9.
- Ioane, începui fără ocolişuri, poţi să-mi spui şi mie: ai zis că înţelegi de ce e necesară o a doua reformă a învătământului. Ei, de ce? Şi de ce ai râs?- Plec din universitate, zise el, dar nu acum. Aştept belirea lui I.C., ca să intru pe urmă în presa literară şi să-i belesc şi eu pe toţi troglodiţii, în frunte cu Amăicăliţului. Sper să mi se încredinţeze funcţia de redactor-şef la Luceafărul literar. De-aia am râs, fiindcă nici troglodiţii din Bucureşti oploşiţi sub pulpana lui I.C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei o să trimit spre ei săgeţi cu bătaie lungă cât mai otrăvite, să scoată urlete şi să se întoarcă prin pădurile de unde au ieşit.
Deci nici lui nu-i pasă, gândii, ca şi Ben Alexandru şi Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să mă întorc?
- Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.
- Reforma învătământului, zise el mergând agale şi privind drept înainte, e necesară ca să mai desfiinţeze nişte catedre, başca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învăţământ după cea sovietică.
Era evident că se ferea, nu râsese de perspectivele căderii Iui I.C. şi de ce-o să le facă el după aceea tuturor Amăicăliţilor care ieşiseră din pădure. Acest gând îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu râsese de ceea ce îi spunea Vaintrub: a doua reformă a învătământului îi stârnise acel straniu râs. Dar nu mai insistai...
- Şi crezi că filozofia va fi atinsă?
Nu-mi răspunse câţiva paşi. Ai fi zis că se gândea, dar nu sunt sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem.
- Cred că da, zise. Şi cred că şi decanul nostru va fi schimbat după ce pică I.C.
- Nu înţeleg, ce legătură are Vaintrub cu I.C.?
- N-ai fost atent la discuţie. Aşa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins şi cu un caracter ferm, e omul lui I.C. El l-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi destui turnători care să-l demaşte (dacă nu l-au şi demascat) că nu aplică linia partidului în învăţământ, că e contra colectivizării agriculturii şi alte erezii contrarevoluţionare.
- Doar n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei?
- De! zise el, repetând dubitativul rebrenist.
- Adică cine? Părinţii mei, nevastă-mea?
- Mai erau şi alţii. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa acolo care se uita la noi ca la nişte râme. Vampa aceea flegmatică cu buzele groase şi ai fi zis cu ochii adormiţi. Ei, prin crăpătura pleoapelor ne studia şi, cu urechile la pândă, auzea tot.
Începui să râd...
- Fugi de-aici, altele sunt isprăvile ei, nu să toarne.
- Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, că spun. Şi nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvânt, nu-mi inspiră încredere.
- Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că...
- Poţi să mergi oriunde, dar depinde ce vorbeşti...
- Cum adică, ce să vorbim atunci? Despre papesa Ioana? Cred că suferi de spionită...
- Lasă să sufăr eu de spionită şi fă tu pe viteazul în saloane, şi o să vezi ce e mai deranjant, spionita sau arestuita...
Şi râse.
- Dar n-am scos un cuvânt, protestai...
- Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de Vaintrub. Sunt sigur că nu numai la voi şi-a exprimat el ideile sale antipartinice.
- Tu glumeşti, sau...
- De! exclamă iarăşi. Să dea Marx să n-am dreptate.
- Bine, zisei, o să fiu atent. La urma urmei, Vaintrub îşi redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară...
- Nu cred, zise el, deşi nu eşti membru de partid, ai origine sănătoasă, taică-tău e muncitor.
- Da, dar dacă se desfiinţează catedra mea?
- Atunci nu mai ştiu, zise. Parcă ziceai că abecedarul...
- Una e să pleci tu, şi alta când eşti dat afară...
- Vezi? Ţi-am spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, eşti dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai ştiu ce să-ţi spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ţi pară rău? Adică ce să-ţi pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar putea totuşi să vi se desfiinţeze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desfiinţarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situaţia marelui filozof, căruia i s-a desfiinţat catedra numai ca să-l dea pe el afară.
- ..Bine, Ioane, mai spusei şi îmi luai la revedere şi mă întorsei spre casă. Dar revenii după câţiva paşi: Şi totuşi nu mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învăţământului?
- Îţi spun eu, zise, ne vedem mâine la braserie...
Are dreptate, gândii în timp ce făceam drumul înapoi, desfiinţarea unei catedre nu înseamnă un blam pentru cei care ţin cursuri la ea, e o măsură generală... Şi apoi nu se ştie dacă se desfiinţează... Oricum pot preda de pildă istoria la orice liceu, ba chiar şi matematicile şi geometria, care îmi plăcuseră totdeauna şi nu le uitasem, ca şi fizica. Sau latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă...
Pe urmă îmi amintii că şi latina fusese scoasă din învăţământ, iar franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămâne... O adâncă tristeţe însă îmi spunea, gândind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru şi să predau studenţilor mei pe care începusem sa-i cunosc şi să ţin la ei.
Diferenţa de vârstă între noi era mică, dar inocenţa lor era mai mare. În cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoţi - şi asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savanţii.
"Bătrânul", cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor fiinţe care i-au smuls multe secrete şi care astăzi (în posesia mijloacelor de a explora atât atomul, considerat, ultima particulă şi ultimul dintre secrete, cât şi marele cosmos) pot să-şi permită să gândească nu numai pe plan existenţial, ca domnul Sartre, că angajarea mea angajează totul, dar numai pe planul unei conştiinţe doar în relaţii cu o alta, nu şi cu cea a unui câine sau a unui cal, ci pur ştiinţific, că sunt angajat la nivel cosmic.
Descartes gândea: Cogito, ergo sum! Dar unde? Într-un univers determinabil, în care există gândire, dacă eu gândesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decât paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gândire în univers, trebuie să ne abţinem s-o opunem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînvins postulatul: gândesc în cosmos, pentru că eu gândesc, postulat de nerespins...
Reacţia studenţilor mei a venit ora următoare, cu o grămadă de întrebări şi cu priviri ce ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit şi materie? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? Îşi creează o aparenţă, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este conştient de sine. Atunci ce este spiritul? Este conştiinţa cosmică. Ce este o conştiinţă? Şi întrucât o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, le-am răspuns, îşi propune o mântuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile ştiinţifice, ar elibera omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrânit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimântătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd, înţelegând că universul suntem noi înşine, putem, prin inteligenţă, înţelege că nu murim niciodată.
Gândind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşi ştim că într-o zi vom muri totuşi...
Apoi am întrerupt întrebările, spunându-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări stimulatoare?
Nici unul dintre ei nu se gândea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoştinţă de sine şi care lasă în întuneric şi fără răspuns întrebarea ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combinaţie de molecule, de atomi şi electroni? Şi nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva .. "erezia" mea, cum avea să se întâmple mai târziu, când prin selecţie, în fruntea organizaţiei lor de tineret. U.T.M.-ul, aveau să fie puşi cei "vigilenţi", cărora n-avea să le mai scape...nimic....
XV
Când ajunsei acasă, arhitecţii şi ginecologul Salanţiu plecaseră şi ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere? Da, probabil!
Mă aşezai într-un fotoliu şi aşteptai să-şi continue conversaţia, dar clipele treceau şi nimeni nu deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu înţelesei: cine era urâta aia?
Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strâmbat, ca şi când ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse şi acum o puternică zgâlţâitură interioară i-ar fi stricat secreta armonie. Exorbitaţi, ochii ei îşi pierduseră culoarea, verdele devenise albastru întunecat...
Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întâmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara îşi deschisese pleoapele lăsate şi se uita la mine cu o curiozitate lacomă şi neascunsă, aproape sfidătoare.
Părinţii şi bunicii mei se uitau şi ei la mine parcă mi-ar fi spus: dă-i afară pe toţi, sunt contra ta şi a noastră. Tasia rupse tăcerea.
- Matilda, hai, gata!
"Gata ce?"
- Lasă-mă Tasia, zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia şi de oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi; Petea se arătă şi el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realităţi...
- Vezi că pe urmă tu rămâi aici singură cu el, cu noi... zise el.
- Dar ce s-a întâmplat?! murmurai eu nedumerit
- Mai întrebi ce s-a întâmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întâmplat? repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întâmplat? reluă paroxistic.
- Da confirmai eu senin, ce s-a întâmplat? şi vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu` se întâmplase, dar nu mai avui timp, Matilda sări din fotoliu şi se apropie de mine.
- Unde-ai fost? Şi nu aşteptă răspunsul: unde ai fost, strigă şi îşi înfipse mâna în părul meu şi îmi smuci capul de astă dată ţipând neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune...
Într-o fracţiune de secundă gândii că mâna ei în părul meu e un simplu gest nestăpânit care putea să însemne şi dragoste furioasă şi care se va opri, puteam apoi să râd, dar ea continuă să mă zgâlţâie cu violenţă şi atunci o pleznii peste faţă şi ea bătu aerul şi căzu pe-o parte, întâi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pe jos; dar nu stătu nicio clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mâna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri şi în clipa următoare această vază trecu ca un proiectil pe lângă capul meu şi se sparse în curte prin frumosul vitraliu...
Resimţii şocul violenţei neînfrânate, ţipătul geamului spart, apoi bufnitura şi explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă.
- Să nu mai îndrăzneşti, gâfâi ea revenind în fotoliu. Niciodată să nu mai îndrăzneşti...
Şi arăta extrem de satisfăcută de ceea ce făcuse şi de aceea glasul ei era acum perfect liniştit. Iar eu gândii: Asta e mai rău decât ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacţie de a fi ridicat mâna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ţi cauţi altul. În acelaşi timp simţii cum o picătură de sudoare mi se prelinge pe gât.
Mă ştersei, nu era sudoare, ci sânge. Mă ridicai şi mă dusei în baie fiindcă simţeam că mă ustură faţa. Când mă uitai în oglindă văzui trei dâre de sânge pe obrazul drept, amestecate cu zdrenţe de piele ruptă. Când avusese timp să mă gheruiască astfel? Probabil că fulgerător, în chiar clipa când o lovisem şi abia după aceea căzuse. Mă spălai, dar sângele reveni mai ales în câteva locuri unde ghearele intraseră adânc.
O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă liniştii. Din moment ce hotărârea mea era luată, trebuia să-mi retrag şi furia, nu mai avea nici un rost.....
Mă întorsei în hol şi foarte liniştit le spusei rudelor:
- Vă rog să plecaţi.
- De ce să plece? zise Matilda. Nu pleacă nimeni, sunt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artlraon, Petia, staţi, de ce să plecaţi, fiindcă vrea el?
De altfel, nimeni nu schiţase vreun gest că ar avea de gând să se ridice.
- Bine, zisei, staţi..., gândind, ce-o să faceţi acuma, o să vă apucaţi să jucaţi leapşa pe furate? Spectacolul s-a încheiat şi odată cu el şi istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar şi o arhitectă, nu mai aveţi ce vedea.
Aşa credeam...
- Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfârşit după ce triumfase, nu înainte ca până acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost? Laşi musafirii singuri şi pleci şi tu, tot ca un musafir. Păi musafir eşti tu în casa asta? Ăsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n-avea niciun chef. Da, că să ajute şi el ca alţi bărbaţi, de unde, şi când se aşează la masă şi e servit se strâmbă că nu-i place mâncarea şi nici măcar nu se fereşte, scuipă alături. Lasă, nu te mai şterge, o să sufere Clara câteva zile că n-o mai poţi vedea până îţi trece şi pe urmă n-ai decât să pleci cu ea în Israel... Ai fi în stare să treci la jidanism şi să vă duceţi amândoi acolo să lucraţi într-un chibuţ...
Asta era formidabil! gândii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament şi ei, cum spuseese adineauri, vorbea ca şi când în viaţa ei n-ar fi iubit tocmai un jidan... Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun şi să nu râd sardonic...
I-o spuse însă Tasia:
- Tu în ce casă stai? Ce era bărbatu-tău care ţi-a făcut-o cadou?
- Ehe! Era un om cu un cap mai presus decât alţii, să nu te legi tu de el! Inimă de aur!
- O fi fost, zise Tasia, da` tot jidan era! Nu-ţi stă ţie bine să-i vorbeşti de rău!
- Dar nu-i vorbesc de rău, Tasia! Spun numai că drumul e liber, să se ducă cu ea unde vrea!
- Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbeşti tu acolo? zise Tasia. Şi îşi iubeşte bărbatul.
- Fleacuri! exclamă Matilda, bărbatu-său îşi iubeşte prima nevastă, nici nu se uită la asta... Aşa că... Eu îmi cresc copilul meu! (nu mă mai mărit, mi-ajunge!), iar el poate să plece cu ea şi în Patagonia, dacă în chibuţ n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de copil! Când i-am spus că sunt însărcinată, ştiţi ce-a zis, dragă?! exclamă ea uluită. Că o să mi-l lase mie!
- Aşa fac cei care se iubesc, aveţi un copil, trebuie să vă înţelegeţi, mai lasă unul, mai închide ochii altul, sunteţi tineri, aveţi sângele fierbinte, n-aveţi minte deloc...
Făcui bunicului un semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu ştiuse Matilda că zace în mine.
- Spui dumneata, bunicule, că n-am fost o fetişcană. Ba am fost! strigă Matilda. Pentru că înainte am avut de-a face cu doi bărbaţi care s-au purtat cu mine civilizat, nici unul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici nu s-a gândit vreodată că ar putea să mă lovească. Şi când l-am cunoscut pe el, mi-a luat minţile! Era prieten cu ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească aproape tot ce se întâmpla la noi în casă, nu ne prea înţelegeam, recunosc, dar a venit el şi a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divorţează, desparte-te, îţi ratezi viata, tu eşti poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în casă şi se uita la mine crunt, distant, rece, stăpân pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc şi faţă de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Ăsta bărbat, mi-am zis, şi mi-a sucit capul aşa de tare că am început să fac numai ce-mi spunea el, îmi scria scrisori din şcoala militară, furios ca şi când ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divorţul? Ce mai aştept? Şi vorbe urâte la adresa fostului meu soţ, care, oricum îi era prieten şi ţinea foarte tare la el şi nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse niciun rău. Da, vroiam să divorţez, dar nu aşa! Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el şi cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gîndim bine dacă noi ne potrivim. Atât i-a spus! Rămân în urmă cu el (şi mă arată cu degetul, nu mai aveam nume) şi îl întreb: ei, ce-a zis? A început să-l înjure! Pe urmă ne-am aşezat la masă pe iarba verde şi l-a luat peste picior, că e timpul să răspundem la o întrebare a unui mare filozof bulgar. Îşi bătea joc de el! Şi ăla, săracul, ce putea să facă! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie şi l-a adus în stare să se urce şi să urle prin copaci!... Da, dragă, am crezut c-a înnebunit! îşi desfăcu ea braţele înspăimântată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ta legitimă şi să te vezi luat peste picior de... un străin, cum să nu-ţi vie să te urci prin copaci şi să urli? Mai bine se băteau, era mai bărbăteşte, dar nu să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de câine, să-i dai un picior după ce i-ai fost prieten şi i-ai luat minţile nevesti-sii.
Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu şi cu Petrieă să ne batem! gândii şi eventual Petrică să iasă învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva...chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau şi mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, şi eu, "generos", să nu-i fi răspuns.
Poate că aşa aşi fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze şi lui taică-său.
- De copil a spus că o să-l bage într-o traistă pe băţ şi o să se ducă şi o să-l arunce într-o prăpastie. Întrebaţi-l! E adevărat că aşa mi-ai spus? mi se adresă cu aerul că n-o să am curajul să spun că nu. Îndrăzneşte să spui că nu e adevărat! Ai fi în stare să negi! Vedeţi?! Tace, n-are nici curajul să nege şi nici să se apere.
- Dar cine eşti tu, fă, să-l judeci? zise bunicul indignat. Se vede că nu te-a bătut la timp!
- Nicio grijă, bunicule, că m-a bătut chiar în ziua când i-am spus că o să avem un copil, strigă Matilda. E adevărat? Spune-i bunicului, eşti om, încearcă să minţi", mi se adresă iarăşi.
- Înseamnă că nu te-a bătut bine, răspunse bunicul care ştia el adevăruri fundamentale, că numai un beţiv şi un stricat îşi bate nevasta degeaba şi n-avea el nevoie să mă audă pe mine negând ca să se convingă că nu eram dintre aceştia şi că deci n-am bătut-o eu fără motiv.
Tata nu zicea nimic, îşi plecase fruntea confuz, în mod ciudat mama avea chipul senin.
- Cum poţi să spui tu, maică, vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ţi ia copilul şi să-l arunce într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de când mama m-a făcut!
- Ei, zise Matilda, eu am auzit cu urechile mele. Întâi a zis că o să mi-l ia şi să-l dea la un leagăn, la copii abandonaţi, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o prăpastie. Întrebaţi-l!
Ceea ce mă uimea mereu era humorul ei, din tonalităţi imposibil de descris! Un humor popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitaţii să contemple şi alţii ceea ce i-a fost dat ei să-şi audă urechilor...
- O fi glumit, v-oţi fi certat, zise Tasia simplu.
- O fi băut şi el un pahar mai mult! zise şi şeful clanului împăciuitor.
- Staţi că vă spun, se hotărî atunci Matilda să închidă gura părinţilor şi bunicilor mei. E adevărat, mamă soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt şi o să recunoşti), e adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată şi a vrut să se însoare cu ea? Auzi, să se însoare cu ea...
Sării în picioare, dar în aceeaşi clipă sări şi Matilda şi se adăposti în spatele fratelui ei mai mare.
- Te omor, îi spusei în şoaptă cumplită. Mie poţi să-mi spui orice, dar nu mamei! Dacă nu fugi în seara asta de-acasă te strâng de gât până o să-ţi dai răsuflarea.
- Îl auziţi, strigă Matilda fără teamă, în fotoliu. Nici nu mă miră! A mai omorât el pe cineva, o fată cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o în sărcinată şi în loc să se însoare cu ea, a dus-a la un doctor, un criminal, că altul n-a mai găsit şi aşa a scăpat de ea. Nici azi nu se şti-e ce-a făcut ăla cu moarta!
- De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut să ne omoare şi pe noi?
- Lasă, că ştiu eu cum s-a purtat şi cu dumneavoastră! De la el ştiu. El mi-a spus, el gura lui: am chinuit-o pe mama! Bine c-a recunoscut, dar acuma nu vrea să recunoască...
- Atunci de ce l-ai luat! zise bunicul liniştit, şi el cu humor. Ai avut la dispoziţie doi ani ca să-l cunoşti şi două măritişuri în urmă, nu poţi să spui că ai fost o fetişcană fără minte. Eşti mai bătrână decât el! adăugă cu brutalitatea simplă a oamenilor în vârstă care merg direct şi fără nuanţe spre realităţile elementare.
- De unde să ştiu eu ce zace în el, răspunse Matilda, al cărei chip se transfigurase brusc, urâţenia pieri de pe chipul ei şi văzută fără să fie auzită ai fi zis că povesteşte ceva pasionant şi cei din jur o ascultă subjugaţi atât de ceea ce spunea, cât şi de frumuseţea strălucitoare a acelui chip straniu.
Şi era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desigur, forţa ei de mistificare era pentru mine o revelaţie stupefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu înceteze, să treacă la sentimente mai bune, şi rudele, care sunt setoase de spectacol ca toţi oamenii, să nu încerce apoi, văzând că gluma se îngroaşă, să micşoreze proporţiile catastrofei, să ne îndemne la împăcare, nu s-a întâmplat nimic.
- Uite-l, râde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, avusesem un surâs?), lui i se par toate astea ceva, aşa, de râs, de călcat în picioare. Asta e ceva, aşa, nemaivăzut... Ei, află că te-ai înşelat, domnule! Mi-a venit mintea la cap!
- Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai târziu, de câte ori îmi aduceam aminte râdeam în hohote singur, chiar şi pe stradă. E bine, repetă el dând şi dintr-un umăr şi aplecându-şi capul spre acel umăr, ca o expresie a evidenţei. Vă despărţiţi, băiatul e tânăr şi de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă..
- Să vedem cine îl ia, strigă Matilda. El - frumos nu ştie să se poarte, de iubit aşa să-i bată şi lui inima pentru o femeie nu e în stare, la rude nu ţine şi asta n-ar fi nimic, că nu ţine, dar le batjocoreşte... îl invită şi pe el Tasia la o petrecere. Na, că nu vine. Cum să nu vii, dragă?! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sunt rudele soţiei tale. Până la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe uşă cu o falcă în cer şi una în pământ, nu dă mâna cu nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viaţa mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, aşa, nemaipomenit! (şi deschise un braţ şi făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cosmică!). Că cică dacă pe Tamara o păzeşte un drac, unul care a văzut odată la gârlă o muiere goală şi el a zis că e un om cu... alea în piept şi s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i l-a trimis ei, Tamarei, ca s-o servească...
- Păi aşa şi e, zise bunicul. Orice muiere are un drac!
Bunicul începu să mă irite cu intervenţiile lui: mă uitai la Matilda crunt, simulând că aş fi copleşit şi furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc când tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci şi în mod sigur, cum aveam să aflu, o oră mai târziu, şi istoria cu Nineta Romulus şi cu Căprioara; se interesase, făcuse, cum se zice, investigaţii şi trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară de câteva lucruri esenţiale în ceea ce o privea pe Căprioara şi venise şi-i spusese Matildei; o făcuse din proprie iniţiativă?
Asta era neîndoielnic: o crezusem-femeie fatală, când colo era o poamă vanitoasă care ţinea la cinstea bărbatului pe care îl înşela pe toate drumurile , da... dar îl înşela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, şi pe ea în primul rând, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare doamnă ea, acum soţie de brigadier silvic.
- Pe urmă, zice, îi spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gând să asculţi mai departe vorbăria ăstuia? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el ăsta şi ce spune el e vorbărie! Poftim! Şi-i spune Tamarei: Cum trăieşti tu, cu gringalet-ul tău? Tamara nu ştia că e un cuvânt franţuzesc, care înseamnă aşa, pricăjit, prăpădit şi n-a ştiut ce să-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ţi baţi joc. Şi-i spune: gringalet-ul tău are sau n-are? Auziţi, dacă se poate imagina o astfel de neruşinare mai desmăţată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara? Formidabil! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoşti şi care e şi rudă a soţiei tale, dacă a ta n-o consideri. Şi măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminând o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase). Îi merge mintea aşa foarte treaz şi diabolic, şi când am auzit asta, când mi-a povestit Tamara, mi-a fost ruşine, dragă, de bărbatul meu... Auziţi, un intelectual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are? Colosal!...
- Ce să aibă, zise bunicul, băţ? Dacă e traistă, e şi băţ.
Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare şi râse şi ea. Tamara rămase cu masca ei care nu ascundea nimic, ţeapănă, ca şi când nu ea ar fi alimentat indignarea aceasta acumulată de-atâta vreme şi care izbucnise acum cu violenţă.
De ce tocmai acum? Din pricina Clarei? Disproporţie! De unde răsărise această nouă Matilda cu care nu mai vedeam posibilă o convieţuire? Dacă ţintea mai bine îmi spărgea capul, îmi scotea un ochi, mă desfigura pe toată viaţa... Cât despre Petea şi gringalet-ul însuşi, arătau în mod ciudat foarte bine dispuşi...
- Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămâni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce am închis uşa nu ştiu cum, că am fost odioasă, mă urâţisem, îmbătrânisem cu cinci ani de câte mi-a făcut...
Fascinaţia mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăşi şi cum sângele nu mai apăru mă gândii cu ce să dau să nu se mai vadă dârele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe faţa unui borfaş, de sus de la colţul arcadei, până jos sub falcă.
Iată deci ce-am crezut că e şi ce-a ieşit, gândii. Hm! Şi în ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar astăzi, în oficiu, băuserăm împreună un pahar şi ne sărutaserăm ca altădată. Imposibil să mă duc aşa la cursuri! Îmi veni o idee...să dau cu pudră.
Intrai în dormitor şi luai de pe masa ei de toaletă o cutie şi dădui cu perniţa aceea mică. La început mi se păru că ţine, dar pudra se dezlipi la prima grimasă, arătam şi mai rău, ca o fantomă, sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee: ceva care se putea lipi foarte bine era fondul de ten. Desfăcui o sticluţă şi începui să dau cu lopăţica aceea înşurubată în dop. Era perfect. Nu se mai cunoştea nimic.
Puteam să merg şi la cursuri şi să mă întâlnesc după aceea şi cu Ion Micu.
Revenii în hol foarte vesel şi spusei:
- Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reuşit, biletele au fost pe gratis, ieşirea prin Sărindar, cum se spune la Bucureşti, Matilda, tu mai ai ceva de spus?
- Da, plec şi eu...
- Da, liber, luaţi-o, spusei cu nepăsare, aşezându-mă în fotoliu picior peste picior.
Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matilda însă se ridică şi dispăru, să se pregătească adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetiţei, de unde însă reveni îndată, se aşeză şi-mi spuse:
- Iau şi copilul.
- Bineînţeles, zisei, dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc într-o prăpastie. M-am răzgândit. Şi încă un lucru, vreau să-l spun întâi pentru mama, deşi n-ar fi fost nevoie, ea îmi cunoaşte viaţa, apoi pentru Vasile badei, cum se zice pe le noi, şi pentru cine mai e amator: fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la Bucureşti cu un maior, pe urmă s-au despărţit şi s-a recăsătorit la Iaşi cu un mare negustor, cu care a avut şi doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sunt stricate (şi mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoştea legătura. Cât despre tot ce-aţi auzit aici recunosc, am greşit fundamental: oamenii iau totul în serios, sau le plescăie limba în gură de plăcere să-ţi înţeleagă cum vor ei unele cuvinte. N-au decât! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma şi să nu mai gândesc ce-mi place, bineînţeles însă că o să fiu mai atent la omul din faţa mea.
Şi tăcui şi începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A! Vitraliul! Mă ridicai şi îl cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obişnuit şi tot rămânea el frumos.
Sigur că eu ştiam ce păţise, dar nu strica un martor în aceasta casă...
Tasia se ridică prima.
- Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă aţi fi mici sau aşa mai la început, aşi şti ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbaţi, nu ştiu ce să vă spun.
Gringalet-ul îmi bâlbâi ceva negând energic cu degetul:
- Să ştii că nu sunt supărat! Aşa m-a făcut mama, cam pricăjit.
Cu un humor care mă surprinse. Şi îmi şopti la ureche:
- Şi să ştii că oamenii mici au... mari.
Izbucni în râs. Tamara se răsti la ei:
- Hai, odată!
El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipă trăsnită şi masca i se strică.
- Bine, zise, atunci eu am plecat.
El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar şi-mi şopti:
- Nu lua în seamă, Matilda te iubeşte, îţi spun eu, se făcea foc când venea pe la tanti Tasia şi cineva spunea aşa vreo vorbă despre tine..
- Bine, bine, îi spusei, noapte bună!
- Tasia, strigă Matilda, stai că vin şi eu uite-acum îmi iau fetiţa şi vin...
Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lângă mine cu urâciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar şeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce:
- Ai înţeles? zise foarte tare, asta e!
Adică să îngrop totul şi să pun cruce. Le ascultai paşii pe trotuar. Ai mei erau şi ei în picioare, după ce, ca nişte stăpâni ai casei, îi conduseseră până la uşă pe ceilalţi. Îşi dăduseră mâna, îşi spuseseră La revedere.
La revedere? Hm? Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio!
- Matilda, strigai, vino şi ia-ţi rămas bun de la mama.
- ..La revedere, strigă şi ea fără să lasă din dormitor, unde nu ştiu ce făcea.
- Măi mamă, zise mama uitându-se în sus la mine, tu nu te înţelegi cu muierea asta, Nu-ţi pierde vremea, n-are niciun rost...
- Hai, mamă, nu-mi spune lucruri pe care le ştiu şi eu, chiar că n-are niciun rost...
Matilda ieşi totuşi...în rochie de oraş (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gât, cu care îşi primise musafirii), îşi luă la revedere şi rămaserăm singuri.
În hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, ceşti de cafea cu mucuri de ţigări înfipte în zaţ (ăsta era nesimţitul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scrumiere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe şemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... Şi Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură şi capul în jos.
Intrigat, mă apropiai.
Îşi înăbuşea râsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate şi perversitate în frumoşii ei ochi verzi. Pufni iar în râs, chicoti...
- Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărţeam... Mi-a zis fă şi am înţeles că tot muiere neisprăvită sunt şi eu, ca şi altele şi că pe el nu-l impresionau cuvintele mele...
Mă pomenii cu gâtul înlănţuit.
- Nebună mai sunt şi eu, zise, şi râse iar; dacă nu te-aş iubi, aş fi stat cuminte ca o curcă! zise ea chicotind mereu, şi te-ai fi plictisit...
Mirosea însă puternic a vin şi corpul ei parcă frigea. Îi pusei mâna la gât. Avea febră mare.
- Şi Tasia, ce ţi-a zis? Dar Artimon?
Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în râs, ţinându-şi mereu mâna la gură. Parcă ar fi spus: ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poţi să-mi spui tu?
- Vino cu mine, îi spusei, vesel şi eu, dar resemnat ca în faţa morţii. Ce zici de vitraliul ăla?
- Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat, zise cu o frăţească sinceritate.
- Un meşter bun o să-l repare, îi spusei. Dar niciun meşter, oricât de priceput, n-o sa poate drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi!
Şi măsurai pe deplin conştient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anestezia deciziei, căci o decizie alungă câinii suferinţei, simţii totuşi o smulgere, o sfâşiere greu de suportat dinlăuntrul fiinţei mele, cum povestesc cei operaţi, că o durere surdă îi face să urle când organul bolnav este tăiat.
Intrai în bucătărie şi deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte câteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul altfel, cum spusese şeful clanului că o să se întâmple după acest vin ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după.
- Dar şi eu vreau, zise Matilda surprinsă când mă văzu reapărând în hol cu sticla şi numai cu un pahar în mână. Îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo şi să-şi ia singură un pahar curat.
XVI
- Un han mongol (urmaş al marelui Genghiz), urmaş demn al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român de o primejdie mortală, începui eu turnând în pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pământ străin, cu prea mulţi munţi şi cu populaţii pestriţe şi şefii hoardei au hotărât să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor şi acolo să-şi aleagă un nou han. În drum, ca o simplă mişcare de deget a destinului, au trecut pe la noi şi au nimicit statul cuman, care se instalase de mult pe câmpiile noastre şi părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inşi pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze.
- Te crezi mare han! râse ea.
- De ce nu? Abia voi împlini, curând douăzeci şi cinci de ani, totul e în faţă.
- Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid.
- Nu se ştie, zisei.
Ridicai paharul şi ciocnirăm. Îl băui dintr-odată şi îl umplui la loc. Îmi aprinsei o ţigare.
Matilda ceru şi ea una pe care i-o aprinsei şi ea îşi apropie capul. Mă simţeam vesel şi al doilea pahar îmi spori această stare.
- Vezi ce bine e? zisei. Eşti mulţumită, nu?! Tu te simţi bine! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ţi-a povestit?
- Tamara, cine să-mi povestească.
- Şi când ţi-a povestit?
- Chiar azi, în timp ce voi eraţi în bibliotecă.
- Tu ai pus-o să scormonească?
- Cum o s-o pun...?
- Şi tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu!?
- Nu, aşa a aflat ea!
Ciocnirăm, din nou şi îi şoptii:
- Vezi ce bine e? Şi ticăloşii se simt bine, aşa, mulţumiţi, cum stau ei şi beau vin împreună, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Şi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, şeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriţei.
- ..Nu? E bine, semănăm cu ei! începutul a fost greu,pe urmă vine de la sine...
Ea tresări.
- Sună cineva, zise, cine poate fi la ora asta? şi curioasă se ridică să vadă cine e.
Auzii aproape imediat bocănituri de încălţăminte grea urcând scările. Cine dracu putea să fie? Sării în picioare. Uşa fu dată de perete şi în hol apărură trei ofiţeri; în urma lor, Matilda, care îmi arunca o privire neliniştită. Rămase acolo la uşă, de care se rezema şi îşi încrucişa braţele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimţiri rele.
- Domnul Petrini, nu? spuse unul din ei, care nu era şeful lor, avea mai puţine însemne pe epoleţi.
- Da, eu sunt, ce s-a întâmplat?
- Găina a ouat, zise şeful lor, un căpitan de rangul doi şi mă apucă brutal de braţ şi mă împinse spre perete.
- Mâinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mâinile în sus!
- Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mâinile în sus? mă revoltai eu brusc şi revenii să mă aşez in fotoliu. Dacă aveţi ceva de discutat cu mine, luaţi loc şi faceţi-vă datoria. Dar mai întâi cine sunteţi?
Ăsta se uita la mine cu un dispreţ plictisit şi ameninţător, se întreba dacă să-mi cârpească sau nu una, ca să văd imediat cine sunt.
- Eşti arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete şi mâinile sus!
Şi cei doi mă apucară de braţe şi mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent unguresc mă sfătui binevoitor: ridică mâinile pentru percheziţie. Le ridicai, dar nu la perete, mă percheziţionară, îmi reţinură actele, biroul populaţiei şi carnetul de universitar, şi după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă.
Ungurul rămase lângă mine, iar ceilalţi doi începură să se plimbe prin hol...
- Uite cum stau boierii ăştia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se înghesuie câte trei familii în trei odăi, rânji căpitanul.
La acest subiect începură să şuşotească.
- Da, da, sigur, dădea militarul din cap şi porniră prin odăi. Fluierau parcă a pustiu.
Când să intre în dormitorul fetiţei, Matilda se înspăimântă şi strigă:
- Nu intraţi acolo, să-mi speriaţi copilul.
- Lăsaţi, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu acelaşi dispreţ, mai au şi alţii copii, dar dorm cu părinţii, n-au dormitor special...
- Vă pun în vedere că sunt membră de partid şi o să-i spun chiar mâine tovarăşului prim-secretar cum aţi dat buzna aici, reluă Matilda păzind uşa...
- Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar, zise căpitanul şi o dădu la o parte şi deschise uşa, dar nu intră.
Îşi aruncă doar o privire circulară şi apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine ştie ce şef al lui mare, gândii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îţi goleau casa şi transportau totul într-alor şi apoi se instalau ei cu acte în regulă.
Adio casă după aceea, chiar dacă şi mai ales se întâmpla să fii proprietar. Intrai şi eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofiţer neliniştit, căci se şi instalase la biroul meu şi începuse să tragă sertarele.
Scoase totul din ele, manuscrise, note de prelegeri şi cele trei caiete ale mele. Luă unul şi îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeţ şi se înfundă în lectură.
- Hm! făcea! Ce sunt astea? îi răspunsei că sunt caietele mele de curs.
- Fă un pachet din toate astea! se adresă el celuilalt şi se ridică şi începu să-mi răscolească biblioteca.
Trântea cărţile pe jos, după ce le răsfoia, se mişca într-o parte, în alta, călca pe ele.
- Ce nevoie aveţi de caietele mele de cursuri? zisei, cu un glas din care indignarea şi revolta pieriseră, fiindcă simţisem primejdia mortală. Dacă le lua şi le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai târziu...
Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-aşi teme de ceva.
- Se pot pierde pe-acolo şi eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie...
(De ce nu-mi făcusem eu nişte copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atât de imprudent? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi ţineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?)
- La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul.
- Dar care e acuzaţia care mi se aduce?
- O să aflaţi... îmi răspunse el. Gata, mergem...
Ungurul îmi şopti:
- Luaţi-vă palton şi căciulă, şi bani, o să aveţi nevoie...
Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, auzise şi ea.
- Vorbeşte cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou.
- Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brânză domnul avocat.
Se potolise, îşi permitea chiar, grijuliu, să ne spulbere orice iluzie, să ştim de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba şi bani cu avocatul... Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vârî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci...
- Nu te nelinişti, îmi şopti ea, o să mă zbat să te scot cât mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic...
Ne îmbrăţişarăm, intrai in dormitorul fetiţei, o sărutai şi ieşii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se aşternuse pe chipul Matildei şi care îmi făcea rău...
Afară ne aştepta o maşină, ne urcarăm şi în câteva minute oprirăm în faţa unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraş, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru.
În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu şi căpitanul, trecurăm prin numeroase coridoare la fel de strâmte şi aveam senzaţia că clădirea era pustie, în afară de câţiva miliţieni pe care îi zării de departe, nu întâlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliţie. Aşadar, o chestie penală... Şi dacă se dezgropase istoria cu moartea Căprioarei? gândii.
Fusesem scos din cauză şi ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou? Miliţia judiciară, preluând dosarele fostei poliţii, şi-o fi vârât nasul în această istorie şi... Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petliţe albastre lângă mine?
În sfârşit intrarăm într-un uriaş birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliţie, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) şi securistul se retrase. Colonelul luă actele şi mormăind ceva ieşi şi el din vastul birou şi rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă şi începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viaţa mea dacă nu mi se dă drumul imediat? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzând?
Căpitanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin precis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mâna mea şi aşa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi?
Ei bine, vor să mă condamne nevinovat, numai dacă dintre iubirii mei studenţi nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naşte. Dar asta fusese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lucruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămâneau caietele...
Aici puteam să răspund că sunt caiete vechi, de pe vremea când eram student, deci în celălalt regim, când se gândea altfel... Chinuit de incertitudine şi de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o oboseală, o somnolenţă şi o nepăsare pe care nu le mai simţisem niciodată şi revenii de la geam şi începui să-mi târâi picioarele prin imensul birou.
Simţeam o dorinţă să mă întind pe jos şi să dorm, atât de vie, încât îmi trebui un mare efort de voinţă să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, ieşea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, şi ăsta mare şi, în el, în fund, văzui un ofiţer securist, care stătea liniştit pe scaunul lui şi lucra la lumina lămpii de pe masă.
Ridică fruntea şi auzii un glas şăgalnic, foarte jovial, aproape frăţesc.
- Ce faci, Victore? zise.
Dădui din umeri. Era şi ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e aşa, parcă uns cu miere, pentru el viaţa e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar şi să cânţi chiar şi pe româneşte, dacă eşti cu români, şi de ce să nu fii, nu avem o singură ţară?... Cine a pus cârciuma în drum, ăla n-a fost om nebun...
- Ei! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viaţă, mai filozofică!... Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Ştii tu unde te afli acuma?
- Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliţie.
- Nu e la miliţie, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate!
- Tot un drac! răspunsei eu cu nepăsare.
Dar el mă corectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană:
- Nu e tot un drac!! Pe urmă deodată îşi ridică mâinile în sus: Ia te uită la el, e cu paltonul!...
- Şi cu geamantanul... zisei.
- O, o, o, se vaită el, şi cu geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declaraţie şi no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă, şi îmi întinse şi un stilou, cu gesturi gospodăreşti, ei fi-ar să fie, stăm de vorbă când omul poate că n-are chef şi şi-a lăsat-o pe doamna speriată...
- Ce să spun?
- Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toţi pe care îi cunoşti, că asta ne interesează, poate că ai bătut şi tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine când Hitler a dictat la Viena să fie sfîşiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români şi maghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sângele...
Mă uitai la el neîncrezător. Îşi bătea joc de mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi fost muncitor, sau chelner, sau mic funcţionar?
- Dacă spui tot, continuă el, nu-ţi facem nimic, că ştim că tu n-ai fost şef şi n-ai spânzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alţii... Musai!
Simţii o mare uşurare, era o greşeală. De Sumanele negre nu ştiam mai mult decât ştia toată lumea, citind ziarele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate şi să se răzbune pe unguri făcând ei singuri judecata şi omorândpe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci ruşii văzând că nu e linişte în spatele frontului preluaseră ei administraţia.
Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce era cu istoria asta?
Îi spusei că niciodată n-am părăsit oraşul în acel an, am fost profesor la şcoala normală şi pot să dovedesc acest lucru cu martori şi de la şcoală şi de la gazda mea...
- Iar noi putem să-ţi dovedim cu documente scrise că ai făcut parte din organizaţia teroristă Sumanele negre, Victore! zise el.
- Trebuie să fie o greşeală!
- Nu-i greşeală, dragă, scrie negru pe alb...
- Unde scrie?
- O să afli în instanţă, dar o să fie prea târziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (şi bătu cu palma pe el) şi nu te mai dăm în judecată...
- Acuma dumneavoastră ce vreţi, dacă nu ştiu nimic...
- Nu vrei, conchise el. Mai gândeşte-te! Du-te în celulă, dormi, şi mâine dimineaţă o să-ţi aduci aminte de toţi....
- Totuşi, insistai, nu se poate să-mi spuneţi şi mie despre ce document e vorba?
- Ba cum să nu se poată?!
Şi deschise dosarul, căuta în el şi îmi dădu o scrisoare în fotocopie. Îngheţai văzând semnătura. Era a unui coleg de facultate, care se refugiase în 1940 şi care aflase că tatăl său, învăţător în sat, fusese omorât de unguri cam la vreun an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele române trecură graniţa pe pământul Ungariei, plecase în sat şi nu se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu.
Eram prieteni de studenţie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu).
Era un băiat senin, cu simţul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, când frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător:
- Îi prind eu pe ungurii care l-au omorât pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gâtul.
Nu ştiu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscrisese la nişte cursuri. Avea o prăpădită de bursă...
Şi acum, după atâţia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reţinută.
- Citeşte, dragă, zise ofiţerul, ce-ai rămas aşa pe gânduri?
Începui să parcurg rândurile.
Nimic; că îi era dor de oraşul nostru, că s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să câştige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea şi ce plăcut era când mergeam noi la cinema. Şi se încheia astfel:
"Scrie-mi! Eu aştept ordonanţele dumneavoastră". Iustin Comănescu.
- Am citit, zic, nu văd nimic!
- Cum, se miră ofiţerul, dar scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoastră.
- Nu ordinele, am zis, şi am început să râd, ordonanţele... Tovarăşe colonel, să vă explic. Când eram studenţi a venit odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi am fost şi eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reuşit şi am râs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur şi un soldat... Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu mâna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi, aştept ordonanţele dumneavoastră... Pe urmă, săptămâni în şir, eu şi cu Iustin când ne despărţeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam şi noi, ca nişte papagali chestia asta cretină: aştept ordonanţele dumneavoastră...
- Dar ştii că a omorât unguri nevinovaţi acolo la el în sat... A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să ştii...
Îmi ştersei sudoarea de pe gât şi de pe frunte. Simţii mişcarea de deget a unei absurde fatalităţi. Spusei:
- De unde să ştiu, tovarăşe colonel? V-am spus tot ce ştiam.
- Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniştită convingere: aştept ordinele dumneavoastră!
- Ordonanţele, repetai şi eu liniştit şi ferm.
- Tot aia e! zise.
- Nu e tot aia! V-am explicat!
Nu înţelegea! Poate că nu ştia bine româneşte?
- Gândeşte-te!
- Pot să vorbesc cu un colonel român? Nu vă supăraţi!
- Poţi să vorbeşti şi cu un general zise el, cine crezi că mi-a dat acest document? Un general român!
- Totuşi!
- Totuşi ce?
- Insist să mă interogheze un ofiţer român.
- Se acceptă! Dar nu-ţi fă nicio speranţă! Nu e nimeni tâmpit aicea să creadă istoria ta cu estrada.
Şi mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu.
Sfârşitul părţii I
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu