laţul de gât (şi îşi încercui grumazul cu un gest de ştrangulare).
    - Chiar şi-aşa, zisei, trăieşte, are copii, se bucură că îi vede...
    - Se bucură?!! (şi făcu gestul său de lehamite şi se reaşeză). Şi ce rezultă de-aici? Când vă povestesc eu ce rezultă, mi se usucă gâtul.
    - Adică?, zisei.
    - Când spuneţi (şi vocea îi coborî şi i se rări insinuând aceeaşi amară ironie de mai înainte, când îmi povestise despre ceilalţi, ironie la adresa întregii umanităţi, dar şi la a mea, care putusem să afirm...) că se bucură că îşi vede copiii!
    I se părea ceva jalnic să fie cineva atât de naiv...
    - Era o mamă (noroc, dom' profesor! şi ciocni cu mine şi bău tot paharul) cu o mulţime de copii, s-au dus toţi care încotro, a rămas cu o fată pe care o iubea ea cel mai mult, cea mai bună fată. Şi când au rămas singure fata asta începu s-o pună să vândă tot ce-avea prin casă, să-i fie ei bine, şi n-a mai rămas maică-sa cu nimic! Inimă de mamă, dom' profesor! Cum să rezişti când te ia aşa mieros?! Când a văzut că maică-sa nu mai avea nimic de vândut, s-a terminat! Mamă ai fost, acum eşti o gadină, care mai mult încurci drumul... Şi într-o seară, fata asta, care între timp se măritase, avea musafiri... Şi cu râsul aşa în gâtlej, pesemne că cineva spusese o glumă, o vorbă aşa mai în doi peri, hi, hi, hi, se apropie de uşă, şi hi, hi, hi, deschise, sunase cineva. Şi hi, hi, când o vede, era mă-sa, tu erai, sărăcie? zice. Ce vrei? Păi, maică, uite, am luat şi eu un medicament şi am venit să beau un pahar cu apă, a zis mă-sa. Du-te la bucătărie, zice. Se duce la bucătărie, că ea acolo îşi petrecea viaţa. Îşi amenajase ea, aşa, două scaune fără spetează, două taburete, punea două scânduri peste ele şi îşi întindea oasele, se simţea ea acolo bine, fiindcă îşi crescuse copiii în două camere, patru copii, şi acum cu o singură fată nu-şi mai găsea loc în casă... nu vrea să deranjeze pe nimeni... Şi-acolo dă peste ea gineri-său, care venise după sifoane, să facă şpriţuri, şi ăsta când o vede, ce este, ce mai vrei şi tu? Păi, maică, zice bătrâna, nu mi-a fost bine de la stomac şi m-am dus până la farmacie şi am luat un medicament... Şi parcă tot mai rău mi-a făcut medicamentu-ăsta... între timp intrase şi fi-sa în bucătărie, şi ginerele, nu că i-ar fi fost lui ceva în inimă pentru ea, dar s-o fi gândit că tot i-o mai fi rămas nevesti-sii o secvenţă de milă în suflet pentru mă-sa, zice: dă-i, dragă, o ceaşcă de supă, să-i treacă răul care-l simte. Nu, maică, zise bătrâna, că dacă mănânc, iar m-apucă ameţelile, şi fata: unde nu te-ar apuca!... Şi în altă zi trecea pe drum prin faţa Liceului Andrei Şaguna un maior în maşină. Şi ce i se pare lui că vede el pe treptele liceului, o bătrână, şi-i zice şoferului, ia opreşte! Se dă jos, se uită, tu eşti, mătuşă? zice. Eu sunt, maică! Da' ce cauţi aici? Păi, maică, zice bătrâna (care era sora mamei acestui maior), m-am dus până la farmacie şi am luat un medicament şi m-au apucat ameţelile şi m-am aşezat niţel aici să mă odihniesc. Păi bine, tanti, zice maiorul, tocmai din cartierul Fetescului ai venit aici să iei medicamentul şi să te odihneşti? De ce nu te-ai dus acasă? Vedeţi, ea avea istoria ei cu medicamentul, care îi da ameţeli, da' tot îl lua! Şi maiorul a înţeles că bătrâna rătăcea şi ea aşa pe unde o duceau paşii, că acasă ce-o aştepta? Şi o urcă în maşină şi o ia cu el... Acolo, bună ziua, tanti, bună ziua, maică, bucuroşi de oaspeţi, zice nevasta maiorului... O zi, două, trei... Pe urmă, alo, zice bărbatului (şi aici Vintilă îmi vârî iar un deget în coastă!), eu am propriile mele necazuri, nu pot s-o ţiu pe-asta mai mult aici, că mie nu-mi miroase bine locul pe unde trece!... Şi au trimis-o îndărăt la fata cea bună, să doarmă în bucătărie... Au găsit-o într-o dimineaţă moartă pe scândurile-alea... Asta e, dom' profesor!... Că ziceţi că te bucuri că îţi vezi copiii!... Aşa ziceaţi, nu? Ei, uite, aşa se scrie istoria!....

                                                           XIV

                                   - Tu eşti un mare povestitor, măi Vintilă, zise Bacaloglu cu un glas care afecta semeţia ironică şi detaşată, în aceste timpuri, dacă ai fi avut mai multă ambiţie şi nicio condamnare, ajungeai scriitor, fiindcă ai un patetism bine controlat şi mergi direct la esenţă, nu te încurci în descripţii inutile şi biografii fastidioase. Te băgau la şcoala de scriitori să înveţi ortografia şi acum erai mare, Vintilă, ne scuipai nouă în cap!
    Vintilă râse, gâdilat de acest elogiu, şi întinse paharul spre Bacaloglu:
    - Costaichie, zise el, crezi că nu mai mi-a spus cineva? La puşcărie, pe un viscol mare, stăm în celulă cu nişte oameni mari, unul fusese general, altul subsecretar de stat, altul ziarist, altul mă-sa pe gheaţă, da' era mai deştept decât toţi ăilalţi... Şi zice ăsta: domnilor, ne plictisim,orizontul de ceară care ne învăluie îmi face impresia că mă goleşte pe dinăuntru de eul meu. Şi cu toate astea, purtăm în noi o lume. Hai să ţinem fiecare câte-o prelegere. Aşa e, bravo? Şi începe el să ne povestească războaiele lui Iulius Cezar şi mai ales moartea lui, care mi-a plăcut mie cel mai mult... Cum l-a anunţat şi nevastă-sa, şi un om care a vrut să-l oprească din drum să-i spună să nu se ducă în senat şi el, nimic! Ce să mai discutăm, era în ielele din marte şi astea îţi iau minţile, ce mai, l-au măcelărit cu săbiile, şi el, săracu, şi-a acoperit capul cu toga! Nişte bezmetici, au păţit-o pe urmă şi ei, mai ales Brutus ăla, că s-a răsculat populaţia. Au încercat pe urmă şi ceilalţi să povestească, generalul despre bătălia de la Kursk, subsecretarul şi ziaristul bâm-bâm, cârnaţi! Ia spune, bă şi tu, ceva, îmi zice mie. Şi-mi aduc eu aminte de-un necaz, cum am pierdut eu odată, şi pe urmă l-am găsit, un portofel. Nu vă spun, dom' profesor, mi se adresă el mie, cum m-au ascultat! Tăcuţi, serioşi nu m-a întrerupt nici unul! Şi zice ziaristul: dacă aşi fi în libertate, mă Vintilă, aşi face din tine un povestitor balcanic - şi a pomenit un nume, adică ca ăla aşi fi ajuns...
    - Panait Istrati, Vintilă, zise grasul Calistrat, dar Vintilă nu confirmă.
    - Păi spune-ne şi nouă, Vintilă, zise Bacaloglu, cu semeţia sa flegmatică, şi rânji cu gura lui de babă, în timp ce peste ochi îi coborâră, ca nişte obloane, pleoapele, cum ai pierdut tu şi ai găsit un portofel!
    Naiv, Vintilă râse iar şi dădu din umeri cu ceva din orgoliul artiştilor, cărora orice li se întâmplă trebuie să fie interesant:
    - Păi nu mai ştiu!
    - Atunci nu eşti scriitor Vintilă, susură iarăşi Bacaloglu, scriitorul are memorie, domne, ţine minte tot, altfel de unde-ar şti să scrie atâtea cărţi? Tu eşti un simplu om din popor, care ai limba dezlegată, nu te îngâmfa, Vintilă, că şi tăcerea e de aur! Uite, aşa-zisul nostru şef tace, dar şi când o vorbi! Aşa că ia aminte, învaţă să şi taci, fiindcă unii te pot asculta în batjocură, Vintilă, nu cum crezi tu!
    Adică eu eram acela! Vroia să-l îndepărteze pe Vintilă de mine, abia apărusem printre ei, şi Bacologlu, care era de fapt şeful lor neinvestit, vroia să mă anuleze din capul locului. Mă lăsai anulat! Dar el nu credea acest lucru, lipsa mea de replică, pe care o dorea, îl irită şi spuse mai departe:
    - Tu eşti victima uşoară a unui om periculos, Vintilă. Eşti un încrezător şi mă mir că la vârsta ta apreciabilă te-arunci cu capul înainte şi nu vezi ce te paşte!
    - Mă Costaichie, zise Vintilă şi râse iar în prada unei mari veselii, eu de când te cunosc, numai prăpăstii spui! Eşti om cu liceu, dar uită-te la mine; uită-te!
    Şi în clipa aceea mâna lui Vintilă ţâşni ca o săgeată spre Bacaloglu şi se întoarse îndărăt spre pieptul său: eu nu mă dau pe tine! Eu o să plec de-aici, am şi vorbit cu cine trebuie şi intru în comerţul de stat. Dar tu n-o să pleci, o să stai ani în şir, să te găsească americanii la deratizare şi... şi Vintilă îşi izbi fruntea cu palma şi se văită cu o compătimire copleşită:
    - A! A! Ce om de valoare! Ce minte! Câte calităţi într-un singur om! Cum au putut bolşevicii să-l înjosească în felul ăsta!
    Calistrat făcu:
    - jjj. jjj! Batroane, se bâlbâi el, văd agum o băsărică de Joi-mari, gu miros de tămâie de la sărbătoarea morţilor cum se băinăţează be capul tău înfumurat ca un bivol în eleşteu...
    - Păi nu e aşa, Calistrate!? strigă Vintilă triumfător.
    - Alo, domnu Calistrat, susură Bacaloglu subliniindu-şi printr-o nepăsare parcă adormită înfrângerea (nu reuşise să-l intimideze pe Vintilă, dimpotrivă, îi stârnise şi mai mult verva sarcastică), domnul Calistrat, fii atent, domne, nu te lansa, fiindcă s-ar putea să rămâi foarte uşor, deşi eşti aşa de gras...
    Adică?! Ce putea să-i facă? Rămăsei nedumerit asupra acestei enigme, dar nu pentru multă vreme. Bacaloglu continuă:
    - ...Eu am fişe, domnu Calistrat, şi deocamdată fişa dumitale e albă. (Şi se legănă imperceptibil şi se uită în zare visător.) E albă, domne, dar te observ! Fii atent!...
    - Jjj, făcu grasu, du-te-n bida mă-tii cu fişele tale... Mă-tii nu i-ai făcut fişă?
    - A murit demult biata doamnă Bacaloglu!, zise Vintilă, deodată atins de amintirea acelei doamne.
    - Domnu Calistrat, tu eşti băiat bun, dar ai un cusur! Te lansezi! Lansează-te, domne, continuă Bacaloglu, parcă încurajându-l, că pe urmă te lansez eu şi o să regreţi... Dar o să fie prea târziu! O să-ţi aduci aminte de dictonul latin vae victis. Dar aducerile-aminte n-or să mai conteze, nu te baza, domnul Calistrat, pe faptul că ai băut cu mine un pahar de vin la aceeaşi masă...
    - Da, ştiu, se bâlbâi grasul rânjind, eşti bapabil de orice ordinărie, dar eu sunt mai bapabil decât tine şi o să ţi-o iau înainte, jjj, jjj, şi o să te fag să baţi din bopită ga un gal răbgiugos înainte să fie belit şi să i se bună pielea bă băţ.. Iar eu o să mă biş pe stârvul tău...
    - Eşti inconştient, domnul Calistrat, nu observi că aşa-zisul nostru şef râde de noi, răspunse Bacaloglu cu o grimasă care arăta că nu mai avea replică şi vroia să abată discuţia spre mine. Râde, domne (nu râdeam nicidecum!), faci pe clovnul, vrei să-l distrezi... Distrează-l, distrează-l!
    - Gine grede că îl distrez să mă bube în gur, răspunse Calistrat turnându-şi furios un pahar şi dându-l peste cap.
    - El crede, continuă Bacaloglu din ce în ce mai iritat de tăcerea mea, nu mai vezi bine, domnul Calistrat. Ar trebui să vezi, să observi...
    - Nu mă inderesează, zise grasul cu o expresie subită de ură, care îi desfigură chipul său buhăit, ură, pesemne, la adresa mea, care aşi fi putut crede (şi dacă n-aşi fi crezut puţin îi păsa) că el făcea pe clovnul să mă distreze pe mine.
    Orgoliul pe care Bacaloglu, cu o manevră grosolană, i-l stârnise făcuse să se aştearnă pe chipul său o expresie de o tâmpenie fără margini. Şi continuă:
    - Eu gând vreau să distrez pe gineva, distrez be tata, be mama gare m-a născut, nu be orice ordinar... îl bag în bida mă-sii! Că eu sunt mai ordinar degît toţi, jjj, reveni el la veselia de mai înainte, asta mă briveşte numai be mine... Nu bermit, jjj, nimănui să se lege de salariul meu!...
    Bacaloglu avu iar o grimasă, care se vroia surâs fin. Nu era chiar bine, dar era oricum destul de bine. Ar fi fost cu totul reuşit dacă aceste injurii acoperite mi-ar fi fost adresate direct şi grosolan, cum îi fuseseră adresate lui. Dar cu timpul se va ajunge şi aici.
    - Mă, Gică, strigă Vintilă adresându-i-se lui Calistrat cu un fel de încântare de sine jubilatoare, te-am urmărit până aici şi te-am înţeles. Dar chestia asta cu salariul, strigă el cu o voce casantă în siguranţa de sine a judecăţii lui, n-am înţeles-o! Fii bun şi explică-mi! Cine s-a legat de salariul tău?
    Ura reapăru pe chipul grasului. Îmi aruncă o privire turbure, apoi se feri cu o jenă culpabilă, pe care însă o alungă imediat:
    - Aşa, bolborosi, să nu se lege nimeni de salariul meu.
    - Nu m-ai înţeles, strigă Vintilă. De acord, să nu se lege nimeni, dar cine s-a legat?
    - Vintilă, strigă în clipa aceea famenul, care se înviorase brusc, sunt glasuri, Vintilă, sunt glasuri!
    - Ce glasuri, mă gălbejitule, râse Vintilă cu o satisfacţie egală cu aceea pe care i-o dăduse gustarea, care glasuri? Sau tu auzi glasuri deasupra capului, ca apostolul Pavel în drum spre Emaus!? Strelitule!
     Mai târziu avea să-mi spună că famenul făcea parte dintr-o sectă numită streliţi şi că din pricina asta trecuse şi el câteva luni pe la puşcărie. Ce era însă cu streliţii ăştia nu ştia nici el şi nici dacă asta le era denumirea, în istoria domniei lui Petru cel Mare, streliţii, un fel de soldaţi din garda imperială, se răsculaseră şi fuseseră toţi spînzuraţi... Pesemne că altfel se numea secta famenului...
    Chestia cu salariul rămase nelămurită fiindcă interveni şi ţiganul:
    - Hare dreptate domnul Calistrat, cine se leagă de leafa altuia merită să-l scuipi în gură... Nu e aşa, dom' şef? Tu de ce ai venit la noi? Tot pentru o leafă... că acum nu mai sunt boieri să stea cu burta în sus şi haitii să-i pună lui pe masă să mănânce... Noroc, dom' şef, şi fără şefi nu se poate, până şi ţiganii - ăia corturari sau slătari au un bulibaşă al lor...
    Şi ciocni cu paharul meu, căci nu-l ridicai, dar ciocni prea tare şi mi-l vărsă pe pantaloni. Vrui să mă retrag, dar în aceeaşi clipă ţiganul mă apucă de gât:
    - Pupa-ţi-aş creierul-ăla cu facultate, dom' şef, zise el, şi mă pupă pe tâmplă şi pe urechi în timp ce vinul roşu juruia de pe masă pe pantalonii mei.
    Mă smulsei din îmbrăţişarea lui băloasă şi îl izbii fulgerător în falcă; se răsturnă pe spate cu scaun cu tot şi se prăbuşi cât era de gros pe podea. Îl văzui cum se ridică holbat de furie şi îmi dădui seama într-o clipă că o să sară la mine, şi atunci nu-i lăsai timp, îl mai izbii o dată în aceeaşi falcă.
    De astă dată nu mai căzu, dar deschise gura ca un peşte şi răcni cuprins de o groază bizară, rămânând mereu cu gura căscată. Vintilă îi aruncă o privire rapidă şi sări de la locul lui.
    - Stai aşa, strigă el, nu te mişca, ţi-a mutat fălcile! trage-ţi limba în gură... Trage-ţi, bă, limba în gură, besmeticule, şi îi puse o mână în cap şi cu cealaltă, cu podul palmei, fără veste, îl izbi sub bărbie de jos în sus de-i clănţăniră dinţii.
     - Ei?! îi strigă triumfător, e în regulă?
    Şi se întoarse la locul lui râzând înfundat.
    - Nu ţi-a plăcut, ai? îi zise mai departe. Tu de la început ţi-ai căutat-o! Păi cum vorbeşti tu, mă, cu dom' profesor? Îi spui tu, parcă ai fi păzit porcii cu el? Uite că te-a caftit, să-ţi bagi minţile în cap. Şi să-mi zici mersi mie că am văzut imediat ce-ai păţit, altfel te duceai la spital să-ţi pună fălcile la loc.
    Şi râse iar şi se aplecă, spre mine:
    - Dom' profesor, ia să văd şi eu ce mâini aveţi? Şi îmi luă o palmă în mână, o pipăi şi iar râse: târnăcop?
    Făcui un semn vag, atent la ţigan, fiindcă ştiam că ei se prefac blânzi şi supuşi după ce îi loveşti, până ce deodată pun mâna pe-o sticlă şi te pocnesc în cap pe neaşteptate.
    - Ce-ai havut cu mine, dom' şef, zise el însă paşnic, fără ranchiună, ce ţi-am făcut eu dumitale?
    - Mi-ai vărsat paharul pe pantaloni, îi răspunsei, şi vinul roşu pătează. Eu îţi fac cinste şi tu îmi strici un costum!
    - N-am vrut, dom' şef!
    - N-oi fi vrut, dar te-ai apucat să mă şi pupi şi m-ai împiedicat să mă feresc şi tot vinul s-a scurs pe mine.
    - N-am vrut.
    - Ba ai făcut-o expre! Dă-te la o parte de-aici, mută-te pe alt scaun!
    Ţiganul se mută şi începu să înjure la un mod impersonal, că el a vrut să arate că ţine la un om şi omu-ăla dă în el să-l omoare... Dacă îl loveam peste ochi, nu-i crăpau ochii?
    Bacaloglu mirosea parcă o idee prin aer şi după câteva clipe de tăcere îi dădu glas cu o indignare distilată, simulând o îngrijorare:
    - Domne, ăsta loveşte oamenii...
    - Da, bolborosi şi Calistrat cu privirea turbure, în timp ce îşi umplea paharul gânditor, a venit aici să ne terorizeze...
    - Ba a venit să facă cinste, strigă Vintilă, căruia i se făcuse iar foame şi mesteca pâine goală. Şi voi doi aţi început să-l înjuraţi. Ei! Ce v-a făcut vouă omu-ăsta?! Întreb de curiozitate, fiindcă eu am fost foarte atent, nici n-a răspuns la prăpăstiile voastre, şi acuma...
    - E un om, domne, susură iar vocea parcă visătoare a lui Bacaloglu, cum să dai în el? Acuma nu mai e permis, domne, să-ţi faci de cap! Caz de miliţie, de condamnare!
    - Trece-l pe fişă, zise grasul ironic, jjj, şi-mi aruncă o privire de simpatie, repede reprimată. Du-te, mă Bacaloglule, şi cheamă un miliţian, da' să-i plăteşti înainte bantalonii bătaţi, altfel n-are valoare... Vezi că universitarul nostru are balmă grea şi dacă mai zici multe să n-o încasezi şi tu! Eu voi depune mărturie că tu te-ai legat de el brimul şi m-ai îndemnat ji be mine. Îmi ger scuze, jjj... Asta nu înseamnă că treg de partea lui, nu-l cunosc, nu mă interesează... Fiegare cu masa lui... Dar n-o să merg bână acolo cu ordinăria să-l mai înjur când el face ginste... Mai dârziu văd eu, dagă se mai leagă de leafa mea îi dau gu vermorelul în gap...
    Vintilă râse şi îmi şuşoti:
    - ...vedeţi, are el ce-are cu ideea asta, că v-aţi legat de leafa lui! Încolo, dacă nu l-ar trăzni aşa câte-o chestie de-asta complet aiurită, cu care prinde ură pe tine ani de zile, ar fi băiat bun...
     Astfel se încheie prima mea zi de lucru la deratizare, o zi bogată, care se repetă nu chiar zilnic şi desigur fără să mă mai stingherească ţiganul, dar totuşi destul de des, în care domina Vintilă, inepuizabil...
    Dacă n-ar fi fost el, n-aşi mai fi mers cu ei la acel bufet... Nu era cum mă avertizase Ion Micu, atunci la braserie, că voi întâlni jos forţele obscure de autoritate şi dominaţie a maselor, dar ceva tot era, deşi aceşti deratizori nu reprezentau chiar masele: dădusem de forţele târâtoare şi într-adevăr obscure care viermuiesc în adâncurile lor şi care nici la un pahar de vin nu-şi puteau ascunde ura, ranchiuna şi abjecţia (gândul mă ducea şi la dezvăluirile lui Vintilă, nu numai la ceea ce auzisem în acel bufet...).

                                                                XV

                                        Chemai chelnerul, plătii toată consumaţia şi plecai. Acasă, Malilda strâmbă din nas când mă apropiai de ea.
    - Miroşi urât, zise, unde-ai fost? De unde ai luat mirosu-ăsta? Apoi, cu o privire bănuitoare: şi pantalonii unde i-ai pătat?
    - La serviciu, îi răspunsei.
    - Ce serviciu?
    - La deratizare!
    - Cum la deratizare?, şopti ea nedumerită.
    - Nu ştii ce e o deratizare? o întrebai la rândul meu cu un glas voit abrutizat, intri într-o clădire în care sunt şobolani şi, cu vermorelul în spinare, îi omori!
    Ea se uită la mine cu o privire apăsătoare şi neclintită. În sfârşit, înţelegea. Aşadar, acolo ajunsesem. O apăsai şi eu cu privirea: da, acolo! Aşadar, arhitecta Matilda era soţia unui individ numit Petrini, care lucra la serviciul de deratizare al oraşului? Da! Putea intra şi în blocul dumitale să-l vezi cu vermorelul în spate...? Da, ăsta era soţul tău, tatăl fetiţei tale, puteai să te trezeşti cu el în apartamentul unei prietene care să-l contemple îndelung, să povestească apoi şi altora cum arată. Şi mai vrei să trăieşti cu mine, să te mai culci în patul meu şi să mai stai să mănânci cu mine la masă? Nu, nu neapărat, n-o să mă agăţ de nimeni...
    Acest dialog mut fu mai greu de îndurat decât crezusem. Amorţeala mea mă învăluia, dar (o surpriză), inima îmi bătea. Aşadar, nu suportase ştirea, cum undeva, în adâncul fiinţei mele, descoperii că sperasem s-o suporte. Simţii cum urcă în mine ura şi în acea clipă ceva asemănător apăru şi în ochii ei.
    Stăteam în picioare în hol unul în faţa celuilalt, nemişcaţi şi tăcuţi. Privirile rupseră apoi brusc contactul şi ea dispăru în bucătărie, iar eu în baie, unde îmi lepădai costumul şi făcui un duş.
    Aşadar, iată, gândii, cum se produce o despărţire! În câteva clipe, în care nu se rosteşte niciun cuvânt. Da, nu poţi niciodată să-ţi imaginezi un astfel de eveniment; nu e cum cred şi nu vine când ţi se pare inevitabil! Seamănă cu moartea, când simţi că apropierea ei este neîndoielnică şi de astă dată nu te va cruţa: e foarte rău. Nu seamănă cu morţile care până atunci îţi reamintiseră doar că ea există şi că trăind nu trebuie să uiţi sfârşitul.
    Numai în carceră mai simţisem un astfel de frig interior şi o astfel de singurătate fără scăpare. Tot astfel era când îţi legai viaţa de cineva. Te desparţi de mai multe ori până te desparţi (cum mi se întâmplase mie până atunci), iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii, despre care nu bănuiseşi ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic.
    Nu e o suferinţă, ci o cădere într-un abis insondabil .Cuvintele des rostite de Nimeni: "viaţa nu mai avea pentru mine niciun rost", şi care până atunci ţi se păruseră incredibile (cum să nu mai aibă viaţa niciun rost? E suficient să priveşti cerul! Îţi spui fără să bănuieşti în clipa aceea că cerul e invadat de speranţele tale secrete, de visurile tale fără nume) devin pentru tine o realitate brutală, în care ai vrea, ca şi înainte, să nu crezi, dar îţi dai seama că nu mai sunt gândite şi rostite de alţii, ci de tine, şi că tot ceea ce vezi (chiar şi corul!) e străin de tine, cum tot ceea ce credeai tu că reprezinţi îţi este străin.
    Iată boarea primăvăratecă şi altădată dulce care pătrundea peste mine prin fereastra deschisă de la baie, nu-mi mai umfla pieptul şi nu-mi mai invada inima şi nu-mi mai făcea gândul să zboare fără hotar.
    Pasăre rănită, care spera să se vindece, inima mea agoniza cu aripile tăiate şi gândul "ar fi mai bine să mor" veni ca o liniştită salvare. Dar atunci descoperii că mai există o speranţă şi o bucurie care mi-au mai rămas: fetiţa. O să trăiesc pentru ca, îmi spusei, nimeni nu mi-o poate lua. Sunt tatăl ei şi altul nu-i poate fi dat. E o realitate tot atât de indestructibilă pe cât de inexorabilă e despărţirea mea de maică-sa.
.................................................................................