15.Vaietele ei, cu cât mai sfâşietoare, cu atât pe Baciu îl întărâtau mai tare, şi-l făceau să răcnească mai avan, parcă astfel ar fi vrut să-i înăbuşe glasul. Deoarece însă strigătele fetei nu slăbeau, ci se îngroşau ca şi cum ar izvorî acum din pântece, ochii lui umflaţi de mânie zăriră din nou burta batjocoritoare şi îndată începu să o lovească cu piciorul, icnind mai mulţumit, parcă prin fiecare izbitură şi-ar fi răcorit sufletul.
Mâinile Anei, încrucişate, se sileau instinctiv să prindă loviturile crâncene care-i ameninţau rodul păcatului. Şi cizmele grele cădeau mereu, sfărâmându-i carnea zdrelită de ger, zdrobindu-i oasele.
Ca nişte păsări speriate alergau ţipetele fetei, se risipeau chemătoare prin sat, se răsfrângeau peste dealurile zgribulite de frig.
Baciu o lovea mereu, parcă tot mai nesăturat. Apoi, ca să-i înăbuşe vaietele, o trânti cu capul în zăpadă, care se roşi îndată de sângele ce-o podidi pe gură şi pe nas, pe când pieptul ei tot mai horcăia de gemete neputiincioase.
Răcnetele şi strigătele din ograda lui Vasile Baciu sculară degrabă în picioare tot satul. Femeile de prin vecini sosiră într-un suflet, dar se opriră spăimântate la poartă şi numai de-acolo îndrăzniră să-l roage:
- Las-o, bade Vasile, c-a omorât-o.... Tulai!..... Uite-o că nu mai suflă!.... Vai de mine şi de mine c-a ucis-o!..... Săriţi, oameni buni, c-o omoară!...... Tulai!
Drept cel dintâi bărbat sosi Avrum care, cu curajul dobândit din numeroasele bătălii ce s-au desfăşurat în cârciuma lui, intră de-a dreptul în ogradă şi se repezi la Vasile:
- Destul, omule!.... N-auzi?.... Ho,ho! Destul!
Baciu însă nu mai auzea nimic, iar când Avrum i se agăţă de braţul cu care lovea, îl scutură ca o pană, izbind mai îndărăt pe fata ce acuma zăcea nemişcată, cu faţa la pământ, cu mâinile mereu împreunate pe pântece, gemând foarte rar şi prelung.
Femei şi copii care au văzut sau au auzit măcar ceva, răspândeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă:
- Vasile Baciu bate de-un ceas pe Ana şi cică vrea s-o omoare!
Câţiva bărbaţi de prin apropiere, însemnaţi de nevestele lor, veniră şi încercară să-l ostoiască, fără însă a se repezi ca Avrum, fiindcă omul, orice ar face în ocolul lui, e stăpân şi străinul n-are ce să se amestece.
Vasile Baciu, plictisit de mulţimea de gură-cască şi spre a scăpa de chilăielile din ce în ce mai stăruitoare, târî fata în casă, aproape leşinată, încuie uşa şi urmă bătaia mai cu sete. Strigătele ei se auziră iarăşi, dar mai înăbuşite:
- Nu mă omorî!..... Iartă-mă!..... Tătucă!....
Prin ogradă şi în uliţă lumea adunată îşi făcea cruce, clătina din cap, pe când o babă îşi frângea mâinile spunând tuturor:
- A nebunit Vasile, oameni buni, şi n-are s-o lase până n-o omoară!....
Florica, fata văduvei lui Maxim Oprea, care se nimerise a fi cea dintâi când a pornit bătaia, văzând acuma că nimeni nu e în stare să scape pe Ana din ghearele tatălui său, dădu fuga până la domnul învăţător şi-l rugă se vie degrabă să potolească dumnealui pe Vasile Baciu, că de ceilalţi oameni nu mai vrea să asculte, atâta-i de păgân.
Herdelea sări îndată, îşi puse pălăria şi alergă la faţa locului socotind că, oricât de nebun ar fi Baciu, tot trebuie să se ruşineze şi să înceteze când îi va porunci dânsul. Fata însă trebui să rămână să povestească din fir în păr ce şi cum s-a întâmplat. Doamnişoarele şi doamna Herdelea se cruciră de sălbăticia beţivanului de Vasile şi-l blestemară, şi-l ocărâră cum se cuvine. Apoi Ghighi ieşi în cerdac, urmată în curând de Laura şi de dăscăliţă, să audă ţipetele Anei. Degeaba, căci de-aici nu se putea auzi nimic. Pe uliţă însă era mai multă mişcare. Oamenii se strângeau pâlcuri-pâlcuri şi vorbeau arătând des spre locul poznei, miraţi sau îngrijoraţi.
La Glanetaşul în ogradă, Ion, descoperit, stătea ca un par, cu urechile ciulite spre sat, cu faţa-i osoasă aprinsă de o mulţumire stranie; Zenobia, în poartă, căuta parcă pe cineva să schimbe o vorbă şi să afle amănunte.
- Ai auzit, Ioane, ce-a făcut Vasile Baciu? strigă Ghighi din cerdac, cu glas tremurat de milă.
- Auzit, vezi bine, răspunse flăcăul strâgând nepăsător din umeri.
- Îngrozitor! murmură Laura înfiorată.
- Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade! adăugă Ion, cu un zâmbet răutăcios care-i înnegri toată faţa.
- Nu ţi-e ruşine obrazului să vorbeşti aşa, afurisitule şi spânzuratule! izbucni doamna Herdelea revoltată. Voi nenorociţi fetele şi le faceţi de râs, şi pe urmă vă mai bateţi joc de suferinţele lor.... Ticălosule!....
Ion strânse iar din umeri, în semn că ocările dăscăliţei îi intră pe-o ureche şi-i ies pe cealaltă. Dar apoi, auzind glasul învăţătorului care se întorcea acasă vorbind tare cu Macedon Cercetaşu, întră repede în tindă.
- Da ce-i, domnule învăţător, ce minune s-a întâmplat? întrebă Zenobia, nemaiputându-şi stăpâni curiozitatea.
- Întreabă-ţi mai bine odrasla, că el ştie mai multe ca toţi! zise Herdelea supărat. Până am ajuns eu, se isprăvise bătaia, povesti dânsul familei nerăbdătoare, urcând în pridvor. A lăsat-o mai mult moartă decât vie, biata fată.... Am văzut-o. Ţi se frânge inima. E plină de sânge şi zdrobită ca o grămadă de carne. Vai de sufletul ei, nenorocita!..... Acuma Vasile s-a mai astâmpărat. L-am dojenit, dar în zadar. Zice că Ana e grea în vreo cinci luni cu Ion al Glanetaşului şi că de-aceea a bătut-o......
6.
A doua zi Vasile Baciu se aşeză de dimineaţă în cârciumă şi bău până târziu după prânz, singur, încruntat, tăcut, izbind doar în răstimpuri cu pumnul în masă atât de straşnic că Avrum tresărea după tejghea şi repede se uita dacă n-a spart cumva vreo sticlă sau vreun pahar, pe urmă plăti cinstit până la un ban, trecu acasă şi se năpusti iar asupra Anei, plină de vâtătăi şi o bătu până ce o scoaseră vecinii din mâinile lui.
A treia zi însă parcă se mai potoli. Spre amiază luă de mână pe Ana şi-i vorbi foarte liniştit, dar cu aceeaşi lucire rece şi ciudată în ochi, cu care o îngrozise alaltăieri:
- Ascultă-mă, draga tatii, şi ia bine seama ce-ţi spun, că-s om bătrân şi mâncat de toate necazurile din lume. O dată nu m-aio ascultat şi tare rău ai păţit-o.... Amu ce să mai faci? Ai greşit, vezi bine, că cine nu greşeşte. Aşa-i omul. Dar greşeala îndreptare aşteaptă, altminteri ne-ar mânca toţi câinii.... Amu m-am gândit şi eu, şi m-am răzgândit, că-s mai hârşâit cu viaţa.... Cu pântecele la gură vezi tu bine că nimeni n-are să te ia....
Vasile Baciu se opri, scrâşni din dinţi. Dar nu îngădui să-l cotropească mânia, ci, înghiţind scuipatul, întinse gâtul şi urmă mai rar, îndulcindu-i iar graiul:
- Tu ai greşit, draga tatii, tu singură trebuie să-ţi îndrepţi greşeala.... Aşa!.... Ori poate nu zic bine?.... Ba zic, zic.... Ei, ş-apoi am socotit că să te duci la Glanetaşu tău, că tu ţi l-ai ales, dacă nu m-ai ascultat, şi să te înţelegi cu feciorul..... Aşa! Să vă învoiţi cum o fi mai bine, că eu n-am ce să mă amestec.... Aşa, draga tatii.....
- Apoi, să mă duc tătucă, bâlbâi Ana cu glas plâns, cu ochii încremeniţi de spaimă.
- Apoi să te duci, draga tatii, zise Baciu mohorându-se iar.
Şi Ana porni îndată spre Glanetaşu, cu sufletul greu, cu trupul zdrobit. Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. Nicio nădejde, dar nici neîncredere. Mergea cum o purtau paşii, ca un câine izgonit. Îi iuţea mersul groaza privirii ciudate a bătrânului în care fâlfâia parcă moartea ei.
Se pomeni în casa Glanetaşului, fără să-şi dea seama dacă a întâlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună ori e vreme rea. Şi în casă văzu pe Ion stând la masă, cu un briceag în mână şi crestând o ceapă mare, roşie, iar pe masă văzu o pâine de mălai abia începută, o bucată zdravănă de slănină groasă şi nişte sare pisată într-un nod de pânzătură. La vatră clipocea Glanetaşu, cu luleaua atârnată în colţul gurii, cu mâinile în poală, iar Zenobia strângea jăratic sub o cratiţă cu trei picioare.
Fata se aşeză nepoftită pe laviţă, căci genunchii îi tremurau ca piftia, şi rămase cu ochii umeziţi aţintiţi asupra lui Ion care, liniştit, ca şi cum nici n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o muşcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vâra în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată şi apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă. Ana tăcea fără să ştie ce aşteaptă şi se minuna de nepăsarea lui neînţeleasă, atunci când în sufletul ei clocotesc durerile numai şi numai pentru că l-a iubit pe el mai adânc decât orice în lume.
În casă se înstăpânise o tăcere frământată doar de molfăitul flăcăului care, în urechile Anei, răsuna batjocoritor. Apoi, deodată, glasul Zenobiei, ascuţit şi mirat, parcă o trezi dintr-o aiurare:
- Ai mai venit şi pe la noi, Anuţă?
Ana nu ştia ce să răspundă şi totuşi îşi auzi îndată vocea ei însăşi, plânsă şi fricoasă:
- Am venit, lele Zenobie.... am venit pentru Ionică.....
Iar se înţeleni tăcerea în odaie. Pe urmă Ion scrâşni dinţii, mulcând vârtos din ceapă. Fata ridică speriată ochii spre el, pe când fălcile lui ronţăiau rar şi pielea i se întindea şi se încreţea pe obraji.
Trecură astfel câteva clipe lungi. Flăcăul se înroşi înghiţind din plin, apoi zise încet, fără să se întoarcă la ea:
- Da ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?
- M-a trimis tata pentru.....
Dar nu putu isprăvi. Răceala întrebării îi curmă scurt glasul. Ochii i se umplură de lacrimi, se plecară şi se opriră pe pântecele umflat care, de sughiţurile plânsului stăpânit, se zvârcolea ca o imputare. Ion se uită la dânsa şi-i cântări burta cu o privire triumfătoare.
- Apoi dacă te-a trimis pe tine, rău te-a trimis, zise el, având un surâs de mândrie pe buze şi ştergându-şi briceagul pe cioareci cu mare băgare de seamă. Aşa, Anuţă! Aşa să-i spui! Că eu cu tine n-am ce să mă sfătuiesc, dar cu dumnealui om vorbi şi ne-om chibzui, de s-o putea, că doar oameni suntem..... Dar fără tocmeală cum să ne învoim? Cine dracu a mai văzut învoială fără tocmeală? Că nici noi nu suntem câini, nu, nu..... Să-i spui negreşit lui Badea Vasile, c-aşa ţi-am spus, ca să ştie....
Ana ar fi vrut să mai vorbească, să plângă, să-l roage, să-i cadă în genunchi şi totuşi se pomeni curând în uliţă, mergând spre casă, obosită, suflând greu. Parcă nici n-ar fi auzit ce i-a spus Ion, şi nici poveţele Zenobiei care se silise s-o înveţe cum să ia cu binişorul pe tatăl său ca să-l dea la brazda cea dreaptă. Simţea însă o căldură mai vie în pântece şi din când în când câte-o uşoară zvâcnire ce-i umplea inima de bucurie mare şi o făcea să uite toate suferinţele.
De-abia în faţa tatălui ei şi întâlnind ochii lui mici, cu sclipiri gălbui, cu albul brăzdat de câteva vinişoare aprinse, cu privirea pătrunzătoare şi stranie, o cuprinse iarăşi spaima şi bolborosi uluită vorbe fără şir. Vasile Baciu nu înţelese nimic, dar simţi tot şi se năpusti asupra ei răcnind:
- Uite hoţul şi tâlharul!..... Adică vrea să-l rog eu, să mă milogesc eu!
O călcă în picioare şi o umplu de sânge, urlând şi jurându-se că mai bine îi pune capul pe tăietor, mai bine să-i ardă casa şi să-l trăsnească decât să se ducă dânsul la Glanetaşu.
De-aici încolo nu trecea zi să n-i bată, până ostenea. Vecinii se obişnuiseră şi cu răcnetele lui şi cu gemetele ei, încât nici nu mai săreau să o scape, mai ales că Baciu acuma o snopea în casă, cu uşa zăvorâtă, să nu-l mai poată tulbura nimeni. Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe picioare. Numai pântecele îi creştea zi cu zi, bombându-se neîncetat, parcă în ciuda lui Vasile.
Tocmai peste vreo trei săptămâni Vasile Baciu se nimeri să se-ntâlnească față-n față cu Ion, pe uliță, aproape de casa preotului. Amândoi avură o tresărire. Flăcăul totuși vru să treacă înainte, fără să se oprească.
- Cum, Ioane, treci așa parcă nici nu m-ai cunoaște? îi zise Vasile Baciu, neputându-se stăpâni, cu un zâmbet acru. N-ai tu, băiate, niciun pic de rușine?
- Da de ce să am? se opri Ion, rece și sfidător.
- Apoi nu știi tu că fata mea a rămas grea cu tine?
- Nu vreau să știu nimic!
- Nu vrei?
- Nu!
- Bine, bine - scrâșni Vasile - numai să nu-ți pară rău, măi Ioane!
- Da de ce să-mi pară mie rău? făcu flăcăul mai îndrăzneț. Mai bine ia seama să nu-ți pară rău dumitale!
- Adică nu vrei s-o iei? Ai?
- Nu vreau, bade Vasile! Când am vrut eu, n-ai vrut dumneata.... Amu nu mai vreau eu, uite-așa! sfârși Ion, urmându-și calea semeț și cu nasul în vânt.
Vasile Baciu murmură o sudalmă cumplită, încleștându-și pumnii. Lumea începu iar să se clatine în jurul lui, întocmai ca atunci în ograda lui Toma Bulbuc, când a simțit întâia oară că i se năruie sufletul. Întinse pașii să ajungă acasă mai repede și, cum sosi, fără nicio vorbă, se repezi la Ana, parcă mai furios ca totdeauna. Fata se prăbuși sub ploaia de lovituri, țipând desperată:
- Tată, nu mă omorî!.... Nu mă omorî!.... Nu mă omorî!.....
Capitolul VI
NUNTA
1.
Notarul din Gargalău, jidov ca mai toți notarii comunali din Ardeal, primi pe Titu foarte călduros, deoarece auzise că e poet și nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de modă veche care nu prea știau multă carte. Îi potrivi o odaie de culcare la primărie, în cabinetul unde se oficiau cununiile civile, ca să nu-l supere nimeni și să poată lucra în tihnă, când i-ar veni inspirația, firește afară de orele de birou.
- Poeții au nevoie de singurătate și de iubire, îi zise notarul, trăgând cu ochiul. Aici însă va trebui să te mulțumești cu muze mai rustice! Hehehehe!.....
Masa o lua împreună cu familia Friedman: notăreasa, o evreică habotnică, grasă, veșnic murdară și cu obrajii înțesați de pistrui, apoi o fetiță de vreo cincisprezece ani, care se îndrăgosti de Titu de la prima vedere, nădăjduind că-i va face și ei poezii, și în sfârșit un băietan de vreo douăzeci de ani, student în drept, care învăța acasă și numai la examene se ducea la Cluj.
Totuși Titu se simțea rău aici și, în sinea lui, blestema clipa când s-a învoit să plece de-acasă și să se despartă de Roza. Despărțirea aceasta îi rănise inima și-i zdrobise chiar dragostea de viață. Încerca să se mângâie că în fiecare joi se va duce cu Friedman în Armadia, iar de acolo, sub pretext că vrea să-și vadă părinții, se va repezi în Jidovița să strângă în brațe pe doamna Lang. Dar o săptămână fără Roza i se părea o veșnicie.
Apoi mai ascundea în suflet și durerea că n-a putut măcar să-și ia rămas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiți să se despartă ca doi străini, fără o sărutare fierbinte, fără o lacrimă alinătoare, căci Lang s-a nimerit să trândăvească toată vremea pe acasă, tocmai în ziua aceea. Doar o strângere de mână tremurătoare și o privire înmuiată în regrete a putut aduce cu sine în satul străin care i se părea mai mohorât ca o temniță.
Și vina tuturor suferințelor lui cădea numai în sarcina notarului. Dacă nu ar fi ieșit dânsul în calea lui Herdelea, nici Titu n-ar fi trebuit să părăsească pe Roza.
De aceea tânărul privea pe Friedman și pe toată familia lui ca pe niște dușmani de moarte și-i ura cât se putea în împrejurările în care se găsea.
De când a început să iubească pe Rozica, l-a cuprins o dragoste deosebită pentru toți ungurii și ovreii, fiindcă ea era unguroancă măritată cu un ovrei. Venind acuma într-un sat unguresc, și-a închipuit că, auzind și vorbind mereu ungurește, va avea impresia că e tot în apropierea Rozei și astfel își va mai răcori dorul. Țăranii care avea treburi pe la primărie vorbeau însă mai mult românește, întâi pentru că tuturor le era mai la îndemână și apoi fiindcă notarul însuși nu cunoștea limba statului decât tocmai cât îi cerea slujba, iar acasă sporovăia numai evreiește sau românește, căci notăreasa, cu toate silințele, nu fusese în stare să învețe nicio boabă ungurește. Singur feciorul notarului, studentul, se prefăcea că nu pricepe românește; deoarece însă își dădea aere de gravitate savantă, lui Titu îi era scârbă de el și-l ocolea.
Amărât și mâhnit, Titu totuși se apucă serios de munca ce i-o împărțea cu dărnicie Friedman care, nefiind sigur câtă vreme va sta la dânsul poetul, căuta să profite de hărnicia lui spre a-și pune la zi lucrările rămase și îngrămădite de luni de zile. Pe Titu îl plicitisea monotonia acelorași formulare și tipare, dar nu-l împiedica de a munci cu râvnă în așteptarea zilei de joi, când va revedea pe Roza. Se simțea chiar mândru că se jertfește scriind „bilete de vite”, „liste de impozite” și alte lucruri prozaice, în loc să plutească în sfere senine, să făurească visuri înaripate.
Joia sosi împreună cu o decepție crâncenă. Notarul îi spuse cu părere de rău că nu-l poate lua cu el în Armadia, că trebuie să umble negreșit prin comună, să zorească strângerea birurilor, și să pună sechestre celor rămași prea mult în urmă, deoarece percepția îl amenință cu amendă dacă nu va vărsa în trei zile măcar sumele pe semestrul trecut.
Parcă nicio zi, în viața lui Titu, n-a fost mai posomorâtă ca joia aceasta. Fierbea, înjura și-și blestema soarta văzând cum pleacă Friedman, iar el trebuie să stea pe loc. Era cât pe-aci să se bată cu băiatul notarului, care veni să-i ție de urât și să discute politică. Pe urmă își zise că Friedman nu putea să-i facă asemenea măgărie decât îndemnat de Herdelea și ca să-l înstrăineze de Roza. Spre a se răzbuna nu ieși toată ziua din cancelarie, aruncă într-un colț registrele de sechestre și, în schimb, compuse pentru Roza o scrisoare lungă de nu se mai isprăvea, înflăcărată de patimă și udată de lacrimi, pe care voia să i-o trimită pe un om tocmit înadins, chiar dacă l-ar costa leafa întreagă pe o lună.
A doua zi, recitindu-și scrisoarea, i se păru cam umflată și o rupse. Se mai potolise puțin cu speranța joii viitoare. Cum a răbdat o săptămână, va mai răbda câteva zile. Revederea va fi cu atât mai plăcută.
Notarul îi povesti că s-a întâlnit în Armadia cu Herdelea şi Ghighi, care îi trimit multe sărutări, şi găsi că a făcut foarte bine cruţând pe oameni de sechestre, deoarece percepţia tocmai i-a mai acordat o amânare cu birurile.
Joia următoare Titu păţi la fel şi totuşi se mâhni parcă mai puţin ca întâia oară. Între timp cunoscuse pe preotul calvin, om mărunt, slab şi cu o mustaţă foarte căruntă, şi pe preoteasa, grasă, voinică, înaltă ca un jandarm, care erau certaţi şi nici nu vorbeau cu notarul. Cu aceştia împreună Titu în fiecare seară ocăra pe Friedman şi astfel se mai răcorea şi-şi uita aleanul.
În cele din urmă totuşi trebui să plece prin sat, cu străjile, după biruri. Atunci de-abia văzu dânsul mai bine comuna şi oamenii. Şi văzând i se strângea inima de remuşcări şi imputări, şi-şi zicea din ce în ce mai întristat:
- Uite ce orb am fost!.... Unde mi-a fost sufletul până acuma?
Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cât Pripasul, aşezat pe ţărmul stâng al Someşului, pe un şes drept ca masa. În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Primrejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră, cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, înveşite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se asundea parcă, biserica românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucegăită.
Fiindcă datoriile mai numeroase erau la mărginaşi, Titu, îndemnat de Friedman, îşi începu activitatea printre cocioabele pleoştite, întâmpinat pretutindeni de dulăi lăţoşi care-l lătrau c-o înverşunare atât de duşmănoasă ca şi când ar fi mirosit că vine cu gânduri rele. Umblând din casă în casă şi răscolind mizeria până în fund, se simţi cuprins încetul cu încetul de o nedumerire mare şi atât de stăruitoare că-i zgudui toată firea, mai ales amintindu-i întruna clădirile mândre din mijlocul satului.
"Aici suntem noi, cei oropsiţi şi săraci, pe când dincolo ei se lăfăiesc în belşug", se gândi dânsul în sfârşit, intrând tocmai într-o căsuţă foarte hodorogită, cu streşinile aşa de joase că trebui să se plece ca să poată pătrunde în tindă.
O babă uscată, încovoiată rău de spinare, cu o broboadă cenuşie în cap, îl pofti speriată în casă, repezindu-se să şteargă cu şorţul laviţa, ca nu cumva să se murdărească domnişorul dacă ar pofti să şadă. Spaima însă îi licărea în ochii cu care fura când pe Titu, când pe cele două străji rămase în uşa tinzii.
- Apoi, să ne iertaţi, domnişorule, că la noi e urât, murmură baba cu glas jalnic. Ne mănâncă sărăcia şi necazurile, domnişorule, păcatele noastre!
Titu o privi lung şi se cutremură de o ruşine ciudată amestecată cu dezgust. Bătrâna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipând mizeria şi întunericul. Vru s-o liniştească cu o vorbă blândă, dar nu îndrăzni să deschidă gura şi-şi vârî nasul în registrul de sechestre unde o găsi însemnată cu o datorie de peste două sute de coroane. Când auzi baba de două sute, holbă ochii uluită, rămase câteva clipe cu gura căscată, apoi înţelegând, izbucni brusc într-un hohot de plâns, bolborosind desperată:
- Vai de mine, domnişorule! Două sute!.... Vai de mine şi de mine!
Lacrimile ei gâlgâiau atâta durere încât Titu avu o încleştare în beregată. Se uită zăpăcit la străjile din tindă care se scărpinau în cap sub revărsarea de soare primăvăratic. Lumina vie îl făcu să tresară, ademenindu-l, simţind-o cum i se prelinge în suflet, cum îi pătrunde în toate tainiţele, schimbându-se într-o milă din ce în ce mai lămurită şi mai stăpânitoare.
"Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?" se gândi atunci dânsul, în vreme ce bocetele bătrânei îi murmurau în urechi ca ecoul unei chemări îndepărtate.
..............................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu