XXVI.
Stanica stranse peste brate sanul fetei si-i zise cu un aer parintesc:
- Vezi, Lili, cum esti? Ai ajuns fata de maritat, si pe la unchiul tau nu treci sa-l rogi sa se interseze de viitorul tau. Am si eu relatiile mele, experienta mea.
Ideea de a pune la cale viitorul fetei induiosa atat de brusc pe Stanica, incat il facu se deteste numaidecat gandul nemarturisit dinainte. "Sunt un pacatos, isi zise, auzi la ce ma gandesc! N-am decat o scuza, ca n-am avut parte de ceea ce meritam."
Stanica lasa mana jos, cast, si zise cu taina lui Toader:
- Ma Toderita, ce nu mai aruncati si voi rugina? Tot moara, tot mosie, tot fabrica de zahar. Numai avere si avere. Mai sunt pe lume si alte bunuri, morale, ma-ntelegi. Lumea evolueaza, se subtiaza. Sa dai tu perla de fata pe mana unuia care sta in tarate! Ma, am un baiat unic, un giuvaier, rusinos ca o fata mare, destept, de viitor, baiat de familie buna, baiatul, ma rog tie, al doctorului Sima. Cine n-a auzit de doctorul Sima? Face si el medicina, si e in anul al treilea (Stanica minti intentionat). Are si avere bunicica. Ma, s-au speriat profesorii de el, scrie carti, are sa fie cel mai mare doctor. Ala ajunge sigur la Universitate si la Academie. Ma, si e frumos, de pica. Sa am fete, i-as da doua deodata. Tu stii cat castiga un doctor mare? Colosal! Si ce face? Te-asculta nitel ici, nitel colo, si-ti ia banii. Pe urma, cinstea. Madam doctor Sima, profesor doctor Sima. Inalti nivelul familiei, ca m-am plictisit tot de mosieri si de directori de fabrici. Sa dam, ceara ma-sii, un Eminescu. E tocmai ce-ti trebuie tie, un doctor.
- Pe nevazute nu pot sa ma pronunt! zise cu comica gravitate Lili.
- Stii ca-mi placi! Pai cand l-oi vedea, pici jos. Ala suceste mintea fetelor intr-un minut (Stanica simti ca se contrazice si atenua), vreau sa zic succeste fara sa faca nimic, ca e baiat serios. Primejdia e ca nu vrea el, dar am incredere in gustul lui fin. Cand te-o vedea, nu se poate sa nu-i placi. Stii, baiatul asta e putin sub conducerea mea morala, eu ii dau directive in viata, asa ca m-asculta, se lasa sugestionat. Hai sa provocam o intalnire.....
- N-ai decat, zise Toader, n-are ce strica.
Stanica incrunta sprancenele in chip de adanca meditatie, apoi zise hotarat:
- S-a facut. In curand avesti stiri de la mine. Opreste, ma, ca ma dau jos.
Trasura trasa de cei doi cai luciosi ajunsese in dreptul bisericii Sfantul Gheorghe. Stanica intinse mana spre tovarasul de calatorie si zise grabit, fara timiditate:
- Ma Toderita, da-mi repede ceva parale, ca nu prea am procese. Sa beau si eu din diurna unui senator.
Toader scoase repede o hartie mototolita pe care o tinuse pregatita si i-o dadu zambind, fara strambatura de neplacere si fara emfaza. Stanica o lua, sari jos, facand cu mana la cei doi, si se-ndrepta spre Lipscani, fara alte ceremonii. De-abia dupa o suta de metri de mers, scoase hartia din buzunar si o privi. Era o bancnota de o suta de lei. Stanica visase absurditatea de a primi o mie de lei.
- Poftim, zise el cu profida, arunca suta, cum as arunca eu o bancuta. Bani nemunciti.
Stanica cumpara prajituri de la o cofetarie si porni spre casa. Invartindu-se cu mintea tot in jurul ideii lui de casatorie, se inflacara de Olimpia. Mana pe care o retrasese cu sentimentul vinovatiei de pe Lili voia s-o intinda legal spre nevasta-sa. Credea ca o intelege. In saracie, marile sentimente nu se pot dezvolta. Olimpia era si ea femeie, avea nevoie de lux, de rochii, de blanuri. E adevarat ca nu era vina lui si ca o femeie trebuie sa aiba zestre, insa nici vina ei nu era ca avea parinti denaturati. Cata deosebire intre fetele din familia lui si cele din familia Tulea! Saracia te face posac, acru. Saraca Olimpia! O trasura sa fi avut si facea din ea regina. Cu aceste sentimente generoase, Stanica intra pe poarta "proprietatii lui", inlaturand, pe cat cu putinta, privirile de pe fatada stramba, culcata pe-o rana, a casei. Voi sa intre in marchiza de lemn, aplicata ca o ghereta peste usa principala, dar se razgandi si merse spre fund, unde era bucataria. Ii era foame si voia sa stie ce se gateste. Bucataria era inchisa, goala. Pe fereastra vazu masina de gatit, fara foc. Stanica simti o prima nemultumire. Intra pe dindos in sufragerie, unde constata ca masa era nepusa. Pe Olimpia o gasi in dormitor, imbracata ca de oras, uitandu-se in oglinda.
- Bau! facu Stanica, cu vointa de optimist.
Olimpia il privi linistita, aproape senina. Stanica ii intinse pachetul cu prajituri:
- Uite, iubito, mi-am permis o mica atentie. Nu te uita Stanica.
- Ce-ai adus acolo? intreba Olimpia.
- Ce-ti place tie, prajituri cu crema.
- Bine-ai facut! aproba Olimpia, fara exagerare.
Cuprins de un val de sentimentalitate, Stanica se aseza in spatele ei, cu fata spre oglinda, scoase capul mustacios de dupa coafura ei si o stranse de mijloc.
- Olimpia mea scumpa, tot ce vad ma intareste si mai mult in convingerea ca nimic nu e mai inalt ca misterul casatoriei. Iubirea eterna, pentru care parasesti familie, bogatii, onoruri.
- Ma strangi prea tare, reprosa moale Olimpia.
- Te strang ca sa simti ca ai indaratul tau un aparator dezinteresat, devotat, pe sotul tau, pe tatal fiului tau. Pe cine altcineva poti conta? Iubita ta mama, si soacra mie, vinde tot ce are in casa, vrea sa petreaca si sa nu mai ramana si altuia un capat de ata. Socru-meu abia ti-a dat baraca asta, ca sa ne asiguram un adapost, sub demnitatea ta. Dar n-avea grija, nu cer decat un pic de iubire, si las' ca-ti realizez eu toate dorintele tale. Rudele? Iti dau voie sa le dispretuiesti, sa rupi definitiv cu ele. Ce-ai avut si ce-ai pierdut? Amandoi, prin iubire, facem un bloc.
Stanica stranse inca de un grad cercul bratelor si saruta pe Olimpia pe lobul unei urechi.
- Si, barem sunt proaspete prajiturile? Ca de obicei le iei statute! observa ea, fara schimbarea glasului.
- Imi pare rau. Le-am comandat special pentru tine. Numai pentru tine, comoara scumpa. Uite, ti-am cumparat de la anticat patru cesti de cafea antice, noteaza bine, de-ale stramosilor, pe care am pus de mult ochii. Vreau sa strangem de pe acum lucruri de pret pentru caminul nostru cel nou.
Cand Stanica vru sa sarute pe Olimpia si pe obraz, aceasta arata putina plictiseala:
- Draga, ma-ntepi cu mustatile. Lasa-ma putin, ca sunt suparata!
- Dar ce ai? se alarma Stanica, asa faci tu totdeauna, la bucuriile si durerile tale eu nu particip niciodata.
Olimpia desfacu pachetul de prajituri, lua o bucata si incepu s-o manance incet.
- Ce faci, scumpo, iti strici apetitul. Nu mergem la masa?
- N-am gatit nimic, servitoarea e dusa la mama. Mananca si tu prajituri.
- Dar ce s-a intamplat, draga? observa Stanica, in sfarsit, cam iritat, dand drumul Olimpiei.
- S-a intamplat ca Titi iar a fugit de acasa. Unde, si cu cine, Dumnezeu stie!
- Nu ma-nnebuni! exclama Stanica, lasandu-se pe pat, plin de voluptatile senzationalului.
Si luand si el o prajitura, incepu s-o manance, clatinand mereu din cap.
XXVII.
Felix visa inspre ziua diguri lungi, pe care se spargeau mari valuri, debutand cu urlete si scurgandu-se sfaramat cu zornaitul unei grindini de sticla. Apoi apele se retrasera cu totul, taratoare ca fumul, si lasara descoperit fundul marii, care se vedea plin de creste inegale.Coborandu-se din zbor asupra lor, Felix vazu ca varfurile de stanca erau de fapt turle de biserici in care se clatinau clopote de toate marimile, scotand valuri de sunete, mai apropiate sau mai indepartate. Clopotnitele se prefacura in dansatori, acoperiti din cap pana in picioare de zurgalai, in fata carora Otilia se invartea cu niste castaniete in mana. Felix stia ca doarme si viseaza, si se silea sa opreasca mai mult orice metamorfoza. Deodata, insa, ochii ii fura loviti de suliti de lumini, si se recunoscu in patul lui, desi nu rupsese toate legaturile cu visul. Curios, valurile de sunete rasunau mai departe, alcatuind frazele din "Folies D'Espagne" de Corelli. Felix isi stranse si mai tare ochii ca sa se bucure de vis, insa simti in picior raceala tabliei patului. Printre genele obosite de atata strangere silnica, se zareau contururile camerei decolorate de prea multa lumina. Simti ca era treaz si valul de sunete era o realitate. Sari din pat. O mana usoara, furtunoasa executa partea "allegro moderato", scotand picaturi vitroase. Inima lui Felix batu sa se smulga din piept. Mana aceasta obisnuita cu fraza clasica, exercitata la muzica inalta, pasionata de geometrie, era numai a Otiliei. Isi apuca lucrurile sa se imbrace, si de nervozitate si le puse pe dos, intarziind operatia. In cele din urma, de bine, de rau, fu imbracat. Fara sa se mai spele, cu parul valvoi, alerga jos pe scari, apropiindu-se de sursa din ce in ce mai sonora de armonie. Usa odaii cu pianul era data de perete. Inauntru, ghemuita pe taburet, imbracata insa ca de oras si cu palaria pe cap, Otilia in persoana isi legana moale mainile pe deasupra claviaturii, imbatata de sunete, subliniind cate o masura cu pan, pan, pan.
- Otilia! striga aproape fara voie, Felix.
Sunetele murira deodata, si taburetul, printr-o miscare brusca, se suci pe axa intafisand-o pe Otilia stand turceste.
- Felix! raspunse fata si sari in picioare.
Tanarul se apropie exaltat de ea, si Otilia intinse bratele spre el. Cand mainile ii atinsera umerii, fata se opri putin intimidata de timiditatea lui Felix. Apoi il saruta usor pe un obraz, usor pe altul si, in cele din urma, pe gura. Mos Costache scoase o clipa capul pe usa si fugi. Otilia il tinea strans pe Felix la oarecare distanta, sa-l poata privi bine:
- Felix, mi-era dor de tine. Ce-ai facut tu atata vreme?
Otilia merse inspre taburet, reasezandu-se pe el si tragand dupa sine si pe Felix, care se lasa jos pe covor, cu capul in poalele fetei.
- Felix, uita-te la mine, ce-ai facut in lipsa mea? Si fata, apucandu-l de barbie, ii ridica in sus capul.
Felix isi reinfunda obrazul in poalele ei. Era coplesit de emotie, dar devenit mai matur acum, mai capabil de a-si analiza sentimentele, se scula si facu recapitularea linistit:
- Otilia, ce eram sa fac? Te-am asteptat. Eu am crezut ca tu ma iubesti, am avut incredere in tine, si de aceea cand ai plecat pe neasteptate cu...... cu........
- Cu Pascalopol, preciza razand Otilia.
- Da. Cand ai plecat, am fost amarat. Nu te-am uitat niciodata, toate gandurile mele au fost numai pentru tine, insa eram demoralizat. Plecarea ta, trebuie sa recunosti, era ciudata, nu mi-ai explicat niciodata nimic. Cu toate ca o speranta absurda imi spunea altfel, in ultima vreme nu credeam ca ai sa mai vii.
- Ce prost esti!
- Eu am crezut in tine, am fost devotat cuvantului dat (aici Felix avu un scrupul si se opri putin). Poate am gresit o clipa, sunt gata sa-ti marturisesc, dar n-a fost nimic serios. O eroare, mai putin decat atat, o desperare, fiindca tu nu-mi scriai nimic.
Otilia rase.
- Stiu eroarea, te iert solemn!
- Ce stii? De unde stii?
- Ei, mi-a spus Stanica! Nu stiu cum a aflat ca vin, si azi-noapte a fost la gara cu un buchet mare de flori. Bineinteles, mi-a spus lucruri pentru o saptamana. Mi-a spus si de o aventura a ta cu Georgeta, insa tu stii ca eu pot deosebi ce e adevarat si ce e palavra in vorbele lui Stanica. N-am crezut nimic.
- Era totusi adevarat, pana la un anume punct.
- Ah, Felix, ramai mereu un copil! Nu poate fi nimic adevarat din punctul de vedere care ne priveste. Ti-am spus ca te iubesc, nu sunt dadaca ta.
Otilia il trase pe Felix de o mana, asa cum sedea cu genunchii pe taburet, il saruta, apoi cu cealalta mana zdrangani fantezist pe pian, incheind:
- Vasazica, totul e in regula!
Dupa putina gandire, Otilia zise:
- Apropo, am primit o scrisoare foarte caraghioasa de la tanti Aglae et companie, insa cineva semna in ea: Isus Cristos. Probabil, in bataie de joc. Cine sa fie? Pe Titi nu-l cred in stare de astfel de originalitati.
Felix fu de parere ca nu putea fi decat Simion, care devenise, intr-adevar, Mantuitorul. Otilia se arata profund impresionata de nenorocirea batranului, fricoasa chiar.
- Felix, intreba ea, e posibil ca cineva sa innebuneasca asa, dintr-o data?
Felix asigura ca nu, si ca Simion era, propriu-zis, bolnav organic. Otilia paru convinsa si adauga:
- Asa spune si Pascalopol.
Tanarul se incrunta:
- Otilia, zise el, eu n-am nimic cu Pascalopol, dimpotriva, ii sunt chiar indatorat. E un om asa de simpatic, incat nu mi s-ar parea deloc nepotrivit ca o fata ca tine sa-l iubeasca.
- Aha! facu ironic Otilia.
- Insa, recunoaste si tu ca totul e ciudat si ca cea mai tare credinta sovaieste. Te-ai dus la Paris si ai stat atata vreme cu Pascalopol. In ce calitate? Il iubesti? A crede asta inseamna sa nu mai cred in vorbele tale. In tot cazul, el trebuie sa te iubeasca. Pentru mine, Otilia, ai inceput sa devii o enigma. Si Pascalopol, si eu suntem indreptatiti sa credem ca ne iubesti si, totusi, nimeni nu stie sigur. Te rog, Otilia, spune-mi sincer, nu ma face sa sufar! De ce te duci mereu cu Pascalopol, de ce te porti in asa fel incat sa-i trezesti sperantele?
Otilia se rasucise incet pe taburet si canta la pian, fara sa raspunda.
Felix lasa capul peste claviatura, cu bagare de seama, ca sa nu ranseasca degetele incapatanate ale Otiliei, si ingenunchind langa ea, ii cuprinse picioarele.
- Otilia, te rog, e adevarat ce spune lumea, ca te-ai logodit cu Pascalopol?
Fata se uita bland si lung, cu ochii ei albastri, in ochii lui Felix, si spuse simplu si linistit:
- Nu e adevarat, Felix. Acum esti multumit?
- Ar trebui sa fiu multumit, si totusi, este ceva care ma lasa in indoiala. Vasazica, tu esti capabila sa dai unui om ca Pascalopol credinta ca-l poti iubi, fara sa fie adevarat.
- Pascalopol, zise Otilia, putin cam iritata, nu crede ca-l iubesc. El se poarta cu mine asa cum s-a purtat de cand mica, de cinci ani. Mi s-ar parea curios sa fie altfel. Am venit acasa vesela, si ma intristezi din nou.
- Otilia, regreta Felix, iarta-ma, n-am voit sa te supar. Ti-am spus cu sineritate ce-am gandit in lipsa ta.
- Felix, implora Otilia, de ce nu vrei sa fii cuminte? Am atatea sa-ti spun. Haide cu mine sus!
Si fata, apucandu-l de mana, ca de obicei, il trase si incepu sa alerge cu el pe scari in sus.
..........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu