Ion, Liviu Rebreanu

.............................................................
                                                 13.

                        Cel dintâi s-a înființat Ion, cântând o colindă frumoasă sub fereastra luminată și pe urmă mai cântând una în casă, după ce fu cinstit cu băutură și câțiva gologani, cum e datina.  Pe când era feciorul Glanetașului înăuntru, un cârd de fete începură afară „Leru-i Doamne”. Herdelea le pofti în casă, dar fetele fugiră rușinate, mai ales aflând că-i și Ion acolo. Toată seara, colindătorii se ținură lanț spre înduioșarea dăscăliței care, în asemenea împrejurări sfinte, își aducea totdeauna aminte de tinerețea ei și lăcrima.
    Mai târziu sosiră și soții Lang care, în urma invitației lui Titu, veniră să vadă cum se serbează ajunul Crăciunului românesc. În realitate Titu, acuma muncit numai de dorul femeii iubite, îi poftise pe amândoi ca să se poată întâlni cu ea, iar Lang primise cu bucurie, și îndată, presimțind că e rost de băutură multă și gratuită. Sosirea acestor musafiri tulbură mulțumirea doamnei Herdelea, bosumflată că Titu i-a adus în casă niște jidani, să-i pângărească sărbătorile, oricât se silise tânărul să-i explice că soții Lang, deși el e evreu, nu sunt jidani, deoarece nu țin legea jidovească, ba chiar nicio lege.
    Profitând de supărarea mamei sale, Titu propuse oaspeților să-i plimbe puțin ca să audă cum răsună de colinzi tot satul.
    Lang,  dedulcindu-se la rachiu, firește, se codi, spre bucuria vajnicului îndrăgostit, care astfel putu pleca singur cu Roza. Au hoinărit vreun ceas prin locurile cele mai întunecoase, fără să simtă frigul sau să se împiedice de zăpada răbdătoare.
    După miezul nopții i-a venit inima la loc și dăscăliței în clipa când s-au pomenit cu corul studenților din Armadia, sosit înadins să cânte trei colinzi „părinților celor mai drăgălașe domnișoare dimprejur”, cum a spus îndrăzneț, într-o cuvântare patetică și cu paharul plin în mână, un elev care diviniza în taină pe Ghighi.
    Veselia luă proporții atât de mari încât, mai târziu, uitând neînțelegerile ce-i despărțeau de Belciug, se cărăbăniră cu toții să-i facă o surpriză cu o colindă bătrânească pe care doamna Herdelea o știa din copilărie și pe care pe-aici nimeni n-o cunoștea. Preotul, care juca durac cu câțiva țărani fruntași, încântat de colindătorii neașteptați și distinși, îi primi cu o bucurie rară, puse la bătaie o damingeană de vin, nu-i mai lăsă să plece până dimineața, iar în cele din urmă, își îngădui chiar câteva glume lumești cu Roza Lang, spre indignarea lui Titu, îngălbenit de gelozie.
    Dar sărbătorile trecură ca părerea și logodna Laurei bătu la ușă. Vremea fiind scurtă, toți se așternură pe muncă, să se prezinte cumsecade în fața mirelui și a cuscrilor. Logodnica trebuia să-și isprăvească o rochie nouă, foarte simplă și frumoasă, în care să o cunoască viitorii ei socri. Ghighi nu voia nici ea să apară ca o slujnică și-și transformă o rochiță, făcând-o aproape nouă. Însăți doamna Herdelea consimți ca fetele să-i lucreze o rochie modernă, deși ea era vrăjmașa luxului și se încăpățâna să se îmbrace în haine de acum zece ani și păstrate bine fiindcă le purta cu multă simțire. Herdelea alerga mereu prin Armadia, după cumpărăturile trebuincioase, mai fericit poate decât toți, povestind oricui îl asculta ce noroc are fata lui, lăudând până-n cer pe Pintea, pe Laura, pe toată lumea.
    Numai Titu nu se interesa de nimic, umblând veșnic pe urmele Rozei Lang, încât prin Jidovița și prin Armadia începea să se șoptească ici-colo că nu poate fi lucru curat între feciorul dascălului din Pripas și nevasta noului învățător din Jidovița.
    Serile reîncepură discuțiile în casa Herdelea, uneori mai potolite, alteori mai aprinse. Pricina era tot Pintea, dar acum sub forma zestrei. Adevărat că George nu cerea niciun ban și nici altfel de zestre. Herdelea se fălea chiar că „omul vrea pe Laura și numai pe Laura”. Totuși, fetele adăugau că fără zestre nu înseamnă fără trusou și că în trusou intră și cele cuvenite pentru începutul tinerei gospodării, deoarece n-ar fi demn să-i pretindă omului până și scaunul pe care să se așeze în casa lui. Ba chiar buna-cuviință spune că tatăl miresei e dator să plătească neînsemnata taxă de hirotonisire a ginerelui. Bătrânii însă repetau mereu că orice lux e primejdios la temelia unei căsnicii noi, că și așa sunt destule cheltuieli cu logodna și cu nunta, și mai ales să nu uite că rămâne în casă o fată de măritat.
    Argumentele fetelor, fiind stropite cu lacrimi, avură darul să convingă pe Herdelea care, amanetându-și leafa și dobândind girul notarului Stoessel, împrumută o mie cinci sute de zloți de la Banca Someșeană spre a putea ține piept dorințelor Laurei.
    Logodna se făcu fără mare ceremonie și fără invitați. Numai Elvira Filipoiu și domnișoarele Spătaru, cele mai bune prietene ale Laurei, fuseseră poftite în mod excepțional. Încolo niciun străin, deși Titu stăruise din răsputeri să cheme și pe soții Lang.
    George, împreună cu părinții, au sosit după-amiază. Bătrânul Pintea avea o înfățișare impunătoare. Înalt și spătos, se ținea drept ca bradul, cu toate că se apropia de șaptezeci, și fața-i era rumenă, părând chiar aprinsă alături de albeața mustăților ce se îmbinau cu o barbă stufoasă de apostol. În ochii albaștri cuminți, blândețea se împerechea cu sclipiri de voință și hotărâre. Părul mare, nins și zbârlit, părea o coroană de zăpadă potrivită pe fruntea lată și puțin brăzdată. Era preot din vremea veche, păstor harnic, dar și gata să pedepsească oile neascultătoare. Alături de dânsul, preoteasa făcea impresia unui copil oropsit. Mică, ajungând deabia până la inima bătrânului, cu pielea obrajilor scorojită de mii de zbârcituri, cu ochii căprui veșnic speriați, cu părul lins, de o culoare nehotărâtă, femeia se văita intruna, avea o sumedenie de junghiuri și vorbea cu glas tremurat și înfricoșat, privind des spre stăpânul ei, ca și când mereu ar fi vrut să-i implore îngăduința de-a deschise gura.
    În duminica logodnei, pe la prânz, se nimeri să pice, nechemată, și mama lui Herdelea, o țărancă îndoită de spate, cu fața roșcovanp și zâmbitoare, cu niște ochii vii și cam vicleni. Neîndurându-se să plătească zece creițari unei căruțe de ocazie, a călătorit pe jos din Zarga până aici, cu desagii în spinare, încărcați cu ce găsise mai bun prin casă pentru nepoții ei. Când află că Laura se mărită, o sărută de nenumprate ori și plânse cu mare poftă, compătimind pe sărmana nepoată care începe atât de curând necazurile vieții. Își aduse aminte de  „moșul” ei, care s-a prăpădit acum trei ani, căzând din vârful unei clăi de fân pe o grapă de fier și rupându-și șira spinării, și care, Dumnezeu să-l ierte, în fiecare zi o snopea în bătăi, încât de multe ori îi venise să-și ia lumea-n cap de groaza lui. Numai de n-ar da și Laura peste un asemnea bărbat, c-ar fi vai ș-amar de sufletul ei.
    Laura râse de temerile bunicei, dar doamna Herdelea se necăji de atâta prostie. De altfel, ea nu se prea împăca cu soacra fiindcă aceasta, ori de câte ori se întâmpla vreo ceartă, ținea partea învățătorului, ba-l mai și îndemna să bea, „că doar o viață are omul”.
    Din toată familia, bunica mai bine se înțelegea cu Ghighi căreia îi povesti iarăși cum s-a făcut domn Zaharia, fugind de acasă numai cu o traistă de prune uscate și înscriindu-se singur la școala cea mare din Armadia.
    După ce sosiră musafirii, bătrâna trecu la bucătărie; se simțea mai în largul ei acolo împreună cu vizitiul lui Pintea și cu Zenobia, care venise să dea o mână de ajutor dăscăliței.
    Belciug se oferise să schimbe el inelele logodiților și să citească rugăciunea potrivită. Doamna Herdelea, în clipa solemnă, avu un zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau șiroaie. Învățătorul era atât de mișcat că trebui să dea peste cap un pahar de vin ca nu cumva să-l podidească plânsul. În toată casa numai Titu stătea ursuz cu gândurile la Rozica.
    George Pintea sorbea din ochi pe Laura. Când s-au sărutat, după schimbarea verighetelor, s-au roșit amândoi așa de tare că toată lumea a râs de dânșii.
    Logodna se încheie cu o masă împărătească. Pope Belciug ținu o cuvântare mișcătoare pentru fericirea tinerilor, urându-le copii mulți și viață lungă. George îi răspunse printr-o declarație de iubire pe care preotul se grăbi a o transmite Laurei.
    Astfel solemnitatea făcu loc jovialității cuvenite.
    În atmosfera caldă, George, cu ochii înflăcărați, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-și desfășoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, muna mai grea.
    Povesti cum in Vireag, comuna din Sătmar, unde este numit el să păstorească, românii nici nu știu românește, încât sunt siliți să spună pe ungurește că sunt români.
    Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite, să răspânească graiul românesc, să întărească mândria națională a celor șovăitori. Se poate o chemare mai frumoasă pentru un cărturar conștiincios? Totuși, sarcina e atât de apăsătoare că n-ar fi îndrăznit să și-o ia fără o tovarășă de viață ca Laura, ea însăți o româncă entuziastă. Împreună vor munci mai cu drag și cu mai multă încredere în izbândă.
    Vorbind, însuflețirea îi îmujora fața, părea că se înalță. Însăți Laura, căreia îi rămăsese în fundul inimii teama că viitorul ei soț e prea scund, îl vedea acuma mult mai mare ca ea, asemenea unui cuceritor de suflete.
    La început, bătrânul Pintea fusese mai rezervat și se adâncise într-o dispută teologică cu Bleciug, ca să aibă răgaz să studieze în acest timp pe viitoarea soție a fiului său, precum și restul familiei Herdelea. Privirea lui se întâlnea din când în când cu a lui George, care parcă-i zicea mereu:
    „Ei, așa-i că-s oameni foarte de treabă!”
    Încetul cu încetul, apoi se încălzi și el, iar mai târziu, venind vorba de copiii lui, își dădu drumul de-a binelea. Vorba o aduse preoteasa Porfira, care se împrieteni repede cu doamna Herdelea și i se jelui că a îmbătrânit și s-a trecut atât de mult pentru că a făcut treisprezece copii; dăscălița o compătimi îndelung și se făli, la rândul ei, că și ea născut nouă, dar bunul Dumnezeu nu s-a milostivit să-i lase în viață pe decât pe cei trei care se văd.
    - Mie-mi pare rău că-mi lipsește unul singur ca să avem duzina completă! interveni aici bătrânul Pintea râzând jovial, cu ochii închiși. Noi, ce-i drept, ne-am silit cât am putut, am tras și peste douăsprezece, dar tot degeaba - urmă dânsul vesel, uitându-se mândru și pe rând la toată lumea, parcă ar fi așteptat să se bucure toți de mulțumirea lui; întâlnind însă privirea lui Belciug, care zâmbea iertător, își aminti că un preot nu se cuvine să se piardă în glume ușurele, deveni deodată serios și adăugă, mângâindu-și barba: Unsprezece trăiesc, doi am îngropat.... Domnul a dat, Domnul a luat, fie-i numele binecuvântat!
    Adaosul răci puțin atmosfera, încât Herdelea, spre a o reînsufleți, se apropie cu scaunul de Pintea și-i zise încântat:
    - Ai fost voinic de tot, cuscrule! Hehehe!
    Cuvântul „cuscrule” căzu neplăcut pentru bătrânul Pintea, dar, deoarece i se deșteptase pofta de taifas, continuă fără a se uita la Herdelea:
    - Unsprezece ne trăiesc din mila lui Dumnezeu.... Și toți mari, toți zdraveni, toți bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.... Iată, ăsta e al nouălea - și  arătă spre George care vorbea în șoaptă cu Laura, fiindcă lăudăroșeniilor moșneagului îi erau cunoscute și puțin plăcute. Am ajuns de nici nu mai putem ține socoteala nepoților.... Adică, stai oleacă.... Alexandru trei, Porfira trei, fac șase, Ștefan patru, Ludovica doi, iaca doisprezece.... întâia duzină-i gata!
    Apoi cu gesturi ca și când ar predica de pe amvon și cu o înfățișare ce nu îngăduia întreruperi, își înșiră toate odraslele, găsind pentru fiecare câte o laudă bine simțită.
    Alexandru, cel mai mare, e profesor în România, la liceul din Giurgiu; s-a însurat acolo cu fata unui arendaș bogat, cu nume grecesc, dar altfel om cumsecade. Stă foarte bine Alexandru, a luat zestre o moșie de câteva sute de pogoane și crede că în curând o să ajungă directorul liceului, ceea ce ar și merita, fiind un adevărat savant.
    Al doilea fecior, Ștefan, s-a înstrăinat puțin; ține o nemțioaică din Posen pe care a cunoscut-o la Berlin pe când studia științele tehnice. Altfel ea e femeie de neam, profesoară la un liceu de fete, iar el e inginer la uzinele Skoda. Au patru copilași, frumoși și cuminți cum nu s-a mai pomenit! Păcat numai că nemțoiaca nu știe boabă românește și, din nenorocire, nici copiii. În fiecare vară vin cu toții de petrec câte o săptămână în Lechința, pe când Alexandru n-a mai fost acasă de vreo zece ani.
    Pe urmă, după vârstă, între băieți, vine Liviu, care-i numai de treizeci și doi de ani și e căpitan de stat-major, acuma la comandamentul corpului de armată din Graz, dar are speranțe multe să se mute în curând la Sibiu, mai aproape de casă. Strălucit băiat și cu viitor de aur. A terminat întâiul școala de război, iar toamna aceasta și-a trecut cu distincție examenul de ofițer superior în statul major. O singură meteahnă are: i-e groază de însurătoare. Nu știu cui să semene, căci în neamul Pintea, toți sunt drăgăstoși. Poate că preoteasa, care în viața ei n-ar ridicat ochii asupra altui bărbat, măcar că a fost în tinerețe ca o floare.
    Firește că în familie se află un medic. Este Virgil, stabilit la Sibiu, având o clientelă strașnică, de-l invidiază până și străinii. Fiind un român înfocat și făcând orice sacrificii pentru cauza națională, e foarte bine văzut în cercurile politice românești conducătoare și n-ar fi de mirare să ajungă ca mâine deputat în Camera din Budapesta.
    Cel mai potolit dintre toți este Ionel, contabil la o bancă mare din Cernăuți, strângător, harnic, priceput în socoteli, menit să devină milionar sau cel puțin director de bancă.
    Acuma vine la rând George, băiat bun și el, mai ales că s-a dedicat carierei părintești. Când va închide ochii bătrânul, George va continua să păstorească turma credincioșilor din Lechința.
    Mai rămân doi feciori, Marcu și Vasile. Cel dintâi e zvăpăiat de tot cu naționalismul; el a fost, anul trecut, conducătorul grevei studenților români din Budapesta, pentru că un profesor a încercat să-i oprească a vorbi românește. Vasile acuma își termină liceul la Blaj.
    Dar fetele! Cea dintâi, botezată Porfira, după numele preotesei, e măritată tocmai în Basarabia, lângă Chișinău. A întâlnit-o un boiernaș basarabean la Giurgiu, pe când ea era la Alexandru, și într-o bună zi primim vestea că „dragi părinți, mi-am găsit fericirea, m-am logodit cu....” atâta-i norocul de călător!
    Pe cea de-a doua, pe Ludovica, a luat-o avocatul Victor Grozea din Cluj și are doi copii, un băiat și o fetiță.
    Și în sfârșit, Eugenia, mezina o frumusețe rară, e nevasta deputalului Gogu Ionescu, din România. Se zice c-a înnebunit saloanele Bucureștilor, toată lumea o răsfață. Adevărat că e și tânără de tot, mai mică decât George, deși acum se împlinesc trei ani de la cununia ei.
    Pomelnicul copiilor iubiți stoarse lacrimi preotesei, fiindcă sunt atât de împrăștiați în lumea mare și n-a avut noroc să-i mai vadă măcar o dată împreună, deși poate mâine-poimâine va închide ochii pentru totdeauna, prăpădită și arsă cum este de povara anilor. Pintea îi curmă jelania cu un gest falnic:
    - Lasă, babă, fii liniștită și ai răbdare! Mai avem oleacă și apooi putem sărbători nunta noastră de aur, dac-o vrea Dumnezeu... Atunci o să-i strângem pe toți, cu cățel și purcel, din toate colțurile.... Ca să se împlinească voia dumitale!
    Gura bătrânului acuma torăia întruna, încât Herdelea de-abia a putut schimba cu dânsul între patru ochi vorbele serioase cuvenite, declarându-i că laura n-are zestre, dar în schimb are inimă și.... Pintea îl întrerupse nemulțumit:
    - Eu am un principiu: nu mă amestec în căsătoriile copiilor. Fiecare să doarmă cum își așterne. Treaba lor e să fie cu ochii în patru.
    Nici învățătorul nu fu prea mulțumit de răspunsul cruscului, dar îl înghiți surâzând ca și când ar fi auzit o glumă bună.
    Se învoiră ca ziua cununiei s-o stabilească Pintea, prin scrisoare, după ce se vor fi înștiințat toate neamurile. Deocamdată rămase hotărât doar atâta că nunta vor face-o în Armadia, pentru a-i putea da solemnitatea cuvenită.
    Familia Pintea plecă noaptea târziu spre Lechința cu trăsura. Cum ieșiră din sat, bătrânul începu să dăscălească pe George că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-și ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca și în fapte, că în sfârșit, să ia bine seama până ce nu-i prea târziu.
    George se scandaliză că un tată poate vorbi astfel despre niște oameni așa simpatici care ca mâine îi vor fi rude. Căci nu va renunța la Laura pentru toate comorile lumii. Înțelege că bătrânul ar fi fost bucuros să-l însoare cu vreo strâmbă bogată și că-l doare o noră fără zestre. Dar orice încercări de a-l opri, mai ales după ce s-au și logodit, sunt absolut zadarnice. Și decât să-i terfelească mireasa, mai bine să-i vorbească de altceva. Bătrânul, cutropit de oboseală și de somn, a capitulat repede, urmând pilda preotesei care, legănându-se în hurducăturile trăsurii, dormita ușor, cu gura căscată și cu ochii înlăcrimați.
    În casa Herdelea însă lumina nu se stinse până spre dimineață. O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acuma își dădeau seama de norocul Laurei. Învățătorul înșiră triumfător și de mai multe ori toate neamurile lui George, întrebând mereu pe Laura dacă n-a avut el dreptate când a stăruit să-și alunge gărgăunii din cap și să fie cuminte? Pe fata logodnicei se întipărise, ca o mască, un surâs de fericire. Făgădui surorei sale că o va lua cu dânsa să o mai scoată prin lume, căci nu se știe de unde sare norocul omului și mai ales al unei fete. Iată, ea, dacă nu se ducea atunci la Sângeorz, n-ar intra azi într-o familie atât de mare și de distinsă. D-na Herdelea tăcea, zdrobită de emoție, cu ochii umezi, strângând buzele pungă ca să n-o podidească plânsul, iar Ghighi, una-două, se repezea la Laura și o acoperea cu sărutări.
    Titu nu lua parte la bucuria generală. El tocmai acuma frământa în minte o poezie în care voia să cânte iubirea herculeană.
    - Norocul Laurei poate să fie și norocul tău, Titule! îi zise Herdelea, căutând să-l dezmorțească.
    - Aș! Norocul meu sunt eu însumi! răspunse tânărul cu emfază.
    - Bine, bine, nu zic ba - urmă învățătorul. Mă gândesc însă că acuma, cu atâtea rude mari în lume, ți-ar fi mai ușor și ție să treci în România, cum a trecut Coșbuc, să te apuci mai serios de ispravă.
    - Las că mai este vreme - mormăi scurt Titu, dornic să schimbe vorba.
    Herdelea însă se supără și-i impută că-și pierde timpul cu fleacuri în loc să-și croiască un rost în viață, că trebuie să muncească dacă vrea să răzbească.
    Văzând că discuția se îngroașă, Titu se dezbrăcă și se culcă foarte amărât că nici chiar tatăl său nu-i respectă năzuințele, hotărât ca a doua zi să se întâlnească negreșit cu Rozica, singura ființă din lume care-l înțelege aievea.
    Numai mama lui Herdelea era îngrijorată și plângea că Laura, sărăcuța de ea, e pe cale să se înstrăineze, în loc să se fi măritat mai pe aproape, cu vreun flăcău bogat, poate chiar din Pripas.

                                                                         3.

                                   Spre sfârșitul Câșlegilor se răspândi zvonul în sat că Ana lui Vasile Baciu ar fi însărcinată. Nimeni nu știa de unde a pornit vorba și mulți nu credeau. Vestea însă umbla din casă în casă, în șoaptă, ca un tâlhar. Femeile o înfloreau, o dicheseau cu voluptate. Când trecea Ana pe uliță, nenumărate perechi de ochi o pândeau de după toate gardurile și din toate ferestrele, în taină, măsurându-i mijlocul, pipăindu-i burta, cercetându-i mersul. Și cele mai șirete spuneau celor mai proaste:
    - Ne vezi, leliță, cum umblă să-și ascundă păcatul, cum se strânge în bete ca într-un chimir?
    Și cele mai păcătoase o bârfeau mai stăruitor, ca omul care nu poate avea odhină din pricina paiului în ochiul aproapelui.
    Ana, de altfel, din noaptea aceea, trăia cu frica în sân. Se mira că George tace, când ea era sigură că el știe tot. În fiece minut se aștepta să i se dea în vileag păcatul și așteptarea aceasta era mai chinuitoare ca însăși conștiința greșelii. De atunci încoace George n-a mai călcat pragul casei lui Vasile Baciu, deși față de Ana se purta parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vasile Baciu nu pricepea de ce nu mai vine George și, într-o seară, s-a sfătuit și s-a chibzuit cu fata cum să afle pricina schimbării lui? Atunci, din încurcătura ei, din gălbenirea obrajilor ei, din bâlbâielile ei speriate, țăranul și-a adus aminte ca prin vis..... și fața i s-a luminat. Bănui pricina. Apoi când, în câteva nopți, simți că Ana iese afară pe furiș și rămâne în frig câte-un ceas două, se liniști pe deplin. Înțelegea tot și era mulțumit. Pățania fetei aducea apa tocmai la moara lui. Îi părea chiar bine că a păcătuit, că așa George va trebui să o ia mai repede, iar el va scăpa de o grije. Își zicea că flăcăul acum vine într-ascuns, dar curând va trebui să vie în pețit. De aceea, întâlnindu-l, îi arăta mai multă prietenie ca în trecut, îi făcea cu ochiul spre a-i arăta că știe și că nu-i supărat, și-l cinstea ca pe un ginere gata, ceea ce pe George îl zăpăcea.
    Fata însă aștepta nopțile cu nerăbdare din ce în ce mai mare. Zilele scurte de iarnă i se păreau nesfârșite și, îndată ce se însera, își pierdea cumpătul, se roșea la fiece vorbă a tatăl ei, își făcea mereu de lucru pe-afară ca s-asculte, de n-a sosit cumva Ion, cu frica în inimă că poate n-o să mai vie, și nu știa cum să aștearnă patul mai repede, să se culce bătrânul și să stingă lampa. Și flăcăul se înființa mesmintit, veșnic spre miezul nopții, scârțâind puțin portița ca să-i dea de știre.
    În casă însă n-a mai intrat niciodată. Ana a pregătit, chiar de-a doua zi, un culcuș moale într-un stog de paie din grădiniță. Peste o săptămână s-au mutat în podul grajdului, unde erau mai adăpostiți de orice primejdie.
    Pe la Crăciun, Ana a știut sigur că a rămas grea și, într-o îmbrățișare pătimașă, prin vorbe de iubire, șopti lui Ion că de acuma viața ei atârnă de voința lui. Flăcăul nu zise nimic, dar de atunci nu mai veni în fiecare noapte.
    Zvârcolindu-se fără somn pe cuptor, fata îl aștepta totuși mereu, își ascuțea urechile să audă scârțâitul portiței, îi țiuiau creierii de încordare și nu putea închide ochii până dimineața. A doua zi căuta și-i găsea ea singură scuze, iar apoi când, după mai multe nopți chinuite, Ion catadicsea să se arate, ea nici nu îndrăznea să-l mustre de teamă că nu va mai veni deloc. Se simțea ca o jucărie în mâinile lui și totuși nu-i trecea prin gând să-l învinuiască. De altfel, își zicea, în iubire nici nu poate fi vorba de vină. Ei doi erau sortiți unul altuia. Ce s-a întâmplat era scris să se întâmple. Cu toate acestea îi era rușine de lume încât de-abia cuteza să iasă din ogradă. Lumina zilei îi ardea obrajii. Când avea trebuință să meargă pe uliță, umbla cu ochii în pământ, să nu fie nevoită să întâlnească privire oamenilor. Își închipuia că rușinea ei trebuie să rânjească de pe toate coperișurile caselor. Atunci se întreba, spăimântată, cum are să se sfârșească nenorocirea aceasta? De ce nu mai încearcă Ion s-o ceară de nevastă, s-o scape din ghearele grijilor? Poate că mărturisind tot, tatăl ei s-ar înmuia, dacă cumva n-ar omorî-o.
    Sau Ion lasă înadins să treacă vremea, s-o arate satul cu degetul? Bănuiala că Ion ar fi în stare să-și bată joc de sufletul ei o îngrozea mai mult decât mânia bătrânului.
    Flăcăul lipsi o săptămână încheiată, iar pe urmă când veni, nu mai vru să se suie în podul cu fând. Aminti Anei că, într-o noapte, Vasile Baciu a ieșit de a dat vitelor nutreț și era cât pe-aci să-i descopere. Fata n-avu curajul să mai stăruie, dar îi spuse cu glasul tremurat de lacrimi să vie mai des, ca și înainte, șă să facă ceva, ce-o crede dânsul de bine, pentru că în curând nu-și va mai putea ascunde sarcina.
    Ion mormăi cine știe ce, și din noaptea aceea nu se mai arătă pe la Ana.
    Trecu o săptămână, două, cinci.
    Fata află că Ion s-a dus să taie la pădure în munții Bârgăului, împreună cu alți bărbați. Își dădu seama că e pierdută, că de-acum numai de la Dumnezeu mai poate nădăjdui scăpare. Se prăpădea plângând amarnic, ca și când ar fi avut nevoie de toate lacrimile din lume ca să-i înece durerea ei cea mare.
    Fața i se îngălbeni și se împestriță cu niște pete pământii. Păcatul nu se mai putea tăinui și răfuiala se apropia.
    Deoarece Câșlegile erau pe sfârșite, iar George nici habar să vină să ceară fata, Vasile Baciu a început să se posomorască. Adică ar fi vrut flăcăul să-și bată joc de Ana și s-o alse pe urmă de râsul satului? Dacă ar fi așa, atunci....
    Nu putea să se gândească ce-ar fi atunci, căci îl cuprindea mânia și e se întuneca mintea. De câteva ori se hotărî să meargă la Toma, să se înțeleagă împreună omenește. Dat totdeauna, când să iasă pe poartă, șimțea că-i crapă obrajii. Cum să se ducă el să-și îmbie fata, ca un cerșetor? Intra la Avrum, se îmbăta și ocăra pe George, vorbind singur în fundul sticlei de rachiu.
    În sfârșit, nu mai erau decât cinci-șase zile până să intre în Postul cel Mare. Ana începea să aibă amețeli și uneori chiar vărsături. Șorțul i se rotunjea văzând cu ochii.
    Vasile Baciu îi vedea suferințele și o compătimea. Îi fu frică să nu se prăpădească fata și, înainte de a chema pe doctorul Filipoiu din Armadia, care e scump și nici nu se uită la om până nu ia banul din mână, aduse pe baba Firoana, meșteră mare în descântece și moașă vestită în toate satele dimprejur. Firoana, zbârcită la față, dar sprintenă la suflet, schimbă numai două șoapte cu Ana, o pipăi ușor pe pântece și apoi spuse verde țăranului:
    - Mai mirare să nu fie băiat, măi Vasile!.... Numai să-i ajute Dumnezeu să-l poarte sănătoasă....
    Fata se ghemui pe vatră, ca un câine vinovat, cu ochii în pământ, așteptând s-o omoare. Vasile Baciu însă nu rosti nicio vorbă. Stătu toată seara  cu cotul pe colțul mesei, cu privirea înghețată, oftând des ca un bolnav de moarte.

                                                                4.

                                    Ghiță Pop, singurul copist român de la judecătoria din Armadia, unul dintre pretendenții dăscăliței de pe vremea când jucau împreună teatru în Monor, stând într-o zi la un pahar de bere cu Herdelea, cu care era prieten din copilărie, îi spuse că e zarvă mare la judecătorie din pricina anchetei orânduite de ministrul justiției, în urma plângerii lui Ion Pop-Glanetașu din Pripas. Judecătorul turbează și așteaptă dintr-o clipă într-alta sosirea unei comisiuni de la tribunalul din Bistrița, trimisă să cerceteze și să raporteze fără întârziere.  Toți se întreabă cine i-a făcut pozna asta judecătorului?
    - Să-ți închipui, dragă Zaharie, ce cap are șeful! sfârși, zâmbind, copistul. Nu că i-ar fi frică. Fiindcă, vorba ceea: corb la corb nu scoate ochii. Dar rușinea pe el să se pomenească cu un asemenea bobârnac. Cred că mai bucuros ar fi fost să-i fi tras cineva două palme în piața bisericii, decât să pățească una ca asta. S-a și jurat însă că nu se mulcomește până nu află cine a îndemnat pe țăran să facă jalba și cine i-a făcut-o, și până nu-i bagă în pușcărie pe toți!
    Herdelea simți o săgeată în inimă auzind vestea și mai ales amenințarea judecătorului. De frică se gândi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plângerii și să-l întrebe cum să se apere de s-ar întâmpla să-l descopere în cele din urmă? Dar își luă seama repede. Oricât de prieten i-ar fi Ghiță Pop, tot s-ar putea să scape o vorbă pe undeva, chiar fără voie, și să-l nenorocească. Apoi, curând, știindu-se la adăpost, o mândrie priincioasă îi umplu pieptul, care parcă-i zicea:
    „Uitea ce ai fost în stare să faci tu, Zaharia Herdelea! Vezi ce putere ai? Să mai poftească cineva să te infrunte!”
    Râse deci și el, își frecă mâinile și zise copistului, trăgând cu ochiul:
    - Lasă-l că bine-i face, fie vorba-ntre noi! Să-l mai zgâlțâie nițel și pe dumnealui, că prea se fudulește de parc-ar fi frate cu Sfântul Petru!
    Cum ajunse acasă, strigă pe Ion și-i povesti ce-a auzit, având grijă să-i reamintească foarte grav că, orice l-ar întreba comisiunea, el să spună sus și tare că jalba i-a scris-o un domn de la Bistrița pe care nici nu știe cum îl cheamă. După ce flăcăul se jură și se închină că va face întocmai, Herdelea declară cu multă demnitate că în sfârșit a sosit ceasul dreptății. Se credea în sufletul lui răzbunătorul nedreptăților.
    Laura și Ghighi împărtășeau mândria tatălui lor, mai cu seamă pentru că judecătorul n-avea buna cuviință nici să le salute, când le întâlnea, deși le cunoștea foarte bine. Dăscălița însă ar fi fost mai bucuroasă să vadă la închisoare și pe popa Belciug, pe care nu-l putea suferi, oricât căuta dânsul s-o lingușească; pe cine a scos ea de la inimă, scos rămâne în vecii vecilor.
    - Fii pe pace, nevastă, îi zise Herdelea, trufaș, că nu scapă nici sfinția sa cu mâna goală din comedia asta! Are să mănânce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă!
    Niciodată n-a sălășuit atâta mândrie în casa Herdelea ca în zilele acestea. Viitorul se întrezărea trandafiriu. Din toate părțile nădejdile bune surâdeau.
    Laura, de când se logodise, trecuse printr-o schimbare mare. Serioasă fusese ea întotdeauna, dar acuma parcă seriozitatea îi ședea mai bine. De unde până atunci nu se potrivise deloc în păreri cu mama ei, azi vorbeau ca două tovarășe și nu se sfia s-o întrebe mereu, ba cum se gătește cutare mâncare, ba cum se croiesc pantalonii bărbătești, ba cum se fac murăturile.
    Era hotărâtă să fie o gospodină desăvvârșită, să vadă Pintea că, deși ea n-a avut zestre, are în schimb atâtea alte calități prețioase încât se poate lua la întrecere cu orice domnișoară din Ardeal. Mai ales se gândea că va iubi foarte mult pe George, ca astfel să-l răsplătească pentru dezinteresarea lui care, pe lângă că-i face cinste, e o floare așa de rară în lumea aceasta materialistă. Dar îndată ce voia să-și închipuie cum îl va iubi, se izbea de nedumerire. Nu că i-ar mai fi păat de Aurel Ungureanu. Lașitatea lui o scârbea, îndeosebi de când auzise din gura viitorului ei socru pomelnicul neamurilor distinse care, era sigură, o vor primi cu brațele deschise. Totuși, se întreba în sufletul ei dacă tocmai schimbarea aceasta bruscă nu e dovadă de egoism interesat din partea ei?
    La urma urmelor Aurel i-a fost drag. Își amintea cu câtă tremurare de inimă îi dorea vizitele, cum i se întipărea în minte fiece vorbă a lui, cu ce plăcere dansau împreună la toate petrecerile....
    Amintirile o zăpăceau. Dacă asta n-a fost iubire, atunci ce-i iubirea?
    Adevărat că pe urmă el s-a purtat urât neavând nicio tresărire de indignare când a aflat că Pintea i-a cerut mâna, ceea ce însemnează că, pentru el, iubirea ei a fost o jucărie fără preț, o simplă trecere de vreme. Poate însă că și ea a fost vinovată, că n-a făcut cu el decât exerciții de cochetărie.
    Dar Pintea? Se roșește gândindu-se la sărutarea lui de logodnă, la strângerile de mână, la vorbele lui de dragoste șoptite cu o înflăcărare stângace. Toate nu stârnesc nimic în inima ei, afară de o sfială aproape dureroasă.
    Până acuma câteva săptămâni avusese convingerea că iubirea e ceva foarte poetic, eteric și romantic, ceva scăldat în serenade, oftări ascunse și visări la lună; crezuse că cel care va iubi-o aievea va răpi-o într-o noapte fără stele. Iar azi e în pragul cununiei și, în loc de fraze pompoase, mintea ei frământă numai bucătărie, gospodărie, proză și, printre acestea, dorința vagă de-a vedea pe George mare, frumos și bun.
    Lucrând la trusou, rămânea deseori cu mâinile în poală și cu ochii în gol, așteptând parcă un răspuns care nu putea veni. Pintea îi scria în fiecare zi și ea îi primea scrisorile cu o strângere de inimă din ce în ce mai mare. Îi era frică de clipa în care vor înceta închipuirile ce o îngrijorau.
    Acuma ar fi avut nevoie de un duhovnic sufletesc care să-i înțeleagă tulburarea și să i-o aline. Mama ei însă n-ar fi îngăduit în ruptul capului asemenea zbuciumări. Dacă ea, care se credea o martiră a căsniciei, nu și-a pus niciodată întrebări păcătoase, cum ar putea să-și pună Laura care a dat peste un om de seamă, nu cum a fost Zaharia Herdelea. Așa ceva ar fi o fărădelege nemaipomenită.
    Ghighi iarăși nu era în stare să-i pătrundă gândurile. Era prea copilăroasă pentru niște lucruri atât de serioase. Laura încercă să se sfătuiască cu ea, dar răspunsurile ei naive și zgomotoase nu-i risipeau șovăirile. Cu prietenele ei, oricât ar fi fost de intimă, tot nu îndrăznea să-și deschidă inima până în fund. Numai Titu ar fi liniștit-o, dar el parcă nici nu vrea să știe de fericirea ei. Niciodată, de când soarta ei e aproape să se hotărască, n-a căutat să-i ușureze îndoiala.
    El părea înstrăinat de năzuințele ei, ca și când ar trăi în altă lume.
    Într-adevăr, Titu, căzut în mrejele iubirii pătimase, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile și toate simțurile. Ea îi preocupa ziua-noaptea, tulburându-l, chinuindu-l și fericindu-l. Restul lumii, pentru dânsul, parcă nu mai exista.
    Nu trecea o zi fără să se ducă în Jidovița, să se facă luntre și punte barem s-o vadă, să culeagă un zâmbet cu înțeles sau o privire drăgăstoasă cu care să-și mângâie dorințele până se va ivi clipa neprețuită când s-o poată strânge iar în brațe.
    Nimic nu-l mai interesa afară de Roza, nici chiar lecturile lui, căci în fiecare frază, printre toate rândurile îi răsărea mereu ea și numai ea, ademenitoare și stârnindu-i noi pofte. Ceasuri întregi își tortura creierii să cizeleze câte-un vers sau măcar vreo imagine în care s-o nemurească pe ea.
.............................................................