Ion, Liviu Rebreanu

...............................................................
                                                11.

                         Când Pintea conteni,  fetele aruncară pe masă balul de mâine seară și până la cină avură vreme să-l macine. Firește că George venise înadins ca să nu lipsească de la faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura și nici Ghighi nu voiră să-i spună în ruptul capului în ce toalete vor apărea, ca să-i poată face mâine o surpriză cu atât mai mare când le va vedea....
    Pintea, galant, își oferi brișca lui spre a merge cu toții împreună, iar Herdelea se pregăti să primească, mulțumit că scapă ușor de grija trăsurii pentru mâine. Laura refuză consternată: ce ar zice armadienii de așa ceva? Apoi, nici n-ar încăpea toți într-o singură trăsură, căci pe ele trebuie să le întovărășească cel puțin Titu și să-și ducă o sumedenie de cutii cu rochii, neputând pleca de acasă îmbrăcate, ca să ajungă acolo într-un hal fără de hal. Și, în sfârșit, ele s-au înțeles să tragă la Elvira Filipoiu unde trebuie să se gătească....
    Primi însă bucuroasă ca Pintea să vie să le ia de la Filipoiu și să se ducă împreună la bal....
    Cum tânărul nu se pronunțase încă unde are de gând să petreacă noaptea și ca să nu-și închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscăliță, prinse un prilej și-l sfătui să tragă în Armadia la Augustin, un cărăuș foarte cumsecade, care are casă bună și n-o să-i ceară niciun ban când îi va spune că-i trimis de Herdelea. Pintea nu se gândise la aceasta, se zăpăci puțin și rugă pe Titusă-l însoțească, făgăduindu-i, în schimb, să-l trimită acasă cu brișca. Titu, firește, se învoi, mai ales în nădejdea că poate va avea norocul să zărească în trecere pe Roza Lang.
    La masă Pintea de-abia mâncă, iar Laura ciuguli și mai puțin ca de obicei din bunătățile ce le căra Ghighi, care era supărată că tocmai cei pentru care le-au gătit fac atâtea mofturi de ți-e și necaz.
    Târziu de tot, tânărul se urni totuși să plece. Dacă ar fi fost după el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorbă până dimineața.....
    Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigară de mai multe ori să nu uite că mâine la prânz e așteptat. De altfel, cum ploaia încetase și cerul se răzbunase puțin, probabil să avem mâine o zi minunată....
    Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră și se sfătuiră până după miezul nopții. Laura lăcrimă de câteva ori câte puțin, iar când se gândi la cadrilul al doilea și la primele tururi, plânse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din răsputeri pe Pintea, spunând că întrunește toate calitățile unui bărbat ideal; și, printre picături nu uită să-și bată joc de Ungureanu, de stângăciile lui comice, de mâinile lui veșnic umede, de încrederea lui ridicolă, și era foarte mulțumită când izbutea să facă și pe Laura să râdă.
    Totuși, în noaptea aceea, Laura a visat numai pe Aurel, care părea că o iubește nebunește și voia să se împuște din pricina lui Pintea, cuc are părea că dansează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea stătea bosumflat într-un colț, ca o arătare urâtă.....

                                                                    5.

                                           Duminică, după ce clopotele sunară ieșirea din biserică, Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru deseară. Intrând în ogradă, inima i se strânse puțin. Nu mai întâlnise de mult pe Belciug, căci acuma, toată vremea și-o omora alergând după Roza Lang. Știa însă foarte bine că popa întorcea capul când trecea prin fața casei lor, ca să nu salute, și că, întâlnindu-se deunăzi prin Armadia cu Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea....
    Niciodată până acuma, răceala între preot și învățător nu fusese atât de fățișă, încât Titu se temea puțin să nu se fi întins și asupra lui supărarea popii....
    Belciug abia sosise acasă, însoțit de câțiva sfetnici de-ai bisericii, care, înghițind în sec, îl priveau cum mânca și așteptau să isprăvească spre a lua o înțelegere în privința clădirii noi a bisericii. Preotul era în toane deosebit de bune și primi pe Titu cu o adevărată explozie de prietenie.
    - Noroc, poete!.... Are să mi se surpe hornul de când n-ai mai fost pe la mine.... Ce mai veste-poveste prin țara muzelor? Ce vânt bun te aduce?
    Poezia era una dintre pasiunile preotului, în amintirea vremurilor când și el mâzgâlise versuri spre a-și ușura inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor ochi albaștri și mângâioși.
    - Aș vrea să-ți spun câteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar dori o întrevedere fără martori.
    Belciug dădu afară pe sfetnici:
    - Haideți, plecați acasă că acum n-am vreme de voi! Veniți după-amiazi, pe la vecernie!
    Când rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin.
    - Ei, să trăiești și să te văd cât Coșbuc de mare! urlă Belciug, ciocnind și golind paharul dintr-o dușcă.
    Titu voise să aducă vorba mai de departe, dar din pricina amabilității preotului, se pomeni că-i zice prostește:
    - Ne-ar trebui brișca dumitale pentru deseară.... Știi că-i balul deseară.... Dumneata tot nu te duci, iar noi.....
    După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi așteptat să-l întrerupă brusc și să-i spună „ai zis”, ca altă dată. Cum ănsă Belciug tăcea și se întuneca, tânărul se opri singur, încurcat, cu o privire nedumerită....
    Trecu un răstimp greu până ce popa, cu ochii în farfuria goală și jucându-se cu furculița, începu rar, gânditor:
    - Am să v-o dau, firește, dar numai pentru dumneata.... Pentru dumneata, înțelegi?.... Căci pentru părinții dumitale n-aș da-o, mai bine s-o ardă focul.... Uite așa! Ți-o spun verde: n-aș da-o.... Acum, dumneata ești băiat deștept și mă vei pricepe fără multe explicații. Când a venit tatăl dumitale aici m-am bucurat din inimă, știți prea bine, și am făcut ce-am putut ca să-i fiu de folos. N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaș pe față. Să nu creadă dânsul că eu sunt prost. Am simțit de mult că mă sapă și am tăcut. Dar toate au o margine.... toate.... Când am deschis ochii, m-am speriat de ce am văzut.....
    Nu ridică deloc privirea din farfurie. Numai cu țăranii era mai îndrăzneț. Încolo, se sfia când spunea cuiva în față lucruri neplăcute....
    Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte și jignitoare. Se gândi o clipă să-i trântească o obrăznicie și să sfârșească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămână fără trăsură.
    - Acuma nu mai lua în seamă și dumneata toate mărunțișurile, zise dânsul în cele din urmă, văzând că Bleciug a încetat.
    Într-adevăr, preotul părea că-și sleise mustrarea. Răspunse cu alt glas:
    - Dar știi că n-am vizitiu?.... Omul meu trebuie să meargă de noapte la moară în Dumitrița, că morile de apă din Jidovița macină scump și prost, pe când în Dumitrița e o moară de foc care face o faină ca aurul....
    - Nu-i nimic, am să mân eu caii! vorbi Titu, gândindu-se că va lua pe Ion al Glanetașului ca vizitiu, firește fără să afle popa.
    - Numai să băgați de seamă să nu vă răstoarne, că-s hodoniți și buieștri.... Petrecere bună!
    Trecând spre casă, Titu înștiință pe Ion că-l ia ca vizitiu deseară. Venind, își pregătise o cunună de înflorituri pentru a povesti ce-a pățit cu popa. Dar n-a mai putut spune nimic, deoarece sosise Pintea.
    După masă, lucrurile erau potrivite așa fel ca Laura să rămână între patru ochi cu Pintea, spre a-și putea descărca sufletele....
    Stătură împreună, singuri, aproape un ceas, și totuși, nu vorbiră deloc de iubire, ci numai de nimicuri neînsemnate, făcând pauze mari și roșind copilărește când li se întâlneau privirile furișe....
    Fiecare își zicea în sine că ar trebui să înceapă celalt și, în sfârșit, se mângâiară că se vor lămuri mai bine, deseară, la bal, unde, în potopul de lume și de muzică, le va veni mai lesne să-și deschidă inimile.
    Herdelea, parc-ar fi simțit că tinerii au pierdut vremea degeaba, făcu ce făcu și prinse pe Pintea într-o convorbire serioasă, de numai câteva minute, dar de-ajuns ca să-i spună tot ce trebuie să spună un socru cumsecade unui ginere cinstit. Când îi declară limpede că nu poate să dea Laurei niciun ban zestre, tânărul s-a rușinat și s-a emoționat, iar când bătrânul a adăugat că fata totuși va avea un trusou modest și cele ce-i trebuiesc în casă, Pintea a protestat că n-are nevoie de nicio ață, că Laura e cea mai mândră comoară din lume și că de altfel la logodnă nădăjduiește să vină cu părinții lui, care vor îndrăgi pe Laura desigur, tot așa cum o iubește el.
    - M-am crezut dator să-ți arăt situația, din vreme, cum este, ca să n-avem pe urmă neînțelegeri, încheie Herdelea mulțumit, bătându-l pe umăr.
    Spre seară, Pintea a plecat în Armadia, la gazdă, să lase răgaz fetelor să se pregătească în tihnă pentru bal....
    Trăsura popii se umplu de cutii, de legături, de geamantane, parc-ar fi pornit tocmai în Siberia. Titu trebui să se cocoțeze pe capră, lângă Ion; fetele însele de-abia se vedeau dintre bagaje. Herdelea dădu lui Titu bani de cheltuială, dar îi spusese de nenumărate ori să nu fie mână spartă, să-i ție legați cu șapte ațe, căci nu se poate ști cât va mai sta Pintea pe-aici, și fiecare gologan e numărat; să plătească taxa de intrare, cel mai mult cincizeci de creițari, ca să salveze onoarea familiei, să fie trecuți în Gazeta Transilvaniei printre „suprasolvenți”, dar să nu se întindă la chef....
    - Dumnezeu să v-ajute! murmură dăscălița, cu lacrimi în ochi, văzând brișca urnindu-se.
    Tocmai când să intre în Armadia, își aduse aminte Laura c-a uitat să-și ia evantaiul. Se opriră, se sfătuiră. Era cât p-aici să se-ntoarcă înapoi, căci evantaiul avea un preț deosebit din pricina diferitelor iscălituri de la diferite baluri, alcătuind un adevărat trofeu....
    Titu o povățui să împrumute unul de la Elvira. Laura se liniști numai gândindu-se că întoarcerea ar fi un semn rău, spuse însă de mai multe ori că întâmplarea aceasta nenorocită i-a stricat toată seara.
    Fetele, împreună cu Elvira, ajutate de două servitoare, supravegheate de însăși doamna Filipoiu, o femeie foarte grasă, neagră și zăcută de vărsat, dar bună ca pâinea caldă, se gătiră mai bine de două ceasuri și se făcură ca niște păpuși.
    - Pun rămășag că voi o să fiți reginele balului, le spuse doamna Filipoiu, mângâindu-le cu privirea, în vreme ce ele își stergeau pudra de pe sprâncene.
    Titu venise îmbrăcat de-acasă: jachetă neagră, cam purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, mănuși albe de atârnat în buzunar, ca să se vadă ca are.... Plictisit de așteptare, puse pe o servitoare să-i mai calce dunga panatlonilor, care se boțiseră în trăsură, iar el se așeză și-și lustrui ghetele ca oglinda.
    Când veni Pintea, fetele erau zâne. Se făcură prezentări ceremonioase. Doamna Filipoiu felicită pe Pintea pentru norocul de-a fi găsit o ființă atât de drăgălașă ca Laura, iar Elvira, șopti fetelor, încântată:
    „Foarte drăguț și simpatic.”
    Titu rezolvă problema trăsurilor: fetele cu doamna Filipoiu, vor merge în brișca popii, iar el cu Pintea în cealaltă, și vor sosi deodată la liceu unde, în sala de gimnastică, avea loc serata.
    Intrarea principală a liceului era luminată cu două rânduri de felinare. Pe scările de piatră aștepta, întru întâmpinarea invitaților, o întreagă armată de „aranjori” cu câte o fundă tricoloră în piept. Vreo zece se repeziră la trăsură, ajutând fetele să coboare și oferindu-și brațul cârligat.
    - E târziu?.... Nu, da, aș.... S-a început? Câteva minute.... De mult?.... Foarte reușit.... Păcat! se auzi în grupul fetelor înconjurate de aranjori.
    Pintea păși în urma domnișoarelor, strângând câteva mâini cunoscute, iar Titu rămase să de ordine vizitiilor. Îndeosebi lui Ion, căruia nu-i plătea nimic pentru osteneală, îi spuse să vie și el să vadă petrecerea mai târziu, ca să fie la îndemână când o fi de plecat. Poate c-o să-l cinstească și cu o sticlă de bere, dacă nu cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea împrejurări, restauratorul face niște hoții nemaipomenite. Să intre însă prin grădina liceului și să aștepte la ușa din dos, de unde se vede bine în sala de gimnastică....
    Titu cunoște pe toți aranjorii care erau recrutați dintre profesorii mai tineri, stundeții universitari întârziați pe-acasă și elevii mai spălați din clasele superioare. Aurel Ungureanu se afla printre dânșii, dar se ascunsese când au trecut fetele. Pintea cu domnișoarele și cu doamna Filipoiu îl așteptau în bufetul instalat alături de sala de dans. Aici, la o masă de lângă ușă, bătrânul și mărunțelul profesor de desen și caligrafie, Romașcu, îndeplinea funcția de casier.....
    Titu se duse drept la Romașcu, care însă îi strânse mâna, murmurând zâmbitor:
    - S-a achitat.... Domnul Pintea....
    Titu protestă, firește, numai de formă:
    - Cum se poate una ca asta? Îmi pare rău, dragă George, zău așa!.... Atunci, domnule profesor, uite o coroană din partea mea!
    - Ca suprasolvire?
    - Da! făcu Titu cu mândrie.
    - Cele mai calde mulțumiri! răspunse profesorul-casier, însemnându-i numele într-un caiet liniat special de dânsul cu diferite cerneluri.
    Marea sală de gimnastică era transformată în sală de spectacol, îmbodobită cu ghirlande de brad, la care lucraseră o săptămână întreagă, după-amiaza, toți elevii liceului. În fund, se înălța scena improvizată din catedre suprapuse, cu culise de scoarțe și covoare pestrițe, restul încăperii fiind ocupat de mai multe rânduri de scaune, adunate de pe la domnii din oraș cu condiția să le fie înapoiate îndată după sfârșitul seratei. Scaunele erau rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de câțiva mai bătrâni, stăteau în picioare pe lângă pereți, luându-și însărcinarea de a îngroșa ropotele de aplauze ce porneau din celalt fund al sălii, unde se înșirau elevii din cursul superior, puși acolo să-și manifeste admirația și însuflețirea.
    Aranjorii așezară domnișoarele în rândul întâi, pe locurile cele mai bune, păstrate înadins pentru ele îns chimbul unor surâsuri grațioase. Titu cu Pintea rămaseră mai lângă ușă.
    Spectacolul începuse.
    Acuma un elev lung și slab declama o anecdotă țigănească, strâmbându-se întruna, repezindu-se încoace și încolo pe scenă, schimbând mereu glasul și stârnind râsete zgomotase în fund și zâmbete discrete pe scaune.
    Programul de altfel, era încărcat și variat; mai urmară vreo zece declamații, recitări și dialoguri, toate gustate cu cuvenita plăcere națională. Apoi veni conferința unui profesor de literatură, întretăiată, mai ales în partea a doua, de foarte dese căscături ascunse cu multă discreție. Conferențiarul fu răsplătit totuși cu o furtună de aplauze bucuroase care parcă însemnau „bine c-ai isprăvit”.
    Toată lumea răsuflă mai ușurată. Într-o clipă bufetul se umplu cu publicul care ieșea spre a îngădui elevilor să transforme sala de spectacol în sală de dans, strângând scaunele și așezându-le de-a lungul pereților, să stropească puțin dușumelele cu leșie rece și să împrăștie pe jos sacâz ca să nu se facă lunecușuri, să-și frângă picioarele vreun dansator mai pasionat.
    Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. Toate tovarășele de sindrofie se adunară aici, patronate de doamna Filipoiu. În jurul lor roiau aranjorii și alți cavaleri de seamă. În mijlocul interesului, însă, stătea Pintea, pe care Titu îl prezenta cu mândrie tuturor:
    - Cumnatul meu in spe!
    De altfel, mai toată Armadia știa că fata lui Herdelea se mărită; chiar și împrejurările. Învățătorul se lăudase la berăria Grivița și vestea s-a împrăștiat ca fulgerul. Mai ales fetele erau curioase și examinau pe furiș pe Pintea, să vadă cum se înfățișează cel ce va fi soțul prietenei lor. Și toate găseau prilejul să șoptească Laurei:
    „Foarte drăguț!”
    Se încinse apoi o ciripeală generală. Toți slăveau spectacolul și pe interpreți, își angajau cadrilurile și „romana” și de-abia așteptau să înceapă dansul....
    După ce își făcu datoria aici, Titu trecu la altă masă, unde ședea Lucreția Dragu împreună cu părinții ei, amândoi grași ca niște butoaie. Conferențiarul de adineaori, tânărul profesor de literatură, Ștefan Oprea, și un student în drept, se învârteau în fața fetei, înclinându-se din când în când și copleșind-o cu complimente. Titu salută pe bătrâni cuviincios și familiar, apoi își trase un scaun lângă Lucreția, căreia îi sărută mâna, fără a uita să i-o strângă puțin, ca un om cu drepturi câștigate. Fata se roși, iar ceilalți doi curtezani îngălbeniră văzând îndrăzneala poetului. Ei stăteau în picioare de un sfert de ceas.
    - Luați loc, domnilor, dacă vă face plăcere! zise drăgălaș Lucreția, cu ochii la conferențiarul încurcat.
    Începu un duel se aluzii și înțepături între cavaleri, spre spaima doamnei Dragu, care avea groază de orice discuții ce nu le înțelegea. Oprea și Titu, deși prieteni, se vrăjmășeau în ascuns, fiindcă profesorul strâmba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spune în gura mare pretutindeni că Oprea nu se pricepe în literatură nici cât straja de noapte din Pripas. Acum, Titu se repezi mai întâi asupra conferinței profesorului, căutând să-l doboare în fața Lucreției. Lupta însă rămase nehotărâtă: zâmbiră toți când Titu imită stângăciile rivalului său, dar totuși nimeni nu-l aprobă, nici măcar printr-o vorbă. Atunci poetul se agăță de fracul conferențiarului, cu mai mult noroc, căci toți izbucniră într-un hohot de râs la care trebui să ia parte chiar Oprea, spre a nu arăta că i-e necaz. În tot balul, profesorul singur era în frac; și-l comandase înadins și, în sufletul lui, se fălea și se simțea superior tuturor purtându-l. Ceilalți domni veniseră care în jachetă, care în redignotă, cei mai mulți în sacouri negre, unii chiar în haine de stradă deschise.
    Cu toată biruința lui Titu, atât părinții cât și Lucreția nu încetară de-a dovedi o atenție deosebită profesorului, care putea fi un ginere minunat, mai ales că fata bate balurile cam de mulți ani și zadarnic. Titu însuși băgase de seamă sforțările Lucreției de a înlănțui pe Oprea încă din vara trecută, dar nu se alarmase. El mai întâi nu se socotea printre candidații serioși. În ochii lui, Lucreția era o fată drăguță, cu care poți sta de vorbă făcând exerciții și declarații de dragoste și căreia, în cele din urmă, ajungi să-i furi o sărutare nevinovată. Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit alta, tot atât de melancolică și de visătoare, care să-i inspire poemele de amor romantic. Mai cu seamă de când nădăjduia de la Roza Lang o iubire mai pământească, Lucreția coborâse pe planul al doilea în inima lui. Dacă n-o părăsise încă de tot, era numai pentru a exaspera pe Oprea.
    Într-o clipă când conferențiarul  se adânci cu Dragu în niște dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gând să se mărească, Titu se aplecă mai aproape de Lucreția și-i șopti:
    - Cred că am cadrilul al doilea?
    - O, de-abia acuma te trezești să mi-l ceri?.... Dar l-am dat de mult!
    - Da.... Credeam că nici nu mai e nevoie să ți-l cer.... Știai prea bine că sunt totdeauna al dumitale... Bine. Nu face nimic. Cine e fericitul, dacă nu sunt indiscret?
    - El, murmură fata, arătând spre Oprea.
    - Mhm, se întunecă Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Să ții minte!.... Dar cadrilul întâi?
    - Cu plăcere....
    Titu mai bolborosi ceva, apoi se sculă plictisit, aproape jignit, și se depărtă. Lucreția însă rămase cu inima cât un purice. Mințise și tremura să nu se răzbune minciuna. Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru că voia să-l dea lui Oprea, care nu îndrăznea să i-l ceară. Se frământă câteva minute, apoi deodată întrebă:
    - Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea?
    - Vizavi aș găsi, dar n-am pereche, domnișoară! zise profesorul șovăind.
    - Nici eu, mărturisi Lucreția, plecând ochii cu o sfială inspititoare.
    Se făcu. El i-l ceru, ea i-l dădu.
    Zgomotul de pahare și de glasuri încrucișate, mirosul amestecat de sudori, de băutură și de parfum ieftin, zăpușeala care creștea repede și înroșea fețele, silind pe domnișoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez ca să-și șteargă cu pudră luciul de grăsime de pe nas, toate fură stăpânite deodată de sunetele pasionate ale unei someșane sprintene, pornite din arcuşurile tarafului de lăutari, în sala devenită acuma de dans. Muzica aprinse inimile tineretului. Toate picioarele se mişcau pe loc nerăbdătoare.
    - Goghi! Goghi! trecu din gură în gură, ca un suspin de uşurare.
    Era numele ţiganului din Bistriţa care avea cel mai vestit taraf de lăutari din judeţ, care fusese angajat spre a mări splendoarea petrecerii şi din pricina căruia se amânase până acuma balul.
    Perechile de dansatori intrau rând pe rând în sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-şi luau locurile de pază şi admiraţie, pe scaunele aşezate lângă pereţi. Aici, muzica umplea aerul, iar luminiţele candelabrului din mijlocul tavanului tremurau și picurau streanină, obligând pe cavaleri să ocolească locul primejdios.
    Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator încercat, greșea deseori pașii, ceea ce pe Laura o rușina și îi amintea pe Aurel cel neîntrecut. De câte ori se încurca, Pintea îi cerea iertare și-i strângea mâna, iar fata, drept răspuns, zâmbea cu resemnare îngerească și întorcea capul după celelalte perechi. Aproape toate domnișoarele erau în costume naționale, ca și Laura, dând o înfățișare mai caldă și pitorească seratei.
    Titu nici nu mai avea chef să intre în sala de dans, atât de mult îl plictisea cadrilul al doilea. Ca să-și uite necazul, se încurcă la taifas cu silvicultorul Madarasy, un ungur cumsecade, nelipsit de la serbările românești, vorbind și chiar citind bine românește. Era un admirator al talentului lui Titu și de aceea se întrețineau deseori despre literatură, ajutați de numeroase pahare, căci ungurului îi plăcea mult vinul acrișor, spunând veșnic că vinul și literatura merg mână-n mână. La masa lor se opri mai pe urmă și solgăbirăul Vasile Chițu care, deși român, venea numai în calitate de reprezentant al autorităților statului spre a se încredința că, sub pretextul balului, nu se pune cumva la cale vreo ațâțare împotriva Ungariei sau vreo manifestație antipatriotică. Vorbea puțin și se arăta posomorât parcă l-ar fi durut dinții. Românii îl disprețuiau, dar numai în ascuns, și-i ziceau „renegatul”.
    Veselia creștea în rândurile dansatorilor. Câțiva mai înfocați se făcură în curând leoarcă de sudori, încât trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se răcorească puțin și să-și schimbe gulerele. În schimb, domnișoarele parcă aveau șapte suflete, nu oboseau deloc și zâmbeau întruna și din ce în ce mai ademenitor.
    Dându-și seama că toți ochii o urmăresc, Laura dansa aproape numai cu Pintea. Doar câtorva profesori și studenți, care nu i-au făcut curte niciodată, le-a acordat câte o tură, câte una singură, aruncând însă lui Pintea niște priviri din care să înțeleagă că toți o plictisesc, afară de dânsul. Când, la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit față-n față cu Aurel Ungureanu, i-a răspuns foarte rece, ascunzându-și cu dibăcie emoție.
    De altfel, Aurel, poate înadins ca s-o ispitească, a dansat cu Ghighi mai mult ca de obicei.
    Firește, Pintea nu s-a clintit toată seara din preajma Laurei, iar când ea dansa cu alții, n-o scăpa din ochi o clipă. Tocmai la cadrilul al doilea a început s-o tutuiască și să-i spună și din gură ceea ce-i scrisese de atâtea ori: că o iubește cum nimeni în lume n-a mai iubit o femeie și că are ambiția s-o facă cea mai fericită ființă de pe globul pământesc. Laura îl ascultă, întâi foarte mișcată, neobișnuită cu declarații atât de fățișe. Pe urmă însă i s-a deschis și ei graiul, încât au stabilit pe îndelete să facă negreșit logodna luna viitoare, când să vie și părinții lui George.
    În cele din urmă, întărâtat de păhărele de vin și cu gândul să se răzbune pe gâsca proastă care l-a jignit atât de adânc în amorul propriu, Titu se urni și se amestecă printre dansatori. Dar, în loc să danseze, se ținu toată seara pe urmele Lucreției, șoptindu-i crâmpeie de versuri cu aluzii înțepătoare, făcând-o cochetă și necredincioasă, și în sfârșit, căutând să-i tulbure idila sentimentală cu Oprea. Fata îi răspundea mai mult prin surâsuri lucitoare și doar de vreo două ori murmură, râzând fără niciun rost și cu o drăgălășenie cuprinzătoare:
    „Mai știi?”
    Pe la ora două după miezul nopții urmă pauza cea mare. Lumea tăbărî în bufet. Mesele se încărcaseră cu mâncăruri și băuturi. Dansatorii se răcoreau asaltând butoaiele cu bere. Goghi avea grijă să nu scadă însuflețirea. Romanțele cele mai noi și mai frumoase mergeau drept în inimile înfierbântate. Arcușul lui părea fermecat. Cântând, trecea de la o masă la alta, ciocnea câte un pahar ici-colo, arunca priviri galașe domnișoarelor, ca orice lăutar răsfățat.
    De-abia acum își aduse aminte Titu de Ion, și-l găsi la ușa dinspre grădină, cu ochii plini de mirare și de plăcere. Îi aduse o sticlă cu bere și o halcă de friptură.
    - Ei, ce mai zici, Ionică? îl întrebă în fugă, fiind grăbit să nu întrerupă tachinarea Lucreției.
    - Tare-s mândre petrecerile dumneavoastră, domnișorule! zise flăcăul cu privirea aprinsă.
    Cel dintâi vals, după pauză, pricinui lui Titu o mare satisfacție. Profesorul Oprea, dansând cu Lucreția, uită de candelabrul cel mare și trecu prin zona primejdioasă. O ploaie de stearină se scutură în spatele îndrăgostiților. Toată lumea făcu haz de pățania aceasta, iar Titu se grăbi să șoptească necredincioasei:
    - Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea!
    Zorile priveau pe ferestrele sălii și balul nici gând să se sfârșească. Tinerii nu se mai săturau și bisau furtunos toate dansurile, înverșunându-se chiar să nu lase pe domnișoare să plece acasă.
    În dosul ușii dinspre grădină, Ion, cotoșmănit în suman, nu simțea nici frig, nici somn, privind petrecerea domnilor. Mesele încărcate, muzica, frumusețea domnișoarelor, râsetele, chiar și sudorile dansatorilor, îl mângâiau și-l întărâtau neîncetat. Văzând fețele vesele i se părea că toți oamenii aceștia duc o viață fără nicio grijă, fără necazuri și fără supărări. Îi pizmuia amintindu-și zbuciumările și chinurile lui.
    „Bine le mai merge domnilor!” își zicea cu o părere de rău dureroasă.
    Dacă ar fi învățat carte, poate că ar fi și el printre dansatori, vesel, fără gânduri grele, fără trudă în oase! Dacă ar fi ascultat pe Herdelea.... Apoi, toată dragostea lui zbura iar acasă, alintând pământurile fără de care viața lui întreagă n-ar mai avea niciun rost.
    „Toate astea nu plătesc cât o ceapă degerată”, se gândi dânsul în cele din urmă, cu ochii mari răsfrângând mereu petrecerea domnească, dar văzând de-acuma numai pământul aspru și totuși ademenitor, ca o țărancă voinică și frumoasă a cărei îmbrățișare îți zdrobește oasele.

                                                                            6.

                                       Tot satul cinstea mai mult pe Ion și-l compătimea de când s-a aflat ce-a pățit la judecătorie. Uni ocărau pe Belciug, alții huiduiau pe Simion Lungu, care însă se apăra din răsputeri că n-are nicio vină și nici nu mai îndrăznea să sufle o vorbă despre brazdele împricinate. Doar Vasile Baciu, și numai la beție, striga:
    „Uite cine umbla să ia pe Anuța mea!”
    Când era treaz însă, lua și el partea lui Ion și odată, întâlnindu-l pe uliță, i-a spus cu glasul înduioșat:
    - Lasă, măi băiete, că temnițele-s pentru oameni, nu pentru draci!
    Osânda totuși răscolea toate planurile flăcăului, clătinându-i încrederea. I se părea că, dacă va sta închis și departe două săptămâni, va pierde și pe Ana, și mai ales pământurile ei, pe care începuse să le privească întocmai ca și cum ar fi ale lui. Avea o presimțire ciudată că Vasile Baciu va face ce va face, și va aduce, în lipsa lui, pe George în casă. Și atunci, toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vânt și ar rămâne tot așa de becinsnic ca și până acuma, silit să îndrăgească veșnic numai pământurile altora.
    Cum zilele treceau și sentința nu mai venea, neliniștea lui creștea. Își închipuia că întârzierea poate să însemne și o agravare a pedepsei. Dacă pe câteva vorbe ale popii s-a pomenit cu două săptămâni de temniță, de ce nu s-ar aștepta și la mai rău?
    Cu toate acestea, n-avea nicio ură împotriva preotului și nici chiar împotriva judecătorului. Își zicea că e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite. Totuși, în lovitura aceasta, aveam și mulțumirea că barem s-a ales de-a binele cu brazdele lui Simion.
    Se ducea la Ana mereu, din ce în ce mai îngrijorat să n-o piardă. Blândețea fetei începea să-l neliniștească, bănuind într-însa o șiretenie. De altfel, tărăgănările ei, când îi cerea să-l bage-n casă ori să petreacă noaptea cu el în șură ori în podul cu fân, îl făcuseră să se îndoiască de ea. Apoi, într-o seară, vorbind de pățania lui și când ea plânse și-l rugă să se ostoiască și mai bine să stea în temniță decât să se pună împotriva celor mari, Ion se înfurie, parcă l-ar fi lovit în cap cu măciuca. Era sigur că fata se bocește din vicleșug, umblând să se scape de dânsul.
    Nu-i mai spuse nimic, dar se hotărî să nu se dea bătut, orice-ar fi să se întâmple.
    Cum îi sosi sentința, cum fugi cu ea la Herdelea.
    - Să mă înveți, domnule învățător, și să nu mă lași, că pacostea asta mă omoară! zise dânsul mohorât.
    - Ia nu mai umbla cu copilării, Ioane, că doar bărbat ești, nu pleavă! răspunse învățătorul jumătate în glumă, jumătate în serios, înțelegându-i îngrijorarea.
    - Dumneata nu știi ce știu eu, domnule învățător, altminteri ai zice tot ca mine! murmură flăcăul dând din cap.
    Herdelea citi hârtia mormăind până la sfârșit, apoi, ca și când n-ar fi pătruns-o îndeajuns, o mai citi odată.
    - Hm! făcu dânsul, ridicând ochii spre flăcău. Eu zic să-i dracului pe toți, Ionică, și să te mulțumești cu pedeapsa! Adică, ce-o să fie dacă-i sta  și tu la răcoare două săptămâni?  Altfel te pomenești că pățim și mai rău!
    Învățătorul se temea acuma să se mai amestece. Dac-ar fi fost după sufletul lui, s-ar fi dus cu Ion și până la împărat. S-a gândit însă bine și și-a dat seama că orice armă are două tăișuri. Judecătorul împărțea dreptatea după cum i se năzărea; se credea mare cunoscător de oameni și tălmăcea legile astfel încât să se potrivească cu dorințele lui. Herdelea ar fi fost fericit să-l poată plesni puțin, mai ales că față de dânsul ungurul se arăta mândru și uneori chiar disprețuitor. Dar îl știa răzbunător și asta îi domolea pornirea. Când ar afla judecătorul că el a făcut plângerea, nu s-ar lăsa până nu l-ar zdrobi.
    Pe urmă, ar trebui să încurce și pe Belciug în bucluc. Nici vorbă, felul cum preotul se poartă cu dânsul în vremea din urmă l-ar îndreptăți să-i tragă o săpuneală bună, să-l învețe minte. Și totuși, ce-ar folosi el dintr-o ruptură zgomotoasă cu Belciug?
    Încercă să lămurească flăcăului toate primejdiile. Sfaturile lui pașnice însă mai mult întărâtau pe Ion, care se bătea mereu cu pumnii în piept:
    - Iau eu toate răspunderile! Mai bine să mă spânzure, decât să mă calce așa în picioare!
    Hotărârea flăcăului înmuie împotrivirea învățătorului. Toată seara se tocmiră. Cu cât Herdelea șovăia mai tare, cu atât Ion stăruia mai aprig, parcă în joc ar fi fost însăși viața lui.
    Dăscălița și fetele împărtășeau pe deplin scrupulele învățătorului și îndemnau  din când în când pe Ion să se astâmpere sau, în orice caz, să se ducă la notar să facă „lăcrămația”. În cele din urmă își dădu părerea și Titu:
    - Și eu cred că ar fi mai bine să-i lăsați în plata Domnului, că de temniță, orice ai face, nu scapi, asta-i sfânt. Dar dacă nu vrea și nu vrea, nu văd de ce nu i-ai face plângerea? Eu zic să i-o faci fără grijă. Și ca să nu-și cunoască scrisul, pune pe Laura să copieze, și gata! Foarte simplu!
    Părerea lui fu adoptată de toți și Herdelea capitulă:
    - Adevărat, cine poate să cunoască scrisul Laurei?
    Se așeză și făcu o jalbă amănunțită și simțită, în care judecătorul și preotul se întovărășeau spre a năpăstui pe un biet țăran nevinovat. Când o citi pe românește lui Ion, toți se înduioșară. Laura o transcrise îndată cu oarecare emoție. Herdelea avu grijă să o pună tot pe ea să scrie și adresa pe plicul mare: ministrului de justiție.
    - Uite, Ionică! Mâine dimineață o dai recomandată la poșta din Armadia, și să fie într-un ceas bun! zise învățătorul mișcat.
    Ion era uluit de mulțumire; puse pe masă trei zloți și nu vru să iasă din casă până ce Herdelea nu-i primi.
    - Nici nu știi dumneata ce bine mi-ai făcut, murmură flăcăul, sărutând mâna învățătorului.
    - Bine că i-ai făcut-o, zise Titu după ce plecă Ion. Adică de ce să-și bată joc de el toți măgarii?

                                                                              7.

                                                Peste vreo două săptămâni, în amurg, silvicultorul Madarasy cu solgăbirăul Chițu și cu șeful percepției din Armadia, într-o căruță ușoară, se opriră în fața casei învățătorului. Fuseseră la vânătoare de iepuri în hotarul Pripasului, alergaseră toată ziua și nu izbutiseră să tragă măcar un foc de pușcă. Se întorceau pleoștiți, zgribuliți de frig și de umezeală; doi câini tremurau lângă căruță, cu urechile dăbălate, fără să se sinchisească de dulăul învățătorului care, cu labele pe gard, hămăia din ogradă, furios că nu-l bagă nimeni în seamă. Ca să-și alunge necazul și să nu intre în orășel ziua cu gențile goale, vânătorii nenorocoși hotărâseră să poposească la Jidovița, la cârciuma lui Neumann, să se dezmorțească cu câteva litre de vin fiert și chiar să-și potolească foamea, înainte de-a ajunge acasă.
.............................................................................