Ion, Liviu Rebreanu

......................................................................
                                                 14.

                         Doamna Lang, de altfel, se simțea măgulită că a deșteptat o iubire atât de puternică în  inima tânărului fără trecut și-i răspundea cu cochetării veșnic noi. Istețimea ei instinctivă născocea cu ușurință prilejurile de întâlnire și de îmbrățișare. Pasiunea aceasta o înviora și o înfrumuseța. Trebuia să facă sforțări să se stăpânească și să nu-și piardă capul cu totul.
    Prudența femeii însă trezea o gelozie furtunoasă la Titu, căruia îi părea rău de orice privire aruncată altuia, de orice vorbă schimbată cu altcineva, iar mai târziu începu să-l doară și gândul că Roza trăiește într-o casă cu Lang și că chiar se culcă în același pat. Îi umbla prin minte s-o despartă de soțul ei și s-o ia de nevastă.
    Într-un moment de însuflețire îi spuse și ei ce-a hotărât, și ea îi mulțumi cu un uragan de sărutări. Îndată își dădură seama amândoi că, de vreme ce el n-are niciun câștig, ea n-ar putea trăi nicio zi fără Lang. Atunci Titu îi făgădui că o va duce cu el în România, când va fi să plece. Deocamdată însă, nu se mai gândea serios să se arunce în vârtejul necunoscutului.
    După dibuirile începutului se întâlneau mai ales acasă la ea, în timpul cât Lang era la școală. Titu se obișnui curând și nu-i mai fu frică să-i prindă bărbatul. Își întocmi chiar o replică strașnică pentru orice eventualitate:
    „Domnule, ne iubim, și te urâm! Slobod ești să iei orice hotărâre!”
    Cuvintele acestea i se păreau demne și eroice. Din nenorocire, n-avea nevoie de ajutorul lor.
    Lang era mai orb decât toți bărbații și nici măcar nu visa să-i bănuiască. De multe ori, în pauze, repezindu-se acasă să mai tragă o dușcă de rachiu ca să-și întărească energiile pedagogice, găsea pe Titu între patru ochi cu Roza. Nu se mira și nu se supăra, ci zicea veșnic foarte senin:
    - Aici ești, amice? Ești drăguț că mai ții de urât nevestei mele, că eu n-o prea răsfăț. Ce vrei, am îmbătrânit.... Dorești un păhărel?
    Titu nu se mai ducea nici prin Armadia. De la serata dansantă nu vorbise mai mult de două ori cu Lucreţia Dragu. De când putea strânge în braţe pe Rozica, nu mai zicea că are nevoie de iubiri vaporoase. "Oacheşa cu ochii verzi", cum o preamărise el odinioară în poezie, nu-l mai inspira câtuşi de puţin. I se părea o mică ipocrită încrezută.
    De altfel, nu mai simţea nicio trebuinţă să povestească nimănui cum a cucerit iubirea Rozei. Pasiunea adevărată merge mână în mână cu discreţia.
    Herdelea, încurajat că una din fete şi-a găsit norocul urmând sfaturile lui înţelepte, se frământa acuma să asigure şi viitorul băiatului. Astfel, nu scăpa nicio ocazie de a reaminti lui Titu că vremurile sunt grele, că omul trebuie să-şi croiască un drum în viaţă, că ani trec la vântul şi cel ce n-a muncit n-are la bătrâneţe, şi, în sfârşit, c-ar trebui să se gândească şi el la ziua de mâine.
    Titu se înfuria înţelegând, căci orice asigurare de viitor însemna o despărţire de Rozica. Dar iarăşi nu putea stărui să se eternizeze în lenevie şi deci răspundea moroncănos:
    - Am zis eu că nu vreau? Găsiţi-mi o slujbă, orice-ar fi, şi iată că mă duc! Dacă nu sunteţi în stare să înţelegeţi talentul meu, am să mă fac chiar şi măturător de stradă, ca să vă scăpaţi de mine şi să nu-mi mai bateţi capul că sunt trântos şi nimic mai mult!
    Supărarea lui îi mâhnea pe toţi din casă. Fetele săreau şi-i luau apărarea. Dăscăliţa, înduioşată, făcea semne indignate lui Herdelea să-l lase în pace, pe când învăţătorul, încurcat, se scărpina în ceafă şi, vrând s-o dreagă, îl jignea şi mai rău.
    Vizitele prea dese la doamna Lang începură cu vremea să bată la ochi ovreimii din Jidoviţa.
    Fetele hahamului Cahan, bătrâne şi înăcrite, neavând altă treabă şi fiind vecine cu Lang, se apucară să pândească de câte ori vine Titu, să se uite la ceas când intră şi când iese. Şi, deoarece Roza făcea pe mândra cu ele şi le privea de sus, răspândiră vorba că între unguroanca lui Lang şi feciorul dacălului din Pripas, nu poate fi lucru curat.
    De atunci încolo ochii care urmăreau paşii lui Titu se înmulţiră, iar ştirea că Rozica pune coarne lui Lang se întinse, trecu şi în Armadia stârnind senzaţie printre învăţătorii de acolo, şi în sfârşit ajunse la urechile lui Herdelea. Bătrânul nu era împotriva unor astfel de pierderi de vreme, dar punând în legătură nervozitatea şi nepăsările lui Titu cu zvonul acesta, se temu să nu izbucnească cumva vreun scandal care să pericliteze viitorul băiatului şi se puse deci cu tot dinadinsul să-i găsească mai curând barem un loc de subnotar undeva, ca să-l îndepărteze din braţele iubirii primejdioase. Mai ales că, aproape în acelaşi timp, dar pe alte căi, vestea sosi şi la cunoştinţa fetelor şi a doamnei Herdelea, care nu ştia cum să blesteme mai avan pe ticăloasa ce nu se sfieşte a-şi pune mintea cu un copil.
    Astfel, toată familia se bucură când învăţătorul, într-o seară, vesti că a întâlnit în Armadia pe notarul din Gargalău, care tocmai are mare nevoie de un ajutor priceput şi ar primi cu plăcere pe Titu, plătindu-i o leafă foarte bună.
    Titu îngălbeni.
    - Gargalău? zise dânsul, cu glas stins, măsurând în gând depărtarea dintre Jidoviţa şi locul surghiunului.
    - Gargalău.... Nu e departe, răspunse bătrânul, parcă ar fi ghicit rostul întrebării. Al şaptelea sat de la Armadia. Notarul e un om de ispravă. Aveţi să vă înţelegeţi ca fraţii. Şi pe urmă, acolo poţi strânge şi bani, căci nu vei avea nicio cheltuială, încât să poţi pleca mai târziu unde te îndeamnă inima....  Nu-i vorba să te împotmoleşti în Gargalău, e ceva provizoriu....
    Herdelea vorbea atât de blând că Titu nu găsi putinţa să se supere. dar, fiindcă voia să se sfătuiască mai întâi cu Rozica, răspunse în doi peri:
    - Bine, bine.... Acum să mă gândesc şi eu puţin, o zi, două... Că doar nu arde....
    Roza lang, simţind că lumea forfoteşte, îl povăţui să se ducă, dar îl puse să jure că nu o va înşela şi că va veni cât mai des posibil. În schimb, îi făgădui şi ea că va merge să-l vadă, fiindcă de acum nu mai poate trăi fără iubirea lui, deşi trebuie să fie cu ochii în patru, căci o lume întreagă umblă să-i sfâşie inima....
    În joia când Herdelea văzu iar în Armadia pe Friedman şi-l încunoştiinţă că săptămâna viitoare Titu poate pleca la post, pe la amiază se întâlni, în faţa liceului, nas în nas cu judecătorul, care tocmai ieşea de la slujbă. Învăţătorul salută respectuos, dar băgă de seamă că ungurul încruntă din sprâncene fără măcar să mişte din cap. După ce se depărtă câţiva paşi, judecătorul îl strigă înapoi şi-l întrebă brusc, privindu-l aspru şi iscoditor:
    - Ascultă, domnule Herdelea, dumneata ai făcut unui ţăran din Pripas o plângere, la minister, împotriva mea?
    Învăţătorul şovăi o clipă şi pe urmă răspunse bâlbâind cu limba de plumb, abia găsind cuvintele ungureşti în minte:
    - Eu! Oo, cum vă închipuiţi una ca asta? Eu care.... respectul legilor....
    - Foarte bine! mormăi judecătorul, întorcându-i spatele cu dispreţ.
    Întâlnirea aceasta îi înfipse un cui în inimă. Vasăzică ungurul bănuieşte, poate chiar ştie sigur, că el e autorul reclamaţiei?...
    Până acasă întoarse şi suci toate urmările posibile ale nenorocitei întâlniri. Dar cum să fi aflat ungurul? Sau poate chiar el însuşi o fi scăpat undeva vreo vorbă trădătoare? Cu neputinţă n-ar fi, căci între prieteni cam are şi el obiceiul să spuie vrute şi nevrute. Apoi fusese destul de nerod să se încreadă că l-a pocnit atât de urât încât parcă-l şi vedea destituit, de nu şi întemniţat.
    Dacă însă se dovedeşte acum aievea că el a făcut jalba, atunci ungurul e în stare să-şi împlinească ameninţarea. Vorbele de deunăzi ale copistului îi răsunau în urechi iarăşi, parcă mai înfricoşătoare.
    Acasă, tocmai sosise scrisoarea lui Pintea care hotăra cununia pentru Duminica Tomii. Se sili să se bucure, ca și ceilalți, dar inima îi rămase mohorâtă. Găsi un pretext și se repezi peste drum, la Glanetașu, să reamintească lui Ion că, dacă va sufla vreun cuvânt, va fi foarte rău pentru amândoi. Flăcăul i se păru cam nepăsător, deși s-a jurat iarăși că mai bine să-l taie în bucăți decât să vândă tocmai pe domnul învățător care i-a făcut numai bine.
    Jurămintele lui totuși nu-l liniștiră. Din toată purtarea lui Ion parcă citea și mai lămurit primejdia.
    Sufletul i se umplu de o ingrijorare dureroasă. Familiei însă nu se îndura să-i mărturisească nimic. De ce să le tulbure bucuria? La urma urmelor poate frica îl face să exagereze, poate că conștiința vinovăției își bate joc de dânsul.
    Un strop de nădejde îi picura în inimă, pornind o luptă vajnică cu presimțirile rele.

                                                                      5.

                                    Vasile Baciu se zvârcoli toată noaptea ca pe jăratic. Baba Firoana parcă-i urnise în creieri toate gândurile care acuma nu-și mai regăseau locurile. Stinse lampa brusc ca și cum i-ar fi fost rușine de lumină. Prin întuneric putea geme mai slobod. Patul i se părea de fier, oricât îndrepta paiele sub cearșaf, ca un bolnav ostenit de zăcere. După cuptor, Ana, cu respirația suptă, își ascuțea auzul, întocmai ca în noaptea când se frânsese întâia oară în brațele lui Ion, pândind somnul tatălui ei și așteptând, la fiece mișcare, s-o înhațe de picioare, s-o tragă jos din culcuș și s-o zdrobească.
    Spre ziuă, fata ațipi puțin. Când se trezi, speriată, în casă pătrunseseră zorile albe de iarnă și bătrânul nu se mai vedea.
    În sufletul ei, groaza se măsura cu părerea de rău. Barem de-ar fi bătut-o, ar fi scăpat de adăstarea mai chinuitoare ca orice durere. Lacrimile și vaietele i-ar fi ușurat suferința trupească, în vreme ce astfel o piatră de moară îi turtește încetul cu încetul inima, vrând să stoarcă un răspuns la întrebarea: ce vrea să facă tata?
    Ea, de mult își închipuia că bătrânul știe cu cine a păcătuit și se minuna mereu că tace. Uneori se gândea că înadins așteaptă până se va întoarce Ion de la munte. Dar acuma flăcăul era iar acasă și Vasile Baciu se nătângea în tăcere.
    Două zile spălase și fiersese în tindă rufele murdare; azi avea de gând să le laie și să le limpezească în Gârla Popii ce curge în dosul casei, la capătul grădinii. Se încălță cu opincile, își suflecă poalele și zadiile, și porni cu toporul subsoară, să spargă gheața și să-și potrivească locul.
    În grădină, zăpada râdea, albă și sticlitoare, ca obrazul unei fecioare neprihănite.
    Anei parcă-i era milă s-o calce cu opincile greoaie și să strice pojghița de fulgi proaspeți care suspinau dureros sub pașii ei. Din câteva lovituri de topor desfundă o gaură rotundă în gheața groasă de-o palmă și căptușită cu omăt. Apa izbucni afară în bolbociri mânioase, ca și când s-ar fi căznit să se smulgă de sub apăsarea învelitoarei de gheață, îmnuind și mânjind fără cruțare zăpada de primprejur.
    Apoi fata se duse și se întoarse, având subsoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul, iar într-o mână ducând o oală cu apă fierbinte în care să-și dezmorțească degetele când o va fi răzbit gerul.
    Își împărțise treburile așa încât să se poată întoarce de mai multe ori în casă cu bucățile lăute și limpezite, să vadă dacă a venit bătrânul. Bătea zdravăn cu maiul rufa așezată pe scaunul lung și cu picioare scurte, ca să iasă mai întâi leșia, apoi o dădea în gârlă. O bătea și iar o dădea prin apă, până ce rămânea ca zăpada de curată; pe urmă o storcea bine, o scutura și o punea la o parte.
    Gerul îi dârdâia carnea și oasele. Oboseala o istovea din ce în ce. Nu simțea însă nimic. Apa fierbinte se răci în oală, uitată. În chimb capul îi duduia de aceeași întrebare aprinsă:
    „Ce va face?”
    Și cu cât se întețea, cu atât lua parcă mai multe înțelesuri:
    „Ce va face tatăl ei, ce va face Ion, ce va face lumea....”
    I se statornicise în creieri siguranța că Baciu s-a dus la Ion... și acuma ghicea mereu, ba că va fi bine, ba că va fi rău.
    În răstimp totuși, fără să-și dea seama, se oprea din lucru, trudită de povara ce-o purta sub inimă. Deseori privirea i se scălda pierdută în apa care se zbătea la picioarele ei, când ispititoare ca niște șoapte de dragoste, când amenințătoare ca un dușman însetat de răzbunare. Dar gânduri de moarte nu se mai puteau apropia de sufletul ei. Ba, aducându-și aminte cum era cât pe ce să-și facă seama astă-vară, umblând pe lângă Someș, se mira ce nesocotită a fost și repede se îndrepta din șale, respira adânc și-și mângâia pântecele rotund, în neștire, cu mâinile crăpate și roșite de îngheț.
    Vasile Baciu plecase în faptul zilei, brusc, după o noapte întreagă chinuită de șovăiri și chibzuiri. Mintea lui, neobișnuită cu frământarea gândurilor, clocotise neîncetat ca o oală plină și descoperită, uitată pe un jăratic mare. O rușine amețitoare îi strângea inima, nu pentru că fata a rămas însărcinată, ci pentru că George nu vine s-o ia.... dacă a pângărit-o. Rușinea îl înfuria însă când își zicea că, deoarece flăcăul nu se grăbește să fie un om de treabă, va trebui să se ducă dânsul să se înțeleagă cu Toma, să nu se întâmple să nască Ana și pe urmă să înghită toți rușinea cu pumnii. Dar adică de ce n-ar veni George, precum se cuvine? Bine, poate că nu se învoiește cu zgârcitul de tată-su în privința zestrei.
    Dar de ce nu trece măcar să-i spuie lui că uite așa și așa, că doar nu e peste nouă mări și nouă țări? Ori poate n-o fi dânsul tatăl copilului? Gândul acesta se îmbrâncea uneori în mintea lui, îi zdruncina tot sufletul. Atunci se zvârcolea în pat, sufla ca un balaur, suduia printre dinți și era gata-gata să apuce de gât pe Ana și s-o strângă până îi va stoarce ei dezmințirea. Se potolea însă alungându-și din cap asemenea închipuire și zicându-și convins că George trebuie să-și facă datoria și, spre a se convinge pe deplin, încerca să-și reamintească amănunte din purtarea flăcăului, de pe vremea când el îi făgăduia negreșit pe Ana și-i zicea „măi ginere”; mai ales se căznea se retrăiască noaptea aceea când, deși doborât de rachiu, parcă a auzit gemetele fetei amestecate cu o forăială aspră și înfundată, căci atunci trebuie să se fi întâmplat pozna.
    Se înșela singur silindu-și în urechi închipuirea unor șoapte groase care n-ar putea fi decât ale lui George și care-i înlesneau sarcina și-i mulcomeau zvârcolirile inimii.
    În toată frământarea lui nu era nicio urî împotriva Anei. Nici nu se gândea măcar s-o ia în seamă serios. O ştia supusă şi n-o învinuia. Îi era necaz doar c-a fost atât de proastă şi s-a dat lui George înainte de-a o fi cerut. Era însă sigur că a făcut-o în credinţa de-a asculta porunca lui, care mereu i-a bătut capul cu feciorul Tomii. Cum să-i găsească vreo vină când ea habar n-are ce-i lumea, când ar fi fost în stare să se mărite cu Ion al Glanetaşului, dacă nu i-ar fi tăiat-o dânsul?
    În sfârşit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, îşi zise că dis-de-dimineaţă se va abate pe la Toma, să zvârle o vorbă în treacăt, aşa ca din întâmplare, să ştiricească gândurile lui şi pe-ale flăcăului.
    Cum s-a luminat de ziuă a pornit spre Toma ca să-l nimerească negreşit acasă. Ieşind pe poartă se gândi că trebuie să lase la o parte orice sfială şi să meargă de-a dreptul să-l întrebe în ce ape se scaldă.
    După ce coti însă pe uliţa din dos şi începu să se apropie de casa lui Toma, hotărârea îi scăzu pas cu pas, iar locul i-l luă ruşinea umflată de mândrie.
    "Eu să-l rog pe Toma să-mi ia fata? Dar mai bine să-mi smulgă limba! murmură zărind casa de piatră înălţându-se peste coperişele celor dimprejur. Că doar nici eu nu-s fleandură, c-am fost şi primar în sat5 şi, slavă Domnului, am ce băga-n gură..."
    Trecu pe dinaintea casei fără să întoarcă măcar capul. Numai cu coada ochiului se uită şi văzu poarta mare, cu stâlpii înfloriţi, acoperită cu coteţul de porumbei, apoi coşarul semeţ ca o casă de om bogat, plin ochi cu păpuşoi, apoi în ogradă o întreagă cireadă de vite, dintre care unele lingeau la un bulgăre zdravăn de sare, iar altele rumegau alene suflând fuioare albe de aburi pe nas, apoi însăşi casa cu coperiş de ţiglă, cu ferestre domneşti împodobite cu chenare late, vinete-închise,  cu falnice cununi de porumb atârnate de căpriori deasupra prispei, cu uşa tinzii deschisă, unde, pe vatră, ardea o flacără uriaşă în jurul căreia se mişca o femeie şi un bărbat, care parcă era George, apoi grădina cât o livadă, cu pomi mulţi, cu stoguri de fân şi de paie, cu o claie de lemne tăiate.
    "Oameni cu stare, ce mai calea-valea", îşi zise Vasile Baciu ca şi când acuma şi-ar fi dat de-abia seama cât de bogat trebuie să fie Toma.
    Îşi aduse aminte de nişte locuri ale lui, semănate cu grâu de toamnă, aproape de drumul spre pădure, despre care auzise că i le-ar fi stricat săniile ce se duceau după lemne. De mult se tot gătea să meargă să vadă ce-i cu ele.
    Îşi iuţi paşii.
    Curând ieşi din sat, uitând că pornise la Toma, cuprins numai de gândurile moşiei sale. Îşi află pământurile neatinse, aşternute cu pânză groasă de zăpadă.
    Fiindcă tot a venit până aici şi pădurea era aproape, se duse să dea o raită, chibzuind c-ar fi bine să-şi mai care câteva sănii de lemne până ce nu începe omătul să se topească, cel puţin să nu mai aibă grija asta până în iarna viitoare. Învârtindu-se prin pădure şi ochindu-şi copacii de tăiat, îi veni în minte claia de lemne din grădina lui Toma şi apoi hotărârea cu care plecase de acasă. Atunci se înfurie  că s-a lăsat înfricoşat şi se întoarse grăbit spre sat.
    "Adică mie să-mi fie ruşine că n-au ei obraz? mormăi el din ce în ce mai supărat. Apoi, dacă-i aşa, stai că întorc eu cojocul!"
    George adăpa vitele. Cumpăna fântânii scârţâia ascuţit în vreme ce găleata plină se înălţa greoi.
    Vasile Baciu intră în ogradă trântind portiţa și, apropiindu-se de flăcău, zise cu glas răstit:
    - Bine, măi George, apoi așa te porți tu cu mine? Apoi de-aceea te-am ogoit eu ca pe ochii din cap și te-am îmbrățișat și te-am cinstit, ca să mp faci de rușinea lumii și pe urmă să-mi întorci spatele?
    George, foarte liniștit, ridică găleata și o răsturnă peste gheața de câteva degete ce se prinse în jgheabul de lângă fântână. Apa se rostogoli năvalnic, îmbroșcând boturile care sorbeau cumpătat și speriindu-le, așa încât toate se înălțară o clipă ca la comandă.
    - Cum ai zis, bade Vasile? făcu flăcăul, întorcând numai  capul și ținând cu amândouă mâinile găleata goală.
    Nepăsarea și răceala lui George îl scoaseră din țâțâni. Strivi o sudalmă între dinți și apoi urmă, tot dojenitor, dar căutând să se stăpânească:
    - Apoi văd că nu ești om de treabă, măi băiete, auzi tu?
    - Apoi de ce? zise George nemișcat.
    - Apoi pentru că nu ești de treabă, auzi? Te-ai legat de fata mea, ai lăsat-o cu pântecele la gură și amu te faci că nici n-o cunoști.... Așa ți-i omenia, ai?
    - Eu?
    - Vezi bine că tu!
    Flăcăul dădu drumul găleții, își șterse mâinile pe cioareci și veni lângă Vasile, pășind foarte greoi și având pe față un zâmbet compătimitor care-ți plesnea obrajii. Se uită drept în ochii lui Baciu și vorbi cumpătat, ca și când ar vrea să risipească din mintea lui orice îndoială:
    - Apoi să știi că greșești, bade Vasile, că eu nu-s de vină! Nu, crede-mă! Eu pot să pun mâna pe cruce că nici nu m-am atins de ea..... Mie mi-a fost tare dragă Anuța și am venit pe la dumneavoastră și m-am silit în fel și chip să facem cum e mai bine. Apoi dacă s-a întâmplat altfel, nu-i vina mea, bade Vasile. Că eu m-am dat la o partea când am văzut cum a ieșit altul  noaptea din casă și încă au auzit ce am auzit....
    Vasile Baciu pricepu îndată și simți ca și când l-ar fi trăznit cu o măciucă în creștetul capului. Ochii i se înroșiră și ograda începu să se clatine mereu mai tare, apoi să se învârtească parcă s-ar fi zdruncinat pământul. Mai ascultă o vreme jelania flăcăului, imputările lui, mângâierile lui, dar nu le mai înțelegea. Văzu  ca prin vis cum vine spre dânșii mama lui George, care vorbi mult cu glasu-i plângător, își frânse mâinile, se închină, se uită spre cer.
    În creierii lui însă nu mai pătrundea nimic. Acolo se zăvorâse singur gândul că George nu-i vinovat și acuma se zvrâcolea ca o fiară prinsă în capcană.
    Se întoarse acasă, fără să ştie cum, năucit, bălăbănindu-se pe picioare mai rău decât dacă ar fi băut trei zile şi trei nopţi. Drumul i se păru nesfârşit. De-abia aştepta să sosească, să se izbească cu capul de toţi pereţii, cel puţin astfel să-şi astâmpere chinul ce-l rodea neîncetat.
    Când deschise poarta, văzu pe Ana care venea de la gârlă cu coşul de rufe limpezite. Cum o zări, Vasile simţi o tresărire aprigă. Într-o clipă mintea i se lumină iar şi în gândurile lui răsări Ion al lui Glanetaşul, cu o înfăţişare dispreţuitoare şi triumfătoare, arătând cu mâna pântecele Anei. Apoi, repede, fata dispăru, rămânând în ochii lui numai burta ei încinsă cu bretele tricolore peste zadiile sumese, o burtă uriaşă, vinovată, urâtă, aţâţătoare, în care ruşinea se lăfăia sfidătoare şi trufaşă.
    Când a dat cu ochii de tatăl său, Ana s-a oprit încremenită de privirea lui rece, stăruitoare şi sălbatică ce-i străbătea în inimă ca un pumnal. Groaza i se trezi în suflet atât de sfâşietoare, că începu să ţipe desperată, cu un glas foarte subţire:
    - Nu mă omorî, tătucă, nu mă omorî, nu mă omorî!
    Coşul îi căzu din braţe, rufele albe se împrăştiară prin zăpadă, iar mâinile ei moarte se încrucişară, ca o apărare, pe pântecele rotund, în vreme ce ţipătul ei se repeta tot mai jalnic, mai slab şi mai răguşit.
    Întocmai ca fiara care, cu privirea stăpânitoare şi-a ameţit prada, dar totuşi spre a-şi spori plăcerea sângeroasă, mai aşteaptă un răstimp înainte de-a o zdrobi, tot astfel şi Vasile Baciu stătu pe loc sorbind cu ochii deznădejdea Anei şi ascultându-i strigătele îngrozite care îl întărâtau ca nişte îndemnuri vrăjmaşe.
    În sfârşit, cu paşi grei şi rari, se apropie de ea, îşi înfipse mâna în părul ei şi, cu o smuncire setoasă, o trânti jos. Apoi porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind:
    - Rapandulă!..... Rapandulă!..... Amu te omor!.... Neruşinată!..... Feciorul Glanetaşului îţi trebuia?.... Na, rapandulă!....
    Ţipetele Anei se înteţiră iar, mai dureroase şi mai deznădăjduite:
    - Iartă-mă, tată!.... Nu mă omorî, tată!.....
...............................................................................