22.
Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. Dorea cu atâta înverșunare izbânda lui Grofșoru, că îl durea chiar numai gândul că ar putea cădea. Începea aproape să urască pe tatăl său, mai ales că punea veșnic înainte interesul personal.
- Dacă nu vrei să facem nicio jertfă, cum crezi c-o să triumfăm vreodată? striga dânsul desperat, crâșnind din dinți și smulgându-și părul.
Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, îl hotărî să se gândească să plece oriunde, în lume, încredințat că aiurea oamenii vor fi mai voioși să se sacrifice pe altarul unei idei. Deși striga întruna că activitatea e mama succesului, continua să-și petreacă zilele prin Armadia, la Berăria Rahova sau la Grivița, unde, împreună cu alți tineri entuziaști, se îmbătau cu vorbe mari, visau închipuind planuri îndrăznețe și puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu proporțiile. Li se părea că alegerea lui Grofșoru va revoluționa nu numai țara, ci toată Europa.
Știau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofșoru va ului Parlamentul și vedeau limpede clipa când Ardealul se va ridica brusc în picioare și va cădea, ca un copil pierdut și regăsit, în brațele României, când cei oropsiți de atâtea veacuri își vor lua locul ce li se cuvine între popoare ca niște urmași vrednici ai stăpânilor lumii.
După asemenea înaripări, intrând seara în atmosfera îmbâcsită de realitate de acasă, Titu simțea că se prăvale din înălțimi și se zvârcolea neputincios.
- Trebuie să plec de-aici, altfel am să mă înăbuș! își zicea după ce se certa cu tatăl său care nu voia nici să-i mai asculte argumentele.
Cu toată sila ce i-o făcea slujba de subnotar, își găsi singur un loc în Lușca și, într-o seară, aproape la alegere, în urma unei discuții mai violente, declară că are să se ducă îndată ce va afla rezultatul luptei, fiindcă s-a săturat de viața asta fără niciun ideal, mânjită numai de noroiul mărunțișurilor zilnice. Declarația voia să fie o răzbunare împotriva tatălui său, care însă se bucură auzindu-l și-l felicită că începe să se cumințească.
În ajunul alegerii trecură prin Pripas două companii de honvezi care aveau să dea o mână de ajutor jandarmilor concentrați din tot județul, spre a păstra ordinea.
- Uite ce susțineți dumneavoastră, cei cu prudența! zise Titu către Herdelea, arătându-i soldații ce de-abia-și târâiau picioarele obosite. Drept argumente ne dați baionete!
În sfârșit, ziua cea mare răsări frumoasă.
Armadia fierbea ca un stup în ceasul când roiește. Toată lumea era stăpânită de înfrigurare. Din sus și din jos soseau mereu cete de țărani, cu preoții și cu învățătorii în frunte, unii pedeștri, plini depraf și de sudori, alții în căruțe, toți veseli și strigând mereu „trăiască”.
De la biserica cu două turnuri, de-a curmezișul pieței, până la primărie, unde era biroul electoral, în dreapta și în stânga străzii se întinseră cordoane de jandarmi cu baioneta la armă, cu penele de cocoș agitate la pălării, răstindu-se la mulțimea ce se înghesuia în spatele lor, răcnind deseori „înapoi” și amenințând cu puștile.
În mijlocul pieței, lângă crucea îngrădită cu uluci, un grup de elevi de liceu din clasele superioare, încadraţi de câţiva profesori tineri şi de studenţi îndrăzneţi, cântau Deşteaptă-te române, întrerupându-se din când în când ca să strige în cor:
"Trăiască deputatul Victor Grofşoru!"
Grupul ajungea până la cordonul de jandarmi; cei din faţă aplaudau pe alegătorii români şi huiduiau pe ovreii şi ungurii care se îndreptau spre primărie. Aici, chiar în spatele unui jandarm voinic, cu mustăţi mari şi sclipitoare de pomadă, stătea şi Titu, roşu de entuziasm şi răguşit de cât a cântat şi a răcnit. Toată piaţa gemea de ţărani nealegători, aduşi înadins să manifesteze, urlând "trăiască" sau "ruşine".
Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douăzeci de pripăseni, dar în faţa bisericii un ofiţer de jandarmi trimise în dosul cordonului pe cei ce n-aveau cărţi de alegători, încât preotul defilă numai cu şase inşi înspre localul de vot, zâmbind amar la mulţimea care-l aplauda.
Titu strigă însufleţit "bravo, Belciug", iar popa îi răspunse măgulit şi trist:
- Nu-i vina mea că suntem numai atâţia, ştii bine!
Soarele ardea. Căldura creştea neîncetat. Oamenii, osteniţi de cât au stat în picioare, asudau, se îndârjeau, se îmbulzeau spre cordoanele de jandarmi fără să ştie de ce, iar jandarmii se strâmbau, răcneau şi izbeau ici-colo cu patul puştii, înjurând.
Pe la amiază, Grofşoru, însoţit de câţiva prieteni, trecu pe stradă, spre biserică, să-l vadă mulţimea. Însufleţirea izbucni ca o flacără dintr-un jăratic peste care ai turnat ulei. Cântecele, uralele, ţipetele se topeau într-un zgomot năpraznic. Lumea se năpusti peste cordoane să-l vadă mai bine.
"Ura! Trăaiscă Victor Grofşoru!.... Jos renegaţii!...."
Jandarmii se zbăteau, învârtind armele să stăpânească valurile de oameni. Unul, cuprins de mânie fiindcă norodul nu-l lua în seamă, împunse cu baioneta în mulţime, înţepând pe un ţăran bătrân, care tocmai se lupta să iasă din vâltoare şi care deodată începu să se vaiete.
- Ruşine!..... Huo!..... Jos cu ei! urla gloata, repezindu-se mai dârză asupra cordonului.
- Înapoi!.... Înapoi! ţipau jandarmii lovind cu arma în cei care se avântau peste linia oprită.
Grofşoru, care tocmai văzuse cum a împuns jandarmul, se repezi la ţăranul rănit şi-l îmbrăţişă furtunos, în vreme ce mulţimea vuia de entuziasm şi mulţi întrebau:
"Ce este? Ce s-a întâmplat?"
Apoi, revenind în mijlocul străzii, îşi scoase pălăria, îşi şterse năduşeala şi începu cu glas vibrator:
- Cetăţeni! A curs sânge nevinovat! Teroarea....
Nu izbuti să continue, căci un ofiţer de jandarmi îl opri scurt, declarându-i că nu e voie să aţâţe lumea. Grofşoru se ciondăni un răstimp cu ofiţerul protestând cu gesturi largi, pe când partizanii îl sprijineau stăruitor:
- Trăiască!.... Trăiască!....
În clipele acestea sosi în piaţă Herdelea, urmat de cinci alegători, cu faţa luminată de un zâmbet sfios, uitându-se puţin speriat în dreapta şi stânga. Câţiva strigară "trăiască", dar îndată un glas gros răcni:
"Ruşine! Renegaţii!.... Jos!"
şi repede toţi izbuncniră în huiduieli, iar printre baionetele lucitoare pumni încleştaţi se scuturau ameninţători.
Herdelea, înfricoşat, simţi un tremur în genunchi, dar zâmbetul nu-i dispăru de pe buze ca şi când ar fi fost vopsit.
Grupul de liceeni porni să cânte batjocoritor "veşnica pomenire", cu glasuri ascuţite şi false de mascaradă, în timp ce alţii răcneau neîncetat "ruşine".
Titu, cuprins deodată de o milă mare, se piti la spatele jandarmului, uitându-se îngrijorat după tatăl său, îmbătrânit prea înainte de vreme, a cărui faţă acuma era albă încât de-abia i se mai vedeau mustăţile mici şi cărunte.
- Renegatule!.... Ruşine!.... Trădătorule!.... Jos! ţipau zeci de voci în jurul lui Titu, care ridică mâinile, copleşit de emoţie, parc-ar fi vrut să oprească ocările necruţătoare.
Grofşoru, care nu mai isprăvea discuţia cu ofiţerul, cum zări pe Herdelea, se întoarse şi-l apostrofă îndignat:
- Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata.....
Învăţătorul se opri fără să poate scoate o vorbă.
Ofiţerul însă interveni:
- Pardon!.... Vă rog să nu terorizaţi pe alegători! Aici nu se permite nicio presiune! zise punându-se între Grofşoru şi Herdelea şi apoi adăugând, către acesta: Înainte, înainte, domnilor!
- Protestez înaintea acestei noi încălcări de lege! strigă Grofşoru, deschizând o nouă ciorovăială cu ofiţerul.
În faţa primăriei, solgăbirăul Chiţu strânse mâna lui Herdelea şi-l prezentă unui domn scurt şi gros, cu ochelari de aur şi cu o mustaţă galbenă, rară:
- Domnule candidat, iată unul dintre prietenii noştri!.... Îmi daţi voie?
Candidatul dădu mâna învăţătorului, zicându-i maşinal:
- Îmi pare foarte bine.... Voi fi totdeauna la dispoziţia dumitale.... Totdeauna....
Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o uşurare şi intră în biroul notarului unde, la o masă lungă, şedea un judecător de la tribunalul din Bistriţa, uscat, cu nasul foarte subţire, cu nişte ochi mici, răutăcioşi şi cu un creion în mână. Învăţătorul îl cunoştea. Alături, alţi doi, tot de la tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri bănuitoare.
Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mână, cu zâmbetul pe față. Judecătorul, președintele comisiunii electorale, îl privi întrebător.
- Votez pe domnul candidat Beck! zise învățătorul, rezemându-și mâinile de dunga mesei și uitându-se în ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l țină minte și să-l apere când va veni la proces.
Cei cu formularele îi însemnară numele, iar președintele rosti, indiferent și obosit:
- Altul?
Învățătorul se dădu puțin la o parte să facă loc tovarășilor săi.
- Tot din Pripas, murmură dânsul către judecătorul care părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul și se uita la cei ce scriau voturile.
La șase seara comisiunea declară ales pe candidatul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Rezultatul se răspândi pe-afară, prin mulțimea obosită, care-l primi cu strigăte de indignare și cu cântece naționale. Piața totuși se goli curând. Cârciumile însă se umplură, adăpostind până noaptea târziu comentariile aprinse, felicitările, amenințările.
Herdelea povesti acasă încântat cum i-a strâns mâna deputatul și cum i-a făgăduit sprijinul pentru orice împrejurare, cum i-a zâmbit judecătorul încrețind fruntea ca să-și întipărească în creieri numele lui.
- De-acu nu mai am nicio grijă cu procesul... De-acu pot dormi liniștit! zise dânsul cu mândrie. Vezi acuma ce înseamnă să știi să te porți cu oamenii? adăugă apoi bănuitor către Titi.
- Am văzut.... am văzut! șopti tânărul istovit.
Auzindu-l și văzându-l însă își amintea răcnetele mulțimii în piață, când a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci și mila aceea dureroasă ce-o simțise și care i-a rămas în inimă parcă mai adâncă. Era trist și abătut, ca și când ar fi pierdut orice nădejde în lume.
„Iată de ce atârnă înfăptuirea ideii! se gândea dânsul. Cinci voturi! Adică tocmai voturile tatii.... ca să-și ușureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa ideea.... Și barem procesul de-ar ieși bine!.... Iată ce hotărăște soarta unui popor: un fir de tină.... Și totuși ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului!”
Profitând că notarul din Lușca era în Armadia, cu alegerea, a doua zi plecă.
„Dac-aș mai sta mult aici, ar trebui să mă scufund de tot în noroiul realității!” își zise Titu, despărțindu-se.
2.
- M-a alungat, tată.... șopti Ana atât de încet că nici ea însăși nu-și auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, așteptându-se s-o zdrobească.
Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărire, văzând-o galbenă și trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana și răspunse molfăind:
- Bine... Stai aici că ai unde.... Vezi că eu mă duc până în Zăhată, că am niște oameni la sapă.... Să iei seama pe-acasă....
Vorbea atât de liniștit că femeia se zăpăci, crezând că n-a auzit bine și nu îndrăzni să se așeze până nu-l văzu plecând aievea cu carul.
Baciu știa că Ion are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i măritată în lege, poate ședea și acasă. Mai bine așa, decât să se plece el în fața tâlharului și să-i dea moșia. La urmă tot va trebui să vină bărbatul și s-o ia, mulțumindu-se cu ce-o căpăta, că n-are încotro.... Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung rămâne deasupra. Iar dânsul poate aștepta oricât, că nu-l doare.
Ana era umilită și tăcută ca un câine. Nu crâncea înaintea bătrânului și doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundați în cap și veșnic roșii. Zilele i se păreau nesfârșite în așteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai mult cu cât suferise greu pentru dânsul.
Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofșoru, de care știa că-i avocat strașnic, mai tare ca mulți din Bistrița. Avocatul era foarte încurcat atunci cu alegerea de deputat și, aflând că Ion nu-i alegător, vru să-l amâie pentru altă dată. Ion însă, încăpățânat, nu s-a lăsat până nu i-a povestit cu de-amănuntul toată buba. Mirosind ceva mai de preț, Grofșoru întrebă mai întâi:
- Martori ai?
- Am, domnule avocat, cum să n-am.... Am pe.... se grăbi ţăranul, înşirându-i pe toţi cei ce au fost la tocmeală şi care auziseră făgăduielile socrului său.
Avocatul se însărcină să-i scoată toate pământurile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, Grofşoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă înapoi pe Ana ca să nu poate spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar să potrivească lucrurile astfel încât să nu bage de seamă că are nevoie de ea.
Ion îşi făcu cruce de mulţumire. Dacă i-a luat avocatul banii, înseamnă că trebuie să câştige. Ana are să se întoarcă ea singură.
Numai când trecură două săptămâni începu să intre în grijă să nu cumva să se primejduiască procesul din pricina femeii care nu vine acasă.
Când află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se întunecă. Îi era frică de judecăţi, deoarece nu mai avusese niciodată şi văzuse la alţii că procesele înghit zadarnic moşiile oamenilor. Începură îndoielile. Să nu se întâmple ceva şi să piardă tot. Avocaţii câte şuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniţă cu dreptatea în mână. La urma urmelor poate că ar fi tot mai bine să-i arunce câinelui jumătate locurile şi căsuţa cea veche, să scape de-o grijă.... Se uita mai chiorâş la Ana şi ar fi fost bucuros să-i găsească vreo pricină s-o trimită înapoi, la tâlharul pe care şi l-a ales ea şi de care acuma nu mai ştie cum să se scuture.
În duminica a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se hotărî să se îmbete. După-amiază cârciuma era plină, ca de obicei. Avrum, negru de supărare, din pricina unei afaceri cu notarul, servea totuşi rachiul mai prompt chiar decât alte dăţi. Vasile n-apucă să se afume bine şi se pomeni cu Toma Bulbuc lângă dânsul, foarte vesel şi mulţumit că pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George, pe care avea de gând să-l însoare la iarnă. Din vorbă-n vorbă Baciu se plânse cât de rău a nimerit-o cu măritişul fetei, cum stă acuma acasă la dânsul, parcă nici n-ar avea bărbat.
Toma clătină din cap şi apoi întrebă binevoitor:
- De ce nu vă împăcaţi voi, Vasile?..... Oamenii trebuie să se învoiască....
- Da cu cine să te împaci, omule?făcu Baciu trântind paharul pe masă și povestind iarăși ce-a pățit cu ginerele și cum vrea să-l lase pe drumuri, cerșetor.
Atunci intră și Ion în cârciumă. Venea înadins, știind că e socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-și ia acasă nevasta. Se așeză însă la altă masă, strigând cu un oftat:
- Jupâne!.... Măi jupâne!.... Dă-mi și mie oleacă de stopșeală!
Până să vie Avrum cu rachiul, Toma se întoarse repede:
- Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănâncă nimeni....
Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia:
- Noroc bun, socrule....
- Ce socrule, mă! sări Vasile, jumătate glumeț, jumătate furios. Eu să-ți zic ție „socrule”, că văd că nevastă-ta-i mai mult la mine decât la tine!
- Vina mea-i? făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un caraghios.
- Eu aș zice să vă împăcați ca oamenii de treabă, să nu vă mai faceți de râsul lumii! vorbi acuma Tona, trăgând cu ochiul întâi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău așa? Ia șezi, Ioane, șezi colea!
Ion se așeză, așternând pe bancă o batistă roșie cu flori verzi, ca să nu-și murdărească hainele. Toma puse îndată la cale tocmeala. Altă dată s-ar fi aprins, ar fi înjurat, ar fi răgușit țipând, acuma amândoi erau liniștiți, chibzuiți și reci ca doi negustori plătiți și înșelați. Vasile sfârși îmbiindu-i jumătate locurile și casa cealaltă, pe care poate să le scrie oricând pe numele lor, să nu mai fie neînțelegere. Ion răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea să-i dea ce s-a înțeles când a luat fata; totuși Ana poate să vie acasă oricând, căci el cu ea n-are nimic.... Toma îi îndemnă să mai lase fiecare câte ceva și-i sili să dea mâna.
- Bine, așa să fie cum ziceți, mormăi Ion cu ochii aprinși. Dar procesu-i proces.... Amu, deocamdată, fie după voia dumneavoastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! Dacă dumneata îmi dai de bună-voie cât zici, ne-m judeca pe mai puțin!
Vasile Baciu nu vru să audă de proces și se supără. Toma, însă, îl făcu să dea mâna a doua oară, zicând blajin:
- Lasă, lasă cum zice, că-i mai tânăr și mai fără minte! Lasă.... Până la judecată mai trece vreme și cine știe ce-o mai aduce Dumnezeu!
Băură aldămașul împreună până pe înnoptat. Ion plecă acasă cu Ana de mână. Era beat, dar nu-și arăta totuși mulțumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart gheața.
A doua zi dimineața, Vasile Baciu veni, după cum se înțeleseseră și se duseră la Jidovița, la notar, să facă hârtiile de intabulare.
- Da să scrii acolo, domnule notar, că procesul merge înainte! zise Ion ca o amenințare.
Vasile Baciu încercă să răspundă, dar Ion se sculă în picioare:
- Îmi trebuie tot pământul, socrule, știi bine.... Tot pământul!....
3.
După plecarea lui Titu, casa Herdelea se liniști. Învățătorul se mai lăuda din când în când cu lovitura de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea și Ghighi se gândeau tot mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscălița, îndată ce isprăvea lucrul, se așeza în salonaș și citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrențuită pe care i-o dăruise odinioară, de mult, unchiul ei, Simion Munteanu.
Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portița scârțâi prelung, în pridvor se auziră pași greoi și apoi un ciocănit în ușă.
- Scrisoare de la Laura! sări Ghighi aprinsă și bătând din palme, în vreme ce Herdelea zise gros: Intră!
Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaș și aducea poșta din Jidovița: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostași, apoi câteva ziare ale lui Belciug. Învățătorul citi repede adresele, dădu scrisoarea Ghighiței și vru să oprească gazeta popii.
- Nu pot, domnule învățător, zău nu pot - bâlbâi straja rușinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la d-voastră nicio gazetă, că altminteri mă probozește în biserică....
- Bine, Cosma, să fii sănătos! răspunse Herdelea râcâit de curiozitate. Șezi puțin și te odihnește, că până atunci văd eu repede ce mai spune în ele....
De la alegerea de deputat Belciug rupsese orice legătură cu Herdelea; nu-și mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi străini. Prin Armadia mai erau mulți care îl ocărau, îndeosebi însă Victor Grofșoru care spunea pretutindeni că numai din pricina „renegatului din Pripas” o circumscripție românească a trimis în Parlament un deputat ungur.
Până să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscălița începu să citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, nerăbdătoare, se silea să urmărească și ea rândurile mărunte, cu litere ascuțite și drepte. Dar emoția lor era așa de mare că nu putură să descifreze nimic.
- Ia dați-o-ncoace! zise Herdelea, după ce își astâmpărase setea gazetei și expediase pe Cosma.
- Da, da, citește-o d-ta tare! strigă Ghighi.
...............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu