XXVIII.
- Felix, nu complica lucrurile! De ce, daca tu singur recunosti ca nu e momentul pentru asta, sa vorbim de viitor? Esential pentru tine este ca te iubesc. Sunt sigura ca te voi iubi si maine, daca vei fi cuminte, bineinteles, nu pot sa vorbesc insa de pe acum de ceea ce se va intampla maine. Poate ca maine, cand sfarsesti tu studiile, nu ma mai iubesti.
- Niciodata!
- Vom vedea. Daca ma vei iubi, se va intampla ceea ce doresti.
- Deci, imi fagaduiesti?
- Oh, esti ineducabil. Este cum ti-as spune: iti promit sa mor maine. Si tu, Felix, vrei sa te faci doctor, om tare! Am avut totdeauna frica sa hotarasc lucrurile dinainte, lucrurile care nu sunt inca in puterea mea. N-am zis niciodata: maine voi canta la pian, dar, in fata pianului, am cantat. Niciodata nu m-ai auzit spunand: am sa merg la Paris, si am mers indata ce mi s-a propus. Nu intelegi ce vreau sa-ti spun? Eu stau de vorba cu tine, cel de acum, si tie iti spun: "te iubesc", cu tine m-as casatori, dar acum nu pot. Nu promit nimic, privesc viata care se desfasoara, de tine depinde totul.
Teoriticeste, Felix intelegea prea bine, dar, pentru o fata, explicatia parea cam subtila. Tot sufletul lui, voluntar si idealist, traia in temeiul unui program, niciodata multumit cu prezentul. Putea sa fie adevarat ce spunea Otilia, dar putea fi si o tactica de fata sireata de a ocoli preciziunile.
- Asculta, Otilia, sa zicem ca maine, cand casatoria noastra ar fi posibila, eu te-as iubi la fel si tu la fel, atunci ai primi sa fii sotia mea?
Otilia rase, stranse pe Felix in brate, ca pe mos Costache, cu sensul: "nu-ti vine mintea la cap deloc" si zise:
- Felix, du-te si te culca. Mi-e somn. Maine povestim fiecare ce-a visat.
In ziua urmatoare, Pascalopol facu o vizita quasioficiala. Stranse viguros mainile lui mos Costache, ii dadu un porttigaret dintr-un lemn parfumat, se interesa de sanatatea lui. Aceleasi bune atentiuni le avu si fata de Felix, a carui mina o lauda. Scoase din buzunar un "portefeuille" mic, de marochin rosu, si i-l dadu.
Apoi, Pascalopol facu fata de catestrei un raport amanuntit asupra petrecerii in Franta, destanuind itinerariul, ingrijirile date Otiliei, micile incidente. Ai fi zis un unchi care comunica celorlalti membri ai familiei cum s-a achitat de insarcinarea de a o plimba pe nepoata. Pascalopol se mira ca anume scrisori nu fusese primite de mos Costache. Deoarece spusese acolo lucruri pe care aci in Bucuresti le stiuse totusi Stanica, Felix banui pe data pricina. Tacu insa din gura, fiindu-i sila de orice delatiune. Pentru ca afara era cald si adia un vant dulce, cu miros de salcam, Pascalopol avu dorinta de a sta in chioscul din gradina si de a juca o partida de carti. El gasi ca e pacat ca rudele sa se certe intre ele, fiindca acum ar fi avut-o si pe Aglae printre ei. Otilia se oferi numaidecat s-o cheme, insa mos Costache fu neinduplecat. Spuse, foarte ragusit, punctul lui de vedere:
- Cine nu se poa-poarta bine cu fe-fetita mea n-are ce cauta aici.
Si rase multumit, pana la maselele din fund catre Otilia, care sari pe genunchii lui si-l incorona cu bratele.
- Papa! zise ea, indreptandu-i unicul fir de par, pe care acuitatea ochilor ei il zarea in varful testei batranului.
Mos Costache fu asa de multumit, incat primi sa joace carti, mizand cinstit, pe fata, si continua jocul si dupa ce pierdu. Satisfactia lui invaluia si pe Felix, caruia ii intinse, dintr-o data, un fisic cu bani.
- A-am uitat sa ti-i dau, explica el, e dreptul dumitale.
- Ei, Costache, nu e asa ca domnul Felix e un baiat bun, cum ti-am prevestit eu?
- Buun! aproba batranul. El si cu Otilia sunt copiii mei.
- Tu, Costache, ai partile tale bune si partile tale rele, zise Pascalopol. Doar te cunosc de atata vreme. Cine nu te-ar sti, cum te stiu eu, ar zise ca esti indiferent fata de copii si tu, dimpotriva, ii iubesti. Insa, vezi tu, Costache, n-ajunge sa iubesti un copil, trebuie sa-i faci viata mai frumoasa, sa-i dai toate bucuriile, daca poti sa i le dai. Asta e varsta lor cea mai incarcata de dorinti, si ce-ti lipseste acuma nu mai capeti niciodata. Eu mi-aduc aminte, Costache, ca, fiind copil, am vrut sa ma duc la circ, odata cand se reprezenta nu stiu ce numar. Nu m-au lasat, nu-mi amintesc din ce pricina. Viata pentru mine n-a avut in ziua aceea niciun inteles. Apoi am fost la circ, ceva mai tarziu, si am vazut programul, dar nu mi-a trecut insatisfactiunea. Prietenii mei care fusesera imi povestira, spre ciuda mea, cu atata culoare reprezentatia la care nu asistasem, incat regretul de a nu fi vazut-o a ramas nevindecat. Este, Costache, ca si cand fata pe care am dorit-o la douazeci de ani mi-ar fi data, ca prin minune acuma. E prea tarziu. Mai placut e sa-ti aduci aminte fericiri trecute, decat ca dupa o tinerete uscata sa ai tarziu ceea ce n-ai avut la vreme. Tu iubesti pe Otilia, fara indoiala, si ea te iubeste pe tine. Iti jur aici, fata de ea, ca niciodata nu s-a plans. Deocamdata, nici n-ar avea de ce. Dar, Costache, gandeste-te la ce ti-am spus eu odata, de nu, iti fur pe Otilia. Imi trebuie si mie.
Felix se incrunta deodata, insa Pascalopol il vazuse si-l batu cu palma peste mana, intinzandu-se putin peste masa.
- Nu te speria, am respectat intotdeauna drepturile tineretii. Si dumneata imi esti simpatic, ca si Otilia.
Mos Costache, fara sa se supere de blanda morala a lui Pascalopol, aproba mereu cu capul si, in cele din urma, facu cu ochiul, misterios:
- Am eu planurile mele, cu Otilia mea!
Otilia ruga atat de mos Costache cat si pe Pascalopol sa nu-si mai faca planuri in privinta ei, pentru ca ea, zicea, nu doreste nimic altceva decat sa stie pe "papa"sanatos, si fiindca era "decisa" sa moara tanara, inainte de a se ivi dezamagirile in viata. Ea era, dimpotriva, de parere ca "papa" sa fie mai ingaduitor fata de Aglae, caci ii era, in definitiv, sora. Veni vorba despre Simion, si moc Costahce deveni, amintindu-si chestiunea, asa de indignat, incat nu fu capabil sa exprime nicio idee. Pascalopol dezvolta aceasta teorie:
- Persecutarea barbatului de catre femeie, in casnicii cu copii multi, e un fenomen foarte frecvent. Am cunoscut multe cazuri, insa unul, mai cu seama, imi este inca proaspat in minte. Cand eram licean sedeam in gazda pe strada Stirbey-voda, la un tamplar, numit Scarlat. Strada asta, care acum e o strada de lux, a fost, nu mult inainte, teritoriu cu vii. Taierea bulevardului Elisabeta a atras dupa sine deschiderea unui cartier nou, prefacand in oraseni pe niste simpli tarani. Picat de la tara de pe undeva, Scarlat a gasit aci pe ultimul vlastar feminin al unei familii de acestea simple, care detinea o curte mare de tot. Scarlat, fiind tamplar, si-a facut spre strada niste case pasabile, care se vad si acum, si le-a inchiriat. Terenul l-a taiat in doua prin alta casa cu prispa, pe care de altfel o inchiria mai ieftin, cu odaia, la studenti. Coridorul acestei case cu palimar raspundea in fund, unde, in plin centru al orasului, dadeai de o priveliste cu desavarsire taraneasca. Acolo, Scarlat avea o casa, ca pe la munte in Muntenia, cu pridvor lat si cu bolta, livada mare, nebanuita, cu pomi, si in fund, in fund de tot, prieduta printre pomi, o maghernita, servind de atelier. Acolo lucra el usi, cercevele, lucruri de astea mai mult de dulgherie. Eu cred ca nu exista casa, in tot cartierul Matache Macelaru, in care lemnaria sa nu fie lucrata de Scarlat. Era un om simpatic afara din cale, martir al unei soacre greoaie, al nevestei si al copiilor. Semana putin cu Creanga, fiind mai slab, avea un ras sanatos, contagios si cateva expresii filozofice, printre care cea mai tipica era: "bun de tot!" Erau asa de tarani, incat mancau pe o masuta joasa, stand turceste pe pat. Scarlat era un martir oficial al familiei. Cand ii spuneai ceva care confirma aceasta tragedie, clipea marunt, striga "bun de tot" si te batea usor pe pantece, razand cu sughituri, cu un timbru de o nevinovatie induiosatoare, care imi rasuna inca in urechi. Daca as avea o placa de fonograf cu "bun de tot" a lui Scarlat, ati pricepe ce fel de om era. Scarlat n-avea niciun mijloc de aparare, afara de rasul lui si de "bun de tot". Era tot ce facea in momentele lui cele mai critice. Intram adesea in atelierul lui, unde imi dadea bucati de lemn si randele complicate sa ma joc, si-mi spunea cu glas comic lucruri de astea: "Bun de tot!" "Cea batrana (soacra-sa) nu vrea sa-mi dea de mancare! Hi, hi, hi! Bun de tot!"
- Nu-i dadea chiar de mancare? intreba Otilia.
- Nu, oricat v-ati mira. Scarlat muncea ca un caine, se imbata cateodata la desperare, si depunea tot castigul in mainile nevestei, despre care mi-aduc doar atata aminte ca avea fata prea rumena si plina de vinisoare, si ochii aprinsi de conjuctivita granuloasa. Avusese copii multi, pe care insa nu-i vedeam, fiind risipiti, si la care tinea cu fanatism madam, sa-i zicem, Scarlat. Bietul tamplar era persecutat in chipul cel mai groaznic. Manca numai urzici, timp de o saptamana, in fata odioasei soacre ("cea batrana") care musca lacom dintr-un carnat cu usturoi. Uneori, seara nu i se dadea de mancare. Mi s-a spus ca a murit chiar din cauza asta. A plecat dimineata la lucru si a picat jos, mort, dupa ce ceruse in zadar nevestei sa-i dea o felie de paine cu ceva. Scarlat ar fi cerut, insa era mandru, fiind proprietar. Sa-si opreasca din castig, nu putea iarasi. Nevasta-sa se ducea singura sa incaseze banii, sub cuvant ca barbatu-sau e betiv. Scarlat privea cum i se iau banii si nu spunea decat "Bun de tot!" Era de o onestitate scandaloasa. Singurul lui mijloc de a se hrani mai bine, cu onoare, erau pomenile. Insa la pomeni, dandu-se mai mult vin, se imbata.
- Cum iti explici enormitatea asta, ca o femeie sa chinuiasca astfel un barbat? intreba Otilia.
- In modul cel mai simplu. Nevasta lui Scarlat era o femeie de jos cu o capacitate de afectiune redusa. Cata vreme n-au avut progenitura, s-a purtat normal. Apoi au inceput sa vina pruncii, si nevasta a fost coplesita de grija pentru copii, care e mai puternica, fiindca e instinctuala. La mama-sa tinea iarasi prin instinct. Ca taranca de origine, isi indeplinea automatic asa-zisul sentiment, care insa, din cauza copiilor multi, o irita, o obosea. Pentru Scarlat nu mai ramanea nimic decat iritatia. Vreau sa zic ca oamenii simpli nu pot intretine decat un singur sentiment, si pe acela il inlocuiesc cu un fel de automatism. Un om din popor nu poate fi si patriot, si tata sublim totodata, o mama nu-si poate iubi barbatul si copiii. Ori iubeste pe barbat si bate pe copii, ori iubeste pe copii si bate barbatul. Eu am experienta de la mosie, sunt, cum s-ar zice, vindecat de anumite romantisme. Unul care tine in chip exagerat la un caine este epuizat sufleteste si scoate cutitul la tata-sau. Emotivitatea, delicatetea sufleteasca, acestea sunt produse ale inteligentei, sunt complicatiuni superioare. Am observat ca parintii cu copii multi iubesc rau copiii, in bloc, dimpotriva, sunt plini de afectiune cei care n-au copii. In sfarsit, sa nu generalizam si sa revenim la cazul Aglaei. Ea a fost intotdeauna o femeie potolita, lipsita de curiozitate, n-a fost la teatru, n-a citit carti. Cand a inceput sa aiba copii, ea si uitase de Simion, si cand a avut copii mai multi, trecea de la unul la altul. Ea e femeia-tip, de structura normala, care nu poate fi ocupata decat de un singur sentiment deodata. In privinta asta, mi-aduc aminte ceva foarte nostim. Aveam o matusa cu copii multi, care, cand se aseza cu dragostea la o fata (avea numai fete) o coplesea. Dar in timpul acela, era certata cu toate celelalte fete. Cand se certa cu una, in chip necesar se impaca cu alta. Aglae are, dimpotriva, sufletul mai cuprinzator. Ea tine la toti copiii ei, renuntand numai la bietul Simion. Nu-i pretinde, dar, sa te iubeasca si pe dumneata, domnisoara Otilia.
Felix nu-l vazuse niciodata pe Pascalopol asa de vorbaret. Mosierul povestea, insa avea aerul ca face o marturisire deghizata, ca-si descarca sufletul. De altfel, acelasi sentiment parea sa-l aiba si Otilia, fiindca, reluandu-si un vechi obicei, se aseza indaratul scaunului mosierului, si-i tot scutura cu mana umerii hainelor. Pascalopol avea aerul sa zica: "numai eu stiu sa iubesc, fiindca sufletul meu e vacant, fiindca eu n-am iubit inca pe nimeni". Amintindu-si ce-i spusese mosierul despre trecutul lui, Felix patrunse pentru intaia oara, eliberat de egoismul lui de tanar, mica tragedie a lui Pascalopol. Mosierul suporta dificultatile unei familii mai mult ca mos Costache, insa cu riscul de a fi plictisitor. Se expunea la situatii ca aceea cand el, Felix, determinase pe Otilia sa nu-l mai primeasca. Ce instincte nesatisfacute impingeau pe Pascalopol in aceasta slabiciune? Jumatate banuitor, jumatate plin de interes pentru Pascalopol, Felix intreba:
- Din cate va cunosc, mi-am dat seama ca sunteti afectuos, ca iubiti copiii. De ce, atunci, macar pentru asta, nu v-ati casatorit din nou?
Pascalopol privi pe Felix cu un zambet bland, amar, ca si cand ar fi ghicit o cursa din partea tanarului. In chip de aparare, Otilia il imbrasita de-a binelea, cu speteaza scaunului cu tot.
- Iubite domnule Felix, sa vezi pentru ce nu. Sensibilitatea exagerata e legata de unele neajunsuri. Un om subtire nu iubeste numai copiii, ci un anume fel de copii, el ar vrea, bunaoara, copii de la o anumita femeie, pe care o iubeste, si ar avea sila de altii. Aglae iubeste copiii ei fara discernamant, desi sunt ai lui Simion, pe care il dispretuieste. Vezi ca dragostea fina e selectiva. Cu temperamentul meu, cu educatia mea, eu mi-am facut in cap un anume fel de copil pe care l-as iubi. Cred ca unui om de varsta mea o sa-i ingaduiti sincer si sa marturiseasca cum ca i-ar fi placut o fata ca domnisoara Otilia. Daca prin casatorie as capata-o acum pe domnisoara Otilia, dar mare, fiindca nu am timp sa mai astept, m-as casatori. Insa cum nu se poate, si domnisoara Otilia e nascuta, profit si eu de ocazie sa-i arat si eu micile mele paternitati de om ratat in viata familiala. Si dumneata, mi-esti simpatic, adauga mosierul, vazandu-l pe Felix cam posac.
Insa Felix era intunecat dintr-o obscura gelozie. Nu-i placeau demonstratiile acestea de simpatie fata de Otilia, nici macar sub forma paternitatii. Se temea ca, in fond, Pascalopol acoperea cu eufimisme pasiuni de alta natura. Prin in discutie, isi expuse rezerva:
- Tot ce spuneti e interesant, in general. In cazul special al iubirii paterne, am oarece indoieli. Iubirea dintre tata si copii si bizuie intai de toate pe instinct, pe legatura de sange. Fara indoiala ca un om in varsta e capabil de iubire dezinteresata pentru o fata, dar se poate sa cada si in cursa, cum as cadea eu, crezand ca iubesc ca o sora o fata care nu mi-e ruda.
Pascalopol fu asa de izbit de aceasta observatie a lui Felix, incat tanarul se cai si-si dadu seama abia dupa ce vorbise de brutalitatea insinuarii lui. Mosierul batu darabana cu degetele, ofta, intoarse capul spre Otilia si zise, in sfarsit, in chip de incheiere:
- Domnisoara Otilia e singura in masura sa judece in aceasta materie. Suntem toti nimic altceva decat niste bieti oameni.
Felix fu asa de mahnit de iesirea lui inconstienta, incat, profitand de un moment de neatentie din partea celorlalti, se scula de la masa si se pierdu in curte. La un moment dat, iesi din ograda cu mainile in buzunar si cu capul gol, si se plimba pe strada pustie, stapanita de umbra clopotnitei manastirii. Se invinovati de rautate, de lipsa de respect fata de Pascalopol, de gelozie neindreptatita. In planul de dezvoltare a personalitatii lui, pe care-l alcatuise in minte, sta acet principiu: de a nu jigni pe nimeni si de a reactiona impotriva inimicitiei prin rezerva. Purtarea lui fata de Pascalopol era vulgara, prin prea mare exteriorizare a temerilor sale. Jignindu-l pe Pascalopol, o suparase, fara indoiala, pe Otilia. In orice caz, daduse semne de nestapanire de sine. Se plimba prin intunericul profund din preajma manastirii, apoi, potolit si hotarat, se intoarse. Pascalopol tocmai iesea pe poarta si se indrepta spre trasura care-l astepta cu mult mai departe, fiindca vizitiul adormise si caii inaintasera treptat, dusi de cateva smocuri de iarba taiata de prin vreo gradina oarecare, si cazuta, peste zi, din cotiuga gunoierului. Mosierul, vazandu-l pe Felix, inainta spre el cu mana intinsa si ramase putin surprins de gravitatea acestuia.
- Domnule Pascalopol, incepuse solemn tanarul, am spus mai adineaori, de altfel fara intentie, niste vorbe de care erati indreptatit sa fiti jignit. Va rog sa primiti scuzele mele.
- Ah, draga, facu Pascalopol, ce-ti trece prin gand! N-am observat nimic. Tot ce-ai spus era perfect, just, in cadrul discutiunii. Nu te uita la mine. Sunt uneori, fara voia mea, ingandurat, si asta da impresie de suparare.
Lamurirea lui Pascalopol fu atat de fireasca, incat Felix cazu intr-alta nemultumire de sine. Vasazica, se grabise intr-un exces de amor propriu si marturisise mosierului o reactiune pe care acesta n-o bagase de seama. Pascalopol trecu repede de tot asupra incidentului, si Felix avu cel putin sentimentul ca n-a cazut in complicatii mai ridicole. De altfel, ca un semn ca luase cuvintele lui Felix in sensul unei povete conventionale, Pascalopol ii multumi pentru bunele lui sentimente si-l ruga, daca nu se supara, sa-l viziteze a doua zi, spre a-i spune niste lucruri, care, nu se indoia "erau de cel mai mare interes pentru ei amandoi si pentru o persoana la amandoi egal de scumpa".
Deci, Felix se duse. Asteptand in birou pe Pascalopol, auzi suntele dulci, melancolice ale unui flaut. Isi aduse aminte ca i se spusese ca mosierul canta la flaut. Auzi o melodie de tip clasic, cu masuri de menuet, cu totul abstracta, dar tocmai prin aceea mai plina de caracter. Parea sa fie de Mozart sau de un contemporan al acestuia, o bucata din acelea din caietele de amatori. Cantecul avea oboseli si stingeri gratioase, opriri si reulari de fraze. Cantecul muri intr-o nota, semn ca se vestise prezenta lui Felix. Pascalopol aparu, in mana cu flautul ca un sceptru de abanos si imbracat intr-un greu chimono de matase albastra, brodata cu balauri. Era impresionant.
Mosierul vorbi de una, de alta si se vedea ca voia sa ajunga undeva fara sa se bage de seama, fara solemnitate. Zise, in cele din urma, ca pentru Otilia calatoria fusese o necesitate, ca in mentalitatea ei observase, in lunile din urma, schimbari ingrijoratoare. Calatoria ii linistise spiritul, ii redase increderea in viata. "Chiar" el, Felix, trebuia sa fie multumit de imprejurarea care-i aducea inapoi o prietena reconfortanta. De altfel, si el, mai curand sau mai tarziu, avea sa se duca pentru studii la Paris, in care scop Otilia examinase toate posibilitatile si venise cu informatii utile pe care "ti le-a comunicat probabil sau ti le va comunica". Un singur lucru il mai ingrijora pe Pascalopol, ca poate calatoria Otiliei la Paris, cu un om strain, sa nu-i aduca iarasi acele neplaceri din partea cui nu cunostea lucrurile. Asa vorbi Pascalopol, risipit, in franturi, cu aerul de a nu da nicio importanta la ceea ce spune, privind cu un ochi prin gaurile flautului, si sufland in chip de control cate o nota. Apoi, deodata, intorcandu-se catre Felix, cu o fata parinteasca si hotarata, il lua de maini si-l tinu strans cat dura acest discurs:
- Domnule Felix, Otilia nu m-a autorizat sa-ti spun nimic si nu stie nimic despre ce vorbim noi aici. Stiu insa ca are destula simpatie pentru dumneata. Discretia ma impiedica sa fac aprecieri asupra naturii acestei simpatii. O fata se poate dispensa de buna opinie a femeilor, dar trebuie s-o aiba pe aceea a barbatilor. Ei bine, iti dau cuvantul meu de onoare ca m-am purtat cu Otilia, la Paris, ca un tata. A stat tot timpul intr-o pensiune, de unde veneam s-o iau, de altfel cu destula greutate, fiindca directiunea tinea, pentru renumele ei, sa controleze miscarea pensionarelor. (Era o pensiune numai de domnisoare.) Ca s-a dus cu mine, nu dumneata, care cunosti lucrurile, esti indreptatit s-o invinovatesti. Se sufoca aici. De ce-ti spun asta? Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, si poate nu m-as da inapoi de la imprudenta de a o lua de nevasta. Insa fac si eu ce pot la varsta mea, ca s-ajung s-o merit. Eu lupt avand ca arme bunatatea, satisfacerea capriciilor tineretii, dumneata lupti cu ajutorul tineretii. Recunosc ca arma dumitale e mai sigura. Eu sunt un adversar (daca pot eu sa ma numesc astfel) leal. Poate ca Otilia te iubeste pe dumneata sau pe altcineva (eu te-as prefera pe dumneata). Ei bine, atunci demnitatea mea imi comanda sa nu las sa planeze calomnia asupra ei. Otilia e o fata cuminte si as fi mandru sa am un copil ca ea. Daca vei fi dumneata norocosul ei tovaras (fiindca nu vad siguranta fericirii decat in casatorie), afla de la mine ca Otilia trebuie respectata. Se cade s-o spui si altora.
.......................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu