22.
Ana suspina și, suspinând, pântecele mare i se zbătea ca o mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se încâlcise și pieptul i se frângea de plâns. În inimă închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită:
„Doamne, ce ți-am greșit de mă pedepsești așa de rău?”
Nevasta lui Macedon Cercetașu, se așeză lângă ea, îi îndreptă basmaua pe cap, o mângâie pe obrajii udați de lacrimi și-i zise cu milă, căutând s-o ostoiască:
- Taci, draga lelii! Taci și rabă, că femeia trebuie să sufere dac-așa a lăsat-o Dumnezeu..... Taci mulcom, taci!
Glasul ei era atât de blând că sufletul Anei se încălzi puțin. Apoi își ascunse fața în poala femeii și plânse mai ușurată, murmurând însă întruna, ca și în seara nunții:
- Norocul meu, norocul meu!
5.
Până să convingă pe tatăl său, Titu n-a vrut să stea cu mâinile în sân și a pornit din casă-n casă, îndemnând pe țăranii alegători sau nealegători să meargă cu toții la o întrunire în Armadia, unde Victor Grofșoru avea să-și lămurească programul. Fiindcă alegerea de deputat se apropia, prin sat umblau acuma mai des patrule de jandarmi spre a preîntâmpina tulburările și agitațiile împotriva statului. Titu nu se sinchisea de dânșii. Dorea chiar un conflict sau poate o arestare, închipuindu-și că astfel va dovedi lumii întregi barbaria stăpânirii ungurești și va contribui mai eficace la izbânda candidatului român. Vorbea țăranilor de jugul unguresc, de datoria națională, de limba strămoșească, se izbea însă mereu de aceleași răspunsuri:
- Bine, domnișorule, așa o fi.... Dar n-avem pământ și dările-s multe și grele....
Întâi se supără de atâta nepricepere. Pe urmă totuși le dădu dreptate.
„Adevărat, pe ei îi strivesc sarcinile vieții și eu le bat capul cu fraze! Nici măcar speranțe nu le aduc!.... Apoi, firește, dacă eu însumi nu știu bine ce vrem!”
El bănuia ce vrea, dar dorințele lui nu se potriveau cu ale bătrânilor.El cu câțiva studenți și profesori mai tineri visau unirea grabnică a tuturor românilor. Nu se gândeau dacă se poate ori nu se poate. Ei se uitau fermecați spre România, așteptând de-acolo mântuirea. În fața lor stăteau mai toți fruntașii recunoscuți, între care însuși Grofșoru, care spuneau că acestea sunt idei primejdioase, că prin asemenea vorbe goale, bune numai pentru discuții de berărie, se poate compromite toată lupta.
- Mijloacele noastre trebuie să fie legale! îi spuse Grofșoru. Numai prin legaliate se obțin lucruri trainice! Politica serioasă nu se poate întemeia pe aventuri, ci pe realitate!.... Ce ascunde viitorul, nu se știe.... În suflet putem nutri orice speranțe, dar visurile nu trebuiesc amestecate în lupta politică!
Titu se zăpăci și fu cuprins de o șovăire din care de-abia cu sforțări se putu smulge. Se coborî iar între țărani și, cu toată opreliștea bătrânilor, le vorbi de „frații noștri”, de „stăpânirea românească” ce va veni în curând. Și tresări de bucurie când Ștefan Hotnog, bogătaș din sat, în loc de tânguirile obișnuite, răspunse acuma în numele tuturor, ridicându-și chimirul pe burtă:
- Să te audă Dumnezeu, domnișorule!
„Oportunismul și lașitatea ucid avânturile! se gândi Titu mulțumit. Cu jumătăți de idealuri nu poți lupta și nici nu poți fi înțeles de nimeni!”
Strădaniile lui Titu au rămas totuși zadarnice, deoarece întrunirea, îndată ce s-a anunțat oficial, , a fost oprită de către prefectul județului în urma raportului solgăbirăului Chițu care se temea de tulburări.
Tocmai când Titu venea pleoștit, cu vestea aceasta din Armadia, bătrânul Herdelea a primit citație de la tribunal în procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultragiu. Deși, între timp, ungurul se mutase din Armadia într-un orășel din Ungaria fiindcă - cum spusese dânsul la plecare - nu se putea aclimatiza în atmosfera nepatriotică de-aici, sarcina lui Herdelea se agravase, căci acuzația s-a părut atât de întemeiată procurorului, încât și-a însușit-o din oficiu și deci procesul trebuia să continue negreșit, chiar dacă partea civilă s-ar fi retras.
Herdelea strigă pe Ion, care de asemenea primise citație, vrând să se sfătuiască împreună cum să abată nenorocirea ce-i amenința de-aproape. Ion însă, în bobota necazurilor lui cu socru-său, căuta mereu să se plângă ce a pățit și cum a fost înșelat, iar de procesul care îl durea pe învățător, parcă nici nu-i păsa.
- Aveți să vedeți că becisnicul ăsta are să mă bage în temniță și să ne nenorocească pe toți! zise învățătorul pe urmă, doborât de îngrijorare. Tineți minte ce v-am spus eu azi! Ion e fatalitatea noastră..... El se ciorovăiește cu Vasile Baciu pentru niște zdrențe de pământ și nici nu vrea să știe în ce poznă m-a înfundat!
Titu, văzând spaima bătrânului și ca să mai schimbe vorba, găsi înțelept să povestească pe un ton de glumă cum azi, întâlnindu-se în Armadia cu Belciug, i-a spus că e foarte supărat și că nu va lăsa fără răspuns insultele doamnei Herdelea, pentru care va trebui să dea seama în fața justiției.
Efectul povestirii lui fu însă tocmai contrar celui așteptat de dânsul, stârnind o ceartă care nu se isprăvi până noaptea târziu.
- Apoi da, că atâta-mi mai lipsea, să umblu acuma pe la judecăți și pentru dumneaei, că n-am eu destule necazuri, zise învățătorul amărât. Mai bine-l lăsai dracului și tu, în loc să-mi mai aprinzi paie-n cap și cu el!
Doamna Herdelea se înfurie imediat, făcu pe soțul ei mămăligă nesărată, pentru că ar fi în stare să se lase călcat în picioare de toate nătăflețele din lume, și declară categoric că ea preferă să plătească orice amendă și chiar să stea la pușcărie, decât să rabde mojiciile „pămătufului”.
Ziua următoare aduse însă o nădejde bună, sub chipul unei scrisori de la subinspectorul Horvat, care-l invita colegial pe Herdelea să-și pună în cumpănă toată influența pentru alegerea desăvârșitului patriot ce este candidatul de deputat Beck.
„Am toată încrederea în patriotismul dumitale încercat și să fii sigur că oboseala dumitale va fi apreciată cum se cuvine”, sfârșea subinspectorul.
Mai ales sfârșitul i se părea învățătorului plin de făgăduințe.
- Uite ce om de treabă bietul subinspector! strigă dânsul înviorat. Ei, degeaba, să nu judeci niciodată pe nimeni după aparențe!.... Iată bărbatul care-mi place și mie!.... Bravo! Bravo!
Îndată își însemnă pe toți alegătorii din Pripas, în număr de unsprezece, și chibzui îndelung pe cer care ar vota cum îi va sfătui dânsul. Apoi își frecă mâinile cu încredere:
- Vezi, Dumnezeu îți trimite ajutorul când nici nu te aștepți!
Titu, aflând seara planurile tatălui său, sări până în tavan de indignare și strigă de nenumărate ori „trădare” și „rușine”. Dar Herdelea rămase neclintit.
- Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrânețele pe drumuri.... Ai văzut ce-mi scrie subinspectorul?.... Citește bine! Poftim! zise aruncându-i mândru scrisoarea.
Tânărul nu vru să citească nimic și făcu jurământul că va lupta din răsputeri împotriva acestei trădări nemaiauzite. Herdelea se întristă că feciorul lui se gândește mai mult la străinii de la care nu va avea niciodată nimic, decât la dânsul, a cărui soartă atârnă de bunăvoința celor mari și puternici.
- Nu-ți închipui tu că Horvat, dacă-i vom îndeplini dorința, poate să-mi fie de mult folos? N-ai văzut citația de ieri și nu știi că mă paște afurisitul de judecător? O vorbă a subinspectorului cântărește greu la tribunal. Când va spune subinspectorul prezidentului că uite-așa și așa, Herdelea e omul meu, adică al nostru, crezi că prezidentul are să mai crâcnească? Așa se lucrează în lume, băiete.... Înțelegi ori nu înțelegi?
- Nu vreau să înțeleg nimic! răspunse Titu cu atât mai îndârjit cu cât socotelile acestea i se păreau și lui cuminți.
- Atunci să-ți fie rușine obrazului, că ești cal bătrân și ai putea înțelege atâta lucru! strigă Herdelea adânc mâhnit. Rușine să-ți fie, măgarule!
6.
În seara zilei când Ion bătuse întâia oară pe Ana, pică în casă, de-abia târându-se, Dumitru Moarcăș, o rudă îndepărtată de-a Zenobiei, cerând adăpost până s-o îndura Dumnezeu să-l strângă din lume. Zenobia, aflându-se în toane bune, pentru că feciorul și-a muștruluit nevasta, îl primi fără a se burzului, mulțumindu-se doar să-l descoase puțin:
- Da ce-ai pățit, bade Dumitre? De ce nu stai la Paraschiva, că-i bine acolo?
- Parcă de bine fuge omul - murmură Moarcăș, mototolindu-se pe vatră.
Era un moșneag trecut de șasezeci, pipernicit și prăpădin de să-l sufli de pe picioare. Nu mai avea niciun dinte în gură și vorbea greu, scuipând în toate părțile. În tinerețe a fost bărbat frumos și cu stare și se băteau fetele după dâbsul, dar în loc să se însoare și să se potolească, i-a plăcut să zboare ca albina din floare-n floare, încât mulți oameni și-au ciomăgit muierile din pricina lui, căci de el nu îndrăzneau să se lege, find voinic și iute ca un lup. Cărăușia i-a fost mai dragă decât pământul și tot cărăușia i-a mâncat capul.
Într-o noapte, venind de le Dej, o ceată de țigani lăieși au tăbărât pe dânsul, l-au stâlcit și i-au furat caii. A zăcut vreo doi ani și a rămas beteag de picioare. Boala i-a înghițit averea.
Rămas numai cu căsuța și grădina, s-a aciuit pe lângă Paraschiva care era văduvă tânără și râvnea mult la casa lui, crezând că nu mai are de trăit cine știe cât. Dumitru însă se încăpățâna să nu moară și o duse douăzeci de ani așa, prăpădit cum a scăpat, încât Paraschiva a avut vreme să se obișnuiască cu slăbiciunile lui. S-au înțeles ei totuși destul de bine până acum câteva luni când Dumitru s-a apucat și a vândut lui Avrum casa și grădina fără știrea Paraschivei.
Degeaba i-a dat o sută de zloți de argint, femeia nu s-a mulțumit. Ea era convinsă că a luat mai mult și a ascuns banii undeva sau la cineva. Și cum Dumitru nu mai putea să aibă zile multe, Paraschiva se înfuria că banii vor ajunge pe mâna altora, iar ea, care l-a îngrijit atâția ani, se va alege cu nimica. Fiindcă nici Avrum nu voia să-i spuie lămurit cât i-a dat, Paraschiva s-a pus pe moșneag, mai întâi cu sudălmile, apoi cu bătaia și în sfârșit, azi, l-a izgonit să nici nu-l mai vadă.
Bătrânul povesti ce-a pățit cu Paraschiva, dar fără s-o ocărască, ba chiar cu o mare părere de rău că a fost nevoit să plece de la ea și să moară poate prin care străine.
- Apoi lasă c-ai trăit destul - îi zise Zenobia drept mângâiere.
Ion, îmbufnat cum rămăsese toată ziua după ce pleznise pe Ana, nu zise nimic, ci se uita doar cu ură la noul mâncău care-i care în spinare din senin. Crede totuși că Dumitru se va întoarce acasă mâine-poimâine, știindu-se că nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie - se zice - pe care a iubit-o eu cu adevărat și care, de aceea, l-a și învârtit cum i-a plăcut. De altfel gândurile lui era atât de fripte de grija pământurilor, încât tot restul lumii i se părea că nu face un ban găurit. Se înfuria când vedea pe Ana care, pe cât îi îngăduia pântecele țuguiat, se sprintenea pe lângă vatră să gătească cina, și era din ce în ce mai convins că femeia e înțeleasă cu Vasile Baciu să-l tragă pe sfoară.
Se prepeli câteva zile fără să ştie ce să mai facă. Apoi îi veni în minte Herdelea şi se bucură ca şi când ar fi găsit scăparea. Chipul învăţătorului îi juca înaintea ochilor, strălucitor de speranţe. Îl căută îndată şi, nimerindu-l la şcoală, îl chemă afară.
Herdelea era supărat şi-i impută că era nerecunoscător şi că, prin nepăsarea lui criminală, îi primejduieşte slujba şi cinstea.
Ion ascultă nerăbdător, ca şi deunăzi când încercase învăţătorul să se sfătuiască cu dânsul. Ce-i păsa lui de grijile altora? Pe el numai necazul lui cel mare îl rodea şi-l chinuia, şi, după ce îmblânzi pe Herdelea cu făgăduinţe, i se plânse ca un copil nepriceput, zicând mereu mai rugător şi mai stăruitor:
- Învaţă-mă, naşule, că altminteri ori fac moarte de om şi ajung la puşcărie, ori mi-oi pune singur ştreangul pe grumaz!
Se uita în ochii învăţătorului, sorbindu-i răspunsul, din care însă i se întipări în creieri numai atâta:
"Fii liniştit, finule, că ţi-a făgăduit trebuie să-ţi dea.... Duminică tu să vii la mine cu Ana.... Am să chem şi pe Vasile ş-aveţi să vă înţelegeţi, fii liniştit!"
Zilele până duminică trecură ca ceasurile. Nădejdea îi îmbrăca toate gândurile în trandafiriu. Se simţea iar stăpânul pământurilor şi de-abia aştepta să poată ieşi la lucru pe moşia lui.
Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-şi scadă cerinţele spre mulţumirea amândurora, povăţui pe Vasile Baciu să dea acuma jumătate din locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o făgăduiască în scris pentru după moarte. Povaţa lui însă îi nemulţumi pe amândoi.
Toate nădejdile lui Ion se prăbuşiră auzind ce spune învăţătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dânsul din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile naşului? Lui nu-i trebuiau sfaturi, ci pământurile, toate pământurile.
Îl cuprinse o mânie sălbatică împotriva lui Herdelea, care astfel vrea să-l înşele, în loc să-l ajute.
Vasile, cu o lucire şireată în privire, zise tacticos că el nu-şi ia vorba înapoi şi dă bucuros cele cinci locuri, pe ales. În sinea el era sigur şi el că Herdelea s-a înţeles cu Ion să-i fure averea.
Pentru că nu îndrăzneau să se certe cu învăţătorul, potrivnicii schimbară între dânşii câteva sudălmi şi apoi, uitând orice omenie, se luară de piept şi începură să-şi care pumni peste cap, cu sete, grohăind ca nişte mistreţi prinşi în capcană.
Herdelea şi Titu de-abia izbutiră să-i scoată din odaie, în vreme ce dăscăliţa, nespus de indignată că neruşinaţii s-au încăierat în casa ei, îi ocăra cu înverşunare, iar Ghighi ţipa speriată. Ana încremenise pe un scaun, în dosul uşii, încât doamna Herdelea o dojeni şi pe ea bine şi apoi o dădu afară.
Vasile şi Ion se mai zgâlţâiră puţin în pridvor, se mai ghiontiră până-n poartă, dar în uliţă se descotorosiră şi-şi aşezară hainele boţite, înjurându-se din ce în ce mai potoliţi. În clipa însă când se porniră spre sat, în uşa casei învăţătorului se ivi Ana, topită de ruşine şi de spaimă, ca o arătare urzitoare a tuturor relelor. O zăriră amândoi deodată şi furia lor se înteţi iar, pumnii se ameninţară în aer şi privirile roşii se loveau ca două săbii. Ajuns în dreptul casei, Ion intră în ogradă urlând cu o spumă subţire albă între buze, care se muta şi se lipea când pe cea de sus, când pe cea de jos:
- Să-ţi mănânci friptă odrasla, tâlhar bătrân ce eşti!
Ana dădu să intre şi ea, dar Ion se repezi ca uliul şi răcni, răguşit, scăpărând scântei din ochi şi scoţând cuţitul din şerpar:
- Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit pe lumea cealaltă!.... Şi să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec!.... Hoaţă!.... Hoţi şi tâlhari care umblă să mă mai şi batjocorească!
Femeia vru să ridice mâinile să-l roage, dar privirea lui o îngrozi, spunându-i că într-adevăr e hotărât s-o omoare acuma. Şovăi o clipă şi apoi porni după tatăl său care făcea câte doi trei paşi, se oprea, se întorcea, zvârlea ginerelui său câte-o înjurătură, iar se urnea şi iar se oprea.
Când însă Vasile o văzu apropiindu-se, îşi îndreptă toată mânia asupra ei şi, ameninţând-o cu amândoi pumnii, strigă clămpănind din dinţi ca o fiară:
- Să nu vii la mine, rapandulă, că-ţi zdrobesc ciolanele!.... Sărăntoc ţi-a trebuit, de sărăntoc să ai parte!.... Uite-l! Uite-l ce mândru-i!.... Amu să-ţi fie de cap! De cap! De cap!
Păşi mai iute, dar răcnind într-una "de cap", ca şi când n-ar fi fost în stare să găsească o ocară mai grea.
Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiştiind încotro s-o apuce. Ion tot mai înjura şi blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtându-se, ţipa mai tare, parcă să-l audă tot satul. Vecinii ieşiseră în uliţă şi priveau, care miraţi, care râzând, toţi dornici să urmărească desfăşurarea poznei.
Nemişcată, cu braţele moarte, cu ochii rătăcitori şi cu sufletul ciompârţit de înfricoşare, femeia se uita împrejur, fără să ştie ce să mai facă.
"Acu unde să mă duc?" se întreba şi în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe loc, sleindu-i voinţa şi ispitind-o să-şi curme singură toate suferinţele, fiindcă viaţa ei e zadarnică.
Tot Floarea, nevasta lui Macedon, sări iar, o luă de mână, o duse acasă la ea, o îmbărbătă până seara şi o culcă după cuptor, lăcrimând de milă:
- Vai, sărăcuţa ea ea, sărăcuţa!....
În noaptea aceea îşi dădu seama întâia oară Ana de prăpastia în care-şi zvârcoleşte ea viaţa. Şi atunci gândul morţii i se coborî în suflet ca o scăpare fericită. Îl alină atât de stăruitor că, în cele din urmă, se minună cât de blândă şi ademenitoare i se înfăţişează ca un liman unde nu mai sunt nici dureri şi nici nădejdi.
Deodată însă simţi o zvâcnire în pântece, trezind-o din aiurare.
„Cum se mișcă sărmanul!” iși zise dânsa uitându-și toate necazurile și înțelegând că trebuie să trăiască, fiindcă într-însa o ființă nouă bate la poarta vieții.
7.
A doua zi, Ion se mulcomi. Îi păru rău că s-a făcut de râsul lumii și că s-a hărțuit cu socrul său tocmai în casa învățătorului, deși era convins că Herdelea s-a dat de partea dușmanilor lui. Trecu drumul la Macedon Cercetașu și aduse acasă pe ANa, dar fără să audă măcar povețele Floarei că să fie mai milos cu biata femeie că mâine-poimâine îi sosește ceasul și cine știe ce se poate întâmpla dacă o huiduiesc toți și n-o cruță nimeni.
Apoi fu cuprins de desperare. Simțea un gol dureros în cap, care voia neîncetat parcă să-i spargă țeasta. Numai buzele îi șoșăiau întruna:
- Nu-i bine așa.... Nu-i bine.... Nu-i bine....
Se ducea prin Jidovița, se îmbăta și se întorcea mai posomorât.
După o săptămână ploioasă și murdară, care-l ținuse mai mult în casă, răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu se mai pomenesc decât în ținuturile muntoase în dricul primăverii. Ieșind în ogradă, Ion se opri ca trăznit și, fără să vrea, sorbi lacom mirosul de verdeață, sălbatec și umed, ce plutea în văzduh. Ca și când peste noapte tot pământul s-ar fi spălat cu apă fermecată, atât se înfățișa de mândru în verdele deschis pe care stropii de rouă licăreau în toate culorile curcubeului, ca niște diamante presărate înadins de o mână nevăzută. Priveliștea aceasta îl zgudui ca dintr-un somn greu și-i umplu deodată creirii cu o încredere mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dânsul l-a dat pe brazdă odinioară. Dar acest „odinioară” era așa de depărtat, parcă ar fi trecut ani și ani de zile, deși abia ieri se împliniseră cinci săptămâni de la nuntă.
Belciug privea din cerdac cum adapă caii vizitiul, un țăran somnoros și plin de baligă pe haine.
- Ce mai veste-poveste, Ioane? zise dânsul văzându-l intrând pe portiță, cu pălăria în mână.
- Apoi mai mult rău decât bine, domnule părinte - răspunse Ion vrând să zâmbească, dar izbutind numai să se strâmbe și să-și arate dinții galbeni, ca un câine care mârâie neputiincios.
- Am auzit.... De, băiete, dacă uitați pe Dumnezeu, cum să nu vă pedepsească? mormăi Belciug puțin înnourat și intrând în casă urmat de Ion.
Dumnezeu însemna acum în Pripas biserica cea nouă și preotul simțea mâna Cerului în neînțelegerile dintre ginerele și socrul care nici nu s-au gândit măcar să dăruiască ceva pentru lăcașul Domnului.
Milostivenia cerească i se arăta de altminteri preotului în toate chipurile. Buclucul lui Herdelea cu judecătorul era o pedeapsă grabnică și cuvenită pentru că a uneltit împotriva slujitorului lui Dumnezeu. Mai aștepta doar manifestarea mâniei divine față de doamna Herdelea, care l-a ocărât pe dânsul, și apoi o lovitură deosebită pentru Herdelea fiindcă chiar ieri a aflat că umblă să-i smulgă câțiva alegători în favoarea candidatului de deputat ungur, deși știe bine că el dorește să arunce un bloc, mic dar solid, în cumpăna reprezentantului român. Răsplata tuturor neplăcerilor o găsea totuși mai ales în hotărârea de a începe încă în vara aceasta lucrările noii biserici. Căzuse la învoială cu un arhitect din Bistrița, care avea gata un plan foarte frumos. Arhitectul trebuia să sosească în curând și, cu materialul adunat, să așeze temelia. Până la toamnă zidurile vor fi ridicate, iar în toamna viitoare noul lăcaș va putea fi sfințit cu toată solemnitatea.
Belciug se gândea de pe acuma la programul sfințirei și inima lui bolnăvicioasă tremura de bucurie. Dar, deoarece tot mai lipsea puțin din suma prevăzută la cheltuielile clădirii, strădaniile lui nu era sfârșite. De aceea nu pierdea credința că, până la urmă, și Ion va deschide punga și deci se sili să-l câștige prin bunăvoință.
- Acuma spune, Ioane, ce te doare! murmură dânsul așezându-se, bătrându-și genunchii cu palmele și privind drept în ochii lui Ion, pe care-l lăsase în picioare.
Ion se spovedi prelung, cu glas înfundat, cu ochii în pământ, iar preotul îl ascultă cu băgare de seamă și fără să-l întrerupă. Apoi când isprăvi, Belciug se sculă, se plimbă de câteva ori de ici-colo cu pași mari, uitându-se odată cu mirare în odăița de culacre unde patul era încă tot nefăcut, și în sfârșit se opri lângă masă, se răzimă de dungă cu palmele încrucișate la spate și vorbi privind mereu într-un colț al tavanului:
- Știu eu ce să te sfătuiesc?.... Greu.... Prea greu.... Numai un avocat te-ar putea lumina bine.... Dar cu răul și cu bătăile nu se împacă oamenii niciodată, asta-i de când lumea. Dumnezeu a lăsat judecătorilor împărțirea dreptății pământești.... Am pățit și eu deunăzi, știi bine, că m-a ocărât dăscălița țigănește. Puteam să mă apuc de bătaie?.... Nimeni să nu-și facă singur dreptate.... N-am zis nimic și nu m-am înfuriat.... Dreptatea-i la Dumnezeu..... M-am plâns și eu în Armadia la judecătorie și, dacă-i bine și drept să fiu hulit de pomană, hulit să rămân.... Tu însă vei face cum crezi de cuviință. Numai atâta să știi: pumnul nu-i dreptate.... Întrabă un avocat, roagă-l să te învețe și fă cum te-o îndrepta el.... Eu n-am nicio putere....
Ion plecă mulțumit. Bine-a zis popa: legea să hotărască.... Ajuns acasă, chemă pe Ana și-i vorbi foarte blând:
- Tu trebuie să te duci la tatăl tău, Anuță, că eu nu te mai pot ținea, vezi bine și tu, că-s sărac și abia ne târâm și noi zilele...... Dumnealui are destulă avere.... Amu că m-a înșelat, nu-i nimic. Dumnezeu din cer vede și judecă. Dar eu trebuie să mă gândesc la pielea mea. Cu mâinile-n sân n-oi sta de bună seamă, poți să-i spui!
Pe urmă o duse de mână până la poartă și închise poarta după ea.
Ana se mai uită înapoi, dar el nu mai întoarse capul.
- Are dreptate.... toți au dreptate - șopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am niciun rost în lume.....
Capitolul VIII.
COPILUL
1.
Cu cât se apropia alegerea de deputat, cu atât Herdelea, tatăl și fiul, se ciorovăiau mai mult, ca și când toate necazurile și toate nădejdile, ba chiar însăși soarta lor ar fi atârnat de izbânda românului sau a ungurului. Bătrânul, care purta în suflet groaza procesului cu judecătorul, credea din ce în ce mai tare că, contribuind la alegerea candidatului guvernamental, va scăpa teafăr din ce-l amenința. Se gândea în taină că, în preajma judecății, va ruga pe ocrotitorii săi, subinspectorul și deputatul, să pună o vorbă bună pentru dânsul acolo unde trebuie. Văzându-l cu asemenea sprijinitori, judecătorul va trebui să se îmblânzească, iar tribunalul să înceteze urmărirea.
Și, fiindcă în cele din urmă, Titu râdea neîncrezător de speranțele lui, Herdelea zicea convins:
- Cine râde la urmă, râde mai bine, băiete!
Dăscălița, deși nu putea suferi neamul unguresc, rămase totuși neclintită în părerea ei că, mai presus de orice, omul trebuie să aibă grijă de pielea lui. De altfel, ea și Ghighi nu se sinchiseau atâta de mofturile alegerii, cât se frămânatu că, în afară de câteva cărți poștale ilustrate, n-aveau încă nicio scrisoare de la Laura, măcar că acuma se împlineau două luni de la nuntă. Își făceau fel de fel de închipuiri, căutau explicații care să le potolească neliniștea, dar care mai mult le întristau.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu