17.
- Te pomenești că mai dăm și de belea din pricina reclamației cu obraznicul ăsta! vorbi Laura care, de când se logodise, împerechiase seriozitatea cu pesimismul.
- Nu m-aș mira deloc! adăugă dăscălița mângâindu-și gura și nasul. De la astfel de proști te poți aștepta la ce-i mai rău!
- Hodoronc-tronc! făcu Herdelea. Lăsați, că nu-i nici dracul așa de negru cum se pare.... O fi blestemat Ion, dar rău nu-i! Omul o fi având cine știe ce necazuri, ș-apoi, la necaz, omul vorbește vrute și nevrute!
În vreme ce sufletul îi sângera de presimțirea nenorocirii, trebui să zâmbească, să glumească și să convingă familia că nu-i nicio primejdie.
Dăscălița și fetele, obosite de indignare, dormiră ca scăldate. Numai Herdelea se frământă toată noaptea, cu ochii deschiși, speriați, căutând zadarnic să înece în întuneric vedeniile apăsătoare.....
3.
Preotul Belciug, fiind înnegrit de plângerea lui Ion la fel cu judecătorul, fusese chmeat ca informator în fața comisiunii, prezitată de primul procuror al tribunalului din Bistrița. Răspunse surâzând cucernic la toate întrebările, simțindu-se curat ca floarea spinului și nevrând să pară că e cuprins de vreo pornire dușmănoasă față de nimeni, deși în sufletul lui fierbea împotriva lui Ion care a cutezat să-l pârască. De altfel, îi veni foarte ușor să se lămurească, având doar să-și repete declarațiile făcute cu prilejul procesului din care se înțelegea că feciorul Glanetașului este un element periculos pentru ordinea legală din Pripas și că, în interesul obștesc, trebuia negreșit scuturat puțin ca să-și vie în fire.
- Nu sunt om de legi și deci nu pot vorbi decât ca un simplu profan, făcu dânsul drept încheiere. Totuși, mi s-a părut și mi se pare că domnul judecător n-a dost destul de sever cu delicventul. De altfel, cea mai bună dovadă că amenințarea pedepsei n-a avut efectul dorit este, în afară de însăși plângerea aceasta, care constituie o calomnie prea îndrăzneață, este, zic, faptul că chiar acuma reclamantul e eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit în satul nostru....
Când însă preotul auzi din gura lui Ion însuși că Herdelea este autorul adevărat al plângerii, se roși de mânie.
„Asta-i culmea ipocriziei! se gândi el. Pe de o parte îmi vine la colindat și mă poftește la logodna fetei, iar pe de altă parte mă târăște la judecăți! În sfârșit, bine că s-a făcut lumină!”
De-acum era dovedit că învățătorul i-e dușman, și prin urmare se credea îndreptățit să caute și el să-l lovească și încă tocmai când îi va fi lumea mai dragă.
„Dacă-i vorba de făcut rău, apoi am să-i arăt că nu-i greu deloc!” se hotărî dânsul.
Cu cât i se înrădăcina în suflet convingerea că Herdelea e marele vinovat, cu atât găsi mai multe împrejurări ușurătoare pentru Ion care, la urma urmelor, nu poate fi decât victima intrigilor învățătorului. Îl compătimi și-i părut rău că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. Se gândi tot mai des la dânsul și din ce în ce cu mai multă duioșie. Adică pentru ce îl urmărise cu atâta înverșunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile și întâmplările, recunoștea că s-a pripit când l-a dojenit în biserică și c-a greșit, îndemnând pe Simion Lungu să-l pârască. Da, da, s-a pripit, căci dreptatea adevărată a fost de partea lui Ion.
Deci trebuie să încerce să-și răscumpere greșelile și să facă ceva pentru sărmanul om oropsit. Și, fiindcă știa bine neînțelegerile dintre el și Vasile Baciu, își propuse să-i împace, convingând pe Ion să ia pe Ana, iar pe Baciu să-i împlinească dorințele în ce privește zestrea. De altfel, dacă ar izbuti, ar împrăștia și rușinea ce apasă asupra satului din pricina lor. Adevărat că Ana nu-i nici întâia, nici ultima fată care a păcătuit: pe valea Someșului sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umblă cu copilașul de mână. În Pripas însă, de când e Belciug în fruntea credincioșilor, nu s-au pomenit copii din flori. Și apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a greșit fata și e vinovată, dar pentru o greșeală nu poți să omori un om. Atâta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea și prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vânătă și zdrobită de bătaie.
Preotul mai cumpăni câtăva vreme planul, ca să nu aibă pe urmă să-și impute iar vreo pripire. Din zi în zi însă, îl găsea mai măreț. Herdelea are să se îngălbenească de necaz când va afla că până și Ion al Glanetașului, unealta lui nenorocită, tot la popă caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de recunoștința flăcăului, va dobândi și încrederea lui Vasile Baciu, pe care pățania fetei l-a prăpădit și care ar fi bucuros acuma s-o vadă măritată chiar și cu feciorul Glanetașului, măcar că s-a jurat și s-a lăudat atâta că nu i-o dă nici mort. Atunci Belciug simțea o nouă arsură a conștiinței sale, căci și el îl asmuțise odinioară pe Baciu să nu-și nefericească fata cu un destrăbălat bătăuș și tâlhar.
În sfârșit, preotul mai nădăjdia că din împăcarea aceasta poate să folosească şi biserica cea nouă ceva. Căci râvna lui cea mai scumpă în viaţă era să vadă înălţându-se un sfânt lăcaş de piatră, falnic şi frumos, în locul celui vechi şi dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât şi satului întreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescând, contribuind el însuşi cu aproape toate veniturile bisericii şi impunându-şi singur toate economiile în favoarea visului său.
Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi săteni fruntaşi, Toma Bulbuc şi Ştefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea episcopului. Trebuind bani mulţi, Belciug căuta să inspire şi ţăranilor ambiţie de a dărui pentru biserica cea nouă la toate prilejurile, dar mai ales la nunţi, la botezuri, la morţi.
Din nenorocire, credincioşii erau mai greoi la pungă ca păstorul, încât de-abia acuma se putuseră începe tratative cu câţiva arhitecţi vestiţi din Bistriţa, şi încă nu se ştia dacă suma adunată va ajunge.
În reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare, trâmbiţând lumii silinţele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea şi bisericuţa cea veche, aşa săcară şi umilă cum era, mutată în satul Săscuţa, unde românii se înmulţiseră şi, neavând unde să se închine, veneau duminicile în Pripas să asculte sfânta liturghie.
Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-şi poată continua opera şi să lumineze sufletele oamenilor.
Duminică, înainte de a începe slujba, puse pe primar să poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă, după-amiază, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i trimită pe Ion, împreună cu Glanetaşu şi Zenobia. Nu voia să se ştie de ce-i cheamă şi nici să bănuiască unii că a poftit pe ceilalţi.
"Cât sunt de îndârjiţi amândoi, ar fi în stare să nici nu vie, îşi zise Belciug, frecându-şi mâinile cu înfrigurare. Pe când aşa, dacă se vor întâlni faţa în faţă în casa mea, nu se poate să nu cadă la învoială!"
Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Ţăranul era puţin cherchelit fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflaţi şi arşi de plâns şi încerca zadarnic să-şi ascundă pântecele sfidător de rotund. Pe el îl pofti să şadă, pe când ea rămase în picioare, cu ochii în pământ, lângă uşă.
Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că face rău de-şi stâlceşte fata, c-a ajuns de râsul lumii, că omul la nenorocire să nu-şi piardă judecata, că Ana a greşit, dar orice greşeală se poate îndrepta cu bunăvoinţă, dar încăpăţânarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i ţigan, ba încă-i fecior sârguitor şi isteţ, deşi n-are avere, şi poate fi un ginere mai de treabă ca mulţi alţii.
Ana izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioşat şi amărât:
- Da cum n-aş vrea eu, domnule părinte? N-am încercat eu în toate chipurile? L-am şi rugat, eu, om bătrân..... Dar nu vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea şi nu vrea. A batjocorit-o şi amu ne freacă.... Apoi ce să mai ştiu eu face? Dumneata eşti om sfânt şi drept şi înţelept.... Învaţă-mă dumneata şi eu fac orice!
Preotul îşi trecu mâna prin păr, mulţumit de răspunsul ţăranului, şi tocmai se pregătea să-l povăţuiască să nu fie zgârcit, că doar pentru odrasla lui dă, iar nu pentru străini, când auzi paşi de opinci în tindă şi apoi un ciocănit sfios în uşă.
- Intră! murmură dânsul repede, încântat.
Glanetaşu deschise încet şi cu respect uşa şi îşi puse îndată căciula jos lângă cuptor, în vreme ce Zenobia şi cu Ion intrară mai cu curaj şi dând bună-ziua. Toţi trei se arătară uimiţi văzând pe Baciu şi pe Ana, cu toate că atât ei cât şi ceilalţi bănuiseră de ce au fost chemaţi.
Belciug dădu mâna cu Glanetaşu şi cu Ion, aruncând o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l poftea să priceapă cât de mult îi cinsteşte, pe urmă vorbi flăcăului cu un glas blând, învelind dojana în rugăciune:
- Aud şi nu cred că tu n-ai vrea s-o iei pe fata asta nenorocită, după ce vezi bine şi recunoşti că eşti vinovat şi c-ar trebui să-ţi împlineşti datoria creştinească.... Apoi aşa nu-i frumos, măi Ioane! Că fata urâtă nu-i, de neam rău nu-i, pe drumuri nu-i.... Spune şi tu, nu vorbesc eu bine?.... Tu de asemenea eşti un băiat cumsecade, cuminte, aşezat.... Cum se poate una ca asta?
- D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse Glanetaşu în locul flăcăului, scărpinându-se în cap şi cu ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, adăugă iar, după o pauză, dar oprindu-se iar scurt, parcă n-ar îndrăzni să sfârşească, pe când Ion plecă fruntea cu o mişcare de voia să arate că da, într-adevăr el ar vrea.
Se lăsă o tăcere mai lungă şi pe urmă deodată se porniră să vorbească în acelaşi timp şi Vasile, şi Ion. şi Glanetaşu. Preotul însă le curmă avântul, făcând un semn cu mâna, şi le zise blajin, cu un zâmbet cucernic şi împăciuitor:
- Iacă de-asta v-am adunat! Acum să vă tocmiţi şi să vă învoiţi ca oamenii, că vrajba-i bună numai între ţigani....
Belciug se aşeză tacticos la masă şi apoi ridică ochii la dânşii, aşteptând tocmeala şi păstrându-şi pe buze surâsul binevoitor pentru toţi. Bărbaţii însă stăteau încurcaţi, cu privirile aţintite asupra lui, ca şi când într-însul singura lor mântuire.
Zenobia ofta des şi-şi dădea ochii peste cap, vrând astfel să arate tuturor că e pătrunsă de seriozitatea clipei, iar Ana, topită de ruşine, plângea înăbuşit, căutând să se facă cât mai mică şi să-şi acopere pântecele cu mâinile încrucişate pe care picura în răstimpuri câte-o lacrimă fierbinte.
Se auzea aspru tictacul ceasornicului de pe scrin, acoperit numai câteva clipe de uruitul unei căruţe pe uliţă.
În tăcerea ce stăpânea ca o duşmănie mută, zbârnâi apoi deodată vocea lui Vasile, gros şi răguşit, încât toţi parcă se speriară şi întoarseră capetele spre dânsul:
- Eu nu mă codesc deloc, domnule părinte..... Eu îi dau fata..... Uite-o! Să şi-o ia şi să fie sănătoşi!
Vorbele acestea desţeleniră amorţeala aşteptării. Ion se mişcă pe scaun, îşi drese glasul puţin şi zise liniştit, dar uitându-se numai sub masă, la picioarele preotului, întinse şi arătând tălpile ghetelor pe care se prelingeau vine subţiri de apă murdară din noroiul lipit pe margini:
- Nici eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai că vreau să ştiu ce iau şi ce-mi dă.... Am dreptate, domnule părinte, ori n-am?
Amândoi se adresau numai preotului şi nici nu se uitau unul la altul. Nimeni nu lua în seamă pe Ana şi deci nimeni nu văzu cum înseninarea alungă spaima din ochii ei, pe măsură ce cuvintele bărbaţilor se înmoaie şi se apropie.
- Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămâne tot ce am agonisit, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă lume..... Cât trăiesc însă nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană, făcu Baciu mai răspicat, mereu cu privirea spre Belciug.
- D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? se ridică atunci şi Ion aprins. Spune-mi dumneata, ce să fac? Am eu avere ca dumneata, am eu pământ?.... Ori dumneata vrei să ne băgăm slugi amândoi ca să nu murim de foame?
- Să munciţi şi să vă faceţi! strigă Vasile Baciu.
- Oare?.... Da pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am sfărâmat de ajuns oasele? Că slavă Domnului, cu mâinile în sân n-am stat! Şi am avut oare vreun folos din toată truda? Am rămas tot ca degetul de gol..... S-amu ai vrea să mai hrănesc şi pe fata dumitale, că ţi se pare că dânşii nu-mi sunt până peste cap!
Arătă cu degetul pe rând, pe tată-său şi pe maică-sa, care dădură din cap foarte posomorâţi, vrând astfel să înduioşeze pe adversar şi să dea o mână de ajutor feciorului.
- Cât trăiesc eu, nu dau nimic!..... Asta s-o ştii dinainte! Niciun creiţar şi nicio palmă de loc! Mai bine o omor şi o îngrop; cel puţin ştiu c-am omorât-o eu, pentru că nu şi-a ţinut cinstea şi nu m-a ascultat pe mine.... Aşa! Uite-aşa!
- Apoi dacă-i aşa, degeaba ne-am mai ostenit şi am necăjit pe domnul părinte, zise Ionînvârtindu-şi pălăria în mâini şi îndreptându-se pe scaun ca şi când ar fi dat să se scoale şi s-ar fi răzgândit înainte de a sfârşi mişcarea.
Belciug, speriat că i s-a stricat planul, ar fi vrut să intervie şi să-i domolească, şi nu ştia cum s-o facă. Tuşi de câteva ori în semn că ar dori să vorbească. Se împânzi iar o tăcere, acum însă nervoasă şi frământată de scârţâitul scaunelor.... Înainte de a deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou:
- Dac-ai socotit să-ţi baţi joc de fată ca să-mi smulgi moşia, apoi rău te-ai socotit, că nu ţi-ai găsit omul.... Nu, nu, băiete!.... Hm.... Ştiu că ţi-ar plăcea.... Dar eu.... hm..... lasă pe mine..... Nu, nu, Ioane, să mă ferească Dumnezeu şi Maica Precistă!
În clipa următoare Ion, Zenobia şi Glanetaşu protestară indignaţi, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului.
De-abia acuma se rupse gheaţa aievea şi se încinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, aci gata să se ia de păr, ca peste un minut să se mulcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc şi suspina, ca o osândită care-şi aşteptă verdictul.
În sfârşit Vasile Baciu consimţi să dea cinci loturi şi o pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele Anei.
Ion însă ţinea morţiş că-i trebuie toată moșia, deoarece Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrân, și încredințându-l că, drept recunoștință, îi va purta de grijă și nu-i va ieși niciodată din cuvânt.
Când ajunseră aici, Belciug se ridică triumfător. Greu a fost să înceapă tocmeala. De-acuma au să se dea la brazdă, oricât s-ar mai ciondăni. Dar atâta vorbărie îl plictisi în cele din urmă, mai ales văzând că se înserează și încă n-au căzut la învoială. Astfel îi trimise să continue acasă hărțuiala și, dând mâna cu bărbații, le zise zâmbind:
- Ei, să fie într-un ceas bun și cu noroc! și la nuntă să nu uitați nici pe Dumnezeu din cer nici biserica lui de pe pământ!
Ciorovăiala dintre potrivnici se reluă se reluă mai aprigă pe drum. Se amenințau, se înjurau, se opreau, dădeau din mâini, își șopteau cine știe ce, dar tocmeala nu mai înainta deloc. Când sosiră în fața casei lui Vasile Baciu, amândoi se gândiră să lase așa cum vrea celălalt și să sfârșească, și totuși se răzgândiră repede nădăjduind fiecare că amânarea va aduce apă la moara lui. Singură Ana era zorită, tremura și se uita rugătoare când la tatăl ei, când la Ion, înfricoșată că se vor despărți fără a-i hotărî soarta sau a-i fi curmat suferințele. Și într-adevăr, se despărțiră jurându-se, atât flăcăul cât și Vasile, că ori rămâne cum au spus ori nici să nu se mai întâlnească.
Vasile Baciu, simțindu-se gâtuit, plesnea de mânie și, ca să se răcorească, găsi un clenci Anei și o bătu iar până când o umplu de sânge.
Toată noaptea și a doua zi fu crâmpoțit de gânduri negre. Înțelegea acum lămurit ceea ce bănuise de când a prins de veste că feciorul Glanetașului umblă să sucească mintea Anei:
„Vasăzică vrea să-mi ia pământurile!”
Îi răsăreau sudori reci pe frunte gândindu-se că va fi nevoit până la urmă să se îndoaie și să trăiască din mâna calicului.
Își fierbea creierii căutând să născocească un mijloc care să-l scape din ghearele hoțului și se bucura numai la închipuirea că ar putea găsi ceva să-l înșele cât mai cumplit.
Dar oricât se căznea, nu putea stoarce nimic. Poate dacă l-ar mai amenința că va lăsa pe Ana să nască și că nu o va mărita niciodată? Amenințarea i se părea atât de slabă, încât nici el însuși n-o credea. Mai mult l-ar întărâta.
Ion era vesel și mulțumit. Era sigur că până la urmă Vasile Baciu îi va da tot și-și făcea mereu cruce mulțumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să izbândească. A doua zi în zori cutreieră hotarul să cerceteze mai bine toate locurile viitorului său socru și să se bucure văzându-le, fiindcă de-acuma sunt ale lui. Pe la amiază se sfădi rău cu Glanetașu care iar încercă să-l sfătuiască să nu întindă coarda prea tare.
- Decât m-ai învăța pe mine, mai bine ai pune și dumneata mâna pe ceva, că mănânci pâinea lui Dumnezeu degeaba, mai rău ca un trântor! îi strigă feciorul cu dispreț.
Seara, însoțit de mă-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon Cercetașu, și de soacra primarului, o babă specialistă la pețituri și tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel îi aștepta și chiar chemase pe Firoana și nevasta dascălului Simion Butunoiu să poată ține piept asalturilor. Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura dezleagă limbile și îmblânzește inimile. Toată târguiala fu reluată de la început cu mai multă râvnă și violență, fiecare parte urmărind să păcălească cât mai tare pe potrivnic. Cuvântul însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau țigănește și, drept dovezi și argumente, se ocărau întâi unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetașu, pe Baciu și toate neamurile lor cunoscute și necunoscute.
În loc de apropiere, mai rău se înrăiră și se despărțiră hotărâți să nu mai reînceapă convorbirile, ceea ce, firește, nu-i împiedică să se întâlnească iar peste câteva zile și iar să se certe fără rezultat.
Deoarece, tot ciorovăindu-se, intrară în Postul Mare, Vasile Baciu se gândi că cununia nu se poate face în niciun caz până după Paști, se lăsă mai greu spre a câștiga timp pentru a găsi mijlocul de a-și înșela ginerele. Dar nici Ion nu se grăbea deloc și se prăpădi de râs când Vasile Baciu vru totuși să-l sperie că nu-i mai dă pe Ana.
Apoi, cu două săptămâni înaintea sărbătorilor, se învoiră într-o jumătate de ceas, încât flăcăul se miră cât s-a făcut Baciu de îngăduitor. Primi să-i dea zestre toate pământurile și amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora. Deocamdată, după cununie, Ana se va muta la Glanetașu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese și neveste tinere. În aceeași zi se duseră la notar pentru înștiințările legale și pe urmă la preot să facă strigările de cuviință așa fel ca nunta să se serbeze a doua duminecă după Paști.
Din clipa aceasta, Vasile Baciu trăi într-o zbuciumare parcă el ar fi fost mirele. Toată ziua nu-și găsea locul și nu mai știa cum să-și ascundă nerăbdarea. De teamă să nu scape vreo vorbă trădătoare, nu mai dădea pe la Avrum, dar bea mai mult ca de obicei seara. Acum i se părea că vremea trece prea anevoie și-l rodea frica să nu-i strice cineva sau ceva socotelile.
4.
După întrevederea cu preotul român, Titu se simțea alt om, mai luminat, mai curat. Se gândi mult la viața lui de până atunci și o găsi stearpă și rușinoasă. Parcă umblase prin lume cu ochii închiși, de nu văzuse nimic. Plăcerea lui de-a vorbi ungurește i se părea acum nespus de caraghioasă. Ce folos că măzgălise poezii, când sufletul lui fusese înțelenit în nesimțire? Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână, împuindu-și mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să știe ce se petrece în jurul lui? Ce să mai închipuiești drame și tragedii pentru glorie, când în fața ta se desfășoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muțenia ei decât orice născociri romantice?
- Menirea mea este să trăiesc în mijlocul neamului vitregit de soartă, să-i alin suferințele, să-i simt durerile, să fiu sprijinul lui! își zicea dânsul cu mândrie în clipele de însuflețire.
Seara stătea tolănit pe canapeaua ce-i slujea drept pat, nu aprindea lumina și făcea zeci de planuri de viitor, care de care mai vijelioase. Se vedea când cu făclia în mână, în fruntea unei mulțimi imense de țărani, călăuzindu-i spre lupta de dezrobire, când rătăcitor din sat în sat, mângâind jelaniile oamenilor năpăstuiți, învățându-i cum să-și ușureze traiul și ațâțând în sufletele lor focul nădejdii de mai bine, când în capul unui grup de soldați cu un steag tricolor fâlfâind în vânt.
Își zugrăvea în minte chinurile ce le va îndura vitejește pentru poporul lui și foarte deseori se visa în fundul unei temnițe, legat în lanțuri și totuși fericit în inimă, simțindu-se martir care prin jertfa sa trebuie să smulgă izbânda tuturor.
Și închipuirile acestea îi umpleau ființa de plăceri sufletești nebănuite.
În lumina zilei însă, zâmbea de visurile îndrăznețe ca niște aiurări bolnave și-și zicea că, în locul lor, ar fi mai frumos să făptuiască acuma ceva. Toate planurile și hotărârile nu fac doi bani dacă rămân neîmplinite. Îl rodea nevoia de a porni îndată și se necăjea că nu știe ce ar putea face, parcă sub aripile sufletului i-ar atârna picioare de plumb.
Avu o bucurie când îi dădu prin gând să rupă toate relațiile cu toți ungurii și să nu vorbească decât românește. Și fiindcă la cancelarie trebuia să scrie ungurește hârtiile oficiale, îl cuprinse scârba de slujba ce o făcea.
Totuși, pe Roza Lang n-o uita și chiar se gândea cum ar putea-o așeza și pe ea în cadrul vieții lui noi, fără a-și încurca năzuințele. Îi era rușine însă când își amintea că i-a declarat dragoste în ungurește și că întâia lui iubire pătimașă e o unguroaică. Se consola zicându-și că nu e imposibil ca Roza să fie ovreică, precum e și Lang, iar atunci n-ar mai exista nicio piedică în fața amorului lor, știut fiind că pentru ovrei nu există sentimentul național.
Deoarece trecuseră câteva săptămâni de când se despărțise de ea, acuma n-o mai dorea cu atâta înverșunare, dar era sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebunește. De aceea hotărî că iubirea aceasta nu e în contrazicere deloc cu planurile lui și că, în general, ura niciodată nu poate cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul liniștit, făcu legământ că o va învăța și pe ea românește.
Acuma, după ce credea că și-a tras o nouă linie călăuzitoare în viață, notarul Friedman îi era indiferent. În inima lui îl privea de la o înălțime foarte mare și-l considera mai puțin ca pe un buștean de carne. Rău îi părea doar că notarul nu pricepea schimbarea lui. Dacă ar fi priceput, i-ar fi făcut imputări, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse însă simpatie de vajnicul student care se înfuria că Titu nu mai vrea să vorbească deloc ungurește și care nu-l mai scotea din „șovinist” și „agitator”.
Avea remușcări că n-a căutat până acuma să cunoască măcar din cărți România, țara spre care se îndreaptă azi toate gândurile lui înaripate. Era nenorocit că nu-și poate procura nici cel puțin câteva vederi din „paradisul românesc”, cum o botezase dânsul într-o discuție cu notarul. Găsea criminali pe toți dascălii români care nu sunt în stare să înfrunte opreliștile guvernului unguresc și să învețe pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu