XXI.
Într-adevăr, chelnerii aduceau pe tăvi lungi de argint mormane de prăjituri şi de fructe. Pe faţa lui moş Costache se dădu o scurtă luptă de tonuri, apoi lăcomia învinse, şi bătrânul rămase pironit pe scaun. Georgeta şi generalul conduse pe Felix pe strada pustie, ţinându-l fiecare de un braţ şi silindu-se, într-un chip care în altă împrejurare ar fi fost comic, să-l învioreze. Generalul părea afectat:
- Fetiţa mea, dar tânărul nostru mi se pare că e îndrăgostit.
- Aşa mi se pare şi mie, confirmă Georgeta în şoaptă cu grija unei mame de a nu deştepta copilul.
- O! dar atunci e îngrozitor! Te invit să ai grijă de dânsul.
Felix simţi nevoia de a rămâne singur, îşi luă rămas bun de la cei doi care-l părăsiră cu cele mai atente gingăşii. Apoi o luă înainte cu o necesitate neînfrântă de a merge; străbătu toată Calea Victoriei, pustie, şi se înfundă în Şosea, până la Hipodrom. Pe măsură ce mergea şi obosea, sufletul i se calma şi începea să aibă o viziune mai obiectivă a lucrurilor. Adunarea la restaurantul lui Iorgu îi apăru de o hibriditate caricaturală. Moş Costache, avarul care vânduse localul, mânca la masa cumpărătorului. Stănică şi Olimpia, hiene avide de moşteniri, făceau pe moraliştii. Georgeta, curtezana şi generalul, stricat bătrân, îl ocroteau pe el, care avusese legături cu Georgeta. Politeţea, mai mult, delicateţea lor erau indiscutabile. Se vede că numai oamenii fără legi în viaţă erau în stare să perceapă situaţiile fine. Totuşi, ce penibilă postură! Şi în mijlocul acestei adunături, el suferea şi se indigna de calomnierea Otiliei, care plecase într-adevăr în Franţa, însă nu pentru studii, cum pretindea cu onctuoasă perfidie Stănică, ci ca să se plimbe cu moşierul Pascalopol, aşa cum afirma necioplitul locotenent. Moş Costache se arăta atins de ponegrirea Otiliei, dar el însuşi nu o ajuta cu nimic să-şi clarifice situaţia, ba chiar o împingea, lacom, la combinaţii cu Pascalopol. În această societate, mai de treabă era tocmai, aparent, teribilul Weissmann, care, limitându-se la orori verbale şi la paradoxuri, le făcea totuşi mici şi discrete servicii medicale. Obosit, Felix se lăsă pe o bancă. Aerul se învineţi, apoi se albi, şi lucrurile căpătară contururi. Un hârşâit monoton de târn se auzi pe undeva, şi două faetoane de lăptari matinali se îndreptară spre oraş. Se făcuse dimineaţă. Sufletul lui Felix se umplu de elanuri şi hotărâri mari. Experienţa lui nu se prefăcu în deprimare, ci într-o mare voinţă de a se ridica deasupra tuturor. Îşi puse în gând să facă astfel încât să nu depindă de nimeni, să nu fie silit să sufere trivialitatea nimănui. Nădăjdui orbeşte că Otilia se va păstra mândră, până ce el va fi liber de el însuşi, ca atunci, plin de mărinimie şi fără nicio răsplată să-i întindă mâna. Liniştit de această hotărâre, se ridică se pe bancă şi se îndreptă spre oraşul care începea să fiarbă.
XV.
Simion deveni atât de supărător, încât Aglae se hotărî să scape de el. Propriu-zis ea nu prea credea în nebunia lui şi-l trata ca şi când el s-ar fi prefăcut, ca să-i facă ei zile negre. Ideea de a-l interna într-un santoriu fu respinsă cu indignare:
- Cu ce să-l ţin în sanatoriu? Are el vreo avere?
- Are pensia, observă Stănică.
- Ce-ai zis? Pensia? Dar eu, copiii cu ce trăim?
În realitate, Aglae avea destulă avere, strânsă din chiar banii lui Simion, privat sistematic de orice plăceri. Stănică propuse în cele din urmă, cu oarecare prudenţă, de a vârî pe Simion într-un ospiciu, deşi, zicea el, s-ar putea afla că bătrânul are avere (însă el avea să facă rost de un act de pauperitate) şi apoi soluţia ar putea să nu convină, fiindcă e penibil să se ştie că ai un soţ la ospiciu etc.
- Şi ce, zise Aglae acru, eu l-am adus în halul ăsta? Să se ducă unde l-au dus faptele lui.
Într-o duminică, totul fu pregătit ca Simion să fie scos din casă. Weissmann se oferise sa indeplineasca delicata insarcinare, dupa ce ospiciul fusese prevenit. Batranul avea sa fie plimbat sub un pretext oarecare, dus apoi la ospiciu, ca spre a-l vizita si lasat acolo. Istetul medicinist studiase bine chestiunea, conversand de cateva ori cu Simion, si-si alcatuise in cap cateva scene posibilie. Aglae stransese intr-un geamantanas cateva lucruri de imbracaminte, pe cele mai rupte, si acum astepta in sufragerie sosirea lui Weissmann. Mai mult din curiozitate decat din simpatie, toti ai casei, Stanica, Olimpia, Titi, Aurica, se adunasera in aceeasi incapere, pe canapea si pe scaune, de-a lungul peretilor, si priveau ca la un spectacol. Din cand in cand, deschidea usa cu o curiozitate avida, lipsita de orice rusine, Marina, plina pe maini de faina, asa cum iesise din bucataria casei vecine. Simion, cu ochii exaltati, slabit si cu barba crescuta in sageata, sedea la masa si sorbea lacom dintr-o ceasca cu lapte. Dupa ce sfarsi de baut, privi in fundul cestii, mirosi, apoi zise:
- Aici a fost otet.
Aglae se supara:
- Esti nebun? Ce otet? Daca era otet, nu-l beai! De unde pana unde otet?
- Lui Isus, lumea ii da sa bea otet. Cu asta ma hranesc eu de cand au aparut semnele.
Ochii lui Simion aratau ingrijorare si suferinta, insa Aglae nu trada niciun fel de mila si nu arunca nicio vorba blanda spre a-l potoli. Dimpotriva, fu din ce in ce mai iritata:
- Slava Domnului, te-am hranit ca pe un trantor, cu ce-a fost mai bun, ani de zile, fara nicio bucurie din partea ta, si acum vii sa-mi spui ca ti-am dat otet. Otet sa fie in inima dusmanilor.
- S-au aratat semnele! repeta, mai tare, Simion.
- Ce semne, tata-socrule? intreba Stanica, cu intentii psihiatrice, facand cu ochiul celorlalti. Cine stie, poate dumnealui are dreptate. Trebuie sa-l ascultam.
Simion arata cu degetele descarnate inspre barba.
- Domnul mi-a dat barba lui.
- Mai bine te-ai fi tuns putin, decat sa stai in halul asta.
- Eu sa ma tund? zise Simion violent, sarind de pe scaun. Nimeni sa nu se atinga de domnul Isus.
Aglae il privi cu mare dispret, ceilalti cu felurite grade de placiditate. Numai Stanica parea aci distrat de spectacol, aci strabatul de mila.
Cuprins de agitaţie, Simion începu să se plimbe prin casă, gesticulând şi privind la hainele lui. Nasul îi era înroşit ca de ger, şi mucozităţile se prelingeau pe mustăţi. Vorbi repede:
- Ereticii îmi fură banii, s-au unit toţi să-mi chinuie hainele, uitaţi-vă la pantaloni (erau scurţi) cum mi i-au decolorat, mi-au bătut hainele pe cruce. Cristos a fost izgonit din lume, au omorât pe Cristos, lumea a rămas fără Dumnezeu, îmi scriu ucenicii şi nu-mi daţi scrisorile, asta e scandal, am să reclam împăratului Cezar, mi-aţi furat mănuşile. Cristos s-a făcut iarbă şi-l mănâncă găinile (nişte găini se vedeau în curte) unde e pardesiul meu?....
- Eu ţi-am furat banii, strigă Aglae în culmea ciudei, eu?
- Mamă, încercă Olimpia s-o potolească, nu te potrivi!
- Lasă-mă în pace dragă! Eu i-am furat banii? Banii i-ai risipit cu stricatele, să mă ierte copiii ăştia, ele te-au adus în halul ăsta. N-ai haine? Dar ce eram eu să-ţi fac haine din pensia ta păcătoasă? Alţi oameni de vârsta ta aleargă, muncesc, nu stau ca trântorii. Am copii mari şi nu i-am pus la casa lor. Tocmai când să îngrijesc şi eu de bătrâneţea mea, că nu mai sunt aşa tânără cum am fost odată, îmi faci zile fripte? Mi-am mâncat tinereţea cu tine, ticălosule!
Aglae începu deodată să plângă, din nervozitate, cu sughiţuri ascuţite, ca şi Aurica altă dată. Apoi îşi şterse brusc ochii şi luă o mină şi mai duşmănoasă ca înainte. Pe buzele lui Stănică flutură un zâmbet:
"Mare curtă, soacră-mea asta! gândi el. Cum sare capre, sare şi iada. Aşa ar fi în stare să facă şi iubita mea Olimpia dacă, Doamne Fereşte, aş fi bolnav şi bătrân. Familie scârboasă!"
- Mamă, continuă el tare, de ce-ţi strici sănătatea? Fii rezonabilă! Uite, suntem noi în jurul dumitale, sunt eu. Contează pe mine, ca pe un fiu devotat. Vom face cum va fi mai bine.
Simion, uitând furia dinainte, zise binedispus şi profetic:
- Curând, şi nu mă veţi mai vedea. Mă duc unde m-aşteaptă armatele de îngeri să mă îmbrace cu haine de aur!
Titi începuse să se legene, rezemat de sobă, iar Aurica, la fereastră, îşi tăia cu foarfecele pieliţele din jurul unghiilor. În sfârşti, Weissmann sosi cu o trăsură, pe care o lăsă să aştepte în poartă. Anticipând în mod imprudent planul de captare al lui Simion, Aglae zise:
- Simioane, uite, a venit domnul doctor. Să te duci cu dumnealui să te vadă, să-ţi dea ceva să te faci bine, şi pe urmă te întorci acasă. Vă duceţi cu trăsura!
Simion făcu o săritură de maimuţă:
- Ce doctor? Eu nu sunt bolnav. Eu sunt cel mai sănătos om. Eu sunt Omul şi nu voi muri în vecii vecilor. Cel ce se-nchină mie şi tatălui meu, acela se va mântui.
- Papa, găsi cu cale Olimpia să intervină, domnul îţi vrea binele, de ce să nu mergi?
Toată inimichiţia iraţională a lui Simion pentru Olimpia se redeşteptă:
- Nu vorbesc cu dumneata! Să nu-mi zici papa, că nu te cunosc. Nu eşti fata mea! Copiii mei sunt cei ce mă urmează şi se închină mie.
- Eu îţi sunt fiu adevărat, fiindcă cred în învăţăturile dumitale! zise Weissmann.
Simion îl privi cu interes, dar îşi reluă iar preumblările prin casă, ca un câine prudent, după ce a mirosit un indivit. Olimpia, jignită, lăsă să se vadă în ochii ei toată verzimea urii. Aglae clătină din cap, agasată:
- Aşteaptă birjarul, pentru numele lui Dumnezeu, o să mă coste o groază de parale!
Weissmann o examină pe furişşi se putea ghici uimirea lui faţă de o asemenea nesimţire. Prudent şi politicos din fire, nu-şi trăda sentimentul lăuntric şi medită repede asupra mijloacelor oportune pentru a scoate pe bătrân din casă.
- Domnule profesor, zise el foarte ceremonios, doamnele au glumit fără îndoială, sau e la mijloc o eroare. Eu nu sunt doctor şi n-am venit să vă consult. De altfel, sănătatea dumneavoastră mi-e cunoscută, vorbeşte toată lumea. Am venit atras de reputaţia dumneavoastră, de..... de învăţat....de.......
Simion se opri din mers şi sorbi vorbele lui Weissmann, privindu-l, deşi la drept vorbind pupilele în neputinţă de a se concentra, priveau în gol. Cuvântul "profesor", respectul studentului îl măguleau. Însă Weissmann folosise titulatura la întâmplare, neştiind de fapt ce profesiune avea Simion.
- A auzit lumea de învăţăturile mele? întrebă serios Simion.
- Dacă a auzit, mă-ntrebi? Dar cine nu cunoaşte pe marele, pe marele..... (Weissmann nu-i cunoştea numele)
- .... profet Tulea, sugeră Stănică.
- Exact! confirmă studentul.
- Şi ce doreşte lumea de la mine? întrebă măreţ Simion.
- Ce doreşte? Să ieşi în lume, să luminezi opinia publică, să aduci pe rataciti pe calea cea buna.
Simion se mai gandi catva, apoi se impotrivi:
- Nu merg. Misiunea mea pe pamant s-a sfarsit. Am baut fiere si otet, am fost rastignit in hainele mele, acum trebuie sa ma intalnesc cu ingerii.
- Domnule Tulea, se ruga Weissmann, eu de ce-am venit? Ingerii te-asteapta. Pe cinstea mea. M-au trimis pe mine cu trasura, sa te chem. Priveste caii!
Simion arunca ochii ratacit pe fereastra si privi caii costelivi, infrumusetati de birjar cu cate-o floare la ureche.
- Au aripi? intreba el.
- Cum sa n-aiba, domnule Tulea? Au cate doisprezece aripi fiecare.
Simion se plimba din nou nedumerit prin odaie, in asteptarea anxioasa a celorlalti, apoi se incapatana iarasi:
- Nu merg! Ingerii trebuie sa vina aici sa ma ridice de-a dreapta tatalui. Nu ma inselati dumneavoastra pe mine. Diavolul e siret, ia felurite chipuri.
Weissmann se scarpina la ceafa, contrariat. Se pipai la buzunarul din spate al pantalonilor, unde avea o cutie "Record", cu seringa si fiole de morfina, apoi lua la o parte pe Stanica si-i sopti ceva la ureche, in vreme ce Simion ii observa foarte alarmat. Trecura amandoi in odaia invecinata, de unde se intoarsera peste cateva minute. Weissmann tinea in mana seringa cu morfina, iar Stanica o bucata de vata imbibata cu alcool, al carui miros se raspandi in odaie.
- Domnule Tulea, maestre, zise dulceag studentul, stiu eu un mijloc ca ingerii sa vina mai curand. Iti facem o mica intepatura in brat, neinsemnata, cu asta, si numaidecat ai sa simti lucruri minunate.
Simion se dadu inapoi cu oroare. Din fericire Stanica avu un cuvant nimerit:
- Imi pare rau ca te porti asa, zise el cu prefacuta dezamagire, mi se pare mie sau nu esti ceea ce pretinzi. Isus a fost intepat pe cruce cu sulita, si dumneata nu te lasi intepat cu un ac. Ce fel de sfant esti?
Surprins de argumentare, Simionse opri locului fara replica, si Weissmann ii trase haina cu repeziciune si-i facu injectia inainte ca batranul sa se dezmeticeasca. Stanica ii sterse locul intepat cu vata, in vreme ce Simion, repede ametit, privea curios spre propria-i mana:
- Nu cumva vreti sa-mi furati mana, cum mi-ati scurtat hainele?! zise el banuitor.
- Nu! protesta amabil Weissmann.
Imbatat de stupefiant, Simion se lasa pe un scaun, privind tulbure inaintea lui. Parea foarte fericit.
- Ei, cum te simti acum?
- Ma simt bine, foarte bine, simt sanatatea in trupul meu.
- Nu ti-am spus eu? zise Weissmann, privind pe fereastra inspre trasura, al carui birjar, impacientat, plesnea din bici. Gandeste-te mai bine! Norodul te asteapta, de ce nu vrei sa mergi? De altfel, orice sfant se reatrage catava vreme in pustiu, intr-o chilie, ca sa se purifice. Daca vrei, te ducem intr-o manastire adorabila, unde vei putea medita absolut singur. Nu vin acolo decat ingeri imbracati in alb, dimineata la noua si seara. Acolo este locul dumitale, maestre!
- Si e pustiu?
- Pe onoarea mea! Mai pustiu ca-n Thebaida.
Un cap zbarlit se lipi de fereastra. Era Marina, care spiona de afara. Simion, exaltat, se lasa luat de brat de Stanica si Weissmann, care-l suira iute in trasura, ca sa nu se razgandeasca. Nimeni din casa nu arata vreo emotie deosebita. Aglae privea inciudata ca scena se prelungeste prea mult, Olimpia nu-si descretise nici acum fruntea stransa de necaz. Titi se legana langa soba, iar Aurica isi ingrijea atent mainile.
Birjarul dadu bice cailor, si roatele se rostogolira pe caldaram. Atunci Simion intoarse capul inapoi si, ca si cuprins de o subita emotie, striga, aratand cu degetul:
- Uite salcamul ce mare s-a facut!
- Lasa, zise Stanica speriat, ca-l vedem cand ne-ntoarcem. Si facu semn birjarului sa mane repede.
Ramasa singura, Aglae isi puse un sort dinainte, mobiliza pe Aurica si pe Olimpia, precum si pe servitoare si incepu sa scoata afara lucrurile din camera lui Simion. Stranse patul si-l arunca intr-o magazie, arunca pe foc toate hartiile pe care le gasi, resturile de imbracaminte le zvarli la gunoi, curata peretii si dusumelele, apoi facu un fel de odaie de primit.
- Uite, aici sa stati voi cand veniti aici, zise ea Olimpiei. Am mai limpezit casa, cas e facuse grajd.
Din ziua aceea, Aglae nu mai aminti niciodata numele lui Simion si nici nu dete vreodata semn ca regreta lipsa lui. Peste cateva zile venise Weissmann sa-i comunice ca ar fi nimerit sa trimita batranului unele lucruri si bani. Ea declara mirata ca i-a dat tot ce-i trebuie. Atins, studentul ii aminti ca cheltuise cativa bani cu trasura, ceea ce era adevarat, fiindca Stanica spusese ca n-are bani si ca Aglae va plati pe data ce i se va cere. Aglae, insa, deveni neincrezatoare.
- Curios, zise ea, ginerele meu mi-a spus ca s-a platit tot. Am sa-l intreb, si daca n-a platit, cu placere.
Vexat, Weissmann pleca fara sa mai insiste. Felix, caruia ii povesti aceste lucruri, fu atat de rusinat, incat recurse la o minciuna. Dadu zece lei colegului, sub cuvant ca intr-adevar Stanica ii daduse acesti bani amintind numele lui Weissmann, dar el in graba nu tinuse minte explicatiile aceluia. Weissmann zambi cu indoiala.
- Accept, zise el, istoria ta, fiindca n-am un franc in buzunar. Dar sa stii ca cucoana pentru care arunci zece lei nu merita astfel de sacrificiu. Cat despre batran, te vestesc ca nu mai face doua parale. Are paralizie generala. Si macar n-o are interesanta. Tot ce poate fi mai tipic, din punct de vedere clinic. Era sa mi-l dea inapoi.
Dupa plecarea lui Simion Aglae isi schimba deodata manierele. Incepu sa se imbrace din ce in ce mai modern, sa mearga in oras dupa cumparaturi, sa cheme in casa prietene. Lucru ciudat. Pe Aurica si pe Olimpia nu le mai privi cu ochi buni. Toata atentia ei fu in directia lui Titi, caruia ii cumpara haine noi, ii dadu un ceas de aur, confiscat de mult de la Simion, si chiar bani de buzunar. Pretindea acum sa iasa in oras impreuna cu el si, pentru intaia data in viata se duse la cinematograf, in sala "Minerva", unde se reprezenta "La toure de Nesle" si o comedie cu Rosalia. Reprezentatia nu-i placu, afirmand c-o suparase la ochi. Lauda in schimb "Fata aerului" pe care-o vazuse odata la teatru, si insarcina pe Titi sa-i comunice daca se va mai juca vreodata. Dupa reprezentatie il invita la "Carul cu bere", unde cu multa demnitate comanda bere, dupa ce dadu o multime de recomandatii inutle chelnerului. Vederea altor grupuri de oameni multumiti in jurul meselor ii produse invidie, ceea ce si marturisi lui Titi.
- Uite, lumea petrece! Asa trebuia sa fac si eu cat eram tanara. Cu cine sa te intelegi insa? "El" mergea dupa stricatele lui, si eu-mi bateam capul cu voi. Ce-a fost a fost. Acum vreau ca macar tu sa traiesti altfel, sa ma bucur si eu pe langa tine, fiindca fetele, odata maritate, isi vad de barbatii lor. Trebuie sa m-asculti pe mine, daca vrei sa te fac om. Ti-ai facut mendrele, ai gresit o data, acum cred ca te-ai saturat. Sa ma lasi pe mine sa-ti gasesc o fata buna, cu avere, fie si mai in varsta. Chiar mai bine in varsta. Azi banul e tot. Cu cartea nu faci nimic. Sa-l vad pe Felix al dumitale ce-are sa faca cu medicina lui. S-o ia pe zapacita de Otilia.
Dupa putina gandire, Aglae corecta impresiile:
- Daca ar lua-o pe Otilia, n-ar fi prost. Dar nu se uita ea la un studentas. Ei ii trebuie mosieri. Otilia era buna pentru tine. E obraznica,, dar indrazneata, urata nu. Ai fi ramas cu avere, nu gluma, de la Costache. Fiindca nu esti si tu mai infipt, mai barbat, cum sa-ti spun? Va pricepeti la altele, va lasati pacaliti de cate o nebuna, si pe o fetiscana ca Otilia nu stiti s-o struniti. Va rade in nas. Pe vremea mea, cand barbatul si parintii se hotarau, fata era insfacata pe sus. In sfarsit, acuma cu Otilia nu mai vreau eu. Frica mea e sa nu-i lase pacatosul de Costache toata averea pe mainile ei. Fata, lasa ca-ti gasesc eu, numai sa fii ascultator.
Titi, lipsit de personalitate, si in fond preocupat mereu de problema sexuala, asculta cu religiozitate si placere, incantat de a-si vedea aspiratiile astfel conduse de altul. Prin nu se stie ce mijloace, Aglae facu cunostinta grasei neveste a lui Iorgu, care se simti foarte onorata de vizitele ei, fiindca, desi foarte bogata, se socotea de o categorie sociala inferioara. Madam Iorgu era afabila, greoaie la mers, avea interior bogat, fara stiinta luxului, si oferea prajituri nemtesti, din care Aglae manca bine, cu multe laude. Fetitei lui Iorgu, Lucica, fata care imperechea caracterele rasei germanesi ale celei eline, avand par blond in cozi, ochi albastri, spancene negre, imbinate, si nas drept, Aglae ii aduse fel de fel de nimicuri, carora le dadea o valoare isorica prin cuvintele: "Asa purtau fetele pe vremea mea!" Titi gacu portretele doamnei Iorgu si a Luciei, spre incantarea mai ales a celei dintai. Fata, desi maricica si sprintena, era lipsita de orice cochetarie parand a ignora cu desavarsire ca pe lume sunt doua sexe. Manca cu placere, raspundea cuviincios la intrebari si fugea, din cand in cand afara, sarind dintr-un picior in altul. Aglae se interesa bine asupra varstei si tuturor conditiunilor fetei si intr-o zi expuse doamnei Iorgu aceasta idee:
- Madam Iorgu, eu, in locul dumitale, la treisprezece ani as marita-o. Cand o fata trece de optsprezece ani, oricat de frumoasa si de bogata, e primejdie sa-ti ramana pe cap. Sunt patita.
............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu