XXIX.
Spunand aceste ultime cuvinte, Pascalopol capatase, in chimono-ul lui, o demnitate de tragedian. Stranse inca odata mainile lui Felix si-i dadu drumul definitiv. Felix vru sa spuna ceva, sa se justifice, dar mosierul daduse repede un curs familiar glasului si invitase pe tanar in sufragerie sa ia un vermut. Orice incercare a lui Felix de a mai aduce vorba asupra problemei Otiliei fu infructuoasa. Pleca invaluit de gesturile afectuoase ale mosierului, insa tulburat. Din strada, pe fereastra deschisa de la etaj, auzi limpede sunetele dulci ale flautului, reluand aria de menuet. Calea Victoriei pe portiunea aceasta era destul de linistita, si notele se auzeau unori clare ca-ntr-o poiana. Felix admira pe Pascalopol si gandi ca era un om superior, vrednic de imitat. Se cadea ca si el sa fie la inaltimea mosierului si sa dea dovezi de aceeasi demnitate. O indoiala il chinuia. La cine facuse aluzie Pascalopol? Evident, ii atrasese atentia lui sa nu aiba nicio banuiala asupra Otiliei, insa vorbise de calomnie. El, Felix, nu se purtase deloc in asa chip incat sa merite astfel de reprosuri si nu si-o putea inchipui pe Otilia plangandu-se de invinovatiri pe care nu le facuse. Aluzia lui Pascalopol aluneca dincolo de ochii lui Felix, vorbea pentru altcineva. Mai mult din gesturi decat din vorbe, Felix intelese sa colaboreze cu el la apararea Otiliei de calomniile altora. Ale cui? Se gandi ca probabil Aglae barfise, ca de obicei. Stanica ii rasari in minte. Daca exista un colportor permanent de fleacuri, acesta era Stanica. Asta e sigur. Ce putea sa spuna insa mai mult decat gandea el, Felix, in clipe de pofida? Ca intre Otilia si Pascalopol pot fi legaturi de dragoste. Curiozitatea il facu pe Felix siret. Isi zise ca de la Stanica (pe care-l gasi cu usurinta) poate afla misterul de-a dreptul. Sentimentul lui era ca-si indeplineste mandatul moral, ca, afland calomnia, va fi in stare sa apere mai viguros reputatia Otiliei; in fond era manat de o gelozie pe care o credea vindecata.
- Domnule Stanica, zise el, te intreb ca pe un om cu experienta, sa-mi spui drept, ce crezi dumneata, ca barbat, despre mergerea Otiliei la Paris?
- Ha, facu Stanica, luat repede, ce cred? Ce sa cred? (Stanica examina repede situatia si nu banui nicio intentie malitioasa. De altfel, intarzia intotdeauna raspunsul, ca sa poata inventa.) Domnule, sa-ti spun drept, vorba mare nu vreau sa scot, pacat nu vreau sa fac. Am avut un copil pe care mi l-a luat Dumnezeu, fiindca poate am gresit cu ceva. Lumea vorbeste, dar ce, trebuie sa te iei dupa lume? Nu e nimic, domnule, s-o fi dus fata sa se plimbe.
- Dar ce zice lumea?
- Domnule, rea e lumea, pe onoarea mea, nu poti sa faci un gest care sa nu fie interpretat. Pai, nici eu nu stiu ce sa mai zic, sunt cateodata coincidente absurde, care uimesc, care zguduie. (Stanica stinse glasul) Ti-o spun si eu cum am cumparat-o. Nu te obliga nimeni sa crezi. Ei si? Si daca? Ce, numai ea, ma-ntelegi?
Felix isi stapani enervarea.
- Ce anume?
- Pai, se zice, esti pezevenghi rau, parca nu stii! Nu zau! Nu stii nimic? In definitiv totul e o prezumtie, se zice ca fata, pricepi, s-a dus la Paris sa faca, doar esti la medicina, un avort, de!
Felix fu atat de indignat, incat ramase nemiscat. Stanica nu-i pricepu, sau se facu ca nu-i pricepe starea de spirit si izbucni tare:
- Auzeam eu, domnule, si nu credeam ca o femeie dupa ce naste se face mai alba la fata, mai picanta. Asa era Olimpia dupa ce a nascut pe Relu. Ei, dar Otilia e superba si asa, strasnica fata.
- Porcule! ii zise Felix cu glasul sugrumat, si-i intoarse spatele.
In seara aceleasi zile, pe cand mos Costache, Otilia si Felix se aflau la masa (acum mancau iarasi acasa), Stanica isi facu aparitia, dadu mana cu toti, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic si declara ca a venit mai cu seama pentru Felix ca sa-i arate o mostra de stofa de vara, faina, desi cam scumpa.
Purtarea lui mos Costache, deveni dupa intoarcerea Otiliei, foarte curioasa. Din balbaielile lui se intelegea ca avea de gand sa faca ceva pentru "fe-fetita" lui, insa ce anume nu se vedea limpede. In schimb, facea dezordine. Alaturi de odaia lui Felix, mai era una aproape goala. Batranul scoase afara lazile si mobilele stricate ce se aflau acolo si facu broasca buna la usa, ca sa se inchida bine. Apoi incepu sa depoziteze in ea tot soiul de materiale, al caror rost paru la icneput, cel putin, misterios. Costache venea, de pilda, cu pungi mari de cuie de felurite marimi, putin cam ruginite si le arunca pe dusumea, facand purcoaie pe categorii. Fata de cel care vedea scena, dadea, neintrebat, o explicatie vaga, bolborosita si fara directiune precisa:
- Omul e bine să cumpere, când găseşte, de ocazie! Să stea acolo.
Într-o altă zi, bătrânul veni cu o căruţă întreagă plină cu cercevele, fereşti, uşi de la vreo casă veche dărâmată.
- Papa, se miră Otilia, ce faci cu astea? Pentru foc?
Bătrânul îşi frecă mâinile, ca omul care a făcut o afacere bună şi nu vrea s-o destăinuiască altuia, ca să-i facă surpriză mai târziu.
- Le-am luat ieftine, de ocazie, lemnărie bună, cum se făcea odată!
Otilia rămase surprinsă, văzând că bătrânul aduse într-o zi doi oameni să sape o groapă largă ca un bazin, în grădina din faţa chioşcului, stricând astfel gazonul. Bătrânul nu dădu nicio explicaţie, apărându-se cu satisfacţia omului care îşi îngăduie să scandalizeze pentru puţin aproapele nedumerit, ştiind că mai pe urmă îl va încânta cu buna lui intenţie. În orice caz, scopul imediat al gropii se destăinui curând, fiindcă moş Costache aduse câteva căruţe de var si le rasturna acolo. Zicea ca le-a cumparat chilipir de la o bina care a sfarsit lucrarile.
- Dar ce vrei sa faci, papa, vrei sa zidesti?
- Hehehe, zise siret batranul, fac eu ceva pentru fe-fetita mea!
Dupa aceea, batranul aduse grinzi mari de lemn de stejar, unele vechi, scoase de la alte case, altele noi, dar cam verzi, desigur de ocazie, si le indesa pe toate de-a lungul gardurilor. Intr-o zi, aduse şi cărămidă veche, din demoliţiuni, şi o depozită morman pe gazonul din grădină, răpind chioşcului perspectiva. După toate aceste isprăvi, bătrânul era neliniştit să nu i se fure materialul, pe care îl însemna mereu cu var. Ieşea noaptea târziu sau dimineaţa în zori şi-i dădea târcoale, tresărea la cel mai mic zgomot şi trimitea pe Felix sau pe Otilia să spioneze. Cu toată isteţimea lui, Stănică nu putea afla direct ce urmărea bătrânul. După logica lui, moş Costache făcea vreo speculaţie oarecare. Află însă Pascalopol, căruia bătrânul i se destăinui. Moş Costache zicea aşa: banii sunt instabili, şi mai ales tinerii nu pot să-i ţină. Un bărbat, când ia o fată, e mulţumit să capete zestre o casă cu de toate. Casa nu ţi-o poate cheltui ginerele. I-ar fi dat el casă Otiliei, din câte avusese, însă nu erau potrivite cu nevoile ei. Acum o să-i facă una aici, pe locul grădinii, dar cu socoteală mare. Aici in Antim nu prea sunt pravalii, inca daca ai casa cu pravalii faci afaceri grozave. Are sa construiasca casa la parter si apartament la etaj, asa ca Otilia o sa aiba si casa gratis, si venit da la pravalii, bineinteles, dupa moartea lui, fiindca acum urma sa-si scoata ceva din cheltuielile pe care le-a facut cu cladirea. Pascalopol ramase foarte surprins de hotararea batranului si prevesti ca soarta Otiliei va ramane din cele mai incurcate. Cunoscandu-l pe mos Costache incapatanat si capabil sa faca iute contrariul, tacu din gura. Insa, amarat pentru Otilia, ii vorbi acesteia, aceasta spuse nepasatoare in gluma lui Felix, Marina ii auzi pe cand bodoganea prin preajma lor si astfel afla in cele din urma si Stanica. Numai Stanica tipa scandalizat, ca si cand chestiunea l-ar fi privit:
- S-a ramolit, are sa vare toti banii in caramida veche si n-o sa mai gasiti nimic. E iresponsabil, si eu sa fiu in locul dumitale (vorbea Aglaei) as lua masuri.
Aglae il cunostea insa pe frate-sau. De aceea privi lucrurile cu clam.
- Daca Costache s-a apucat sa cumpere caramida, inseamna ca n-are de gand sa-i dea mare lucru Otiliei. Nu da el din mana lucrul lui, sa-l tai, doar il cunosc. Nu-ti inchipui c-a cheltuit cine stie cat pe molozurile alea. Daca face casa, lasa-l s-o faca. Casa n-o fura nimeni. Sa nu faca testament pentru nebuna, de asta ma tem. Incolo, treaba lui.
Otilia fu foarte necajita cand afla intentiile lui mos Costache. Pe ea o plictiseau toate preocuparile de a i se face o zestre, de a i se da o situatie legala. I se pareau burgheze, umilitoare. Nu traise niciodata in mizerie si nu se temea de ea. Un instinct feminin ii spunea ca interesul cu care era inconjurata de barbati o va urmari totdeauna, iar ideea batranetii n-o inspaimanta. Nu-si inchipuia ca ar putea fi vreodata batrana, altfel de cum arata acum. Era hotarata sa se sinucida pe data ce ar fi zarit semnele batranetii. Insa deocamdata ele era de domeniul speculatiei asupra viitorului, Otilia se gandea si la aceasta sinucidere ca la un eveniment foarte dramatic si teatral, in felul unei sinucideri japoneze. Ea avea scrupule si libertati de gandire cu totul deosebite de ale lui Felix, aceasta fiind pricina pentru care tanarul nu le intelegea. A primi daruri de la un barbat, a fi plimbata i se parea foarte firesc. Oricat ar fi cheltuit Pascalopol, Otilia nu gasea ca face o fapta nepotrivita, atata vreme cat nu se obliga cu nimic. Ar fi fost cuprinsa de mila sa vada ca un tanar face sacrificii ca sa-i faca daruri, insa darurile le-ar fi primit, ca sa nu-l jigneasca pe daruitor, fiindca lumea se impartea, pentru ea, in barbati care fac daruri si femei care le primesc. Ideea de a nu-si satisface capriciile, de a nu avea manusi si ciorapi la vreme n-o inspaimanta pe fata, pentru simplul motiv ca nu putea concepe aceasta situatie absurda. Fiindca mos Costache nu-i lua aproape nimic, se obisnuise sa si-l inchipuie pe Pascalopol ca pe un inlocuitor providential. Deopotriva o suparau pe Otilia preocuparile de inzestrare, de statornicire a viitorului. Asta insemna pentru ea o incetare a omagiilor, inlocuirea lor printr-un regim de asistenta. Pascalopol patrunsese bine sufletul Otiliei, fiindca cunoscuse si pe mama-sa, femeie cu aceeasi mentalitate, ca descendenta a unei familii foarte bogate. Mama Otiliei incredintase, foarte nestiutoare, toti banii ei lui Costache, care apoi o pusese la un regim avar. Murise si de tristete, fara sa invinovateasca pe barbat, pentru ca nu-si dadea seama ce fel de situatie era aceea in care se afla. Pascalopol, cunoscator profund al acestei stari de spirit, fiindca el insusi traise in astfel de conditii si avea mila mai mult de un om de familie buna, scapatat, decat de un vagabond nemancat, simtea datoria de a inlocui pe mos Costache. Feli vedea in Otilia o fata cu un bun-simt exagerat, cu o experienta de viata, dusa pana la mizantropie, dar nu era asa. Otilia era usuratica, iubitoare. Era insa modesta, incredintata ca orice bine in viata trebuie platit cu o nefericire sau macar o dusmanie, ca nu avea dreptul sa pretinda nimic. Asta o facea cuminte si ridica nebuniilor ei acel aer de lacomie feminina atat de caracteristic fetelor care au prestigiu asupra barbatilor. Gandul ca mos Cotache vrea sa-i faca o casa cu pravalii pentru specula, o izbi pe Otilia intr-un chip dureros. Ea visa viitorul ca un sir de explozii nevazute. Putea s-o rapeasca un englez s-o duca in Indii, putea sa-l roage pe Pascalopol s-o duca in Rusia, dar sa se fixeze pe jumatate din gradina lui mos Costache era odios. Rational, intelegea planul, insa sufletul ei era invadat de nelinistea copilului caruia i se pregateste plecarea intr-un orfelinat.
Pascalopol incerca sa convinga bland pe mos Costache ca nu era potrivit sa cheltuiasca banii cu o casa de specula chiar in Antim. Avea doar casa pentru Otilia. Batranul era insa fanatic in deciziunea lui, incat mosierul nu mai insista. In capul lui, ideea de specula personala se combina din ce in ce mai tare cu aceea de asigurare a viitorului Otiliei, incata acesta din urma aproape disparea. El merse pana acolo incat sa propuna sub forma unui sfat parintesc lui Felix sa contribuie la afacere. De plida, daca Felix ar fi contribuit la majorat, adica in toamna, cu suma de bani pe care o avea depusa ca fond la o banca, atunci el, Costache, ar fi contruit o casa cu doua etaje pentru Felix si Otilia ca coproprietari. Bineteles, Felix i-ar fi platit lui terenul "foarte ieftin". In felul acesta, ar fi avut jos venit de la pravalii, impreuna cu Otilia, si ar fi avut si un apartament de locuit, pe care, cum era deocamdata singur, ar fi putut sa-l inchirieze, pastrandu-si o mansarda. Pentru un doctor, o astfel de afacere era stralucita. Felix iubea si respecta pe Otilia peste orice masura posibila, dar combinatiile lui mos Costache il aruncau intr-o sila care umbrea sentimentele lui. Exagerand, in sensul prudentei, i se paru ca se tese in jurul lui o manopera pentru a-l deposeda de avutul lui, pe care nu si-l cunostea bine, inainte de majorat. A i se propune sa fie coproprietar cu Otilia, era un mod de a i se recomanda casatoria cu Otilia, careia, printr-o abilitate a batranului, i-ar fi construit el insusi dota. Felix se temu, si-n parte acesta era adevarul ca mos Costache construiste casa cu banii lui. A se casatori cu Otilia, a pune toata energia lui la picioarele fetei, era nazuinta lui cea mai inalta. Cu toate acestea voia s-o ia el pe Otilia, si asta era asa de jignitor, incat Felix se gandi ca, daca fata ar sti ca batranul, dandu-i-o de sotie, a voit sa-l pacaleasca, ea ar fi coplesita de rusine si el insusi n-ar mai fi fost in stare sa suporte jena ei. Ceea ce facea batranul era mijloc sigur de a-i instraina, prin ambitie, pe Otilia.
Mos Costache stricase toata gradina cu materialele lui, si un copac, apasat prea mult la radacina de caramizi, incepu sa se usuce. Verile sunt inabusitoare si prafoase la Bucuresti, si tot colbul de caramida sfaramata, luat de vant, umplea treptele scarilor, cercevelele si orice ciubucarie arhitectonica. Apoi batranul, grijuliu, nu lasa lucrurile pe loc, ci le misca mereu. Ca sa nu i se fure caramizile, se puse sa le care el insusi in fund, facandu-si fata spana aprinsa ca o figura de piele-rosie. Grinzile le aseza peste caramizi ca sa le feresca pe acestea de ploaie, apoi gasi ca, dimpotriva, grinzile au nevoie de uscaciune si duse pe cele mai scurte din ele in odaia de sus cu materiale. Casa nu era prea solida, si lui Felix i se paru intr-o noapte ca aude paraituri. Aprinse lumanarea si vazu in perete o crapatura lunga si zigzagata ca un fulger. A doua zi, mos Costache, mobilizand toata familia, cara grinzile intr-o sura si-si pierdu restul zilei in examene amanuntite ale zidului vatamat. Ploaia inundase groapa cu var, pe care-l stinsese, prefacandu-l intr-un lapte murdar. Toate aceste mici dezastre nu zdruncinara fanatismul constructiv al batranului. Te-ai fi asteptat ca mos Costache sa consulte un arhitect, sa faca planuri din vreme, insa nu facea asta. Scotand din dulapurile lui creionul cel mai tocit, isi facea singur, pe hartie, un fel de schite. Se exprima limpede ca arhitectii sunt niste hoti si ca o casa trainica se face cu un zidar batran, priceput, cum fusese facuta si casa in care sta. Un italian batran fusese chemat odata sa vada locul, si batranul ii impratasise fel de fel de dorinte extravagante. Bucataria, locul de confort, el le voia in fundul curtii, fiindca zicea ca asa e mai sanatos; in loc de mai multe camere, era de parere ca sunt de ajuns doua, dar mari, care să ocupe tot spaţiul disponibil al unui apartament. Voia tavan cu grinzi şi, în locul balconului, care ar fi putut să cadă, pălimar repetat şi la etaje. Piviniţa ţinea s-o facă nu sub casă, ci în fundul curţii. Zidarul ascultă aceste deziderate cu calm şi înţelegere, fiindcă era obişnuit să construiască locuinţe nu după raţiuni estetice şi arhitectonice, ci după instrucţiile clienţilor. Moş Costache voia să facă jos prăvălii, dar pretindea că trebuiau urcate cu cel puţin trei sferturi de metru desupra solului, ca să nu intre hoţul de-a dreptul în prăvălie şi să fure. Văzuse el o dugheană, în tinereţe, aşa înălţată deasupra pământului, căreia i se punea ziua o scară de lemn în faţa uşii. Dacă zidarul ar fi executat planul oral al bătrânului, rezultatul ar fi fost comic. Însă nu-l înfăptui, fiindcă moş Costache amâna lucrările pentru o dată incertă, pe care urma el s-o fixeze, după studii serioase ale preţurilor mâinii de lucru. În vară construişte toată lumea, aşa încât salahorii sunt scumpi. Toamna târziu, ei sunt însă fără lucru şi sunt bucuroşi să se angajeze şi pe puţin. Mai ales moş Costache îşi făcea acest calcul: "Angajez un zidar maestru cu atât pentru toată durata lucrărilor, pe care le voi supraveghea eu personal. Materialul îl cumpăr eu şi nu dau decât unde văd eu că este nevoie. Arhitectul aici te fură. Pentru partea de salahorie angajez o familie întreagă de ţigani. Ţiganul vrea să rămână şi el cu o mână de bani, să aibă peste iarnă. Oricât de bine i-ar plăti un arhitect, ei nu sunt înlesniţi, fiindcă trebuie să-şi cumpere hrană. Eu le dau atât la sfârşit (şi moş Costache gândea o sumă înfricoşător de minimă), care le rămâne, în schimb vor avea hrană. Pun pe Marina să le gătească zilnic. Moş Costache începu să facă cumpărături de alimente, care puteau să mire pe cei care-l cunoşteau zgârcit. Cumpără fasole uscată, care vara nu se mai caută, linte, ceapă, costiţă râncedă, carne afumată (mai mult picoare, coaste, fălci), în care Marina găsi viermi mici, albi. Bătând cuie în tavanul odăii, el îşi atârnă alimentele, aşteptând campania de lucru. În curând constată că ele n-ar rezista până la toamnă, şi atunci costiţa, ceapa şi celelalte apărură cu exagerată frecvenţă la masă. Otilia, de obicei, aproape nu mânca nimic, şi privea bucatele ca pe nişte ciudate invenţii nepotrivite omului (numai ciocolata îi plăcea), iar Felix începu să vină acasă săturat din oraş.
..........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu