XXIV.
O problemă începuse să devină pentru Stănică, de la o vreme, Olimpia. Dacă o iubea sau nu, este greu de spus, întrucât lui Stănică îi lipsea expresia mai analitică a sentimentelor. Din purtările lui nu se putea desprinde dact emotii si o conceptie. De buna seama ca atunci cand se casatorise cu Olimpia fusese emotionat. Incercase in mandria launtrica de-a face un gest necugetat, romantic, in dauna intereselor lui. Nu mersese pana la casatorie, fiindca, isi zisese ca, dupa atata sacrificiu, se cadea sa judece matur si sa apere existenta "fiului sau si mamei fiului sau". A urmat ceea ce stim. Cand vorbea de dragoste, de casnicie, Stanica era totdeauna emotionat exterior. In fundul sufletului, simtea o inexplicabila plictiseala, o vina imensa, nedeterminata. La drept vorbind, gestul de a se casatori cu Olimpia nu era romantic decat momentan. Stanica crezuse ca face un calcul de maestru care nu se uita la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai tarziu. Informatiile lui, indeosebi despre mos Costache, erau stralucite. Nu aflase insa despre Otilia decat ca de o fetita crescuta de mila, dimpotriva, i se spusese ca toata averea era destinata fetelor Aglaei.
Stanica devenise romantic prin esec si acuma era trist, asa de trist, incat i se paru ca incearca toate emotiile prin care trece un mare izbit de soarta. Gandul obscur de a scapa de Olimpia si de a incerca o alta lovitura, de data asta bine controlata, cu ajutorul rudelor, il mai invadase adesea. Nu aproba nici temperamentul Olimpiei. N-o putea invinovati de nimic, insa admiratia lui era pentru femeia sprintena, sociabila, pe care o intelegea ca pe Otilia, si ar fi scuzat-o ca pe Georgeta. Ar fi vrut o femeie care "sa-l impinga". A scapa de Olimpia insemna divortul. Sa dea divort fara motiv era, dupa conceptia lui, o "canalerie". Olimpia era "mama ingerasului lui mort". Imposibil. "Nu se intemeiaza o patrie fara fidelitate conjugala". Asa spunea el fata de lume. In schimb, intrevedea despartirea in doua chipuri pe care si le prezenta cu placere si consolare mental. Se intorcea acasa si gasea pe Olimpia in bratele unui individ. Scena il zguduia, il misca chiar in imaginatie. Antipatia lui, visa el, de acolo venea, din presimtirea ca Olimpia este o nemernica. El, omul de viitor, caruia i se facuse propuneri stralucite, facuse idealism, luase "din dragoste" o fata fara nimic, cu rude mizerabile, punandu-se in conflict cu propria lui familie, ca apoi sa fie terfelit. Ipoteza aceasta era frumoasă în imaginaţie. Din păcate, Olimpia, placidă, nu-l înşela. Stănică încerca pentru o clipă remuşcarea de a bănui o soţie atât de pură. A doua ipoteză pe care o visa era ca Olimpia, ghicindu-i nemulţumirea, să-l cheme şi să-i ţină acest discurs: "Stănică, tu nu eşti făcut pentru viaţa asta. Ţie-ţi trebuie o femeie de lume, cu bani, care să te ajute în carieră. Câtă vreme am avut copilul, am tăcut. Acum însă, văd că nu mai merge. Nu vreau să te am pe conştiinţă. Mă retrag cu Aurica. Puţinul cât îmi trebuie să trăiesc am". Tot în închipuire, Stănică încerca să protesteze patetic: "Nu, nu, nu se poate să tel as. Tu eşti mereu mama copilaşului nostru, a lui Relişor. Doar dacă tu nu eşti fericită cu mine! Atunci, fireşte, mă sacrific, mă dau îndărăt din faţa norocului tău. Nici aşa nu-ţi închipui că te voi părăsi. Nu, îmi fac o datorie sfântă să-ţi dau şi mai departe, de la distanţă, ocrotirea mea." Atât de mult înduioşau pe Stănică aceste ficţiuni, încât se simţea bun la suflet, victima chiar a bunătăţii lui. Liberat prin aceste două ipoteze de Olimpia, făcea apoi planuri măreţe, fie că noua nevastă era o femeie "consumată", fie ca, mai batrana, avea o considerabila avere. Nici Georgeta nu-i displacea. Era frumoasa, cu relatii care erau mai degraba folositoare decat dezonorante, cu putinte admirabile de a-l impinge. Fireste, Georgeta contrazicea conceptul lui de femeie sfanta, dar daca in fundul nemarturisit al sufletului tocmai calitatea de curtezana cu trecere il atragea, la lumina constiintei isi zicea ca face o fapta minunata: "ar inalta-o pe Georgeta pana la el".
Toata ciuda lui Stanica venea din faptul ca Olimpia nici nu-l insela, nici nu-i propunea sa divortezee, dimpotriva, il privea ironic si banuitor, si, noaptea cel putin, il urma in toate escapadele lui.
In ziua cand calendarul ortodox praznuieste pe sfanta martira Agripina (zi de lucru de altfel), Stanica isi aduse aminte ca are o matusa Agripina, la care obisnuia sa treaca o data pe an. Ca sa se mai smulga din preocuparile-i grele si ca sa ia un contact tonic cu familia lui, fara sa spuna nimic Olimpiei, porni chiar de dimineata in oras si se urca in tramvaiul cu cai din Calea Rahovei, care mergea pe Calea Mosilor. Se dadu jos la Bariera Mosilor si se indrepta spre Soseaua Mihai Bravul, spre strada Fundatura Vaselor. Trecu printre butoaie noi si alte ustensile de dogarie, scoase in fata pravaliilor, prin mormane de rogojini, pe dinanintea pravaliilor cu lana si plapumi, si intra in Fundatura, ocolind prin strada Vaselor si strada Masinii, ca sa se gandeasca mai bine ce felicitare sa-i faca batranei. Atunci si-aduse aminte ca nu i-a adus nimic. Se cauta prin buzunar, unde gasi cativa franci, stramba din gura si se intoarse spre Bariera. Acolo dibui o simigerie, intra inauntru si o punga cu alune americane prajite si cativa covrigi uscati, cu susan, dintre aceia in forma unui inel de lant, care se sfarama in gura. Aceste produse ale cuptorului placeau cu deosebire matusii Agripina. Stanica se intoarse din nou in Strada Fundaturii Vaselor, de asta data pe drum neocolit, si se opri in fata a doua case fara etaj, destul de mari si cu tencuiala scorojita, stand de o parte si de alta in fruntea unei ograzi enorme, ca doua corpuri de garda in fata curtii de onoare a unui palat imperial. Una din case, cel putin, cu aer de parasire, desi inca impunatoare, se ghicea ca fusese pravalie, din cauza obloanelor trase. Forma ferestrelor si un pervaz lat de lemn in fata lor, ca o tejghea, dovedeau ca fusese brutarie. Intre cele doua case, ar fi trebuit sa fie un gard, dar nu era decat o poarta in aer, intr-o parte. Curtea avea infatisarea unui han cu case imprejur, vechi si cu incaperi ce se ghiceau prea mari. Latura din fund a patrulatului avea o tinda pe stalpi de lemn, prefacuta in geamlac. Curtea era plina de butoaie, de doage, de scanduri scurte de stejar, de papura, fiindca intr-o parte sedea un dogar. Erau si cateva carute taranesti cu coviltir. Intr-un colt, un individ potcovea un cal prins intre trei bare in chip de uluci. Un fel de bolta fusese refacuta si folosita ca potcovarie. Stanica isi aduse aminte ca, pe cand era copil, curtea era plina de carute pentru paine. Matusa Agripina era sora mamei lui si era maritata dupa un brutar. Toata curtea era proprietatea ei, si el se juca cu copiii Agripinei, verii lui, ascunzandu-se prin unele odai care slujeau ca depozit de faina si grau. Lucratorii le dadeaua voie sa intre in sala unde dospea aluatul, si le faceau mici paini pentru fiecare. Lui Stanica i se paru chiar ca miroase a cuptor.
"Te pomenesti, gandi el, ca a luat cineva brutaria si scoate paine!"
Constata insa ca miroseau covrigii din buzunarul lui.
"Cum zboara averile! murmura el nemultumit. Toate astea erau ale Agripinei, si acum ea sta cu chirie intr-o odaie a caselor ei. Am avut rude putred de bogate, si eu sunt un parlit, cand puteam sa fiu milionar."
Ceea ce murmurase Stanica era adevarat. Agripina vanduse casele ca sa-si creasca progenitura, si acum traia din ajutorul pe care i-l dadeau cu regularitate copiii si chiar celelalte rude. Din casa ei insa nu voise sa iasa. Ii placea la Obor.
Ajuns in fundul curtii, Stanica vazu doua trasuri luxoase. Cauta cu ochii prin curte si descoperi unul din vizitii particulari.
- A venit si varu-meu Panait, mai Vasile?
- A venit numai conita, explica vizitiul.
"Sigur, isi zise Stanica, e bine cand ai copii ajunsi sus."
Panait era directorul unei mari fabrici de zahar si senator sub regim conservator. Stanica se urca pe trepte in geamlac, deschise o usa si patrunse intr-o salita in care mirosea grozav a naut si a cafea prajita. Apoi batu putin intr-o usa, enorm de inalta si vopsita asa de demult, incat se basicase de uscaciune, si intra. Atunci vazu acest lucru, care pentru el de altfel nu era o surpriza, ca odaia, mai inalta decat adanca, era plina de lume. Se duse intai la un fotoliu cu speteaza inalta, pe care sedea o batrana cu fata patrata, insa cu barbi ascutita ca un supliment triunghiular. Batrana avea pe cap o scufie impodobita cu jeuri, iar un ochi il avea stricat de albeata, din care pricina privea piezis si zambea in permanenta.
- Sarut mana, matusa o firitisi tare Stanica, sarutandu-i afectiv mana ridicata in acest scop, cele dorite si sa ne ingropi pe toti.
- Ba sa ma feresca Dumnezeu! Dar ce mirosi asa a paine calda? Parca sunt pe vremea cand scoteam cuptorul!
- Ei, ce miroase? zise Stanica cu umor. Ti-am adus covrigii traditionali. Ce poate sa-ti aduca un parlit ca mine, ajuns la covrigi? Uite si alune.
Batrana lua covrigii, foarte incantata, si incepu sa rontaie monoton.
- Ia sa vad, cine mai e pe aici? continua Stanica ridicand capul.
..................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu