Ion, Liviu Rebreanu

.....................................................................
                                          12.

                     Știind că, dacă vor fi singuri, vor continua a vorbi numai de vânătoare, făcându-și imputări plicticoase reciproce, se gândiră să poftească atât pe Herdelea cât și pe Titu cu care erau toți în legături prietenești.
    Învățătorul ar fi fost bun bucuros să iasă să se mai distreze puțin, dar nu îndrăznea să se miște fără consimțământul doamnei Herdelea, care găsea nedemn din partea unui om bătrân și cu necazuri, să se așeze la beție cu toți flușturaticii Armadiei. Titu poate face ce poftește, că-i tânăr și fără răspundere.
    Trebui să coboare din căruță Madarasy, să stăruiască din răsputeri până s-o înduplece, dar cu condiția, repetată energic de mai multe ori, să nu cumva să întârzie peste ora cinei.
    La cârciuma lui Neumann găsiră o societate numeroasă și veselă: profesorul de grecește Maiereanu, cu chefliu și jumătate, cu creștetul pleșuv și cu o barbă mare atinsă de cărunțeală; popa Belciug, profesorul Spătaru, tatăl prietenelor bune ale fetelor Herdelea, doctorul Filipoiu, avocatul Paul Damian și popa din Vărarea, cel mai strașnic bețiv de pe valea Someșului, care era aici de ieri de la amiazi și nici gând n-avea să se urnească.
    Titu își dădu seama că aici are să se încingă o petrecere care nu se va isprăvi nici până mâine dimineață. Și, deodată, îi răsări în minte doamna Lang și inima începu să-i bată furtunos. Trebuie să aducă la chef și pe Lang. Dacă izbutește, îi surâde fericirea. Pe Lang, când dă de băutură, nu-l clintești nici cu șase boi, mai ales când băutura e pe gratis.
    Într-o clipită se și hotărî: se va duce să-l poftească. Lang e simpatic la beție și n-o să-l dea nimeni afară.
    Până să fiarbă vinul, și în vreme ce ceilalți se întinseră la vorbă, Titu ieși, fără palton, ca să nu se creadă că vrea s-o șteargă de tot.
    Dădu buzna în casa soților Lang, care nu știau cum să mai omoare timpul. Bărbatul clipocea pe un scaun, iar Roza ședea la gura sobei cu privire pierdute în jocul flăcărilor tremurătoare. Femeia se sculă repede, cu obrajii îmbujorați de căldura focului, și-l întâmpină înviorată:
    - Cât ești de drăguț să vii să ne mai scuturi din plictiseala asta otrăvitoare!
    Când auzi Lang despre ce e vorba, sări deodată fericit:
    - Uite, prietenul adevărat care nu-și uită niciodată prietenii! strigă dânsul luându-și îndată paltonul și pălăria, gata de plecare.
    Titu schimbă o privire cu Roza, care începu să se plângă că i-e frică să rămână singură, că să nu mai meargă nicăieri, mai bine le pregătește aici câte un ceai.
    Lang nici n-o asculta.
    - Vino, dragă, nu te potrivi toanelor femeieşti! mormăi el către Titu, care încerca să liniştească pe Roza.
    Fiindcă tânărul mai zăbovea, Lango porni înainte. În aceeaşi clipă Titu sărută puternic mâna Rozei şi şopti puţin răguşit:
    - Ai să te superi dacă viu să te văd mai târziu?
    Femeia nu răspunse. Ochii ei însă străluceau ca o chemare.
    Lang, ca beţiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie.I se oferi un scaun lângă perceptorul din Armadia, ca să poată tăifăsui împreună ungurește.
    Între pimp, ceilalți înconjuraseră pe crâșmărița tinerică, durdulie și sprintenă, asaltând-o cu complimente ștrengărești pe care ea le ascula zâmbind neobosită în dreapta și în stânga, spre a mulțumi tuturor pentru atâta cinste. Cârciumarul închidea ochii și urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii, și doar în răstimpuri se strecura în odaia unde petreceau domnii și numai ca să vadă să fie toate în ordine. În cele din urmă însă, își vârî capul pe ușă și, făcând un semn soției sale, vorbi mieros mușteriilor:
    - Mă rog dumneavoastră.... fierbe vinul în clocot.... e nevoie de muiere....
    După ce ieși crâșmărița, popa din Vărarea începu să lălăie cântece bisericești, spre mare indignare a lui Belciug, care nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui preot. De aici, se porni o discuție serioasă, căreianu-i puse capăt decât revenirea cârciumăresei, cu o tocană uriașă, și a cârciumarului, cu un ceaun de vin fiert.
    Într-o clipă toate sticlele goaleși rămășitele de mâncări fură date la o parte; numai popa din Vărarea nu se îndură să se despartă de sticla lui de vin roșu, încât trebui să i-o smulgă din mâini doctorul Filipoiu.
    Se ospătară zdravăn.
    Cu cât foamea se potolea, cu atât paharele se goleau mai des și limbile turuiau mai slobode. Veselia creștea mereu. Vremea trecea ca părerea. Când își aduse aminte Herdelea de făgăduința că până la cină va fi negreșit acasă, era târziu de-a binelea: aruncă o privire întrebătoare lui Titu, care-i răspunse printr-un zâmbet complice.
    - Acuma e prea târziu, ce să mă mai supăr degeaba! se mângâie bătrânul, sorbind alene din pahar.
    Deodată, profesorul Spătaru, mititel și cu cioc blond, în culmea une înflăcărări mult stăpânite, se porni să cânte Deșteaptă-te, române. Solgăbirăul Chițu păli, și-și mușcă buzele. Văzând îmsă că mai toți țin hangul profesorului, se ridică în picioare și curmă cântecul, zicând:
    - Nu pot permite, domnilor, să faceți și aici politică!
    Spătaru, înțepat, sări și el în picioare și se răsti la Chițu cu niște ochi fulgerători de mânie și de băutură:
    - Iar eu nu-ți permit dumitale să fii obraznic, domnule! Aici nu suntem în cancelaria dumitale renegată, ai înțeles? Acolo să te rățoiești dumneata, nu aici, între oameni cumsecade!.... De altfel, dacă nu-ți place, uite colo-i ușa!
    - Domnule profesor - se înfurie solgăibărăul - nu uita, te rog, cu cine vorbești!
    - Cu un renegat vorbesc, știu prea bine!  Mi-ai fost elev, dar mi-i rușine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cât o ciobotă!....
    Chițu, clocotind, dădu să plece. Câțiva împăciuitori, cu Herdelea în frunte, se repeziră și-l opriră, în vreme ce Spătaru răcnea biruitor:
    - Lăsați-l să se ducă dracului! Aici nu ne trebuiesc renegați!
    Solgăibărul, firește, rămase, dar murmurând disprețuitor:
    - Are noroc că-i beat, altfel....
    Silvicultorul Madarasy, îngăduitor, zise blând lui Chițu:
    - De ce să nu cânte, prietene, dacă așa le place?..... Exagerezi!
    - Eu nu pot admite nicăieri agitațiile soviniste, se indignă solgăibărăul. Conștiința mea nu m-ar ierta, căci astea-s agitații!
    - Aș, agitații! mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de agitații! Parcă statul are să se prăbușească din pricina unui cântec.... Îmi pare rău că nu-l știu, că l-aș cânta și eu, iată!
    - Ascultă-l, domnule, și rușinează-te! răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numești român! Pfui!.... Domnule, dă-mi voie să te pup! Ești un om admirabil! adăguă apoi, repezindu-se la Madarasy și sărutându-l zgomotos. Știam noi bine că renegații poartă vina tuturor persecuțiilor noastre.... Renegații, jidanii și ceilalți ticăloși!
    Discuția se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu se mai isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simțea că astfel, cheful va ține până-n dalba ziuă.
    Titu tăcea mereu, frământat de nerăbdare, pândind clipa priincioasă când să se facă nevăzut.
    Spătaru își puse în cap să convingă cu orice preț pe Chițu că e mișel împreună cu toți cei de teapa lui și începu să-i înșire nedreptățile și mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria.
    - Suntem mai oropsiți ca robii din vechime! întrerupea deseori Belciug foarte grav și posomorât.
    Avocatul Damian, spân, cu ochii foarte mari și foarte albaștri, completa pe Spătaru adresându-se mai ales silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură potrivită împrejurărilor. Din când în când se întorcea spre colțul perceptorului, căutând să-i explice și lui pe ungurește; dar îndată ce perceptorul voia să-l contrazică, se întorcea la Madarasy în românește.
    Solgăibrăul nu era tare în replici și, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zâmbet de superioritate:
    - Născociri tendențioase!.... Dați-mi argumente serioase, nu flecării iredentinste!
    Maiereanu se chercheli repede și se simți obligat să contrazică pe toți. Respingea cu mândrie învinuirile lui Spătaru și combătea vehement pe solgăibărău, căutând să arate ambelor tabere că iredentismul românesc nu există decât în închipuirea șoviniștilor. Fiindcă ceilalți nu-l lăsau niciodată să-și isprăvească cuvântările, Maiereanu se roșea, bufnea și ridica ochii în tavan de supărare.
    - Vrem să fim liberi și independenți, domnilor! urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu frații noștri de petutindeni!
    Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor popoarelor, că dorința de unire cu frații de același sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nicio putere omenească, iar Madarasy, însuflețit deodată de băutură, se ridică și strigă:
    - Eu admit, domnilor! Frații să fie frați! Dreptatea să triumfe!
    Solgăbirăul Chițu, desperat, se sculă iar să plece. Își îmbrăcă încet paltonul și se duse până la ușă, mormăind furios și așteptând să sară cineva să îl oprească. Negăsindu-se acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, mai cu seamă că-i veni în minte un răspuns zdrobitor:
    - Dacă n-ar fi libertate în țara asta, ați putea dumneavoastră vorbi astfel și încă în fața mea? răcni dânsul scoțându-și haina și așezându-se iar la loc.
    Spătaru, Damian și chiar doctorul Filipoiu, care de obicei tăcea ca mutul, la beție, îi răspunseră deodată, cu aceeași vorbă:
    - Renegatule, să taci!
    Atunci însă interveni Maiereanu, declarând sentențios, că nu îngăduie nimănui să terorizeze pe Chițu și adăugând că el, ca cetățean cinstit, nu vrea să audă de himere șoviniste. Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, bolborosi:
    - Eu nu vreau nimic.... Nu vreau.... Jos!.... Nu vreau!....
    Herdelea vorbea încet, ungurește, cu perceptorul, și dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deși în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăște pe solgăbirău și pe unguri. Perceptorul, secondat de Lang, explica lui Herdelea cu multe argumente, că nicăieri nu sunt românii mai fericiți ca în țara ungurească, iar învățătorul asculta cu același zâmbet nedumerit, înfricoșat să nu intre cumva și el în gura lui Spătaru.
    Pe la miezul nopții, Belciug refuză să mai bea, spunând că a doua zi trebuie să slujească în biserică și deci, după regulile canonice, are nevoie de reculegere trupească și sufletească. Se stârni o furtună de protestări, iar popa din Vărarea dădu îndată de dușcă un pahar, spre a-i servi drept pildă, și zise că ceea ce face Belciug e de un dogmatism nevrednic de vremurile noastre moderne.
    Vijelia fu mulcomită de întrebarea bruscă, pusă de Madarasy:
    - Dar poetul nostru?
    Atunci băgară de seamă cu toții că Titu lipsește. Chemată, crâșmărița îi lămuri, trăgând șiret cu ochiul, că domnișorul a șters-o de mai bine de două ceasuri. Herdelea simți un fior de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă și, gândindu-se la scandalul pe care i-l va face dăscălița, își ticlui un plan cum s-o tulească și el mai repede. Lang însă răspunse silvicultorului, clipind înțelegător:
    - Ei, ce vreți, tinerețea, sânge fierbinte! Cine știe în ce brațe se odihnește acuma poetul nostru!
    Vâlvătaia chefului izbucni mai neastâmpărată, mai amețitoare...

                                                                8.

                                      Titu stătuse ca pe ghimpi. Îl rodea o emoție ca în preajma unui examen greu. Își zicea mereu „în sfârșit” și i se părea că fiece minut de întârziere e o pierdere ireparabilă. Băuse numai atâta cât să-i întărească îndrăzneala și cu gândul mereu să dispară neobservat de nimeni. Cârciumăreasa, care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mână de ajutor, scoțându-i pe furiș paltonul din odaia unde chefuiau domnii.
    Până în uliță avu o clipă de teamă: ce-ar fi dacă s-ar strica petrecerea din cauza discuțiilor și s-ar pomeni cu Lang? Vântul aspru, care bătea dinspre Someș, îi alungă însă din minte orice grijă, și-i vrăji în suflet, odăița caldă, împodobită cu chipul alb al femeii dorite.
    Satul dormea într-o beznă adâncă. Numai în fereastra casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia strecurată prin perdelele lăsate.
    Titu se apropie cu pași de lup. Ușa tinzii nu era încuiată. Trase mai tare din țigara aprinsă spre a dibui mai ușor odaia din stânga și ca să nu se împiedice de ceva prin întuneric. Avu însă grijă să învârtească de două ori, foarte încet, cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoț ușa dormitorului și se furișă în vârful picioarelor.
    Pe noptiera de lângă patul larg, lampa, cu abajurul de hârtie roșie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul stătea strâmb, ca o pălărie pe capul unui bețiv, așa încât aproape toată lumina cădea asupra patului, dându-i o înfățișare pompoasă și trandafirie.
    În pat, Roza Lang, cu spatele spre ușă, dormea ușor, parcă somnul ar fi surprins-o într-o așteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăștiase pe perna moale, numai câteva șuvițe se odihneau pe spinarea-i albă și plină. Umerii cămășii alunecaseră până aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de șoldurile rotunde. Brațul stâng, întins leneș, își rezema degetele subțiri pe dunga patului. Picioarele goale, răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celălalt îndoit puțin și aruncat peste plapuma mototolită.
    Titu privi zăpăcit corpul femeii și ochii i se opriră pe șoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrățișeze. Nu mai știa ce să facă. Carnea i se înfățișa în toată ademenirea ei, tulburându-i simțurile. Goliciunea îl chema și în același timp îl și înspăimânta. Mai mult în neștire își lepădă paltonul. Își simțea sângele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaș, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o trezească pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o dormind și apoi îndată își zicea că poate ar fi fost mai bine s-o fi nimerit trează și îmbrăcată.
    Căldura din odaie îl înăbușea.
    Se apropie tiptil de pat, se aplecă și-și lipi gura de ceafa catifelată a femeii, printre suvițele de păr, care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră puțin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi aprinse deodată simțurile. Nu mai văzu decât carnea trandafirie și ispititoare. Fără să-și dea seama, palmele lui mângâiau șoldurile, picioarele femeii, iar buzele lui nu se mai săturau sărutând.
    Roza se trezi alene, ca și când ar fi așteptat sărutările, se întoarse încetișor spre dânsul, cu ochii pe jumătate închiși, și șopti galeș:
    - Ai venit, micule?.... Mi-ești drag.... te....
    Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu brațele, care parcă-l frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără șir, și doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci și se lipi de Titu care, simțindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă brațele și-l strânse  sălbatic, parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcuri roze, îi ardeau pieptul. În îmbrățișarea aprinsă, femeia se zvârcolea gemând cu ochii închiși.
    Pe urmă, Titu sări jos din par rușinat, neîndrăznind să se uite la Roza, care stătea nemișcată, cu fața în sus, cu brațele moarte, cu pieptul umflat. I se părea acuma că în odaie e lumină ca ziua și lumina parcă-l înfricoșa. Se gândi că femeia are să creadă că-i un bădăran rău crescut pentru că s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi își aduse aminte de Lang și îndată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în care, bărbatul înșelat lua înfățișarea unui cavaler răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-și ia paltonul, hotărât să plece înapoi la cârciumă, ca să fie feriți de orice întâmplare. Roza însă îi surprinse gestul și, sculându-se repede, îi zise cu o imputare dulce:
    - Cum, micule drag? Vrei să pleci?.... Ți s-a și urât de mine?
    - Mie să nu mi se întâmple să plece Lang, murmură Titu fără să o privească în ochi.
    - O, ce copil ești, drăguțule!.... Dar Lang nici nu se gândește să vie până mâine la amiază. Nu lasă el un chef pentru nimic în lume și cu atât mai puțin pentru sărmana nevastă-sa. În privința aceasta poți fi absolut sigur.... Și chiar presupunând imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, și atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe dânsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic.... Pe urmă, în zori, ai vreme să pleci și tu....
    Femeia vorbea cu o mulțumire copilărească. Sfiala lui Titu îi ațâța poftele. Tânărul stângaci, uluit de iubire, era pentru ea ceva fermecător. Și cum Titu zăcea mai zăpăcit, Roza se ridică în genunchi și-l chemă drăgălaș, întinzând brațele goale:
    - Vino, sărută-mă, puiule mic și drag!
    Titu o privi printre gene. Prin cămașa subțire formele femeiii se întrezăreau mai ademenitoare. Patima îi goni într-o clipă toate șovăielile. Din doi pași o luă în brațe și o doborî. Roza însă îi alunecă din mâini și se ascunse sub plapumă de nu i se  mai vedea decât vârful nasului. Scoase limba ștrengărește și apoi în porunci cochet:
    - Ori te dezbraci, ori dacă nu.... nimic!....
    Tânărului îi trecu prin creieri, ca o sttrăfulgerare, că rufele lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar sângele îi fierbea în vine....
    Adormiră târziu, îmbrățișați.
    Îi trezi însă pe urmă un ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărâri: ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau să se ascundă.... Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri liniștită, punându-i mâna pe gură ca să nu răspundă și șoptindu-i:
    - Stai frumos!.... Nu mișca!..... N-avea frică!
    În șira spinării, Titu simțea totuși o furnicare rece. Ciocănitul în geam se repetă mai amenințător. Îi răspunse glasul Rozei, mai mult prefăcut decât supărat:
    - Cine-i?
    - Eu, eu, dragă, nu te supăra! mormăi afară vocea lui Lang, răgușită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda.... Tu să ai grijă mâine dimineață, dacă cumva nu viu până-n vremea școalei, să dai drumul copiilor, auzi?.... Ei, noapte bună, Rozico! Somn ușor!
    Pașii bărbatului se îndepărtară șovăitori.
    Titu își aruncă ochii pe ceasornicul de pe noptieră. Era trei și jumătate. Femeia se lipi lângă dânsul, îl sărută lung, și-i zise:
    Mai avem un ceas, două, până să pleci..... Dar nu mai dormim.... Așa-i, urâtule?

                                                                      9.

                                        Din clipa când a pus jalba la poșta din Armadia, Ion s-a simțit iar liniștit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana și pândea neîncetat prilejul când să-și izbândească planul care-i fierbea în minte și-i umplea sufletul de nădejdi bune.
    Știa bine că George nu încetează de-a merge la Vasile Baciu. Deseori a trebuit să aștepte până-l vedea plecând și apoi până se culca Vasile Baciu și stingea lumina, ca să poată ieși afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni și de nimic, atât era de sigur de biruință. Numai prilejul să-i sosească.
    Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferințele și îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu și-l aștepta mereu mai drăgăstoasă. Stăruințele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpânite și reizbucnite, care o umplea de mândrie. De cum se însera o cuprindea nerăbdarea și, gătind cina sau așezând prin casă, inima ei îl simțea întruna pe-afară, dosit după vreo claie, sub un gard, în vreun șanț, tăcut și neclintit. Îi era milă de dânsul și ochii i se umezeau de lacrimi. Își ascundea însă fericirea față de tatăl ei, zâmbind mult, arătându-se voioasă. Când pica George, îl primea fără sfială, ca pe un vrăjmaș de care nu mai ți-e teamă. Se uita drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l și prostindu-l. Mulțumirea sufletească parcă deșteptase într-însa dibăciile femeii care iubește și-și apără dragostea.
    Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune de-a curmezișul. De aceea se încăpățâna mai rău. Voia să-i prindă și-și zicea că atunci se va potoli. Ieșind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate părțile să-l descopere. Și fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotărî să sfârșească cu orice preț.
    Peste vreo săptămână se făcu că cotește pe Ulița din Dos, dar se întoarse și se așeză, ca un hoț, la pândă. Atunci văzu pe Ion intrând.
    Siguranța nu-l mulcomi decât o clipă. Fățărnicia Anei îl bicuia. Se gândi întâi să-i întoarcă spatele. Gândul acesta însă fu repede strivit de dorința ce i se învâltora mai puternică în suflet, de-a rămâne în preajma fetei, de a mai nădăjdui. De-acuma începu să meargă și mai des pe la Baciu, iar când nu se ducea, dădea târcoale casei, privind cum se apropie celalt, holbând ochii să vadă cum se sărută sau se îmbrățișează în poartă, necăjindu-se chiar că nu aude vorbele.
    Ion însă vorbea puțin. Prin tăcere urmărea să deștepte mai multă iubire în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înăuntru. Astfel, ajunse din uliță în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă. Acuma mai trebuia să pătrundă în casă.
    Fata privea apropierile acestea ca pe niște izbânzi ale ei asupra lui și simțea în fiecare seară o pornire tot mai nebună de a se topi în brațele flăcăului, de a-a da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială feciorelnică în glas:
    - De ce nu vii în casă, Ionică?
    Flăcăul însă îi închidea veșnic gura cu întrebarea plină de imputare:
    - Dar tatăl ătu?
    În sfârșit, se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneși care se topeau până să ajungă jos și se prăpădeau în băltoace de noroi.
    Ion sosea totuși în toate nopțile, nesmintit. Apoi, într-o seară, răscolit de zăpada măruntă, veni mai devreme. Casa zăcea în întuneric, neagră, ca un bivol adormit. Intră în ogradă și se așeză pe prispă, mai închis și mai hotărât ca altă dată. Așteptă fără niciun gând în minte. Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o presimțire. Primprejur tăcerea era așa de mare că flăcăul auzea cum cad în noroi fulgii și chiar cum se ciocnesc în văzduh ca niște fâlfâiri de aripi mici.
    Într-un târziu, ușa tinzii se deschise scârțâind și Ana se ascunse repede în sumanul lui, zicându-i îndată rugătoare și alinătoare:
    - Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică!.... Nu te las până nu vii!.... Tata doarme dus. A venit beat din Jidovița și acu sforăie de hurducă pereții!....
    Ion îi cuprinse mijlocul și-i mângâie sânii peste cămașa lungă. Apoi se sculă fără o vorbă și porni după ea. În tindă se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mână și-l duse în casă.
    În odaie era parcă mai întuneric. Numai ferestrele se deslușeau puțin ca niște găuri cenușii.
    Ion cunoștea încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu, atât de aproape, că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi cutremura inima. Știa că, de s-ar trezi bătrânul și l-ar găsi aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de sub pat, al cărei tăiș parcă-l zărea lucind amenințător.
    Stătură câteva clipe nemișcați, ascultând horcăielile. Își auzeau bătăile inimilor, îndurerate de încordare. Sforăitul se încurcă deodată într-o tuse groasă.
    Vasile Baciu se urni în așternut ca și când ar fi dat să se scoale.
    Ion îngheță.
    Fata îi strânse mâna cu disperare.
    Bătrânul însă se învârti puțin, se întoarse iar cu fața în sus și sforăitul reîncepu, mai năpraznic.
    Ana dormea pe cuptor, după horn, într-un culcuș de velințe, țoale, perne, cearșafuri aruncate de-a valma. În vatră, sub o spuză groasă, sâsâiau câțiva bușteni verzi de arin.
    Fata se înălță în vârful picioarelor până la urechea flăcăului și-i șopti, strângându-i mereu mâna:
    - Lasă-ți sumanul pe prichici.... Să nu faci zgomot că ne omoară pe amândoi!....
    Oasele lui Ion pârâiră urcându-se în culcuș.
    O luă în brațe, iar ea tremură ca zgâlțâită de friguri. Apoi Ana începu să-i șoptească imputări multe, să se jelească și să-l roage să fie cuminte. Ion o asculta liniștit, trăgând însă mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era cu picioarele tocmai lângă capul lor. Îi era frică să nu-l trezească șoaptele ei, și-i astupă gura cu o sărutare.
    Apoi, cu o mișcare bruscă, îi ridică până-n brâu cămașa. Picioarele fetei erau fierbinți și strânse. Își încolăci brațele în jurul gâtului lui, îl strânse cu o putere nebănuită, parc-ar fi vrut să-l sugrume, și-i lihăi în ureche, plângătoare, dar fără împotrivire:
    - Ionică..... ce vrei să faci.... ce faci?.. Nu.... Nu.....
    O podidiră lacrimile și plânse cu sughițuri, bolborosind întruna vorbe rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia sărutând-o:
    - Taci.... taci.... taci....
    Gemele Anei însă se înțesau tot mai nestăvilite, până ce se sfârșiră într-un țipăt scurt, surd, care o spăimântă într-atâta că-și înceștă dinții în buzele flăcăului, zvârcolindu-se.
    Țipătul fetei se înfipse ca o suliță în întunericul casei și zbârnâi mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deși strivit de băutură, se deșteptă, ascultă cu mintea încâlcită și, auzind oftările înăbușite în lacrimi, mormăi nedumerit:
    - Ce faceți voi acolo?
    Glasul tulbure îngheță sângele în vinele îndrăgostiților. Ana își amuți brusc suspinele, pierzându-se în brațele flăcăului.
    Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jumătate treaz, jumătate prin somn. Apoi cotrobăi cu mâna pe lavița de la capul patului, ca și când ar fi căutat chibriturile. Creierii lui obosiți de beție parcă bănuiau ce se petrece pe cuptor și într-o clipă făcu o mișcare să se scoale, să vadă și să-i oprească. Dar în același timp îi trecu prin gând că trebuie să fie George și deci, poate să-l lase în pace. Gândul acesta îl prăvăli într-un somn mai liniștit. Totuși, bâigui prostește, până să-l copleșească toropeala:
    - Apoi.... ia seama..... nu.... vezi bine.... rușine.... porcăria.... asta....
    Îndrăgostiții nu mai suflară nicio șoaptă. Stăteau îmbrățișați și neclintiți ca și când s-ar fi unit pentru totdeauna. În curând, sărutările lor fură înghițite de sforăiturile din pat.
    Ion se coborî de pe cuptor când cântau cocoșii a doua oară, și Ana îl însoți până la poartă. Frigul părea mai vrăjmaș, iar întunericul mai posomorât.
    - Tare mă tem să nu fi rămas grea! murmură fata cu dinții dârdâind, și glasul ei domol se împrăștie în tăcerea nopții ca un strigăt puternic.
    Flăcăul trebui să-și muște buzele ca să nu izbucnească de bucurie. O ciupi ușor de obraz și apoi porni mulțumit, lăsând-o în poartă.
    Fulgii de zăpadă, mai leneși, picurau blând, i se așezau frumos pe păr, pe umeri, pe obraji; îi simțea topindu-se pe brațe ca niște sărutări reci și amenințătoare. În clipa când nu mai auzi pașii flăcăului, Ana văzu deodată că din șanțul celalt se ridică un om și pornește întins spre ea.
    - George! George! murmură fata fugind îngrozită în casă.
    Vranița se închise în urma ei troznind ca o descărcare de armă, ucigătoare.
    George, ascuns acolo de când s-a întunecat, văzuse pe Ion intrând și l-a așteptat până a ieșit. Cuvintele Anei le-a auzit limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de scârbă, iar în sufletul lui se frământa un gol care-l durea. Picioarele-i erau de plumb și totuși nu simțea cum le târa. Se pironi în mijlocul uliței, cu fața spre căsuța turtită de povara întunericului. Stătu așa, uluit și perdut, ca un stâlp de piatră. Umezeala în pătrunsese la os. Se dezmetici. Scuipă larg, disprețuitor și apoi rosti cu o ușurare mare:
    - Scroafă!....

                                                                   Capitolul V.
                                                                    RUȘINEA
                                                                            1.

                                   Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate diminețile, satul clocotea de guițări deznădăjduite. Porcii îngrășați se prefăceau în mușchi și cârnați, meniți să mai înzdrăvenească puțin pe oamenii jigăriți de postul care parcă nu se mai sfârșea. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât țăranii le doreau mai tare, lingându-și buzele mai dinainte de vederea ospățurilor obișnuite și atât de mult așteptate. Căci în vremea postului mare numai popa și învățătorul mâncau de dulce: Belciug fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popești.
    În alți ani, în vremea aceasta, Ion, auzind guițările, se simțea mai nenorocit ca oricând și se înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetașu și țiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba încă, unii țigani se sileau și izbuteau să ajungă în rândul oamenilor și să taie barem un mascur. Atunci își blestema viața care l-a sortit să rămână de rușinea satului. Acuma, cu toate că Glanetașu, singurul meșter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, avea să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cărnăriile de sărbători, flăcăul totuși nu-și mai pierdu firea. Fața lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor:
    - Nu face nimic.... În curând vom avea și noi de toate....
    Herdelea făcea ce făcea și în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnații și îneobște porcăria, și în al doilea rând pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui dăscălești. Dar în ăst-an bojotaia avea o importanță și mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreșit în ianuarie și cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaș, mai ales că  luau parte și părinții lui Pintea, în fața cărora familia Herdelea voia să se arate la înălțime.
    Porcii învățătorului, cumpărați în dricul verii și îngrășați cu porumb, de-abia se mai mișcau în coteț, încât tăierea în mântuia de o moarte păgubașă, nădușirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetașu inspectându-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal.
    În zorii zilei, meșterul măcelar se înființă însoțit de Ion și de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne și cu degetele în urechi, ca să nu audă horcăielile animalelor osândite.
    Glanetașu își ascuți cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, împărțind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trânti jos pe o rână și-i va ține capul, Herdelea și Titu vor imobiliza picioarele dinapoi, iar dăscălița va strânge sângele în lighean.
    Totuși, lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuțirea uneltelor, începură să grohăie neliniștiți, parc-ar fi simțit primejdia. Degeaba deschise învățătorul ușa cotețului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi și să-l tragă afară cu multă caznă. Doamna Herdelea, prea miloasă, nu putu ține ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare, roșie, în zăpada proaspătă.Guițatul porcului însă se îngroșa mereu, schimbându-se în horcăituri lungi și din ce în ce mai rare, până când cei ce-l țineau simțiră că nu se mai clintește. Glanetașu își șterse cuțitul și mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de șapte degete.
    În vremea aceasta, celălalt porc grohăia atât de speriat că, în clipa când Ion deschise portița cotețului, năvăli afara cu toată iuțeala îngăduită de grăsimea-i prețioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuțitul Glanetașului fu astfel nevoit să-i curme viața tocmai lângă poarta dinspre uliță.
    Bojotaia se făcu chiar în ogadă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetașu. Porcii fură pârjoliți amândoi deodată. Flăcările se înălțau vesele în vreme ce Glanetașu le plimba de ici până colo pe trupurile victimelor. Ceilalți stăteau în jurul focului, încălzindu-și mâinile, prețăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă și trăgând în răstimpuri câte o dușcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu, coborâră în curte și domnișoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace, și-și primiră porțiile din urechile rumenile pe care le mâncară la fața locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din copilărie la toate bojotăile.
    Munca mai grea de-abia de-acuma începea cu săintecarea, împărțirea cărnii și a slăninii, spălatul mațelor, frecarea cârnaților.
    Avură toți de lucru toată ziua și mai rămânea pe mâine topirea unturii și alte mărunțișuri. Totuși, dăscălița, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă și pipărată și chiar să răstoarne o mămăliguță lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdelea, cam prea încărcat de rachiu. Cu toate stăruințele învățătorului, familia Glanetașu nu se înduplecă nici mpcar să guste din bunătatea de mâncare.
    - Am ținut postul atâtea săptămâni.... n-o să ne apucăm acuma, cu câteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar nu suntem copii și n-om plezni - se lămuri Zenobia, înghițindu-și saliva cu poftă.
    Seara, după ce Glanetașu și Zenobia plecară, iar Herdelea adormise îmbrăcat și pe când dăscălița făcea planuri cu fetele pentru a doua zi în salon, Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana. Domnișorul în ascultă foarte satisfăcut, îi ceru amănunte și, în cele din urmă, îl puse să jure că i-a spus tot.
    - Și crezi c-a rămas însărcinată? întrebă Titu cu ochii strălucitori de curiozitate.
    - Cum o vrea Dumnezeu, domnișorule - răspunse flăcăul. Și de n-a rămas până acuma, mai are vreme să rămâie! adăugă apoi cu un râs larg care-i dezvelea gingiile roșii și-i întipărea pe față atâta răutate și încăpățânare, încât Titu se înfricoșă și murmură dojenitor:
    - Al dracului mai ești, măi Ioane!

                                                                              2.

                                         Chiar în ajunul Crăciunului sosi o scrisoare de la părinții lui Pintea prin care se fixa data logodnei pentru a doua duminecă după Bobotează. Astfel, sărbătorile fură în casa Herdelea mai vesele decât de obicei. Învățătorul se aprovizionase din belșug cu rachiu, dăscălița făcuse niște cozonaci ca aurul, Laura cu Ghighi pregătiseră trei feluri de prăjituri ca să ajungă și pentru a treia zi de Crăciun, când se vor aduna în Pripas prietenele lor, două oale uriașe vechi, legate cu sârmă, pline de sarmale, forfoteau pe cuptor, în sfârșit, ca în toate bunele gospodării românești cu prilejul Crăciunului, așa că puteau veni colindătorii și musafirii.
..............................................................................