18.
Fiindcă Friedman umblase și chiar stătuse ani de zile în România, Titu îl zgândărea mereu să-i mai spună ce e pe-acolo, fără însă să se arate că el nu prea știe bine nici pe hartă cum e țara. De obicei suferea auzind povestirile notarului, care nu obosea zugrăvindu-i țărani storși de sărăcie alături de boieri care nu-și cunosc numărul moșiilor, sate mai mizerabile ca niște colonii de robi alături de orașe otrăvite de lux și desfrâu, clăcași ce se zvârcolesc în beznă, surtucari cărora li-e rușine să vorbească românește și se fălesc sporovăind franțuzește, ciocoi spilcuiți care nu cunosc nici Dumnezeu, nici lege.....
- Dumneata vezi România cu ochi ungurești, zicea totdeauna Titu, încercând să-i oprească ocările.
- Așa crezi?.... Dacă vrei trece vreodată pe acolo, ai să-ți aduci aminte de mine și vei recunoaște că n-am exagerat.... Dumneavoastră, cei fanatici de-aici, nici nu vă puteți închipui ce înseamnă România. Eu să am puterea în mână, v-aș aduna pe toți și v-aș trimite pe cheltuiala statului să stați măcar un an în paradisul dumitale. Sunt sigur că v-aș vindeca de iredentism. Căci, domnule, află că cei de dincolo nici nu vor să audă de dumneavoastră!
- Asta-i culmea! sări Titu.
- Nu vor să audă, domnule, și cei mai mulți chiar vă urăsc, fiindcă i-ați plictisit cu martirii dumneavoastra!..... De altfel, transilvănenii au pe-acolo o poreclă foarte caracteristică. Când îi zici dumneata „frate”, el îți zice „boanghină”!
Firește, Titu nu credea nicio vorbă din ce-i povestea de rău notarul, ci își închipuia tocmai contrarul. Iar dacă Friedman scăpa din întâmplare și câte un cuvânt mai bun, Titu se mândrea ca și când lauda l-ar fi privit direct pe dânsul.
Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib unguresc, mai ales că e silit să îndeplinească o slujbă nenorocită, îndreptată tocmai împotriva celor săraci și năpăstuiți. Lipsa lui de zel nu scăpa notarului care, în urma câtorva neglijențe, îl pofti să facă mai puțină politică și mai multp treabă, altminteri va fi nevoit să-și caute un practicant mai harnic.
Aproape de Paști, Friedman îi ceru cu energie să înceapă îndată punerea sechestrului la cei în restanță cu plata dărilor, explicându-i că, din pricina tărăgănărilor lui, s-a ales cu un avertisment fulgerător, el, notar bătrân și conștiincios. Titu, jignit, porni prin sat, umblă toată ziua, și seara se întoarse cu un car de zăloage, adunate însă numai de la unguri. Când află aceasta, Friedman se roși de mânie și-i declară, de-abia stăpânindu-se:
- Dumneata vrei să mă amesteci în încurcături politicie, mi se pare..... Așa nu mai merge, regret.... Trebuie să ne despărțim!
- Conștiința mea e curată, în orice caz! răspunse Titu cu o demnitate însoțită de un zâmbet modest.
În aceeași seară, notarul îi făcu socoteala, îi plăti patruzeci și cinci de coroane, iar a treia zi, fiind joi și având treburi în Armadia, îl duse și pe Titu până la berăria Rahova, de unde îl luase odinioară.
5.
Macedon Cercetașu, îndată ce ieși din biserică, aduse învățătorului Herdelea știrea că popa umblă să împace pe Ion cu Vasile Baciu și că chiar i-a chemat la dânsul acasă pentru după-amiază să-i puie față în față. Herdelea nu zise nimica, dar în sufletul lui se amărî. Purtarea lui Belciug i se părea revoltătoare. Caută adică să momească pe Ion ca să-i facă sânge rău? Sau poate astfel vrea să răsplătească feciorului vreo infamie săvârșită față de binefăcătorul său?.... Îi veni în minte imputarea lui Ion și acum înțelese de unde vine nerecunoștința lui: Belciug.
„Vasăzică popa l-a ademenit să mă trădeze..... Iată până unde merge murdăria unui cărturar! Se solidarizează cu un țăran împotriva mea!....”
De altfel, de când îl oprise judecătorul înainte liceul și mai ales de când s-a întâmplat obrăznicia lui Ion, învățătorul era aproape sigur că primejdia îl paște rău din pricina jalbei nenorocite. Blestema în ascuns ceasul care l-a făcut să se înduioșeze de necazul flăcăului ticălos. Toată nădejdea îi fusese în ancheta care i-o anunțase Ghiță Pop. Dacă judecătorul va fi găsit cât de puțin vinovat, atunci Herdelea e salvat. Deși licărirea aceasta era atât de vagă, că și lui i se părea himerică.Când însă, după obrăznicia lui Ion, a alergat în Armadia și a aflat de la Ghiță Pop că ancheta a trecut și a constat imparțialitatea judecătorului, dându-i toată dreptatea pentru felul cum a procedat, învățătorul a început să se aștepte la orice. Copistul n-a fost în stare să-i spună prea multe amănunte, căci cercetarea s-a făcut în taină, ca să nu zdruncine autoritatea justiției; dar atâta tot a putut afla Herdelea că, printre cei dintâi au fost ascultați Belciug, Ion și Simion Lungu.
Cum nici unul dintr-înșii nu i-a suflat lui nicio vorbă despre ce s-a petrecut, înseamnă că trebuie să se fi petrecut ceva rău pentru dânsul. Poate că, dacă ar fi vrut într-adevăr să știe, Ion i-ar fi mărturisit tot, fără înconjur. Herdelea, în realitate, nu dorea siguranța. Mai voia să creadă că până în cele din urmă se vor îndrepta toate în bine. Curiozitatea îl ațâța, dar frica îl oprea. Închidea ochii și căuta să amâne cel puțin lovitura, dacă n-o putea ocoli, căci răul nu sosește niciodată prea târziu.
Și așa, în loc să cerceteze la obârșie unde ar putea găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei iscodind mereu pe Ghiţă Pop de la care ştia că nu poate culege nimic sigur.
Umblând zadarnic pe la Ghiţă Pop, într-o după amiază frumoasă, notarul Stoessel din Jidoviţa îl strigă pe fereastră să-i dea o citaţie sosită de vreo trei zile şi pe care n-a avut ocazia să i-o trimită acasă.
Herdelea păli.
"S-a spart buba!" îşi zise dânsul, încredinţat că citaţia e în legătura cu afacerea judecătorului.
Mai uluit fu însă văzând că e vorba de o nouă complicaţie. Era pârât să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein din Bistriţa de la care cumpărase acum trei ani mobila de salon în rate lunare de câte douăzeci de coroane. Herdelea nu fusese de părere să-şi mai îngreuieze leafa cu asemenea datorii zadarnice, mai ales că avea regulat reţineri pentru alte avansuri şi încurcături pe urma cărora creditorii încasau ce li se cuvenea direct de la percepţie. El zisese că, precum au stat fără salon atâţia ani de zile, ar mai putea sta până se vor mai uşura puţin. Dar fetele atâta l-au cicălit încât a trebuit să recunoască în cele din urmă că au dreptate şi că e nevoie de o odaie mai drăguţă unde să poată primi pe viitorii peţitori.
Vreo doi ani de zile a şi plătit ratele la vreme, căci Laura, de frică să nu rămână iar fără salon, nu lăsase niciodată să se adune mai mult de două-trei zile şi se ducea chiar ea să pună banii la poştă. De când a intervenit însă bobota măritişului, Laura nu s-a mai interesat, iar bătrânul, având destule alte cheluieli urgente, şi-a spus că jidanul poate să mai aştepte şi a ascuns somaţiile ce-i veneau în fiecare lună tot mai ameninţătoare, ca să nu le vadă fetele şi să-i aprindă paie în cap. Pe urmă, după ce se adunară multe rate, îşi găsi scuza că nu poate plăti o sumă aşa de mare, şi că va aranja lucrurile după nunta Laurei, când va mai scăpa de greutăţi.
Acuma iată că firma a pierdut răbdarea şi-i cere să achite imediat atât ratele din urmă, cât şi pe cele viitoare, conform contractului, peste trei sute de coroane.
- Trei sute de coroane! murmură Herdelea cu un surâs desperat. Şi tocmai azi, în preajma nunţii!
Până acasă cumpăni bine toată nenorocirea. Că nu poate plăti acuma asemenea sumă, era sigur. Vasăzică trebuie să se silească mai ales să câştige timp până după nunta fetei. De aici are să pornească cu socotelile.
Întâi şi întâi n-are să arate acasă citaţia şi nici să pomenească despre judecată, spre a evita certurile, lacrimile, blestemele şi spaima familiei. Toate are să le descurce el liniştit, fără zvâcniri zgomotoase. Din nefericire, termenul judecăţii e înainte de Paşte. Asta-i mai greu. Dar fiindcă tot nu poate plăti şi nici n-are altă apărare, afară de sărăcie, de ce s-ar mai duce la judecată. Lasă să-l condamne. Poliţa tot nu cunoaşte amânări. Pe urmă se va învoi el cu avocatul firmei cumva, poate acoperind cheltuielile de judecată şi reluând ratele.
Până atunci trec sărbătorile, trece nunta Laurei şi se mai simplifică lucrurile.
Intră acasă vesel, ca şi când ar fi câştigat la loterie. Deşi citaţia îl ardea în buzunar, luă pe dăscăliţă de mijloc, o învârti de câteva ori tinereşte şi o pupă ţocăind pe amândoi obrajii, stârnind râsul fetelor şi indignarea doamnei Herdelea care, smulgându-se din braţele lui, îl ocărî:
- Ho, nebunule!.... Nu ţi-i ruşine, om bătrân şi fără minte, măcar de copiii ăştia care te văd şi te judecă!
Cum neplăcerile nu vin niciodată singure, în preziua judecăţii, pe înserate, tocmai când se aşteptau mai puţin şi chiar vorbeau de cât se jertfeşte bietul băiat într-o slujbă ingrată pentru ambiţiile unui poet, iată că se deschide uşa şi apare însuşi Titu, zâmbitor, aducând şi poşta din Jidoviţa împreună cu o circulară prin care Herdelea era înştiinţat că inspectorul Cernatony, protectorul lui, a trecut la pensie şi că, până la numirea titularului, a fost însărcinat subinspectorul Horvat să-i ţină locul.
"Se vede că s-au îngrămădit numai pe capul meu toate nenorocirile!" se gândi Herdelea, posomorât.
Titu ponegri din răsputeri pe "jidanul din Gargalău" care umbla să-l facă unealta lui întru apăsarea românilor din comună şi se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul acela de străini unde la fiecare pas trebuia să îndure jigniri în sentimentele lui cele mai sfinte. Dăscăliţa şi fetele îl lăudară că bine a făcut de n-a mai stat în seriviciul unui renegat nesimţitor. Învăţătorul înţelegea însă numai atâta, că tânărul a fost concediat şi a rămas iar fără pâine, ceea ce însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunţit de necazuri, tocmai acum când grijile au început să-l copleşească mai rău. Mai dureroasă era touşi ştirea despre retragerea bătrânului Cernatony, căci ridica la orizont ameninţarea întregii lui cariere dăscăleşti.
Cernatony a fost om de suflet şi a trecut multe cu vederea; Horvat, urmaşul lui, însă e un ungur furios care şi până acuma a încercat să-i facă zile fripte, veşnic nemulţumit că copiii din Pripas nu vorbesc ungureşte.
Anevoie a putut închide ochii Herdelea în noaptea aceea. Grijile îl năpădeau ca nişte stafii mânioase, îl împresurau şi-l chinuiau. Somnul sănătos al celorlalţi parcă îi mărea suferinţa. Cumplit e să-ţi porţi singur crucea, fără măcar să te poţi mângâia împărţind durerea cu cei dimprejur, cu cei ce sunt aşa de aproape şi totuşi nu pricep nimic.
Poate niciodată povara vieţii n-a simţit-o mai apăsătoare şi viitorul mai întunecat.
Dimineaţa porni spre Armadia, nu ca să se prezinte la proces, ci să fie pe-acolo, să afle cel puţin ce se urzeşte împotriva lui. Titu îl însoţi până la Jidoviţa, unde se opri să zică bună ziua cunoscuţilor şi prietenilor pe care nu i-a văzut de aproape două luni, dându-i întâlnire la prânz la berăria Rahova. Învăţătorul se învârti prin Armadia, nerăbdător, intră la banca Someşană, trecu pe la doctorul Filipoiu, care avea să fie naşul Laurei şi cu care mai vorbiră despre amănuntele nunţii.
Titu n-avu norocul să găsească pe Roza Lang şi astfel sosi curând şi el în Armadia; îi veni nenorocita idee să facă o vizită Lucreţiei Dragu şi fu primit foarte rece, deoarece domnişoara era acum în vorbă serioasă cu profesorul Oprea. Mai hoinări prin târguşor, supărat din pricina Lucreţiei, iar spre amiază, nemaiavând ce face, se îndreptă spre berărie, unde găsi pe tatăl său la o masă, singur, cu o bere dinainte, mohorât. Tânărul începu să-i bată capul cu pățaniile lui din Gargalău și să-i declame patetic despre menirea lui, despre planurile lui și despre revelația ce a avut-o în fața primejdiei ungurești.
Herdelea tăcu multă vreme abătut, apoi văzând că Titu nu mai încetează, îl întrerupse cu o imputare dureroasă:
- Tu parcă trăiești în altă lume, dragul tatii!.... Tu alergi după visuri ți nu bagi de seamă că realitatea ne sugrumă, gata-gata să ne doboare!
Titu rămase o clipă cu gura căscată și, nesimțind amărăciunea din vorbele bătrânului, urmă cu un gest larg, măreț:
- Dumneata niciodată n-ai înțeles avânturile generoase!
Și în gând mai adăugă:
„Nu degeaba sunt unii oameni prin Armadia care spun că tata e cam renegat.... Cam au ei dreptate, cum se vede!”
- Dar nici tu n-ai înțeles greutățile noastre, cu toate că acum ești om în toată firea și ar trebui să fii cât de cât sprijinul meu și al familiei - zise Herdelea cu aceeași dojană în glas.
- Ce înseamnă grijile noastre mărunte față de nevoile cele mari ale neamului! strigă Titu cu gura plină. Nu e român, tată, cel ce pune interesele personale mai presus de cele obștești!
Învățătorul zâmbi trist și, în vreme ce tânărul își dezvolta ideile naționale, se gândi că tot așa a fost odinioară și dânsul, demult, până ce n-a știut ce sunt sarcinile vieții, până ce nu a dat piept cu lumea. Deșteptarea a fost crâncenă. Visurile s-au spulberat mai repede ca închipuirea și în locul lor s-a pomenit cu lupta istovitoare pentru ziua de mâine. Și, vorbind parcă cu sine însuși sau cu amintirea trecutului îndepărtat, rosti domol:
- Ce bine ar fi dacă viața s-ar potrivi cu visurile, dacă omul ar putea trăi din visuri!
În berărie era puțină lume. Doar câțiva profesori, cari scăpaseră ma devreme de la liceu, și vreo doi funcționari de la Banca Someșană. Toți întrebară pe Herdelea când e nunta domnișoarei Laura și nu-l scoteau din „socrule” și din felicitări zgomotoase.
- Atâta mulțumire aș fi avut și eu, și acuma iat-o înecată într-un potop de nenorociri! se gândea învățătorul, căutând să răspundă cât mai vesel. Se vede că așa mi-a fost mie scris, să nu am în viață nicio bucurie deplină!
În prag se ivi deodată judecătorul, întovărășit de un avpcat ungur din Bistrița, reprezentanul casei Bernstein. Cum îl zări, Herdelea tresări, se făcu ca ceara și, fără să vrea, bătu în masă cu paharul gol, murmurând:
- Chelner, plata!
- Mai stai, tată, ce Dumnezeu, că doar nu arde! zise Titu surprins că tatăl său vrea să plece tocmai când începe să vie lume mai bună.
Judecătorul își roti privirea prin sală, văzu pe Herdelea și avu un gest de neplăcere pe care acesta îl prinse, deși numai cu coada ochiului. Pe urmă se așeză la o masă aproape, tocmai în fața învățătorului, continuând a se întreține cu avocatul care nu se sinchisea de nimeni, cufundat cum era să-i explice ceva.
Herdelea nu îndrăznea să ridice ochii, dar simțea că privirea judecătorului îl sfredelește. Nemaiputând-o suferi, își luă inima în dinți și se uită drept în ochii vrăjmași, plecând apoi capul în semn de salutare. Judecătorul nu răspunse, ci-l măsură cu aceeași căutătură rece.
Și pe când dânsul se prepelea astfel, Titu, cu glas mai scăzut, îi sporovăia de poporul nostru, de idealul suprem, de chemarea imperioasă.... Vorbele lui sunau în urechile bătrânului ca un bâzâit obositor.
Peste câteva minute judecătorul puse mâna pe brațul avocatului, ca să-l întrerupă, și apoi îi zise brusc lui Herdelea, cu o voce moale dar pe atât mai pătrunzătoare:
- Știi că știu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot!
- Cum? întrebă învățătorul, năucit de spaimă.
- Ia, te rog, nu te mai preface! Din capul locului am bănuit că numai opera d-tale poate să fie.... Ei, acuma știu că nu m-am înșelat în bănuiala mea.... Firește, nu face nimic. Eu te onoram cu prietenia mea, pe când d-ta mă calomniai la minister și umblai să-mi zdrobești cariera. A, desigur, nu face nimic.... Dar nu înțeleg de ce ai fost laș și m-ai mințit când te-am întrebat deunăzi? Atâta curaj puteai să ai și d-ta!
- Domnule judecător, trebuie să știți.... vă rog.... O explicație sinceră, negreșit că va.... Căci nu se poate astfel să.... Vă rog foarte mult! bâlbâi Herdelea foarte umil, gândindu-se să se apropie cu scaunul de masa judecătorului și să-i ceară iertare; dar limba de-abia i se mai mișca de frică și sub asprimea privirii în care simțea un clocot de ură.
- Lasă, lasă, nu te mai osteni! Explicațiile ai să le dai tribunalului.... Sper că nu te aștepți să fii cruțat, cum nici d-ta nu m-ai cruțat pe mine? Sper! zise judecătorul cu un râs ciudat și punând iar mâna pe brațul avocatului ca să-și urmeze vorba.
Titu ascultase uluit obrăzniciile judecătorului și se rușina văzând umilința și groaza tatălui său.
- Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă de mai multe ori, trăgându-l de mânecă, fără a primi vreun răspuns, căci bătrânul rămăsese cu ochii țintă la judecător, așteptând parcă să-i mai întâlnească privirea, să-l roage, să-i arate toată deznădejdea și teama, și să-l îmblânzească.
Judecătorul însă nu-l mai luă în seamă, ca și când pentru dânsul nici n-ar mai exista un Herdelea. În schimb, după un răstimp, se întoarse avocatul, și-i spuse grăbit, negustorește:
- A, domnul Herdelea!.... Nici nu te văzusem.... Avem ceva de vorbit împreună.... De ce n-ai venit azi la proces?
Învățătorul își croi în minte un răspuns, dar, până să deschidă el gura, avocatul își reluase convorbirea cu judecătorul, mai aprinsă.
Herdelea simți o moliciunea mare în tot corpul, iar vederea i se tulbură, încât i se păru că e apucat de un vârtej amețitor dinc are zadarnic se zbate să se desprindă. Auzea ca prin vis întrebările lui Titu, curioase și nerăbdătoare, „ce este, ce este?” și în același timp vorbele avocatului, topite într-o uruială întreruptă din când în când de glasul judecătorului, atât de cunoscut și atât de îngrozitor. Clătina mereu din cap cu o înfățișare desperată și cu niște ochi arși de întrebarea:
„Ce vreți cu mine? Ce vreți? Ce vreți?”
Vârtejul însă vuia neîncetat în creierii lui.
Într-un târziu apoi uruitul vorbelor avocatului încetă, judecătorul dispăru și lumea parcă reintra în făgașul ei obișnuit. Pe ferestrele mari, în odaia plină de miros de mâncări și băuturi, băteau fâșii largi de lumină albă, primăvăratecă, înseninându-i sufletul, Acuma toate mesele erau ocupate. În aerul cald se ciocneau crâmpeie de convorbiri, râsete zgomotoase, strigăte flămânde și zăngăniri de farfurii și de tacâmuri.
Și la masa lui, lângă Titu, se așeză avocatul ungur cu o figură nepăsătoarew care însă voia să pară îngrijorată și compătimitoare.
- Judecătorul e foarte supărat.... Ai intrat în belea mare cu dânsul.... Și e o fire câinioasă care nu iartă!
Atât Herdelea, cât și Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit nu le dădu răgaz, ci continuă îndată cu altă voce:
- Pe urmă de ce n-ai venit la proces, domnule?.... Foarte rău! Foarte rău! Poate c-am fi căzut la învoială cu mai puține cheltuieli.... Acuma ca să nu zici că-s om fără suflet și că fug de o înțelegere cinstită, deși sentința o am în geantă, totuși îți propun să....
Să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitație - toate numai de formă, ca să fie asigurată casa Bernstein că nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urmă la licitație se va prezenta numai el, avocatul, va cumpăra în numele firmei toată mobila pe prețul ce-i mai datorează Herdelea, fără a ridica însă nimic din casă, iar învățătorul va iscăli o poliță nouă pentru toată suma împreună cu cheltuielile de proces și de licitație.
- Ei, și ca să vezi ce inimă am, iacă, stabilim ziua sechestrului pentru după Paști, joi, să faci și d-ta sărbătorile în tihnă. Eu tot mai am joi și alte afaceri în Armadia, așa că te pot scuti de cheltuiala călătoriei mele.... Termenul licitației îl vom fixa atunci.... Așa! Aide, dă mâna! Ne-am înțeles, va să zică.... Aș mai zăbovi, dar după prânz, la cinci, am o licitație în Bistrița, de la care nu pot lipsi.... Va să zică joi după Paști, pe la nouă dimineața.... Din partea mea poți fi liniștit! Măcar de-ar fi căpcăunul de judecător om de înțeles ca mine.... Ei, la revedere pe joi!.... Dânsul e fiul d-tale? Îmi parte foarte bine!.... La revedere!....
Herdelea nici nu apucase să deschidă gura. De altfel, nici nu avea ce zice, căci era doar la discreția avocatlui care, dacă voia, îl putea face de rușine tocmai în ajunul nunții Laurei, vânzându-i cu toba tot din casă.
- Lasă că-i bina așa cum a zis ungurul - vorbi Titu, văzând descurajarea tatălui său și înțelegând acuma zbuciumările lui. Se pare om cumsecade..... Cum îl cheamă, tată?
- Cum, tu nu-l cunoști pe Lendavy? zise Herdelea, adăugând apoi cu o teamă aproape copilărească: Sechestru, licitație.... vai de capul meu! Ce-o să zică mă-te? Ce-o să zică Laura?
- Aidcă, cum, ce-o să zică? strigă tânărul înflăcărat.... Dar nu le-ar fi rușine să mai zică ceva?.... Pentru cine ai dumneata necazurile astea acuma. dacă nu pentru ele?.... Mă mir că te mai gândești la ele.... Apoi parcă cine știe ce lucru mare-i un sechestru și o licitație de formă! Că doar ți-a spus și de zece ori că sunt numai de formă....
Mergând spre casă cu Titu, învățătorul își mai ușură inima povestindu-i ce întorsătură a luat plângerea lui Ion și că desigur chiar Ion l-a pârât că i-a făcut-o.
- E o canalie și Ion, firește! zise Titu din ce în ce mai însuflețit, căci în afacerea aceasta el nu vedea decât că tatăl său e un martir al iubirii pentru țăranul român. Dar ce are a face, tată! Trebuie să fii mândru că suferi fiindcă ai apărat un român, chiar dacă românul s-a întâmplat să fie un mișel.... E o faptă superbă!
- Dar tu nu-ți închipui ce urmări grele poate să aibă! gemu bătrânul puțin mai îmbărbătat, gândindu-se la cuvintele judecătorului despre „calomnie” și „tribunal”.
- Cu cât vor fi mai grele, cu atât te vei ridica mai sus în stima tuturor! zise tânărul invidios că nu este el în locul învățătorului, să se poată lăuda pretutindeni cu sacrificiile pentru cauza neamului.
Dăscălița și fetele, auzind de sechestru și de licitație, se așternură pe bocete și vaiete că rușinea aceasta nemaipomenită are să distrugă norocul Laurei, fiindcă Pintea are să afle și să-i întoarcă spatele.
Ca să arate cât sunt de convinse că așa are să fie, fetele nici nu mai continuară în ziua aceea lucrul la trusou, lăsând în mașina de cusut un cearșaf de plapumă aproape isprăvit, cu sumedenie de ajururi și dantele și cu monograma ei brodată frumos într-un colț.
Titu se sili toată după-amiaza și toată seara să le explice că sunt proaste dacă nu vor sau nu pot să înțeleagă că e vorba numai de o formă. Femeile însă nu admiteau nicio lămurire și Laura nu se liniști decât zicându-și că ea nu va mai fi aici să-i crape obrajii de rușine când vor veni cu toba să-i pângărească salonașul în care și-a țesut ea visurile de fată.
Firește că în asemenea atmosferă nici Herdelea și nici Titu nu mai îndrăzniră să le mai pună la curent și cu amenințările judecătorului, deși tânărul se lăudase că are să le spună tot din fir în păr.
.................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu