20.
- Lasă că-ți dau eu ție pământ!.... N-ai grije.... Îți dau, îți dau!....
Starostele nunții, Macedon Cercetașu, vorbea numai în versuri, cum șade bine unui staroste isteț, amestecând însă în toare, neprețuitele lui comenzi militărești.
În casă, în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu.
Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi și cu un linguroi uriaș în mână, umbla printre mesele încărcate, lăudându-și mâncările și chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tun. Nașii veniră la ospăț înpreună cu Titi și cu Ghighi, și vorbiră mult de Laura cu fruntașii ce-i înconjurau, ciocnind totuși în sănătatea mirilor și spunând tuturor că tinerii sunt foarte potriviți și o să trăiască bine.
Pe la miezul nopții urma să joace pe bani mireasa. Fiindcă Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, îi ținu locul drușca dintâi, adică Florica. Mirele o învârti de câteva ori voinicește și apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită. Herdelea scoase o hârtie de douăzeci de coroane, dar puse pe Titu să joace. Pe urmă veniră toți oaspeții, pe rând, dăruind fiecare după cum îl lăsa inima și punga.
În vremea aceasta Ana ședea pe laviță, rușinată că n-a putut juca ea, geloasă puțin că Ion ar fi strâns pe Florica, mai tare ca ceilalți și totuși mulțumită, plutind parcă într-un nour de fericire, atât de mare că se simțea răsplătită pentru toate suferințele.
Când se isprăvi jocul miresei, Briceg începu o someșană piperată, în care se amestecară bătrânii cu tinerii. Ion jucă iar cu Florica și în vălmășagul asurzitor se pomeniră curând aproape de ușă, unde era mai întuneric. Nu deschisese gura nici unul din ei; fata chiar nu îndrăznea nici să-l privească în ochi; el însă fierbea și-și încleștase degetele în șoldurile ei pline, uitând de tot pe Ana, închipuindu-și că Florica e mireasa lui.
Deodată apoi îi șopti răgușit, cu ochii înflăcărați:
- Numai tu îmi ești dragă pe lume, Florică, auzi, tu?.... Auzi?
O strânse năvalnic la piept scrâșnind din dinți încât fata se spăimântă și se uită rușinată împrejur.
În aceeași clipă Ana tresări ca mușcată de viperă. Simți că nădejdile ei de fericire se risipesc și că ea se prăvale furtunos în aceeași viață nenorocită. Se porni deodată pe plâns amar care să-i alunge presimțirile nemiloase.
Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese?
Ion, așezându-se mai târziu lângă ea, îi zise nepăsător:
- Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare....
- Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată.
- Oare cât s-o fi strâns? întrebă apoi Ion încet, fără să se mai sinchisească de plânsul ei, uitându-se lacom la farfuria cu bani pe care nașul îi număra a doua oară, ca să nu se întâmple vreo greșeală.
Ziua a treia ospățul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată de atâta amar de vite și galițe că de-abia încăpeau în ograda Glanetașului.
Vasile Baciu era vesel ca și când ar fi scăpat de o grijă mare. Se uita batjocoritor la Ion, care se umfla în pene simțindu-se biruitor, și-și zicea mereu mai mulțumit:
„Stai, melenașule, stai să vezi tu cine-i Vasile Baciu!”
VOLUMUL II
GLASUL IUBIRII
Capitolul VII
Vasile
- Când măriți o fată e parcă ți-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunții. Acu numai să fie cuminte și fericită!....
Casa părea pustie fără Laura. Toți vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns și ce-o fi făcând, iar dăscălița și Ghighi lăcrimau când dădeau peste vreun lucrușor rămas de la dânsa.
Viața însă își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit, nepăsătoare nici de dureri și nici de bucurii. O scrisoare recomandată de la avocatul Lendavy vesti data licitației de care avea groază d-na Herdelea, oricât îi explica Titu că e o simplă formalitate. Învățătorul, îngrijorat în tainî ca și nevastă-sa și doritor de compătimire și încurajări care să-i risipească temerile, căută și găsi un prilej să povestească lui Belciug toată încurcătura. Deși stăruia între dânșii răceala, amândoi se prefăceau că nu știu nimic, iar Herdelea trăgea nădejde acum să-l înduioșeze și să netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în ce mai înfricoșat să nu-i facă vreo poznă cu locul casei.
Belciug se miră, îl compătimi cu o pâlpâire stranie în ochi și pe urmă îi spuse că va veni și dânsul la licitație să-i dea o mână de ajutor, dacă va fi nevoie.
Învăţătorul era mulţumit că l-a îmblânzit şi astfel îl va îndupleca mai lesne de-acuma să facă actul de donaţiune a locului, cum îi făgăduise când s-a apucat să-şi clădească încrezător casa. Totuşi nu îndrăzni să se spovedească nevestei sale, care rămânea neclintită în antipatia ei faţă de "pămătuful" viclean. De altfel îndată a intervenit tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncând iar valul uitării vremelnice peste necazurile zilei.
În vinerea fixată, avocatul sosi de dimineaţă, dar se opri numai o clipă, să comunice învăţătorului că, având o afacere urgentă în Armadia, să-l aştepte înspre amiază, la întorcere, pentru descurcarea fromalităţilor.
Acuma Herdelea se văzu nevoit să spună şi familiei, cu multe înconjururi şi menajamente, că Belciug, pentru orice eventualitate, are să vie la licitaţie.
Dăscăliţa înţelese numaidecât că nu poate fi la mijloc lucru curat.
- Ai să vezi, bărbate, că pămătuful umblă după vreo potlogărie! zise ea cătrănindu-se. Ai să vezi! Pe cine nu suferă inima mea, să ştii că-i suflet de câine!
Învăţătorul se încurcă, îndrugă protestări timide ca "doar n-o fi nici el aşa de hapsân, că-i popă şi ar fi ruşine".
Acestea însă întăriră mai mult neîncrederea doamnei Herdelea, încât, deşi făcuse planul să se ducă cu Ghighi prin sat să tocmească două femei pentru săpatul grădinii şi una la rufe, se răzgândi şi rămase acasă.
- Barem să fiu aici şi eu, că tu, cât eşti de papă-lapte, ai fi în stare să închizi ochii la toate neruşinările!
Belciug zărise trecând trăsura avocatului, se grăbise, dar ajunse totuşi prea târziu. Nepricepând, intră în casă, zâmbitor. Herdelea îi explică lucrurile foarte zăpăcit, trăgând mereu cu ochiul spre dăscăliţa care bufnea fără să fi răspuns măcar la bineţele dulcege ale preotului. Spre a ocoli o ciocnire primejdioasă, învăţătorul se aşeză cu Belciug în pridvor la taifas, până se va întoarce ungurul. Era o zi de primăvară minunată, cu miresme de flori de câmp în aer, cu un cer ca o oglindă fermecată. Peste drum, Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii plecaţi, ca şi când ar fi simţit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viaţă ce respira din toţi porii firii redeşteptate.
Preotul se gândea mereu c-ar fi mai bine să plece, şi cu toate acestea şedea parcă l-ar fi ţintuit pe scaun. Vorbeau, dar glasul amândurora suna atât de rece, că nu se puteau privi în ochi. Ca să-l mai încălzească, Belciug aduse vorba de Laura şi de familia Pintea cu care îi plăcea lui Herdelea să se fălească.
- Tu trebuie să fi cunoscut pe bătrânul Pintea mai demult, că doar ai fost învăţător în Lechinţa odinioară? începu preotul.
- Apoi stai, frate Ioane, - zise Herdelea, într-adevăr înseninat - că în lumea asta sunt mai multe Lechinţe. A mea a fost un sătuleţ nenorocit prin fundul văii Diugului, iar a cuscrului e un orăşel în toată forma....
În vremea aceasta doamna Herdelea şi Ghighi, în salon, revoltate, ocărau şi blestemau pe Belciug, aşteptând să vie Titu, care se repezise cu noaptea-n cap până-n Armadia să ridice de la percepţie un avans pe leafa învăţătorului, deoarece rămaseră fără un gologan în casă.
Avocatul însă sosi mai curând, însoţit de un copist bătrân, de la judecătorie, foarte plictisit că va trebui să se întoarcă pe jos în Armadia. Ungurul urcă sprinten în pridvor, începând vorba din uliţă:
- Norocul îmi iese în cale pretutindeni.... Am isprăvit mai repede decât bănuiam, aşa că acuma spre să fiu acasă în Bistriţa la vremea prânzului. Nevastă-mea ţine grozav la ora mesei şi e încântată când mâncăm împreună. Iată un mijloc ieftin de-a ferici o femeie!
Doamna Herdelea cu Ghighi, auzindu-l, ieşiră din salon. Lendvay, foarte reverenţios, le întâmpină cu complimente la care însă, fiind spuse pe ungureşte, dăscăliţa nu răspunse, ci se mulţumi să strângă din buze, cu o înfăţişare jignită, încât Herdelea se grăbi să observe, ca să nu se supere avocatul:
- Nevastă-mea nu ştie ungureşte....
- Aa? Se poate? Şi cu toate astea ziarele dumneavoastră ţipă ca din gură de şarpe că sunteţi asupriţi, terorizaţi, ungurizaţi.... Interesant!.... Ei bine, crezi dumneata că în Germania sau în Franţa s-ar tolera un învăţător al statului a cărui soţie să nu cunoască limba oficială? Nu ţi-o spun ca o imputare, căci pentru mine politica nu există. Răspundeam însă unui coleg român care adineaori, în Armadia, se plângea că de pe-acum au început presiunile şi samavolniciile faţă de sărmanii români în vederea alegerii de deputat.... Haha!.... Foarte curios!....
Vorbea foarte repede, rotindu-şi ochii ca un uliu, spre a nu neglija între timp afacerile. Lui Belciug i se păru că avocatul vrea să lovească şi pe dânsul, şi răspunse româneşte, umflându-şi guşa:
- Altele sunt împrejurările în Germania şi aiurea, domnule avocat!.... Noi aici suntem o naţiune băştinaşă, despuiată de drepturi şi împovărată numai de datorii....
- Cine-i domnul? întrebă Lendvay mirat şi atins că i-a răspuns româneşte. Ce zice? Ce zice? adăugă apoi, deşi înţelesese foarte bine.
Herdelea, înfricoşat să nu se învenineze lucrurile pe spinarea lui, căută şi izbuti să schimbe vorba şi conduse pe Lendvay în odaia întâi, unde erau două paturi lângă perete, o masă de sufragerie, o canapea de lemn, toate vechi şi hodorogite.
- Aci, n-avem nimic de seamă, nu-i aşa? zise avocatul trecând, fără să se oprească, într-o odăiţă îngută şi lunguiaţă, cu o fereastră spre uliţă şi un geam spre grădină. Vasăzică să începem aici!.... Începem, stimate domn! strigă către copistul care se aşeză ursuz la biroul lui Herdelea și scoase dintr-o geantă uzată niște hârtii.
Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită, cu picioarele strunjite, acoperită cu o față tricoloră, lucrată de însăși doamna Herdelea pe când era fată, și un pat frumos, perechea celui din salon în care dormiseră domnișoarele.
Până să-și aranjeze copistul hârtiile, avocatuuită bănuitor la Belciug care zâmbea blajin și speriat puțin de privirile dușmănoase ale dăscăliței din odaia dintâi.
- Amator, amator? întrebă deodată Lendvay, ironic.
- Și prieten! murmură preotul.
- Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! făcu avocatul, disprețuitor, și apoi, întorcând-se spre copist: Ei, merge?
- Gata. Vasăzică avem.... mormăi funcționarul întrebător.
- Masa și patul, sfârși Herdelea puțin răgușit și cu ochii la Lendvay ca și când i-ar aștepta aprobarea.
- Una masă de nuc, douăzeci și trei coroane! citi copistul din hârțoagele lui, cu glas mai răspicat.
- Douăzeci și patru! zise avocatul, făcându-i semn să scrie.
Belciug însă se apropie de masă, ridică fața, o pipăi și apoi rosti candid:
- Douăzeci și șase!
Toate privirile îl izbiră ca niște săgeți, iar doamna Herdelea, în cealaltă odaie, bolborosi ceva, roșindu-se. Lendvay, după o clipă de șovăire, strigă:
- Treizeci!
- Treizeci și două! zise preotul cu ochii lipiți de masă.
- Depuneți banii imediat, nu-i așa? bufni acuma avocatul întărâtat.
- Da, da, firește, făcu Bleciug scoțând portofelul din reverenda boțită.
- Atunci eu renunț! spuse Lendvay strângând din umeri, cu o privire nedumerită la Herdelea care, uluit și spăimântat, avea fașa strâmbată de un surâs amar.
Preotul stătu până la capăt, ca o amenințare, pipăind și ciocănind toate mobilele, dar fără să se mai amestece. Când se sfârși, avocatul puse pe Herdelea să iscălească polițele și plăti copistului diurna cuvenită.
- Cel puțin de-aci înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! zise strângându-i mâna. E păcat de cheltuieli, deși partea leului o bag eu în buzunar.... El, la revedere! Bună ziua, doamnă, și-mi pare rău că nu știu românește! râse apoi către învățătoarea care, înțepând cu o privire furioasă pe Belciug, răspunse:
- Mai bine să nu știi românește și să fii om de treabă!
- Ce zice, ce zice? întrebă avocatul pe Herdelea ieșind însă afară fără să mai aștepte tălmăcirea.
În pridvor, preotul se despărți de învățător zicându-i încet:
- Apoi mâine o să viu să-mi iau masa, Zaharie....
- S-o iai?.... S-o iai.... da, da, bâlbâi Herdelea.
- Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro, că tocmai îmi lipsea o masă ca asta! Ei, servus, Zaharie!
Ieșind în uliță, ochii lui întâlniră pe Hristos pe cruce, care acum se zvârcolea plângător. Belciug se închină și trecu cu pași măsurați, cu privirea în jos ca totdeauna și cu o mulțumire adâncă în suflet că în sfârșit a putut da o lecție bună și meritată Herdelenilor....
De-abia acuma se revoltă învățătorul, dar totuși fără a mai spune în casă că Belciug vrea să ridice într-adevăr masa. De altfel credea că popa umblă doar să-l sperie, fiindcă nu se poate să meargă așa departe cu nerușinarea.
A doua zi însă, pe când el era la școală, iar Titu încă în pat, bătu la ușă Belciug. Doamna Herdelea deschise și văzu la spatele preotului un țigan bătrân, bărbos, cu pălăria în mână.
- Pentru masă! murmură Belciug arătând spre țigan.
- Bine.... bine..... poftim! bolborosi dăscălița perplexă.
Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-și dea seama ce face. Numai mâinile îi tremurau, încolo parcă îi fulgerase toată judecata.... Când însă să puie la loc sertarul, gol, își reveni brusc și, ca trezită din vis, întrebă pe Belciug:
- Ce vrei să faci dumneata cu masa?
Preotul stătea rezemat de ușcior, zâmbi nevinovat.
- Apoi așa m-am înțeles cu Zaharia, zise dânsul domol.
Doamna Herdelea șovăi. Se lăsă o tăcere scurtă. Belciug ridică privirea, văzu pe dăscălița apropiindu-se cu ochii strălucitori și îndată își pierdu zâmbetul.
- Cum s-ar zice, vii să-mi furi lucrușoarele din casă? strigă deodată doamna Herdelea. Să ieși afară de-aci, hoțule, c-altfel îți sucesc gâtul! Afară, ticălosule!.... Nu ți-e rușine obrazului să-ți fie! Așa-s popii, porcule?.... Ieși.... ieși!.... Afară!....
Dăscălița răcnea ca scoasă din minți, căutând cu ochii ceva ca să spargă capul omului care vrea să-i fure mobila. Belciug, spăimântat, ieși afară fără să spună o vorbă. Atunci femeia zări mătura și se repezi cu ea în pridvor unde țiganul stătea nedumerit. Fiindcă preotul nu-i era la îndemână, croi pe țigan, țipând:
- Marș!.... Afară de-aici, tâlharilor!....
Țiganul o zbughi pe poartă, în vreme ce doamna Herdelea striga întruna, amenințând cu mătura pe preotul ce pășea foarte grabit:
- Mutule!.... Am să te învăț eu omenie dacă n-ai învățat la tatăl tău! Pămătufule! Pămătufule!
Zenobia, peste drum, auzind gălăgia, ieși în prag și întrebă:
- Da ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte?
- Să se bage dracu-n pielea lui de hoț! zise dăscălița cu ochii roșii de mânie, dar totuși mai răcorită.
2.
Două săptămâni, după nuntă, mulțumirea stăpâni trufașă în sufletul lui Ion. Se simțea omul cel mai fericit din lume. În fiecare seară ținea sfat cu Glanetașu, cu Zenobia și cu Ana. Ce să cumpere din banii strânși la nuntă? Un juncan? Ar fi bine căci, împreună cu vițelul înțărcat adus zestre de Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi.... Ion însă ar fi vrut mult să cumpere perechea calului, dacă s-ar ajunge banii..... În aceeași vreme i-ar mai fi plăcut să păstreze și ceva gologani la chimir ca să aibă la îndemână de s-ar ivi cumva pământ bun de vânzare, să-și mărească mai mult gospodăria.
Sfaturile acestea îl înălțau și-l încântau, mai ales că toți băteau în struna lui și-l lingușeau ca pe un stăpân.
De altfel și față de săteni căuta să-și arate greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției. Pe uliță umbla cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic despre pământ și avere. I se părea că chiar casele și grădinile îl priveau acuma altfel, mai supuse și mai zâmbitoare.
Toată firea se îmbrăcase în straie de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui izbânda lui. O primăvară frumoasă ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriți, verdeața ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un veșmânt fermecat coborât să acopere goliciunea neagră și gălbuie a pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca respirația sănătoasă a unui uriaș deșteptat dintr-un somn greu - toate împrăștiau vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de viață. Dimineața plugurile scârțâiau trecând pe uliță, urcând coastele năclăite și apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernei. Pe-alocuri vitele se câzneau să pască întâiele firicele de iarbă și, mâncându-le, le curgeau balele de plăcere.
Ion ieșea deseori în hotar să-și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui. I se umflau nările sorbind aburii primăverii și privea brazdele luctoare cu dragoste pătimasă, mormăind mândru de mulțumire:
- Acum avem și noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!
Nu se grăbea însă cu aratul și semănatul de primăvară.
Își făcuse socoteala că nu va putea lucra singur atâtea locuri, ci va trebui să tocmească ajutoare, iar oamenii sunt mai ieftini pe la sfârșitul muncilor. Fiindcă mai avea răgaz o săptămână, două, se gândi să isprăvească mai întâi cu socrul său, să facă hârtiile de intabulare pe numele lui, cum se învoiseră.
Îi spuse și Anei că sâmbătă seara vor merge împreună la Vasile Baciu ca să ia înțelegere pentru duminecă. Femeia aproba mai dinainte tot ce zicea el. Nu pricepea dânsa planurile lui și nici nu căuta să le priceapă. Era mulțumită că poate trăi lângă omul iubit și numai nălucirea îmbrățișării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul inimii, fără însă a îndrăzni să-și mărturisească temerea.
Văzând-o plecată și supusă, Ion se mira cum poate fi așa și-e era parcă mai urâtă ca înainte. Noaptea, în pat, simțea o răceală alături de ea, iar șoaptele ei drăgăstoase îl supărau ca și respirația ei obosită de femeie însărcinată. O răbda totuși și nivi n-o bruftuluia, dându-și seama că numai printr-însa s-a ridicat din sărăcie. În inimă îi răsărea însă deseori Florica, înnebunindu-i sângele.
.......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu