Ion, Liviu Rebreanu

.........................................................................
                                                16.

                       - Apoi, uita, babă, trebuie să plăteşti, că altfel îţi iau zăloage şi-ţi vând tot, tot! vorbi în acelaşi timp gura lui cu glas aspru care i se părea atât de străin încât de-abia îl mai cunoştea şi mirându-se cum poate rosti asemenea cuvinte.
    - N-am nimic, domnişorule, afară de sufletul din oase!.... N-am!.... Dar ia-mi-l, ia-mi-l!.... Că feciorul mi-e în cătane de doi ani de zile şi cât amarul de pământ ne-a lăsat Dumnezeu, acolo zace în paragină de mă doare inima.... Numai sufletul mi-a mai rămas..... Amu, în caltea, ia-mi şi sufletul, domnişorule!....
    În inima lui Titu izbucni o flacără nouă, ca dintr-un foc mocnit prea îndelung. În minte îi răsări întrebarea chinuitoare:
    "De ce să-i iau sufletul? De ce eu? De ce tocmai eu?"
    Stătu mult nemişcat, fără să rostească o vorbă şi fără să mai îndrăznească să ridice ochii la baba care plângea mereu, îşi sufla nasul zgomotos, se închina şi se jura. Lui îi era ruşine de străji că se înduioşează şi totuşi n-avea puterea să-şi învingă slăbiciunea. Pe urmă deodată se zgudui, se uită iar în registru, clătină din cap și mormăi supărat:
    - Atunci poate că sunt greșite socotelile? Ori ce Dumnezeu?..... Ori nu se poate?.... Adică ce greșeli, ce....?
    Se agăță îndată de cuvântul „greșeli”ca un înecat. Ieși furios din casă, urmat de străjile care pășeau nepăsător, clătinând din cap ca niște animale trudite. Se duse drept la primărie și spuse indignat notarului că registrul de impozite trebuie să fie greșit. Friedman zâmbi cu superioritate și răspunse că garantează exactitatea socotelilor, deoarece au fost lucrate chiar de dânsul și copiate de fiul său, un matematician de mâna întâi. Dar, dacă ține să se convingă, slobod e să revadă toate capitolele deși, după umila-i părere, ar fi mai bine să continuie sechestrele și să nu mai piardă vremea degeaba.
    Titu își dădu seama că în registru nu poate fi nicio greșeală și că-i trebuiește doar un pretext spre a nu fi nevoit să mai colinde casele de pe la margini. Se simțea mic și ros de o amărăciune care parcă-i sărbezea sângele și-i infiltra în suflet o scârbă mare de sine însuși. Zvârcolindu-se să-și împrăștie simțământul acesta, se așeză la un birou încărcat de hârțoage și, mașinal, începu să adune, să scadă și să combine fel de fel de cifre, să răsfioască pentru fiece nume în câte cinci-șase foliante. În ochii lui însă rămăsese atât de adânc întipărită baba cu fața zbârcită de cute și strâmbată de plâns, încât pe toate paginile tremura chipul ei mustrător, în vreme ce în urechi îi vuia mereu ca o imputare din ce în ce mai aspră:
    „Ia-mi și sufletul, domnișorule!...”
    După un răstimp de bâjbâiri, răbdarea îl părăsi. Sări de la masă aproape desperat și porni să se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasă, necăjindu-se să-și gonească vedeneia babei din minte. Încercă să fugă cu gândurile la Rozica, la îmbrățișările ei calde, la șoaptele ei dulci. În zadar, căci se pomenea cu închipuirea iarăși în cocioaba dărăpănată, în fața bătrânei schimonosite de durere, silit să-i audă bocetele dojenitoare. Pe urmă se rușină că, în asemenea clipe, mai poate să se gândească la Roza Lang și-l cuprinse chiar un fel de silă de femeia care l-a orbit atâta vreme cu iubirea ei zvăpăiată, abătându-l din calea lui.
    Titu era acuma singur în toată primăria; străjile sforăiau la întrecere pe băncile din tindă. În ferestrele deschise larg primăvara zâmbea în odaie ca o fecioară îndrăgostită. Pașii tânărului, apăsați, când mai rari, când mai grăbiți, răscoleau praful dușumelelor tocite, care, în îmbrățișarea soarelui, se legănau ca o boare aurită.
    Deodată Titu se opri la o fereastră, cu mâinile la spate, ademenit parcă de viața nouă ce izbucnea atotputernică dincolo de zidurile cancelariei. Privirea lui întâlni peste drum școala ungurească, trufașă, strălucind într-o poleială de raze. În curtea mare, prundită, cete de copii zburdalnici se fugăreau și se jucau, strigând plini de voioșie, supravegheați de un învățător tânăr și foarte palid, cu ochii atât de mari că de departe păreau ochelari. Zgomotul și veselia ajungeau în primărie mulcomite într-un murmur cald, întretăiat numai rareori de țipete scurte, mulțumite. Sufletul lui Titu începuse să se mai învioreze când deodată văzu că învățătorul galben se umflă și se rotește ca un curcan, făcând semn mânios unui grup de copii ce stăteau deoparte. Cum copiii rămaseră pironiți locului de frică, învățătorul se duse spre dânșii, amenințându-i cu degetul și strigând. Titu se plecă spre fereastră și, prin zarva de glasuri vesele, auzi totuși limpede cuvintele învățătorului, pline de indignare:
    - Numai ungurește!.....Ungurește!.....  Trebuie ungurește!..... Ungurește!.....
    Într-o clipire toată ființa lui Titu se schimbă într-o ură cumplită împotriva învățătorului. Simți o pornire năvalnică să se repeadă la dânsul și să-i înfunde în inimă cuvintele amenințătoare.
    Niște bătăi de clopot zdrăngăniră însă atunci și, într-un minut, zgomotele amuțiră și curtea școlii rămase pustie. Numai clădirea scăldată în soare privea parcă mai mândră, mai batjocoritoare, ca o fiară care, după ce și-a înghițit prada, se linge leneșă pe buze. Niciodată până azi nu băgase de seamă că un lucru mort ar putea să exaspereze un om. Acum vedea cum casa roșcovană de peste drum, cu ferestrele mari și sclipitoare, vrea să-l dispreșuiască și să-l jignească. Aceasta îl înfuria și-i reamintea iar de baba speriată și cerintă de suferințe.
    „Să-i smulg eu nenorocitei și sufletul din oase ca pe urmă colea să strige mai țanțoș: numai ungurește!”
    Ridică ochii mai sus deasupra școlii, spre cerul albastru, limpede ca o pânză întinsă acoperind nemărginirea. Gândurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriașă, pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate lăcașuri de stăpâni răsfățați de soartă, se plimbau prin ogrăzile mândre unde întâlneau țărani unguri sfătoși, cu izmene largi ca rochiile, cu mustăți răsucite, hodorogind în gura mare.
    Apoi ușoare și iuți, ca năzdrăvanii din basme, gândurile ocoleau satul, poposind în cocioabele necăjite, printre alți țărani, împovărați de nevoi, oropsiți de Dumnezeu și de oameni, sleiți de muncă și de sărăcie.
    „Și totuși al nostru e viitorul! își zise Titu, înseninându-se. O cetate încercuită de o oștire desculță! Degeaba ne înfruntă cu școala amenințătoare, degeaba cântă cocoșul în vârful bisericii..... Presiunea noastră nu încetează o clipă! Mulțimea noastră înaintează mereu..... Zidurile lor meșteșugite se clatină și se fărâmițesc îndată ce le atinge suflarea vieții noastre încătușate..... Stăpânii tremură în fața slugilor! Slugile! Noi suntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e viitorul!.....”
    Îl gâdila un râs de mulțumire. Încrederea în sine îi alungase zbuciumările și gândurile negre. Își aduse aminte cum în Săscuța, acum vreo zece ani, când a trecut spre Bistrița, singur văcarul era român și stătea într-o hrubă la capătul satului, pe când azi, fără școală și fără biserică, jumătate comuna e românească.
    „Acolo alți stăpâni sunt cotropiți încetul cu încetul de slugile oropsite, dar pline de viață!” se gândi dânsul, simțindu-se foarte fericit că are cinste să facă parte din neamul obijduiților.
    Când fu poftit la masă, merse atât de bine dispus că înveseli toată familia notarului, deși era cam supărată ce le pierise o gâscă, îndopată și îngrijită însăși de doamna notăreasă. După prânz Titu se cufundă într-o discuție pasionată cu Friedman și fiul său asupra românilor. Studentul încerca mereu să vorbească ungurește, dar Titu nu răspundea decât românește, parcă ar fi uitat dintr-o dată și cu desăvârșire limba cealaltă, sau parcă s-ar fi temut că își va pierde graiul în clipa când ar mai rosti un cuvânt unguresc. Notarul și mai ales feciorul său susțineau cu înverșunare că politica românească e greșită din temelie, fiind pornită dintr-un simțământ de ură împotriva stăpânitorilor legali ai țării și că prin urmare se va sfârși într-un faliment. Titu critica, din ce în ce mai îndârjit, strădania ungurilor de a ucide prin deznaționalizare un neam întreg cu un trecut îndoliat de suferințe și de vitejie, și dovedea că, împotriva acestei tendințe criminale, românii sunt siliți să lupte pe viață și pe moarte.
    - Pardon, pardon, îl întrerupse în cele din urmă notarul, vrând să-i dea lovitura de grație. Sunt sigur că, mai curând sau mai târziu, șovinismul dumitale are să te gonească în România, ca și pe ceilalți martiri ai dumneavoastră, care exploatează încrederea bietului popor în cărturarii săi.... Mă rog, în privința aceasta eu nu mă înșel niciodată.....
    - Unde-i norocul să pot trece și eu în țară! suspină Titu cu mândrie.
    - Lasă, că asemenea noroace nu întârzie prea mult, zise Friedman ironic. Ei bine, grozav aș vrea să te întâlnesc după ce vei fi cunoscut mai bine Țara Românească! Grozav!.... Ai să vezi dumneata acolo libertate și fericire, dumneata care aicea cârtești și te revolți neîncetat..... Chiar te rog să-mi scrii și mie o carte poștală.... Făgăduiești?
    - Desigur! strigă Titu, îmbujorat de însuflețire. În orice caz mai rău ca aici nu poate să fie!
    - Nuuuu? Zău?.... Crezi dumneata? sări notarul supărat că n-a izbutit să-l dea gata. Apoi ştii dumneata că în România dumitale nimic şi nimeni nu e stabil? Dacă ochii dumitale se întâmplă să nu-i placă boierului, a doua zi au zburat.... Acolo nu-s legi şi nici administraţie ca în ţara aceasta blagoslovită pe care dumneavoastră o calomniaţi pe toate cărările.Nu, domnule! Acolo, bunul plac al ciocoilor dictează milioanelor de robi în zdrenţe.... Să nu-mi vorbeşti, te rog, mie de România, că eu o cunosc mai bine ca dumneata!.... Trei ani am stat acolo în tinereţe, dar n-am să uit până voi închide ochii cât am îndurat!
    - În sfârşit, oricum ar fi, bine sau rău, cel puţin ştiu că tot e românesc şi numai românesc! făcu Titu cu un surâs triumfător care pe notar îl sâcâia mai tare decât dacă ar fi răcnit. Şi prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat să-ţi impună să vorbeşti şi să simţi ca un străin!
    - Eşti un şovinist cum nici nu mi-aş fi putut închipui, nu degeaba eşti poet român! zise  studentul, căutând să fie ironic, pe ungureşte.
    La sfârşitul discuţiei Titu se simţi mândru ca un comandant de oaste după o bătălie câştigată. Era mai ales mulţumit pentru că a avut curajul să-şi declare fără înconjur sentimentele adevărate, ca şi când ar fi făcut-o în faţa unor inchizitori fioroşi.
    În amurg, în loc să se ducă la preotul calvin ca să bârfească împreună cu preoteasa apucăturile obraznice ale notarului, precum obişnuia, se hotărî brusc să meargă la preotul român. Acuma îi era ruşine că, fiind aici de aproape o lună, a legat cunoştinţă cu toţi surtucarii unguri, dar n-a umblat deloc să vadă măcar pe păstorul turmei desculţe şi oropsite.
    Casa preoţească era în preajma bisericuţei, pe o uliţă dosnică, în marginea satului. Titu găsi numai pe doamna preoteasă, o ţărancă secătuită de muncă, şi trei fete modeste, foarte ruşinoase şi cam prostuţe. Toate s-au bucurat şi l-au poftit îndată în "casa dinainte", o odaie împodobită cu ţesături şi cusături ţărăneşti şi cu o masă în mijloc, aşternută cu faţă albă, pe care trona o biblie veche, legată în piele roasă, între o cruce mică de argint şi alta mai mare de lemn. Stângăciile şi sfiala fetelor, ca şi vorbele apăsate ale preotesei, care altă dată l-ar fi făcut să râdă, acuma i se păreau pline de farmec.
    - Dar sfinţia sa? întrebă dânsul când, după sleirea banalităţilor de rigoare, fetele amuţiră nemaiştiind ce se cuvine să vorbească.
    - E la biserică, are o nuntă, răspunse repede faca cea mai mare, slăbuţă, uscată, cu mâinile roşii. Au venit adineori nişte unguri să-i cunune. C-aici aşa-i obiceiul. Întâi se cunună la biserica lor, dar pe urmă vin şi la tata, că zice că slujba noastră e mai sfântă....
    - E mai sfântă.... repetă Titu, maşinal.
    În curând sosi şi preotul, bătrân, cu hainele murdare, cu barba neîngrijită şi cu nişte ochi blânzi ca de apostol. Avea faţa transfigurată de o mulţumire mândră. Dădu mâna cu Titu, îl aşeză la masă, porunci fetelor să aducă un pahar de vin şi apoi, când rămaseră singuri, îi zise cu o imputare uşoară, frăţească:
    - Mă bucur, fiule, c-ai mai venit şi pe la noi.... Aşa se şi cade.Căci trebuie să ne iubim unii pe alţii toţi cei de-o limbă şi de-o lege. De aceea m-am mirat şi m-a durut că ne-ai ocolit până azi.....
    Titu plecă fruntea parc-ar fi aşteptat o binecuvântare şi rosti domol, ca un vinovat mustrat de remuşcare:
    - Iartă-mă, părinte!

                                                                     2.

                               Zvonul şi apoi ştirea că Ion nu vrea să ia de nevastă pe Ana, deşi nu tăgăduieşte că cu dânsul a rămas însărcinată, se răspândi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, în tot satul. Celor ce spuneau că nu o ia fiindcă nu se învoieşte de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce ştiau că flăcăul nici nu vrea să stea de vorbă cu tatăl fetei şi că deci şi-a bătut joc de ea înadins şi numai ca să se răzbune pe Baciu pentru că nu i-a dat-o de bunăvoie, ba încă odinioară, la horă, l-a şi bruftuluit de faţă cu toată lumea.
    În casa Herdelea însă, purtarea lui Ion era privită ca o murdărie fără pereche. Bătăile ce le suferea Ana din pricina lui stârneau zilnic valuri de lacrimi şi explozii de milă pentru victima "praşcăului" Glanetaşului, cu toate că până atunci fata lui Vasile nu se bucurase de nicio consideraţie în familia învăţătorului. De câte ori auzeau că Baciu bate pe Ana, amândouă fetele lui Herdelea plângeau cu hohote şi blestemau pe Ion, având de partea lor făţiş şi pe dăscăliţa, care nu se ostoia până ce nu striga din cerdac spre casa Glanetaşului:
    "Să vă fie ruşine obrazului!"
    Deşi nu se arăta, învăţătorul se indigna tot atât de mult ca şi muierile, fiind un sentimental fără seamăn şi având oroare de bătaie, încât chiar în şcoală, când se întâmnpla să-l scoată din sărite vreun copil şi să-i tragă vreo două-trei la palmă, avea remuşcări zile de-a rândul. Laura mai încercă de câteva ori să explice flăcăului că nu-i şade frumos ceea ce face, dar Ion parcă înnebunise, tăcea şi rânjea ca un câine turbat.
    - Nici n-am mai văzut aşa blestemăţie, murmura Herdelea, clătinând din cap, seara când vorbeau de feciorul Glanetaşului. Parcă-mi pare rău acuma că nu l-am lăsat să fi stat în temniţă, să-i mai treacă buiecia.....
    De altfel, Ion însuşi trăia într-o tulburare atât de ciudată, că aproape nu-şi dădea seama ce mai voia şi unde vroia să ajungă. De când a înfruntat pe Vasile Baciu i se părea că toată lumea îl duşmăneşte şi totuşi se simţea mai fericit ca totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i ieşea în cale, aci seînfuria şi suduia din senin, căutând oricui ceartă şi bătaie. Mai ales când îi pomenea cineva de Ana se zborşea şi fulgera; ba în cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaş de moarte în oricine rostea în faţa lui numele ei sau al lui Vasile. Într-o dumincă, tocmai în vremea liturghiei, bătu crunt pe tatăl său, pentru că îl sfătuise, foarte de departe, să caute să se înţeleagă cu Vasile Baciu, c-ar fi auzit că acuma ar fi bucuros să-i dea fata şi chiar o zestre frumoasă.
    Avea uneori clipe când îşi zicea că se poartă ca un prostănac, alergând după cai verzi, în loc să stea de vorbă cum se cuvine şi să încerce o învoială cinstită. Se gândea atunci că Vasile Baciu, încăpăţânat cum e, poate să se răzgândească, să lase pe Ana să nască şi s-o ţie acasă cu copilul până ce va veni altul s-o ceară de nevastă. Au mai fost şi alte fete cu copii din flori care totuşi s-au măritat, dar încă fata bogătaşului Basile Baciu?.... Asemenea închipuiri îl făceau însă mai dârz.
    "Mai bine să rămân tot calic, decât să mă frece ei pe mine!" îşi răspundea cu un simţământ de mare mulţumire.
    Câteodată, îi venea să izbucnească, să strige în gura mare că şi-a împlinit gândul, că de acum poate avea şi pământ şi de toate, numai să vrea dânsul, căci toate numai de voinţa lui atârnă. Aşteptarea de azi îi umplea fiinţa de o plăcere nemaisimţită. Tocmai fiindcă i-ar fi fost uşor să puie capăt tuturor neînţelegerilor, nu se îndura, parcă s-ar fi temut că, îndată ce va fi dobândit ce a râvinit atât de vijelios, vor începe poate alte zbuciumări, necunoscute şi mai grele.
    Într-una din zilele acestea fu chemat grabnic la judecătorie în Armadia, printr-un aprod trimis înadins după dânsul. Se duse îndată, nepăsător, fără să se sfătuiască cu nimeni, ca şi odinioară, când cu pâra lui Simion Lungu. Nici capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea întâmpla acolo, de vreme ce planul lui a izbutit şi fericirea e atât de aproape, că doar să întindă mâna s-o culeagă.
    Un domn străin, gros şi gras, cu ochelari negri, cu faţa plină şi rotundă ca o lună, îl întrebă cine i-a făcut jalba împotriva domnului judecător. Ion nu stătu pe gânduri niciun minut, ci spuse îndată că Herdelea i-a făcut-o.
    Numai după ce-a isprăvit şi-a văzut pe preotul Belciug alături de judecătorul mânios, mai la o parte, şi-a dat seama că s-a pripit şi şi-a adus aminte cum a făgăduit învăţătorului de atâtea ori că nu-l va vinde nici în ruptul capului. De aceea căută s-o dreagă, adăugând că el a stăruit la Herdelea, şi l-a rugat în genunchi până l-a înduplecat.
    Domnul străin însă nu-l mai ascultă, fiind ocupat să dicteze ceva pe ungureşte altui domn care scria foarte repede la un birou.
    După un răstimp apoi, domnul străin, care vorbea stricat româneşte, îl întrebă dacă s-a gândit bine ce a făcut, iar când dânsul răspunse că s-a gândit, îi spuse că plângerea lui e mincinoasă şi, prin urmare, în loc de două săptămâni, acuma poate să fie închis două luni, de nu şi mai mult.
    Ion, cu o înfăţişare nepăsătoare, tăcu. Pe urmă, un aprod îl scoase afară.
    Până ce ajunse în uliţă, flăcăul se mai gândi că n-ar fi trebuit să vândă pe Herdelea. În uliţă îşi zise că şi în temniţe oameni trebuie să stea şi că ori o săptămână, ori o lună, tot un drac e..... Apoi, toata afacerea asta fu îngropată sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu pământurile lor care vor fi ale lui.
    Fiindcă Ion, de la o vreme încoace, nu mai mergea aşa de des pe la Herdelea ca înainte şi niciodată n-a deschis vorba despre încurcăturile lui cu Ana, familia învăţătorului de-abia după vreo săptămână şi întâmplător a aflat cum odrasla Glanetaşului nici n-a vrut să asculte pe Vasile Baciu când a încercat să-l descoase asupra gândurilor lui cu fata batjocorită. Domnişoarele şi doamna convinseră lesne pe Herdelea că el, ca învăţător şi om luminat, e dator să intervină, să povăţuiască şi, la nevoie, să dojenească pe "destrăbălatul care nu mai are frică nici de Dumnezeu şi nici de oameni".
    Măgulit, învăţătorul chemă îndată pe Ion, care răspunse că vine, numai să arunce întâi nişte ogrijini în ieslele Dumanei.
    - Păcat că nu-i aici şi Titu, murmură Herdelea, aşteptând aproape mişcat să sosească flăcăul. Am băgat de seamă că Titu are multă influenţă asupra nebunului.... Ei, dar acuma săracul Titu cine ştie cum se trudeşte în Gargalău! Căci de, pâinea cea de toate zilele greu se agoniseşte şi cu multă sudoare!
    Ion intră, dar de la primele cuvinte se burzului şi se roşi, se înfurie, şi curând i-o trânti, fără ruşine, învăţătorului:
    - Dar,mai lăsaţi-mă în seama necuratului, că doar nici eu nu-s copil şi ştiu bine ce fac şi cum trebuie să mă port!.... Apoi, zău aşa!.... N-o iau, domnule învăţător, pentru că n-am poftă s-o iau. Şi drept să vă spun, mi-i urâtă Ana ca mama pădurii şi nu mi-ar mai trebui, să ştiu că badea Vasile mi-ar punea colea-n palmă tot hotarul Pripasului.... Ce-s eu vinovat c-a rămas ea cu pântecele la gură? Io-s vinovat? Ea-i de vină, ce de nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi lăsat.... Că doar n-am rugat-o eu, păcatele mele....
    Herdelea se cruci ascultându-l şi amuţi, iar fetele fugiră în salon ca să nu fie nevoite să mai audă asemenea vorbe păgâne. Numai dăscăliţa nu-şi pierdu cumpătul, ci aprinzându-se de indignare, îi zise, căutând totuşi să-şi păstreze demnitatea:
    - Nu ţi-e ruşine ţie, măi băiete, să vorbeşti aşa în faţa noastră, oameni cumsecade? Astea-s vorbe de om zdravăn? Nici ţiganii cei mai nemernici n-ar îndrăzni să facă şi să grăiască precum îndrăzneşti tu! Frumos îţi stă, n-am ce zice.... Noi te-am crezut mai de treabă şi mai aşezat ca pe alţii, dar văd că n-ai  pereche în blestemăţii.... Da, da, bine-a zis cine-a zis că din coadă de câine nu faci până-i lumea sită de mătase.... Foarte bine a zis....
    - Lasă-l, dragă, lasă-l mai încet, că-i tânăr şi nu ştie ce vorbeşte, interveni Herdelea împăciuitor, uitându-şi hotărârea energică de adineaori în faţa îndârjirii flăcăului. Încercă apoi să-l îmblânzească reamintindu-i că, de câte ori i-a ascultat sfaturile numai bine i-a mers, şi stăruind mai ales asupra păţaniei cu Simion Lungu, când fusese câte pe-aci să-i putrezească oasele prin cele temniţe şi când numai jalba pe care i-a făcut-o dânsul l-a scăpat teafăr.
  Învățătorul n-apucă să isprăvească. Pe Ion blândețea aceasta îl sugruma fiindcă îl silea să se rușineze. Dar nevrând să se dea învins, își aduse aminte de domnul străin de la judecătorie și sări mânios, strigând:
    - Că bine m-ai sfătuit, domnule învățător! Mai bine nu mă sfătuiai și mă lăsai să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate și doi ani!.... Lasă că am aflat și noi cum s-au întors lucrurile, că doar nu suntem tocmai așa de proști!....
    - Vasăzică asta ți-e recunoștința, măi Ioane? zise Herdelea înfricoșat de îndrăzneala feciorului. După ce m-ai rugat o seară întreagă, și tu și ai tăi, să nu te las, acuma ai obraz să-mi faci imputări? Uiți că tot plângerea mea te-a scăpat de temniță?....
    - M-a scăpat, cum să nu mă scape.... Zi mai bine că ți-ai bătut joc de neștiința mea cum nici n-aș fi putut crede, că doar mai frumos cum m-am purtat eu cu dumneavoastră nu s-a purtat nimeni.... Dar amu nu-i nimic! Să fim sănătoși! De-amu oi ști și eu să mă feresc și să umblu după capul meu!.... Să dea Dumnezeu noapte bună!....
    Ieși repede, trântind ușa și bodogănind până acasă.
    Atâta obrăznicie încremeni chiar și pe doamna Herdelea, încât de-abia într-un târziu putu zice:
    - A înnebunit de tot becisnicul! ceea ce se potrivea și cu părerea domnișoarelor care, reapărând, nu mai știau cum să-și arate revolta.
    Până noaptea târziu uimirea nu se potoli în casa Herdelea. Asemenea necuviință din partea unui sătean nu li se mai întâmplase niciodată.
    Și supărarea tuturor era mai mare tocmai pentru că Ion dovedea atâta nerecunoștință și lipsă de respect. Fiindcă toți l-au iubit, acuma toți îl ocărau la întrecere. Familia învățătorului îl privise întotdeauna ca pe un om al casei, mai isteț și mai spălat ca ceilalți țărani. Herdelea se mândrea că l-a avut elev și-l lăuda pretutindeni. Ce-i drept, și Ion fusese veșnic săritor și nu se codea, dacă i se cerea, ba să alerge până-n Jidovița sau Armadia, ba să mai sfarme niște lemne pentru bucătătrie.
    În serile lungi de iarnă, când plictiseala omoară satele, când de frica ei oamenii se culcă odată cu găinile, feciorul Glanetașului petrecea de multe ori în casa învățătorului, ascultând sau spunând basmuri, cântând sau jucând loton și durac.
    Însăși doamna Herdelea, care nu-și ascundea disprețul față de proști, cum le zicea dânsa țăranilor, cu Ion vorbea ca și cu o persoană de seama ei, mai ales că el știa să păstreze totdeauna bunacuviință. Și acuma, același Ion nu se rușinează să răcnească și să amenințe pe domnul învățător!
    - Dacă ar fi fost Titu acasă, sunt sigură că îl plesnea! zice Ghighi războinică.
    Herdelea însă mai mult se întristase decât se mâniase. Din toate vorbele lui Ion, îl izbiră îndeosebi cele despre plângerea împotriva judecătorului. Apoi, o bănuială îi săgetă inima: dar dacă nebunul s-a apucat să spuie pe undeva cine i-a făcut jalba?
    Nu mai văzuse de mult pe Ghiță Pop de la judecătorie, dar parcă simțea că comisiunea de anchetă trebuie să fi umblat prin Armadia și deci se prea poate să fi fost chemat și Ion.
    Atunci nenorocirea e pe drum!.....
...........................................................................