Ion, Liviu Rebreanu

...................................................................
                                             19.

                             Având acuma un suflet cu care putea vorbi de temerile ce-l apăsau, învățătorul se simți mai înviorat și mai ușurat. Până una-alta însă trebuia să vadă mai de aproape de școală, căci se putea lesne întâmpla să-i pice o vizită a subinspectorului care, după retragerea lui Cernatony, se va arăta desigur și mai zelos ca în trecut, în nădejdea că o să fie numit el inspector. De aceea mai citea, nu lipsea de la școală, ca să fie pregătit pentru orice împrejurare. Râvna aceasta de altfel îi făcea bine, risipindu-i puțin gândurile mohorâte.
    Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanțele Paștilor, se opri o caleașcă falnică în fața școlii. Era subinspectorul Horvat care înadis venise așa târziu și pe neașteptate. Stătu în clasă vreo două ore, cercetând tot, ascultând pe toți copiii, încurcându-i numai pe ungurește, și strâmbându-se urât dacă nu-l înțelegeau.
    În sfârșit, iscăli în jurnalul-program și spuse lui Herdelea, încruntat:
    - Ar fi bine să te ocupi mai mult și mai serios.... Îți recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm!
    Trăsura plecă cu dânsul în goană, vrând să inspecteze în aceeași zi și școlile din Jidovița și din Armadia.
    Herdelea, cu pălăria în mână, își făcu cruce când nu-l mai văzu și murmură amărât:
    - O, bată-te mânia lui Dumnezeu, că acru mai ești!
    Oftă, dădu drumul copiilor și porni spre casă cu capul în pământ.
    - Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! se gândi dânsul, abătut. Numai cinci ani.... numai cinci ani să-mi ajute Dumnezeu! Pe urmă, ai dracului să fie toți inspectorii din lume..... Din pensioara mea voi trăi și eu omenește cu baba, că până atunci poate să se așeze și copiii, dacă o vrea Atotputernicul.
    El, care-și bătea joc de dăscăliță pentru că bolborosea mereu rugăciuni, acuma, când nevoile și neplăcerile se țineau de dânsul ca scaiul de oaie, îți punea toată nădjdea în puterea cerească și-și întărea inima înălțându-și cugetul fierbinte și umilit spre Dumnezeu.
    Seara, după cină, pe când Herdelea povestea amănunțit vizita subinspectorului, se pomeniră în casă cu Ion, cu o înfățișare foarte fericită, răspândind parcă numai bucurie în jurul lui. Familia învățătorului rămase trăznită de îndrăzneala acesta. Titu, încetul cu încetul, spusese totuși surorilor și apoi mamei cum a trădat Ion pe Herdelea și că urmarea poate să fie o mare nenorocire. Aceasta, precum și purtarea flăcăului în vremea din urmă, făcuse ca acuma să fie privit drept cel mai netrebnic om din sat. Astfel, fără a-i răspunde la bună-seara, dăscălița, tremurând de mânie și scăpărând scântei din ochi, se năpusti asupra lui:
    - Gros obraz ai becisnicule, dacă, după ticăloșiile pe care le-ai făcut învățătorului, mai îndrăznești să ne treci pragul!
    Ion însă nu se sfii deloc și zise liniștit și supus, dar cu aceeași față mulțumită:
    - Amu iertați-mă!.... Zău, doamnă, iertați-mă!....
    - Apoi da, acuma să te iertăm după ce ți-ai bătut joc de noi cum ți-a plăcut! strigă doamna Herdelea. Cât te-am ajutat noi și te-am ogoit, nu-i vrednic capul tău. Iar drept mulțumire te-ai dus și ne-ai vândut ca Iuda!
    - Ce-a fost a trecut - vorbi flăcăul iarăși mai cald. A trecut.... Toate au trecut.... Câte-am pățit și-am pătimit eu, numai Dumnezeu le știe.... Am greșit, văd bine, dar....
    - Greșeala ta însă poate să mă bage pe mine în temniță și să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! îș întrerupse învățătorul care, mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin.
    - Ai să vezi dumneata cum oi îndrepta eu tot ce-am stricat.... Nu-ți fie frică, domnule învățător! Am să stau eu în temniță oricât, un an, zece, dar dumitale n-are să-ți smintească niciun fir de păr! Credeți-mă și pe mine astă-dată!..... Că azi sunt și eu fericit, domnule învățător! Amu am pământ, am de toate. Amu numai sănătate să-mi dea Domnul!
    - Să-ți fie de bine! murmură iar Herdelea mai rece, amintindu-și că învoiala dintre Ion și Vasile s-a făcut în urma intervenției lui Belciug.
    Flăcăul întoarse ochii pe rând spre fiecare din casă parc-ar fi cerut ajutor, dar toți tăceau întunecați. După o pauză încurcată, tot el trebui să reînceapă:
    - Apoi uite de ce-am venit amu, domnule învățător și doamnă!.... Am venit să vă spun că nu mă mișc de-aici până nu-mi făgăduiți că mă cununați dumneavoastră!
    Toată familia protestă într-un singur glas, deși toți fură mișcați de rugămintea ticălosului. Titu, care până atunci se făcuse că citește spre a nu fi nevoit să vadă pe trădătorul lor, acuma ridică puțin nasul, se uită la dânsul și se miră cât era de schimbat la față. Părea mai smead și mai hotărât. Piele i se lipea și lucea pe umerii obrajilor, iar în ochi avea o lumină mândră de biruitor.
    Herdelea se codi îndelung că nășitul înseamnă cheltuială mare, că tocmai și el are sarcini multe cu nunta domnișoarei, că de ce nu-l cunună popa.
    Dar Ion se jură că mai bine strică toată învoiala, decât să se gândească la alți nași, îl încredință că nu trebuie să cheltuiască niciun ban și în sfârșit stărui atât de mult și atât de călduros încât învățătorul fu nevoit să primească:
    - Bine, Ioane, bine.... S-o facem și pe asta că multe am mai făcut noi pentru tine și de puțină recunoștință am avut parte.... Dar poate că de aci încolo să fim mai norocoși!
    Ion, plecând, sărută mâna, întâi domnului ș-apoi doamnei, ceea ce îndemnă pe dăscăliță să zică mai potolită:
    - E mare ticălos, dar cel puțin are inimă bună, săracul!

                                                                  6.

                                 Titu iar pățea ca odinioară: umbla după Roza și n-o putea întâlni.  Doar că azi parcă nu mai era atât de nerăbdător ca atunci. Acuma avea o emoție stranie care-l făcea să nu se prăpădească cu firea pentru a o vedea. Dorea chiar s-o nimerească, de s-ar putea, într-o clipă când să fie și Lang acasă, sau oricine, numai să nu fie îndată singuri.
    A doua zi după vizita subinspectorului, Titu porni din nou spre Jidovița și bătu la ușa în fața căreia îi tremurase inima de fericire de atâtea ori. Găsi pe Roza singură, plângând, într-un halat murdar de stambă, cu părul vâlvoi.
    - Asta să fie femeia pe care am iubit-o cu atâta patimă acum abia două luni? se gândi dânsul, sărutându-i mâna foarte jenat.
    Stătu încurcat câteva clipe, iar femeia plânse mai cu foc, parcă revărsându-și durerea în fața lui ar fi căutat să-i trezească mai multă compătimire. Titu însă nu vedea decât o schimonosire a gurii pe care a sărutat-o, și-și zicea întruna uluit:
    - Și ce frumoasă mi se părea atunci!
    Apoi, doamna Lang îi spuse printre șiroaie de lacrimi că ea e cea mai nenorocită ființă pe lume fiindcă, după toate celelalte, acuma a rămas și pe drumuri. Subinspectorul Horvat a sosit ieri din senin și, ducându-se la școală, n-a găsit acolo pe Lang, care sforăia acasă, deoarece venise dimineața de la un chef din Armadia. A trimis după el și l-a așteptat aproape un ceas până ce l-a deșteptat ea și l-a momit să se îmbrace și să plece la datorie. Dar cum l-a văzut, subinspectorul l-a și mirosit că-i beat și nici nu l-a lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunându-i să se considere suspendat și să se bucure dacă nu va propune ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din învățământ.
    - Ce-o să facem acuma! urlă Roza frângându-și mâinile. Unde să ne ducem? Şi bietul Lang.... bietul Lang! Dumneata ştii ce suflet nobil are şi cât e de bun!.... N-a zis nimic, nu s-a plâns nimănui, dar eu văd cum suferă.... O, Doamne, Doamne! Spune dumneata dacă asta e dreptate!
    Îi zicea "dumneata" şi Titu simţea că aşa se cuvenea şi parcă se bucura că lucurile au luat întorsătura aceasta. Îi spuse câteva cuvinte banale de încurajare şi vorbind se gândea:
    "A murit o femeie!.... S-a stins o iubire în sufletul meu..... Sau poate că nici n-a fost iubire? De-ar fi fost adevărată, moartea ei m-ar durea.... Nu, nu, n-a fost iubire...... Un foc de paie.... N-am iubit-o şi nu m-a iubit, şi cu toate acestea ne-am strâns în braţe, ne-am jurat credinţă, ne-am minţit.... Ridicol! Ridicol! Ridicol!"
    Îi venea chiar să-i trântească şi ei cuvântul acesta, drept mângâiere. Numai sosirea lui Lang i-a scăpat din situaţia care i se părea mai mult plicticoasă decât tristă.
    Lang era beat şi zâmbea ca un filozof care a găsit taina fericirii:
    - Ai auzit ce mi-a făcut măgarul?.... Ha, ha, şi crede el că m-a turtit pe mine!.... El, pe mine!.... Ce idiot!.... Bah, un hoţ, o canalie, un mizerabil.... gata! Nu-i pot face onoarea nici să-l înjur!.... Rozica, mai e cumva vreun strop de rachiu? Aide, dă-ne un păhărel!.... Vivat, Titule! Trăiască victimele, jos călăii!
    Când Titu spuse acasă ce-a păţit Lang, doamna Herdelea zise cu dispreţ:
    - El ca el, vai de zilele lui.... Dar ea-i o blestemată fără pereche.... Dacă a fost ea în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului.... Ţi-e şi scârbă!
    Titu se roşi ca şi când i-ar fi sfichiuit obrajii cu un bici de foc:
    "Vasăzică în vreme ce eu o purtam în vise şi în suflet, ea...."

                                                                    7.

                                    În ziua când veni avocatul Lendavy cu sechestrul, fetele şi doamna Herdelea, ca să nu fie obligate a vedea asemenea umilinţă, plecară în Armadia la doamna Filipoiu să se sfătuiască asupra ultimelor amănunte privitoare la nunta Laurei şi să ia de la tipografie invitaţiile tipărite pe hârtie sidefată, să le trimită din vreme tuturor. Avocatul, de altfel, isprăvi toată afacerea în câteva minute, încât Titu se prăpădi de râs seara, când femeile se înapoiară din Armadia rupte de oboseală.
    Înfrigurarea nunţii stăpânea de-acuma toată casa.
    Rochia de mireasă era gata. O lucrase însăşi Laura şi o făcuse o minunăţie. Încercând-o ultima oară, înainte de-a o pune în dulap până în clipa cea mare, toată familia a izbucnit în aplauze de admiraţie, atât era Laura de frumoasă într-însa.
    Tot salonul era alandala de rufele mirosind a nou, de rochiile şi hainele împrăştiate pe toate mobilele şi prin toate colţurile.
    Cu trei zile înainte sosi George Pintea şi trase la hotel în Armadia, dar stând de dimineaţa până seara în Pripas, neclintit de lângă Laura. Amândoi erau foarte mişcaţi şi vorbeau cu o plăcere amestecată cu groază de ceremoniile care le vor da dreptul să nu-şi mai ascundă iubirea în faţa nimănui.
    Laura slăbise puţin, dar aşa îi şedea mult mai bine, îndeosebi cu ochii veşnic umezi şi strălucitori de o nerăbdare nelămurită. Acuma toate îndoielile i se părea c-au părăsit-o şi se simţea mulţumită văzând pe Pintea alături de ea. Îi tremura inima ca sub o mângâiere blândă.
    "Mi-e drag! se gândea dânsa înduioşată. Sărăcuţul! Şi cum nu-l puteam suferi odinioară! Mare neroadă am fost!"
    Ghighi, băgând de seamă că-i face plăcere, îi repete într-una că o invidiază.
    - Spui adevărat, Ghighiţă?.... Crezi tu că voi fi fericită?
    - O, cât aş vrea să fiu în locul tău! minţea Ghighi care, în sufletul ei, nu înţelegea cum poate să ia o fată frumoasă şi rară la Laura pe un omuleţ care nu ştie nici măcar să danseze ca lumea.
    Pintea era foarte galant şi aducea mereu mai ales bomboane, fiindcă Laura le împărţea cu el, după ce muşca din fiecare cu guriţa ei, încât îndrăgostitul mire se jura că n-a mai gustat niciodată asemenea bunătăţi. În ajunul nunţii însă, George veni cu nişte daruri care uimiră pe toţi: un inel cu un brilian împresurat cu rubine ca nişte vârfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, şi un colan de platină cu o cruciuliţă de aur având la fiecare capăt câte-o steluţă de smaragd.
    - Pupă-l! strigă învăţătorul văzând bogăţiile acestea strălucitoare, iar cum Laura, zăpăcită de bucurie, stătea ţintită locului, o luă de mână şi îi făcu vânt în braţele mirelui, îndemnând-o cu însufleţire: Pupă-l Laura, n-auzi?.... Pupă-l!
    În dimineaţa cununiei sosiră părinţii lui George şi fraţii lui mai mici, Marcu şi Vasile. Ceilalţi, fiind împrăştiaţi prea departe prin lume, n-au putut veni, dar toţi au trimis telegrame de felicitări pe care Bălan de la poşta din Armadia avea grijă să le transmită îndată la Pripas prin curieri ocazionali. Amândoi fraţii mirelui îndrăgiră pe Laura şi făcură curte Ghighiţei, încât ea îi găsea mult mai drăguţi ca pe George.
    În faţa cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mâna goală, Herdelea oferi tinerilor "din partea bătrânilor" un serviciu de cafea cu lapte, modest şi frumos. Tot atunci Titu dărui lui George o tabacheră din piele de crocodil, cumpărată din banii lui.
    - Eu vă dau ceva ce n-o să vă dea nimeni, căci toţi se gândesc numai la mireasă.... Ei bine, eu m-am gândit la mire, fiindcă mi-e mai drag ca mireasa! vorbi dânsul mângâind pe Laura.
    Ghighi se porni pe plâns văzând că numai ea n-are ce să le ofere, până ce noul ei curtezan şi cumnat Marcu îi spuse că, dimpotrivă, ea poate să le dăruiască lucrul cel mai de preţ şi anume câte o sărutare miresei şi mirelui său, sau, dacă i-e ruşine, poate să le dea pe amândouă miresei care însă să fie obligată a transmite una mirelui.
    În Jidoviţa, notarul Soessel primi pe distinşii nuntaşi cu toate onorurile, oficiind mai patetic formele cununiei civile. La sfârşit îşi îngădui să ţie şi un mic discurs în care spuse că e fericit c-a avut cinstea să împreune cu articole de lege două inimi atât de tinere şi pline de speranţe.
    Cununia fiind într-o duminecă, bisericacu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumuseţea şi gingăşia Laurei, dar şi înfăţişarea simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele ei erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mişcate păreau Elvira Filipoiu și Lenica Spătaru, ele fiind domnișoare de onoare.
    Șase preoți, printre ei și Belciug, pe care Herdelea îl poftise înadins ca să nu observe și armadienii neînțelegerile lor, în frunte cu protopopul bătrân, le binecuvântară legătura, iar corul studenților cântă parcă mai mișcător ca totdeauna.
    Când protopopul le puse întrebarea solemnă, mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; mireasa însă rosti un „da” atât de mititel și de timid, de parcă i-ar fi fost rușine să n-o audă lumea. În clipa aceea doamna Herdelea nu se mai putu stăpâni și izbucni într-un hohot de plâns, ceea ce înduioșă pe toți și chiar făcu pe Laura să lăcrimeze puțin, ca să se adeverească vorba că nu s-a pomenit mireasă care să nu plângă puțintel.
    Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric și unde se adună toată domnimea din Armadia și din împrejurimi. Mireasa zăbovi puțin până se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, și o pălărioară foarte drăgălașă, căci era hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămână, săptămâna de miere.
    Aici primiră felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roși până-n vârful nasului, doarece domnii mai îndrăzneți îi doreau îndeosebi odrasle numeroase. La masă de-abia atinseră mâncărurile și băuturile. De altfel, muzica faimosului Goghi din Bistrița le sporea amândurora emoția.
    Apoi George șopti ceva Laurei și amândoi se ridicară. Lăutarii intonară un marș nupțial care-i petrecu până jos în stradă unde îi aștepta cea mai bună trăsură din Armadia, să-i ducă la Bistrița, iar de-acolo să-și continue călătoria cu trenul.
    Doamna Herdelea îmbrățișă lung pe Laura, înmuindu-se reciproc în lacrimi. Fiindcă Ghighi plânsese câte puțin toată ziua, acum izbuti s-o sărute fără bocete, deși tremura de durere. Despărțirile ținură vreun sfert de ceas, rumând la rând Herdelea și Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de părinții și frații lui.
    Și tot timpul țiganii cântau marșul nupțial, pe când sus, în ferestre, invitații priveau curioși și mișcați, iar jos, în stradă, o mulțime de lume, căsca gura și asculta muzica.
    - Drum bun!.... Să ne scrieți!.... De pretutindeni!.... Negreșit!.... Adio!....
    Trăsura se depărtă și se micșoră repede. Într-însa o batistă mică albă flutura neobosită ca o aripă speriată. Pe urmă șoseaua înghiți și trăsura și batista.
    Rudele se întoarseră la musafiri.
    Începură toasturile, urmară glumele și veselia până ce deodată muzica atacă un vals lin, legănat, care ademeni tineretul.
    Mândru și înduioșat, Herdelea umbla mereu de ici-colo, ciocnind cu unii, zâmbind cu alții, căutând să vadă pe toți mulțumiți. El era azi pmul cel mai fericit de pe pământ. Ziua de mâine cine știe ce-o mai aduce. Grijile și necazurile sunt veșnice, pe când fericirea e atât de nestatornică.
    În vremea aceasta însă trăsura cu tinerii căsătoriți alerga grăbită, trecu iute prin Jidovița și se îndreptă spre Pripas. Laura ședea buimăcită, cu ochii drept înainte, neîndrăznind să se uite la „bărbatul” ei. Inima i se topea într-o tristețe nelămurită. Vedea cum rămân în urmă râpele, livezile, lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereții ei, care i-au fost atât de dragi și pe care îi părăsește acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se legăna și parcă-i zicea adio, mut și totuși înțelegător.
    George i se părea mai străin ca oricând și se mira cum pleacă ea alături de un străin într-o lume străină și necunoscută, lăsând aici lumea care o iubea și pe care o iubea. Prin minte îi fulgera întrebarea înfricoșată:
    „Cine-i străinul acesta?”
    În Pripas, opri trăsura în fața casei părintești. Coborî și făcu câțiva pași în ogradă, privind însetată pereții albi cu ferestre speriate și coperișul cârpit ici-colo cu șindrilă nouă, ca și când ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în lumina ochilor. Câinele casei se gudură la picioarele ei și-i linse vârful pantofilor, parcă ar fi simțit că pleacă departea aceea care nu uita niciodată să-i arunce de mâncare. Laura îl mângâie ca pe un prieten și șopti cu genele umede:
    - Adio, Hector, adio.... Acuma plec....
    Apoi trăsura porni înainte. Peste câteva clipe casa nu se mai vedea, în porți țăranii cunoscuți se uitau mirați după domnișoara care se duce cine știe unde, scoteau pălăria și rosteau urări pe care ea nu le auzea.
    În dealul de unde drumul coboară spre Săscuța, Laura întoarse capul să mai vadă o dată  satul ei împrăștiat între dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albăstrui. Apoi își îndreptă privirile numai înainte.
    Șoseaua albă, șerpuitoare se zvârcolea sub picioarele cailor.
    Ochii Laurei erau plini de lacrimi și sufletul ei atât de încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară jos din trăsura care o smulgea din lumea tinereții.
    Atunci însă simți cum îi cuprinde mijlocul un braș ocrotitor și atingerea aceasta i se păru blândă ca o alinare și ca o tovărășie în singurătatea ce o înconjura. Întoarse fata spre George în ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată toate îndoielile. Pe buzele ei înflori un zâmbet în vreme ce lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujorați.
    - Te iubesc! murmură bărbatul, strângându-i mai puternic mijlocul.
    Cuvântul răscoli adânc sufletul Laurei. Se lipi de umărul lui George, dându-și seama acuma că vorba lui e în stare să-i vrăjească o lume nouă, tot atât de dragă și poate mai bună decât aceea care a rămas în urmă. Și buzele ei răspunseră încrezătoare:
    - Te iubesc!

                                                                                   8.

                                       Din clipa când Vasile Baciu, în fața pețitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beție de fericire și de încredere. Era atât de plin de sine însuși încât se gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petec de pădure, și habar nu mai avea nici de Vasile și mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ținut de zestre.
    Doar când îi pomenea numele cineva, își aducea aminte că și ea mai este pe lume, și se încrunta ușor.
    În schimb, Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau rușinea și bătăile și suferințele. Ea nu știa nici de planuri, nici de vicleșuguri.... Sufletul ei dornic de iubire aștepta împlinirea visului ca o mânturie și gura ei șoptea numele lui cu aceeași nerăbdare plăcută ca și în nopțile bune de odinioară.
    Nunta ținu trei zile, după obicei.
    Sâmbătă porni tot alaiul, îm căruțe, la notar, în Jidovița. În frunte călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă nu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și câteva fețe mai spălate, îbn mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau.
    De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nicio vorbă de câteva luni. I se părea o străină și nu-i venea să creadă cî în pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui.
    O privea și se mira c-a puut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era azi, părea și mai urâtă. În aceeași vreme, genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana și-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș.
    Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă.
    Ion își aduse aminte cum a strâns-o în brațe astă-toamnă și mai înainte, cât i-a fost de dragă și cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era rușine că acuma se însoară cu alta și de rușine îl bufnea un râs prostesc și nu-și putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăruitoare pe fată o zăpăcea și o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită și aproape înfricoșată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată din sat, deoarece își zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi ademenit altele.
    După ce îi însemnă în registru și le citi pe ungurește cele cuvenite, notarul aruncă ochii spre pântecele miresei, zâmbi și zise neoficial:
    - Văd că v-ați grăbit..... Nu face nimic, să fie cu noroc!
    Ion râse cu poftă, ca și ceilalți bărbați, dar îndată își luă seama și, părându-i-se că notarul a vrut să-și bată joc de urâțenia Anei, se uită repede la Florica ce stătea cu ochii în pământ, stăpânindu-se anevoie să nu izbucnească într-un râs zburdalnic. Coborând din cancelarie și pe când în curte trozneau pistoalele, Ion se gândi deodată:
    - Adică ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, ca să scap de urâțenia asta?
    Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile și adăugă în sine, cu dispreț:
    - Și să rămân tot calic.... pentru o muiere!.... Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?
    Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru biserica cea nouă, făcu o slujbă frumoasă ca la domni, deși faptul că cununau soții Herdelea îi cam ciuntise încrederea.
    Lui Ion i se păru că și popa s-a uitat batjocoritor la Ana, ceea ce îi răscoli în inimă dragostea pentru Florica.
...................................................................