21.
Vasile Baciu îi primi nepăsător, știind bine de ce vine Ion. Îl lăsă să vorbească și numai când Ion pomeni de intabulare, sări fript, se înfurie, scuipă și apoi strigă:
- Cum, ginere, apoi tu vrei înadins să mă lași pe mine pe drumuri?
- Pe care drumuri, socrule? Nu ne-am tocmit așa? întrebă Ion cu ochii cât pumnul, simțind deodată o izbitură drept în frunte.
- Ne-am tocmit, vezi bine, dacă mi-ai pus mâna-n beregată. Dar tu nu te gândești că nu-i drept? Apoi dacă ți-oi da eu ție și pământurile și casele amândouă, mie ce-mi mai rămâne și din ce să trăiesc. Ori ai poftă să mă vezi intrând slugă la bătrânețe?
- Ba să stai la noi fără muncă și fără caznă, să-ți mai odihnești ciolanele, că te-ai trudit destul - bâlbâi ginerele înăbușit. C-așa ne-a și fost vorba.....
- Adică să-ți fiu eu slugă ție? Ai? răcni iar Baciu sculându-se cu o privire vicleană și batjocoritoare.
- De ce slugă?
- Măi Ioane, eu știu una și bună, că ce-i în mână nu-i minciună! făcu Vasile Baciu apăsat. Nu zic că nu-ți dau. Îți dau, după moartea mea. Atunci o să faceți voi ce știți. Că nici în groapă nu mi-oi duce averea și nici altora n-oi lăsa-o.... Cât trăiesc eu însă nu scriu nimic pe numele vostru! Așa!....
- Nimic, nimic? șopti Ion spăimântat.
- Nimic, băiete. Ori tu n-auzi bine?... Dar, ca să nu zici că-mi hrănești tu fata ori că ți-am dat-o goală pușcă, măcar că nu ți-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleșug, te las să-ți alegi cinci locuri care-ți plac, și să bagi plugul în ele chiar mâine dacă vrei. Luați-le, munciți-le, sunt ale voastre. De scris însă nu le scriu. Lasă să rămână pe numele meu, că nu cer de mâncare. Eu unul n-am să vă scot din folosința lor, cum te-ai fălit tu că ai să mă scoți pe mine...... Alege-le! Cinci!.... Am trei holde cu grâu de toamnă. Poți să le alegi semănate gata. Nu mă supăr. Ori altele... Cum îți place ție.... Cinci! Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a măritat ca o țigancă....
- Dacă ți-i așa vorba, socrule, bine.... Să vedem ce-or mai zice și alții, răspunse acum Ion mai liniștit și cu amenințare în glas.
- Să vedem, cum nu.... Dar să vedem ce-ar zice oamenii de mine, dacă mi-aș lăsa eu bătrânețele pe mâna ta!.... Ș-apoi cine mă poate sili să-ți dau, dacă nu vreau, ori să mă scoată din averea mea?..... Hehe, Ionică! Credeai c-ai să mă învârtești tu pe mine! Nu te-ai găsit, copile, hehe!
- Bine, socrule, bine!.... Noroc bun! zise Ion strângând din umeri prostit.
- Noroc, noroc, ginere!..... Și rămânem așa: cinci, auzi? strigă Baciu batjocoritor. Mi-a venit și mie rândul, că tu m-ai frecat destul.....
Ion ieși, urmat de Ana, care nu rostise nicio vorbă și pe care nici n-o luaseră în seamă potrivnicii. Bărbatul pășea greu, tăcut, încât femeia nu îndrăznea să se apropie.
3.
Roza Lang lăsase o dâră de tristețe în sufletul lui Titu. Încerca s-o ascundă sau s-o înăbușe, dar simțea că totuși se întinde mereu, stăruitor, ca apa în pământul nisipos. Nu se dumerea cum a putut o iubire atât de furtunoasă să sfârșească atât de neașteptat și de urât. „Aventura” aceasta, cum îi zicea dânsul cu mândria tânărului care începe să aibă un trecut, parcă-i rupsese un văl de pe ochi. Un crâmpei de realitate crudă pătrundea în inima lui plină de închipuiri trandafirii. Îl cuprinse încetul cu încetul un dezgust de viață, ca și când nu i-ar mai putea suporta povara. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte îi încolțea din ce în ce mai des întrebarea:
„Ce sunt eu?.... De ce trăiesc?”
Și drept răspuns i se ivea în față o pânză nemărginită, înțesată de semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui decât un gol chinuitor.
Își dădea seama că trebuie să aibă o țintă hotărâtă în viață și se îngrozea neputând descoperi niciun sprijin în jurul lui. Se uita în urmă și nu vedea nimic, iar înaintea lui se înfățișa același nimic rece și înfiorător.
„Așa să mi se depene oare toată viața?.... Atunci ce rost mai am în lume?” își zicea deznădăjduit, seara mai ales, în patul din salon, unde se mutase el de când s-a măritat Laura, fiindcă Ghighi se temea să doarmă singură.
Toate zilele hoinărea prin Jidovița și prin Armadia, crezând să-și alunge din suflet neliniștea. Dar întrebările îl însoțeau pretutindeni, tot mai nesăturate. În fața lor i se păreau copilării și versurile lui, și pozele de poet, și iubirea lui ucisă de gelozie, și înflăcărarea lui națională.
Peste acestea se ridicau mereu zbuciumările:
„Unde merg? Unde vreau s-ajung și de unde vin?”
Ca să poate răspunde se gândi să citească, să învețe și să afle din cărți ce nu găsea singur.
„În mintea mea e un haos.... Numai haosul aruncă la suprafață întrebări dureroase.....”
Câteva săptămâni se cufundă în cărți. Tată său avea, din vremurile de demult, o bibliotecă foarte mică, în care se rătăciseră câteva volume de știință, de teologie, de pedagogie. Titu se repezi la ele cu atât mai multă lăcomie cu cât până acuma le ocolise. Mai adună și de prin Armadia, de pe la prieteni, ce se nimeri.
Le sorbi grăbit, ca și când ar fi căutat leacul unei boli necunoscute, dar simți curând că haosul în loc să se limpezească, creștea mai mare. În mijlocul frământărilor singura rază de mângâiere îi era credința că el este cel dintâi om chinuit de asemenea gânduri.
În cele din urmă însă o oboseală îl luă în stăpânire. În inimă nu-i mai rămăsese decât o nemărginită părere de rău:
- De ce nu-i aici Roza, indiferent dacă ar fi s-o împart cu practicantul lui Stoessel?
Apoi parcă și creierii i se opriră în loc, copleșiți de o apă străvezie din care țâșneau răspunsuri ca niște flăcări mici, izbăvitoare:
- Adică ce-mi pasă mie de unde vin și ce-i fi mâine? E nerozie să te prepelești cu întrebări fără sfârșit.... Unde te duce viața, acolo trebuie să mergi și ce-ți poruncește ea, trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotrivească voinței celei mari care e una și milioane de milioane, care e oarbă și totuși urmărește o țintă sigură, necunoscută de infima pricepere omenească.... Voința cea mare sunt eu, precum e și vaca lui Ion sau câinele nostru, ori viermele ce se așează singur sub talpa mea ca să-l strivesc, sau chiar bolovanul pe care-l izbești cu piciorul, precum tot ce este și cerul, și ceea ce este dincolo de cer și de stele, și dincolo de acest dincolo, mereu până-n nesfârșitul nesfârșitului.... Atunci? Viața singură știe ce vrea sau poate pentru că nu știe nici ea, mi se pare că știe.... Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munți, mereu înainte.... Cine cade din carul vieței e pierdut.... Înainte! Înainte! Înainte!
Se bucură parc-ar fi găsit piatra filosofală. Zâmbi de întristările lui zbuciumate. Acuma le înțelese obârșia.
- Atâta neliniște pentru că Roza Lang a plecat și mai ales pentru că, în lipsa mea, s-a consolat cu cine a putut!.... Și din pricina asta credeam că mi-am zdruncinat rostul vieții!
În aceeași noapte scrise o poezie care i se păru cea mai frumoasă din tot ce-a făcut până atunci. O dragoste nouă de viață îi împodobea sufletul. Nu se mai plictisea prin Armadia. Îl interesau și-i plăceau toate, parcă s-ar fi sculat după o boală grea.
Schimba priviri amoroase cu „gâștele” de odinioară. Vorbea iar cu entuziasm de românii oropsiți, de planurile lui mărețe.... Îndeosebi spunea deseori, cu superioritate, ca o sentință fără apel:
- Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viața omului n-ar mai avea niciun farmec!
De altfel, în vremea aceasta, în Armadia se întâmplase un eveniment extraordinar: murise Ion Ciocan, deputatul circumscripției. Ciocan fusese mulți ani directorul liceului românesc, cochetase cu ungurii, le făcuse concesii introducând, mai ales pe ușa din dos, limba ungurească în program, iar în schimb cârmuirea îl răsplătise cu un mandat de deputat. Se alegea totdeauna sub firmă independentă, dar era dintre independenții care sunt cei mai vajnici sprijinitori ai tuturor guvernelor. Independența i-a mai câștigat pe urmă catedra de literatură română la Universitatea din Budapesta și i-a păstrat reprezentanța Armadiei în parlament până a închis ochii.
Fusese om tăcut, ursuz și deci nu tulburase multă apă în Capitală. Răutăcioșii povesteau cu mare lux de amănunte cum, în cincisprezece ani, Ciocan o singură dată a căscat gura, când rămânând deschise două uși, ar fi strigat nervos:
„Ușa, domnilor, că trage îngrozitor aici!” pentru care improvizație oratorică toată Camera l-ar fi aplaudat frenetic.
Prin testament întreaga avere și-a împărțit-o între liceul din Armadia și Astra din Sibiu, căci soția îi murise de câțiva nai, iar alte rude nu avusese, afară de doi frați țărani, morți și ei de mult.
Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă crâncenă între doi candidați: Victor Grofșoru, avocat foarte căutat în Armadia, susținut de toată românimea, și bancherul Bela Beck, șvab undurizat din Budapeste, care se auzise că vrea să cheltuiască chiar o sută de mii de coroane și, fiind guvernamental, mai avea la dispoziție, cu o discreție eficace, concursul autorităților mari și mici.
În Armadia, fierberea crește zi cu zi. La Berăria Rahova discuțiile și prognosticurile nu se mai sfârșeau. Grofșoru desfășura o activitate strașnică, secondat firește de toți intelectualii, care-și luaseră însărcinarea de agenți electorali. Izbânda ar fi fost asigurată dacă s-ar fi putut rupe voturile evreilor din Jidovița, presupunând că preoții și ănvățătorii ăși vor face cu toții datoria.
Titu, vindecat, se avântă cu trup și suflet în vălmășagul luptei. De dimineața până seara era în Armadia, agitându-se, discutând mereu îmbujorat de entuziasm. Care nu-i fu însă mândria și mirarea când, într-o zi, la berărie, Victor Grofșoru veni glonț la dânsul, cu mâna întinsă:
- Poete, dragule, vreau să-ți cer un serviciu!.... Pentru dumneata e nimic, pentru cauza noastră e colosal!
Fiindcă berăria era plină de lume ce-l privea ca pe un erou, Titu se simți în culmea fericirii și strigă înflăcărat:
- Domnule deputat, cere-mi orice! Pentru cauză îmi dau bucuros și viața!
- Bravo! Uite omuș! zise candidatul, cuprinzându-l prietenește de mijloc. Dar ceea ce vreau nu-ți pot spune aici.... Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea și plăcerea!.... Deci spune-mi repede: când? Nu-ți închipuiești cât îmi sunt de împărțite minutele!
- Imediat.... sau după prânz.... E bine? făcu Titu, deodată grav, văzându-se parcă inițiat în secretele zeilor.
- Perfect! Atunci azi după prânz, dragă poete!
Grofșoru, ca toți care-l sprijineau, era convins că, îndată ce va ajunge el în parlamentul de pe malurile Dunării, poporul românesc va fi liber și scăpat de orice griji.
- Dacă mă aleg eu, vom putea respira toți, vom avea aer românesc! spusese dânsul din capul locului, încât fraza aceasta devenise lozinca lui electorală.
Titu se înființă exact la întâlnire și ascultă introducerea avocatului cu ochii lucitori de admirație, aruncând numai din când în când câte o aprobare întovărășită de „domnule deputat” care pe canditat îl măgulea.
- Ne lipsesc ovreii din Jidovița, poate! Fără ei suntem pierduți! sfârși Grofșoru, oftând cu o figură întrebătoare și întristată brusc.
Tânărul nu vru să audă de asemenea oportunism. Succesul trebuie să fie curat românesc, nepătat de niciun ajutor străin:
- Vom goli satele de oameni și-i vom aduce pe toți la urnă, să dovedim lumii întregi voința noastră, porunca noastră!
- Da, da, dar în satele noastre sunt puțini cu drept de vot, pe când ovreii sunt toți alegători! observă avocatul care, chiar în vârtejul visurilor naționale, nu uita realitatea.
Apoi își completă gândul:
- Pentru a ne asigura voturile din Jidovița, e nevoie de concursul lui Herdelea care e iubit de toți ovreii. Dacă Herdelea ar vrea să facă puțină propagandă ovreiască, ar fi imposibil să nu izbutim!
- Știu, știu în ce situație gingașă se află tatăl d-tale - se grăbi Grofșoru să adauge, ca și când s-ar fi așteptat la vreo obiecție a lui Titu. El, ca învățător al statului, trebuie să urle ca lupii, vorba ceea.... Dar cu dibăcia lui, în mod discret..... Ce zici, poete? În mod foarte discret?
- Pe faţă, domnule deputat! strigă Titu aproape indignat. În chestia aceasta nu pot exista rezerve şi compromisuri. Înainte de a fi învăţător, tata e român!
- Da, negreşit, român.... Cine se îndoieşte?..... Dar greutăţi sunt, şi eu le înţeleg şi le apreciez.... Totuşi, cu bunăvoinţă, s-ar putea înlătura piedicile, ştii, discret, foarte discret.... În asemenea împrejurări discreţia are mare importanţă. Guvernul contează pe ovrei şi e sigur că-i are în mână. Noi trebuie să lucrăm cu multă prudenţă, altfel se pot ivi noi rezistenţe.... Vezi, în Pripas e mai uşor. Acolo suntem între noi, Belciug lucrează, dumneata îi vei da o mână de ajutor la nevoie, iar tatăl dumitale n-are să ni se pună de-a curmezişul.... Nu-i aşa?.... Dar în Jidoviţa e delicat, e foarte greu..... e...... e......
Din Armadia până-n Pripas, de obicei, Titu făcea jumătate de ceas pe jos. Acum în mai puţin de un sfert fu acasă. Alerga să spună mai curând ce cinste mare au hotărât tatălui său fruntaşii mişcării naţionale.
- Tată, iată clipa când poţi dovedi lumii întregi că eşti adevărat român! răcni dânsul din uşă, speriind pe toţi cu faţa-i aprinsă de entuziasm şi de oboseală.
Herdelea, în fundul sufletului, se bucura ca un copil chiar închipuindu-şi că Armadia ar putea trimite la Budapesta un deputat român, dar român adevărat, pe faţă, nu ca Ciocan - deşi Ciocan îi făcuse lui pe ici, pe colea mici servicii, Dumnezeu să-l ierte. Totuşi se ferea să-şi arate sentimentele, de frică să nu-l pârască cineva.
Apoi acuma, tocmai pe când Titu vorbea mai cu foc, îşi aduse aminte, nu putea şti de ce şi cum, de ultima vizită a subinspectorului şi de ameninţările lui ascunse.
- Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să nu se amestece deloc, nici într-un fel, nici într-altul, rosti doamna Herdelea serioasă şi cu puţin dispreţ în glas. Dânsul e om bătrân şi trebuie să-şi vadă de necazurile lui, iar nu de nebuniile celor buieştri. Parcă mare ispravă o să facă şi Grofşoru..... Îi ştim noi cât le plăteşte pielea!.... Dacă pe urmă ungurii vor prinde pizmă de dânsul şi se va pomeni fără slujbă, crezi c-o să-i dea Grofşoru ceva?
Titu sări revoltat de atâta egoism:
- Adică cum! Pentru o leafă mizerabilă, ungurii au pus lacăt pe sufletul omului?.... Laşitatea asta ar însemna trădare naţională, ar însemna să-şi dea singur certificat de renegat!.... Cu ungurii trăim noi aici, ori cu românii?.... Crezi că vom mai scoate noi capul în lume, dacă nu vom face nici măcar atâta pentru cauza românească?
Ghighi împărtăşea din inimă părerile fratelui ei, mai cu seamă gândindu-se că astfel, poate n-ar mai avea cavaleri la baluri şi poate nici peţitori mai târziu.
- Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ţi-ai căuta şi tu vreun post pe undeva, că eşti cât muntele şi vezi bine câte greutăţi avem pe cap! zise doamna Herdelea supărându-se.
- Apoi dumneata numai atâta ştii, mamă, greutăţi şi iar greutăţi! mormăi tânărul, opărit.
- Atâta da, că eu am minte! se înfurie dăscăliţa. Practicant de notar nu-ţi place să fii, învăţător nu-ţi place, dar la mâncare te îmbulzeşti! Apoi aşa-i uşor să ai fumuri! Mai pune osul şi tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi de râsul lumii!
Numai Herdelea tăcea. Cu cotul rezemat pe colţul mesei, cu capul în palmă, se uita în neştire la gheata din piciorul stâng. Lumina lămpii atârnată de grindă îi cădea drept în creştet, pe părul alb-argintiu.
Îi venea mereu să ofteze şi se stăpânea. Şi, în vreme ce doamna Herdelea se hărţuia cu Titu, i se perinda în gând toată viaţa lui alcătuită aproape numai din umilinţe, speranţe veşnic spulberate, necazuri necurmate, viaţa întreagă care şi-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina cărora niciodată nu şi-a putut asculta glasul sufletului, viaţa care i-a îngrămădit în inimă amărăciune otrăvitoare.
Două lacrimi se zvârcoleau în ochii lui blânzi, plecaţi - regretul unei vieţi cheltuite într-o trudă sisifiană.
- Oh, oh! suspină dânsul în sfârşit, când se făcu o clipă tăcere în casă. Cumplită-i viaţa, cumplită-i, zău!
4.
Vicleşugul lui Vasile Baciu căzuse atât de neaşteptat pe capul lui Ion, că în seara aceea s-a culcat tăcut şi a dormit ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Duminică dimineaţa însă, ieşind din casă şi aruncându-şi ochii pe câmp, îşi aduse aminte de vorbele socrului său şi-l pătrunse un fior de groază, căci în minte îi răsări îndată gândul că toată truda lui a fost zadarnică,, de vreme ce a rămas tot fără pământ.
Se aşeză pe prispă, cotropit deodată de mânie, de frică, de nedumerire de deznădejde.
Întâi îşi zise c-ar fi trebuit să-l bată măr pe Baciu, să-l înveţe cinste. Pe urmă recunoscu că nici cu mânia, nici cu bătaia nu va putea face nimic în împrejurarea aceasta. Vina este numai a lui însuşi, fiindcă în ultimul moment şi-a pierdut minţile de bucurie şi s-a cununat înainte de-a vedea hârtiile date de cărţile funduare.
Întorcându-se de la biserică şi găsindu-l tot pe prispă şi abătut, Zenobia bănui ceva rău şi, ca să-i deschidă gura, întrebă:
- Dar tu ce stai aşa, neprimenit, în loc să dai o raită prin sat, după lucrători, că azi-mâine numai pământul tău o să rămâie nearat!
- D-adică dumitale ce-ţi pasă? Că de dat, slavă Domnului, mi-ai dat numai sărăcia şi necazul! ţâşni Ion, ursuz.
- Apoi, ce să-ţi mai dăm noi, că doar socru-tău ţi-a dat de ajuns, zise Zenobia cu ochi de vulpe.
- Cum să nu-mi dea. Vezi bine că mi-a dat, mormăi omul amărât. Nu vezi dumneata că m-am şi gârbovit de cât mi-a dat?
Zenobia nu-l mai slăbi până nu află tot şi apoi izbucni în afurisenii care se înteţiră când Ana apăru în ogradă, speriată de gura ei. În vreme ce soacra îşi blestema nora mai cu foc, în sufletul lui Ion pătrunse o fâşie luminoasă: prin Ana trebuie să-şi îndrepte greşeala. Deocamdată nu ştia cum şi în ce fel, dar simţea că numai ea poate să-l scape.
- Şi urâtă. şi calică!..... Bine ai nimerit-o, dragul mamii! strigă Zenobia în gura mare.
- Ho, cotoroanţă, ho! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vâri ca musca-n băligar? Potracăni ştiţi să fiţi, dar sărac m-aţi lăsat, ai?.... Ea-i de vină?.... Ce-i ea de vină?.... Apoi atunci ce te răsteşti la dânsa?.... Piei d-aici că uite-acu vezi pe dracu!
Ana se uită la bărbatul ei cu o dragoste de câine huiduit şi ochii i se umplură de lacrimi, simţindu-se vinovată față de dânsul fiindcă în gând l-a bănuit cu Florica, pe când el e atât de bun și o iubește atât de mult că bruftuluiește chiar pe mama lui pentru ea. Lacrimile îi curgeau calde, mângâietoare, dar fața ei toată zâmbea de o fericire mare, mai ales că Ion veni la ea și-i zise blând:
- Ia nu mai plânge, Anuță..... Tu în ochii mei să te uiți și încolo să nu-și pese de nimeni!
Seara, în pat, Ion i se jelui apoi cu de-amănuntul, îi spuse că ea ar putea să înduplece pe Vasile cu blândețe să fie om cumsecade și să le dea ce-a făgădui față de atâția martori. Femeia se simțea măgulită de îndrederea lui, dar, gândindu-se la bătăile suferite de la tatăl său, n-avea speranțe să-l poată înmuia. Când însă bărbatul o învăță cum să-i vorbească, credința lui o cuceri și pe ea, și se jură că se va duce chiar mâine dimineață și de bună seamă nu se va întoarce cu mâna goală.
Ana plecă într-adevăr cum se crăpă de ziuă. Încrederea îi crescu când, ajunsă în uliță, nevasta lui Macedon Cercetașu îi ieși în cale cu o doniță plină de apă.
Vasile Baciu tocmai înjuga boii să pornească la plug. Văzându-și fata, o întâmpină nepăsător:
- Da ce, te-a alungat?
- Cum să mă alunge, taică? se miră nevasta, începând să-i povestească ce vânt o aduce, după învățăturile lui Ion.
Baciu se holbă la ea o clipă, apoi, ca un taur care vede roșu, se aruncă și-i închise gura cu o droaie de pumni, urlând:
- V-ați pus amu amândoi să mă jefuiți să mă lăsați cerșetor?.... Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, stai!
Până ce se învârti el s-apuce biciul s-o croiască, Ana o luă la sănătoasa, fără să fi avut vreme să plângă de durere, dar obrazul stâng i se înroșise, iar din nas îi curgea un fir de sânge. De-abia când se apropie de-acasă își mai veni în fire și se întrebă:
„Ce-a mai fost și asta?.... Avan de mine!....”
Ion o aștepta în ogradă, cu inima arsă de nerăbdare. O zări de departe venind cu pași iuți și stergându-și mereu nasul cu mânecile cămășii.
- M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite cum m-a umplut de sânge! bolborosi nevasta, parcă i-ar fi cerut s-o răzbune.
Bărbatul însă simți deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se uită la Ana cu ochii goi și reci, ca și când ar fi văzut o arătare vrăjmașă. Pe pometele obrajilor piele îi stătea să plesnească, iar pe tâmple i se umflară vinele ca niște lipitori sătule. Mintea lui speriată îi striga că toată nenorocirea i se trage din femeia aceasta cu buza de sus murdărită de sânge și cu privirea de-o umilință ațâțătoare. Brațele și pulpele îi zvâcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau pielea groasă și aspră în podul palmelor.
„Asta s-a înțeles cu tatăl ei să mă înșele!” îi fulgeră prin creieri, și gândul îl duru atât de rău, parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului.
Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna și o lovi greu peste obrazul drept, și apoi cu dosul palmei, repede, peste obrazul stâng.
Durerea stoarse din pieptul femeii un țipăt atât de ascuțit că Ion ascuți cum zăngănesc geamurile casei.
O mai trăzni însă și peste ochii ce-o priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântați își păstraseră o clipire de bunătate.
Ana căzu pe prispă, amețită și legănându-și corpul din mijloc în sus ca să-și aline suferința.
- Și tu mă zdrobești, Ionică? Nu ți-e milă nici ție de mine?
Ion scuipă spre ea, răcorit, și intră în casă, căci de peste drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe când în pridvor la Herdelea parcă ieșise cineva să vadă ce se întâmplă.
.....................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu