XXV.
Pe un pat batranesc, inalt si lat, cu multe suluri si perne, dar fara tablii, ca paturile taranesti, sedeau ingramadite vreo cinci fete de varste felurite, de la cincisprezece la douazeci de ani. Fetele erau îmbrăcate bine, chiar luxos, iar după faţă arătau a duce o existenţă fără griji. Erau nepoate de ale Agripinei, fiice a feluriţi copii, toţi foarte bogaţi, crescându-şi copiii cu guvernantă. Însă copiii nu se ruşinau să vină la Agripina, unde de altfel părinţii îi obligau să facă măcar o vizită anuală. Fetele râdeau şi mâncau năut, amestecat cu alune, dintr-un fel de grea cupă de aramă.
- Ce faci, Lili, ce mai faci Lucia, ce faci Lica? întrebă familiar, făcând semn cu mâna, Stănică satisfăcut.
- Bine, unchiule! Dar dumneata n-ai mai venit pe la noi.
- Nu pot dragă, se posomorî Stănică, viaţa mea trece prin momente decisive. Ori, ori.....
- Tu totdeauna treci prin momente decisive. Aşa eşti tu, cu gura mare. De când te-ai însurat, te-ai înfundat nu ştiu pe unde, la soacră-ta. Vino să-ţi facă Costică un loc la fabrică.
- Nu mă fac eu, dragă, slugă, la vârsta asta. Poate dă Dumnezeu şi dau o lovitură.
Persoana căreia îi vorbea Stănică era o cucoană mai degrabă tânără, dar bine hrănită, îmbrăcată cu lucruri scumpe, care nu speriară pe avocatul nostru. Doamna, dimpotrivă, tăcu, ca să nu-l supere. Hotărât, Stănică avea autoritate în familie. În mirosul de năut, el distinse efluviile unui parfum.
- Cine miroase aşa a parfum? Tu? se adresă el doamnei bogate, care-i era verişoară. Cu ce dai?
- Uite cu ce dau! şi doamna scoase din săculeţ o sticluţă ca un bloc de cristal.
- Ad-o-ncoace! comandă Stănică, şi, punând mâna pe sticluţă o vărsă pe haină.
- Stănică, ţipă doamna, eşti nebun? Cu asta se dă numai puţin.
Stănică însă voia să se bucure o dată şi bine de beţiile parfumului scump.
- Ce vă pasă, zise el ironic, vă jucaţi cu banii. Mama ei de viaţă! Când oi da de filon, mă scald în şampanie. Daţi-mi nişte bani, că mi-am cheltuit ultimele resurse pe covrigii tantei Agripina.
Agripina asculta liniştită discuţia şi ronţăia.
- Cât să-ţi dau, Stănică? întrebă verişoara.
- Ce să-mi dai? Am zis şi eu aşa. Parcă tu ai bani? Bărbatu-tău te ţine din scurt. Să-ţi văd geanta.
Stănică luă într-adevăr geanta, se uită în ea, mişcă admirativ din cap, luă câteva piese pe care şi le strecură în buzunar şi-apoi înapoi geanta verişoarei, decretând:
- Nu minte, are!
Pe un scaun şedea, în apropierea unei ferestre înalte ce dădea înspre pălimar şi curte, şi care revela grosimea extraordinară a zidului, un domn bine îmbrăcat, cu o perlă în cravată. Era ceva mai în vârstă decât Stănică şi amintea puţin de Pascalopol, fără să aibă fineţea aceluia. Era proprietarul unei mori, milionar şi senator. Stănică văzându-l, îi făcu semn fluturător cu mâna şi-l întrebă foarte familiar:
- Ce faci, mă Toadere?
Interpelatul se supără şi răspunse simplu:
- Bine, Stănică, dat tu?
Stănică făcu semn cu mâna că e dezastru şi privi către ceilalţi din odaie, făcându-le salutări cu mâna, fără să-i mai onoreze cu vorba.
- Asculta, matusa Agripina, zise Stanica, privind prin odaie, tot nu te descotorosesti de vechiturile astea?! si incepu sa examineze odaia.
Zugravita cu flori mari de un verde intunecos, invechit, odaia, prea mare, parea goala. La fereastra erau cateva ghivece cu cercelusi, rezemate de o scaricica de aschii. Cea mai mare parte din peretele de la rasarit era acoperita de icoane de toate marimile, in fata carora atarnau, cu sarme legate de tavan, trei mari candele de biserica. Peretele din dreptul patului era acoperit de doua imense rame care colectau o multime de fotografii format vizit, de nuanta cafenie, in genere facute de Waber si Gerstl. In siruri egale, ca niste fronturi, erau de fata acolo toti membrii numeroasei familii. Stanica, aplecandu-se asupra patului si sprijinindu-se cu mainile de umerii fetelor, examina cu atentie un cadru, pana ce descoperi ceea ce cauta.
- Uite, Lili, zise, asta sunt eu!
Si arata un baietas cu pantaloni scurti, trecand de genunchi, cu scurtuc de om matur, cu parul lins, despartit printr-o carare laterala, insa cu capetele inegale, parca smulse. Parea un baiat timid, curatel.
- Erai dragut, unchiule! zise fata.
- He-hei, se mandri Stanica, eu am fost ceva in viata mea!
Peretele dimpotriva fetei era acoperit, pana sus, cu un raft ca acelea pe care se pun painile in brutarii. S-ar fi zis ca Agripina il scosese chiar din pravalie, daca lemnul gol n-ar fi fost mascat de bucati de casmir vechi si de broderii grele. Rafturile erau pline cu vase, pahare, ustensile de bucatarie chiar, carora insa vechimea lor si materialul le dadeau aerul unor obiecte de lux sau cel putin de muzeu. Intr-adevat, cratitele erau niste tingiri mari de arama, cu capace conice ca niste scuturi. Numeroase tavi de arama, puse una intr-alta, in ordinea marimii, ibrice, cani, bizare piulite, toate de arama sau alama, faceau din raf o vitrina de muzeu. Erau acolo, asezate in vrafuri, farfurii cu fine desene negre in tus, semanand cu niste litografii. O serie infatisa un soi de pauni zburatori, amestecandu-se cu fluturii in foile unor trandafiri. Marca de serie a acestor fotografii era "Asiatic Pheasan". Unele farfurii intinse, de servit, frumoase ca niste dantele, reprezentau inauntru un lac pe care trecea o barca cu ornamente rococo, dusa, cu sase vasle lungi de galera si, in acelasi timp, cu o prajina venetiana, de cativa marinari in costume englezesti, stil 1820. In barca se afla un pavilion chinezesc. In loc de nuferi, pe lac cresteau trandafiri. Barca se indrepta spre o fantana rococo, in marginea careia, pe o scoica, sedea un Neptun intunecat, incoronat ca o riga de carti. In fund, se zareau o peluza englezeasca si un castel. O statuie, infatisand un ins cu redingota, ridica mainile spre pajiste. Un podet venetian ducea de la peluza catre o insula, unde se ridica o biserica de cel mai pur stil anglican. Marca de serie erau "Fountain Scenery". Cateva cuvinte arabe dedesubt ramasesera nedescifrate de Stanica. Erau şi altele ceva mai noi şi mai stângace, însă tot aşa de ciudate. În locul trandafirilor, atârnau ciucuri de flori verzui de laur. Pe o lagună trecea un fel de gondolă încărcată cu marinari, părând nişte piei-roşii şi având unelte de pescuit. De jur împrejurul lagunii se ridicau creste mari de munţi înzăpeziţi, poate nişte fiorduri. Nori grei se îngrămădeau în jurul lunii pline. Iar pe o insulă, o mare biserică gotică cu turnuri moscovite îşi înălţa vitraliile albite de lună şi zidurile negre în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, în ciuda răcelii de Septentrion a priveliştii. Alte farfurii erau aşa de înflorite cu albastru intens de Prusia, încât apăreau ca nişte enormi irişi. Recipientele de băut ale Agripinei erau şi mai curioase. Stănică începu să le cântărească în mâini.
- Uite, aşa se făceau lucrurile altădată! constată ca şi în anul celălalt, în aceeaşi împrejurare.
Agripina nu mai avea un servici întreg de cristălărie, dar avea unele exemplare din toate. Avea, de pildă, pahare grele, ca făcute dintr-un singur bloc şlefuit pe câteva laturi, pahare groase cu pereţii găuriţi de ochiuri mari în chipul fagurelui, cupe de cristal, cu coadă, asemeni unor bombe, tăiate în flori şi grătare, aducând aminte de fructul ananasului, părând mai degrabă operă de bijutier decât de sticlar. Cele mai frumoase şedeau pe o bază masivă de cristal, tăiat în ovule clasice, se subţiau şi apoi se redeschideau ca un crin. Rozete de cristal pecetluiau cele opt zone. Apoi, desene fine roşii poleiau tot paharul conturând tăieturile şi desfăşurând festoane de trandafiri caligrafici. Stănică nu se mulţumi numai cu cântărirea paharelor, ci le şi mirosi. Agripina se slujea de pahare ca de nişte borcane, punând în ele, după cum îi venea la îndemână, ţinte, sfoară, stafide, nuci curăţite. Paharele mirosite de Stănică acuzau enibaharul şi scorţişoara. O chesea mare cu capac de sticlă ce s-ar fi putut zice sculptată, şi care semăna cu o urnă funerară, era plină de cuişoare.
- Mătuşă Agripino, zise Stănică, aş mânca mâncarea pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.
- Ce mâncare? zise Agripina, mărind pupila unicului ochi valid.
- Ei, ce mâncare? Iei carne tocată, fără vine, şi fără miez de pâine sau ou, ca pentru cârnaţi de vacă (Stănică făcu buze lacome), pui frumuşel usturoi tăiat bucăţele, sare, piper mult, boia de ardei, enibahar uscat, chimion şi puţină apă să fiarbă.
- Nu apă, Stănică, întrerupse doamna bogată, zeamă de supă şi grăsime.
- Exact. Am pus-o eu pe nevastă-mea, dar n-a făcut nimic. Pentru asta se cere instinct, să te naşti cu sentimentul enibaharului.
Fetele de pe pat strâmbară din nas.
- Ce, sări Stănică, faceţi mofturi? Ştiţi voi ce e mirodenia? Aţi mâncat voi pătlăgele vinete cu scorţişoară?
- Vai! se scandalizară fetele.
- Ba e bun, zise Agripina. Stănică ţine minte. Bunicii noştri aşa găteau, numai cu undelemn, cu mirodenii şi în tingiri de aramă cositorite. Şi mâncau mai mult peşte şi carne de oaie. Pătlăgelele aşa se fac: cureţi vinetele de pieliţă, ca de obicei, le dai în undă, le scurgi de apă, le toci, le prăjeşti în untdelemn, pui şi puţină ceapă tocată mărunţel, pe urmă le aşezi în tingire cu apă, sare, piper, ce-i trebuie, pătrunjel, scorţişoară şi unt de nucă (cum se mânca odată), şi înăcreşti cu zeamă de lămâie. Şi laşi să fiarbă.
- Şi pe urmă, adăugă Stănică cu apetit, presari pe deasupra scorţişoară pisată!
- Aşa mâncăm noi, bătrânii! încheie simplu Agripina, ronţăind alune americane.
Stănică îşi continuă ancheta prin rafturi. Se uita acum la ceştile de cafea, multe şi desperecheate. Una plină de stafide o deşertă pe gât. Cele mai delicate au forma unor boluri de ceai chinezesc, erau mici şi zugrăvite cu ramuri subţiri, înflorite. Neavând mâner, erau vârâte în nişte picioare ovoluide de aramă, căpătând astfel înfăţişarea unor candele.
- Mătuşă, zise Stănică, ce faci cu atâtea ceşti, dă-mi şi mie două, să le ţin amintire, să arăt şi eu urmaşilor cum bea lumea altădată.
Aceasta era formula tipică cu care Stănică împuţina rafturile Agripinei. Fără să aştepte răspunsul, el şi strecurase ceştile în buzunar. Agripina făcu o invitaţie enigmatică:
- De, Stănică, cum crezi şi tu! Astea le mai am şi eu, şi pe urmă nu mai am din ce bea!
- Să fii dumneata sănătoasă, o încurajă Stănică, băgând repede în buzunarul umflat încă două ceşti.
Stănică sărută mâna Agripinei, făcu semne de diferite nuanţe celorlalţi şi dădu să iasă. Toader declară că merge şi el, şi că-l duce cu trăsura până unde vrea. Avocatul acceptă, se sui în trăsură alături de Toader, şi primi alături de el, aproape în braţe, şi pe Lili, fata lui Toader şi nepoata lui, în jurul mijlocului căreia întinse braţul, de altfel de prisos, ca şi când ar fi voit s-o susţină să nu cadă. Vizitiul de casă plesni din bici pe deasupra cailor, şi trăsura se rostogoli dulce, fiindcă avea roţi cu pneuri. Era un vehicul elegant, căptuşit cu velur maron, prevăzut cu saltele moi de divan garnisite cu broderie. Părul fetei, înfoiat în chip florentin pe umeri, îşi arunca unele fire pe obrazul lui Stănică, gâdilat în mod plăcut. La început, Stănică strânse talia fetei automatic, indiferent, acum începu s-o palpeze mai atent cu vârfurile degetelor, simulând jocul barabanei.
"O fetiţă, o scârbă, gândi el, şi ce şolduri, ce talie! Domnişoară de măritat în regulă. Serie nouă. Aşa e când huzureşti. Hrănite bine, plimbate, cum să nu crească?"
- Câţi ani ai tu, Lili? întrebă el tare, strângând-o acum cu braţul, oficial.
- Şaisprezece!
- Ia taci! se miră Stănică. Eşti bună de măritat.
- Chiar vreau s-o mărit, spuse Toader liniştit.
- Serios? sări Stănică.
- Ce te miri? E destul de mare. Şi mamă-sa tot la vârsta asta s-a măritat. I-am dat atâta educaţie câtă trebuie unei femei, şi acum să mă lase liniştit să văd şi de ceilalţi copii.
Nu era o conceptie originala. In toata familia lui Stanica fetele se maritau foarte tinere, cu barbati desemnati de cei batrani. Cand o fata ajungea la varsta de paisprezece ani, vorbea in mod liber de maritis. Atat de traditionala era aceasta norma, incat nicio fata nu se simtea nefericita, dimpotriva, orice intarziere o nelinistea. Fetele intelegeau trebuinta casatoriei, nu se indragosteau nebuneste si iubeau numaidecat pe barbatul ales pe calea ratiunii. Nu sufereau de altfel nicio constrangere si, daca nu le placea un tanar, il refuzau fara nicio discutie. Luau insa parte, impreuna cu familia, la procesul de alegere, isi dadeau parerea, o ascultau pe a altora, asa cum faci cand cumperi o stofa scumpa. In acest chip, toate se maritau cu barbati bogati sau in stare sa devina, preferand aproape cu strictete marii industriasi, marii restauratori sau hotelieri, magistrati care aveau si mosie, mai rar un ofiter, de la colonel in sus, niciodata un profesor, niciodata un intelectual. Fetele erau umblate prin strainatate, vorbeau cate o limba straina, stiau sa se conduca in lume si erau incredintate de valoarea clasei lor, nu citeau insa nimic, nu aveau niciun fel de cunostinte artistice sau literare. Orice intrare pe domeniul acesta era socotita, in chip tacit, ca o dovada de prost-gust, de proasta origine, si individul imprudent era privit cu mirare, de la picioare spre cap, spre a i se descoperi semnele mizeriei. De aceea, in numeroasa familie, femeile, de la douazeci si cinci de ani in sus (caci domnisoare de varsta aceasta nu puteau exista), erau mai degraba antipatice, prin suficienta burgheza si totala impertinenta mirare in fata oricui depasea mijloacele intelectuale sau era sub mijloacele lor financiare. Stanica insusi nu le cam inghitea, fiindca, desi el nu prea avea mari inclinatii intelectuale, afera totusi a fi "boem", om ratat "de prea multa simtire si dor de ce e frumos in viata". Fetele, de la paisprezece la nouasprezece ani, insa, erau toate dragute si simpatice, fiindca, pe de o parte, prin educatie, depaseau nivelul fetelor obisnuite, iar pe de alta, nefiind intelectuale prin traditie, erau modeste. Lili, de pilda, cu parul ei cazut in cascade pe umeri, cu palaria de paie larga, cu ochii ei negri, uniti prin imbinatura sprancenelor, prin tenul masliniu, grecesc, era cu adevarat gratioasa. Era un fel de Otilie oachesa, care insa prevestea ca avea sa evolueze spre burghezie.
Stanica mai pipai putin pe Lili, lasand tamburinarea dinspre coapsa spre genunchi.
"Hm, comenta el mental, ce nepoata plinuta am! Ferice de ticalosul care-o s-o ia. Stiu ca am rude frumoase! Cu asa familie, ma pot mandri!"
- Ei, continua iarasi tare, ai pus cumva ochii pe cineva, jucam la nunta?
Lili asculta aceste vorbe linistita, cu naturalete, doar cu o nota de multumire. Toader explica:
- N-am gasit pana acum, dar o sa gasim. Mi-au dat a intelege ca ar lua-o vreo doi oameni cu stare, de treaba, dar sunt cam in varsta. Ma gandesc si la asta. O fata de saisprezece ani nu sta bine langa un om de patruzeci si cinci. S-a cam dus obiceiul asta. Mi-a spus doctorul de casa ca n-ar cam fi potrivit, stii, pentru progenitura. Inteleg ca fata sa faca copii.
- Ai perfecta dreptate, aproba Stanica, strangand iar mana, nu e bine batran, dar nici tanar de tot. Asa in floarea varstei, cand e omul cu entuziasm si experienta, asa ca mine, Toader.
Stanica nu gandise nimic extraordinar spunand aceste vorbe, dar apoi fu strabatut de o idee insidioasa. "Ce mai nevasta, isi zise, ar fi o fata ca asta (evita inadins, din scrupul, preciziunea), grecoaica de-a noastra, sanatoasa, fara maimutareli. Si ce mai avere are fata asta! Ah, Doamne, de ce m-ai facut unchi?!"
- Nici nu ne gandim, urma Toader, numaidecat la un om cu avere. Ii dau zestre destula. Mai bine un tanar sarac, dar care sa vrea sa munceasca, sa-l tin eu din scurt, sa-l introduc in morarit. Face el avere.
Precum se vede, Toader admitea "le jeune homme pauvre" (tanarul lefter) numai in bransa moraritului si industriilor agricole.
O idee fulgera scurt prin creierul lui Stanica, pe care insa n-o exprima: "Oare mitropolitul-primat nu poate sa dea dezlegarea de casatorie intre o nepoata si un unchi, vorba vine unchi, cand sunt in joc interese mari, pastrarea fortei unei familii, consolidarea sangelui? In definitiv, ce daca e fata copilului surorii mamei? Ei si? Dar sangele ei nu s-a instrainat prin alianta parintilor? In familiile domnitoare asta e ceva curent. Da-te dracului de prejudecati, de-aia scade natalitatea. Cu asta si cu paralele ei eu as popula patria, as face Romania Mare."
................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu