XXVII.
In odaia Otiliei, pe pat, erau deschise doua geamantane noi. Fata arunca cu furie toate lucrurile de deasupra, spre a gasi ceva, si in sfarsit scoase un morman de cravate si unul de fotografii. Cravatele le arunca pe toate in jurul gatului lui Felix, care insa n-avu vreme sa le admire, fiindca Otilia ii trecea, una cate una, fotografiile, in care erau fixate momentele mai tipice ale petrecerii ei in Franta. Curios, Pascalopol lipsea sistematic din aceste scene, ceea ce se explica, spunea Otilia, prin faptul ca fotograful era chiar Pascalopol. Bucuria intimitatii le fu spulberata de aparitia lui Stanica.
- Ei, zise el triumfător lui Felix, nu ţi-am spus eu că are să se întâmple ceva extraordinar în curând? He, hei, Stănică e totdeauna bine informat. Ştiţi c-am făcut pe detectivul. L-am găsit pe Titi.
- Unde e?
- E acasă, îl tratează soacră-mea cu zeamă de lămâie.
Stănică îi povesti scurta odisee a lui Titi. Nu fusese decât o banală escapadă. Titi se întâlnise cu Sohaţchi, care îl bătuse pe umeri amical şi-i făcuse teoria obiectivităţii. Între ei, zise el, nu putea fi niciun conflict. Ce fusese între Titi şi soră-sa, nu-l interesa. Sunt lucruri care se întâmplă des, fără ca prin asta să se rupă legătura dintre prieteni. Ei, în definitiv, n-aveau decât păreri bune despre el, şi chiar Ana, "pe onoarea mea", a regretat că s-au certat. Cum? Un bărbat cu o femeie, care au trăit împreună o vreme, trebuie să-şi scoată ochii? Sohaţchi reînvie amintirile de şcoală, ce plăceau atât de mult lui Titi, îl trată cu vin şi-l ameţi atât de bine, încât îl duse acasă la ei, la fostul lui cămin. Acolo, culmea, dădu ochii chiar cu Ana, care îl primi foarte jovial. Era măritată din nou, dar soţul avea casă în oraş. Acum avea să vină şi aici s-o ia. Titi se sperie, însă toţi îl asigurară că nu e nimc, că, dimpotrivă, noul soţ zisese: cum se face că nu cunosc eu pe domnul Tulea, fostul tău bărbat? Aş fi onorat, am auzit că e pictor de seamă şi băiat de familie bună. Ana merse până acolo încât, în grabă, oferi lui Titi câteva mici atenţii de ordin erotic, de care acesta era atât de lipsit de multă vreme. Veni şi soţul, se arătă încântat şi generos, comandă de băut, se scandaliză la idea ca Titi să rămână până se face bine ziuă. Şoţul dispăru şi Titi avu, pentru două ore, iluzia că este iar căsătorit. Ce urmărea Ana? Stănică pretindea că sunt la mijloc planuri infernale. În fond se pare că nu era nimic altceva decât o lipsă de ţinută morală, de mică burghezie, amestecată şi cu speranţa ascunsă de a trage un mic folos. După ce se despărţise de Titi, Ana începuse să se slujească de amintirea lui ca de o distincţie. Fiindcă auzise vorbindu-se de Otilia, de moş Costache şi de ceilalţi cu nuanţă de respect burghez, se simţi datoare să explice lumii că-i cunoaşte, doar a fost căsătorită cu domnul Tulea, dar a fost nevoită să se despartă prin bună înţelegere, fiind interese mari de moştenire, care nu se pot spune. Ana inventă fel de fel de absurdităţi în privinţa asta. Noul soţ, care era un om de aceeaşi mentalitate, îi bătea în strună. Erau toţi oameni pentru care orice cunoştinţă era preţioasă, fiindcă poţi să te lauzi c-o ai, şi a căror unică petrecere în viaţă era de a vizita azi pe unul, mâine pe altul. Sohaţchi ar fi socotit cunoştinţă şi pe acela cu care s-ar fi bătut, după terminarea conflictului, atâta sociabilitate era în el. Odată, călcat pe picior, înjurase pe drum un individ, care răspunsese şi el cu multă culoare argotică. Sohaţchi uită incidentul, dar ţinu minte figura, şi într-o zi apucă pe individ de braţ, vorbi cu el, îl invită într-o bodegă mirându-se mereu de unde îl cunoaşte. Chestiunea se lămuri, dar rivalii efemeri rămaseră prieteni. Familia Sohaţchi era, cu toate ridicările prin profesii, încă de strucutră mahalagească, recalcitrantă la răceala protocolară, încât e foarte cu putinţă că numai acesta să fi fost misterul reţinerii lui Titi. Insa Aglae, putin complicata sufleteste, dar cu purtari de familie veche, fu implacabila. Pe Titi nu-l invinovati deloc ca acceptase invitatia, ci blestema pe Ana si pe toata stirpea ei c-au indraznit sa ameteasca un baiat slab, scapat de sub ochii "mamei lui". Il sui pe Titi care, in fond, satisfacut fizioloceste, se simtea bine, in pat, ii puse in jurul capului felii de cartof, ii dadu tisane si-i recomanda ca, alta data, sa fie mai prudent. Aglae, luase in stapanire desavarsita pe Titi, avand aerul de a spune ca, fara ea, Titi e un nefericit.
Otilia rase si intreba ce fac ceilalti. Stanica ii comunica cum ca toti o iubesc superlativ si regreta c-au jignit-o, si mai ales ii transmise dorinta Aurichii de a o vedea. Otilia n-avea niciun fel de fiere si uita repede rautatile altora. Consulta din ochi pe Felix si zise ca niciodata n-a fost suparata, ceea ce determina pe preagrabitul Stanica sa dispara numaidecat si s-o aduca pe Aurica. Toata extraordinara revolutie sufleteasca a lui Felix, la aparitia ca din vis a Otiliei, incepu sa fie amarata de aceste intrevederi, care ii rapeau ceva din drepturile lui. Otilia intui nemultumirea lui Felix si-l maingaie repede si pe furis pe o mana, in sensul ca de el va avea grija mai tarziu. Aurica intra in odaie aproape umilita, saruta pe Otilia pe amandoi obrajii si paru sa nu mai aiba nimic din rautatea ei. Slabise si mai tare, gropi mari, vinete, ii inconjurau ochii, si era o mizerie s-o vezi vopsita violent pe fata, ca sa para tanara. Otilia fu pe loc induiosata si, fiindca simtea lipsa pana si a raului daca se obisnuise cu el, revederea verisoarei o bucura. Ii multumi de cartea postala si de scrisoare, facand-o sa-si lase capul in jos, si atunci Stanica si Felix isi dadura seama ca Aurica scrisese pe furis o scrisoare Otiliei. Scoase din geamantan niste nimicuri, o sticluta de parfum, un guler scrobit de broderie (se purta atunci) si le dadu generos Aurichii, desi nu avusese intentia aceasta, si lucrurile le cumparase pentru ea. Aurica incepu sa planga, uratindu-se la fata. Nu plangea de cainta, ci din nervozitate. Daca s-ar fi analizat, ar fi descoperit ca invidia pe Otilia ca intotdeauna, insa acum invidia se prefacuse in sentiment de infrangere, in casa ei. Apasand, fara tact, pe partea cea mai dureroasa a sufletului ei, Stanica ii declama aceste ineptii:
- Aurico! Nu mai plange, ca Stanica vegheaza. Viitorul tau abia acum incepe. Am pentru tine niste partide stralucite.
Aurica, insa, incetase numaidecat sa planga si examina cu lacoma curiozitate obiectele Otiliei. Acum fu ea aceea care arunca o vorba neplacuta:
- Si cand sunteti decisi sa faceti nunta? intreba in mijlocul unui oftat cu tril, ca dupa plans.
- Nunta? Cu cine? intreba mirata Otilia, observand paloarea subita a lui Felix.
- Cu...... Pascalopol! zise cu reala nevinovatie, Aurica.
- Ah, se supara Otilia, m-ati innebunit cu Pascalopol asta! Am inceput sa-l urasc, saracul! Cine v-a spus ca ma marit cu Pascalopol? E o vorba fara sens. Inainte nu va mirati deloc cand Pascalopol mai tinea pe genunchi, si acum, ca sunt nubila, trebuie neaparat sa vedeti lucruri suspecte. S-a obisnuit cu mine si cu noi toti, cum ne-am obisnuit si noi cu el. Asta e tot. Nu ma pot lipsi de el, cum nu ma pot lipsi de papa. Daca asta trebuie neaparat sa duca la nunta, atunci nu mai stiu ce e prietenia si mai ales respectul. As vrea sa descopar ca mama il insela pe tata, ca Pascalopol e tatal meu adevarat. Atunci as fi, in sfarsit, eliberata. As putea sa-l iubesc in tihna pe bietul Pascalopol, fara insinuatii.
- Sa fac eu cercetari! se oferi Stanica.
Otilia striga lui Felix:
- Draga, da-i o cravata, din partea mea, ca sa nu ma mai persecute.
- Cum! sari Stanica. Ai cravate?
Si smulse tot mormanul de pe umarul lui Felix:
- Faine! Minunate! Adevarat pariziene. Otilia fu sarutata, cu un toc sonor, pe frunte.
Stanica dadu sa fuga pe usa cu cravatele, dar Otilia ii smulse cateva din ele:
- Nu toate, Stanica, ce faci? Mai sunt si altii.
- Care altii, se ratoi Stanica, care altii? Eu pentru tine mi-am pus linistea sufleteasca in joc, am facut aici fapte mari, cu modestie, in tacere. Vei vedea tu ce merit eu de la tine! Am sa-ti spun o chestie teribila, dar nu acum. Lasa, ca Felix se duce el singur la Paris, va duceti amandoi, nu mai faceti pe misteriosii. Am stiri pozitive. Chestia e studiata, hotarata.
Abia seara tarziu, Otilia scapa de toti si, asezata dupa modelul ei pe sofa, in fata lui Felix, pe care-l chemase, ii povesti toate maruntele bucurii ale plimbarii, mestecand, din cand in cand, cate o bomboana si dand si lui Felix. Acesta asculta si contempla. Otilia se rotunjise putin la fata, asa incat forma osoasa a capului iesea si mai bine in evidenta, devenise mai lucioasa, mai feminina, fara sa-si piarda aerul copilaros. Ochii ii erau mai ardenti, si in genere, tinuta ei era mai sigura. In vorba si gesticulatia ei se citeau o stapanire deplina, o maturitate enigmatica. Cu toata exuberanta fetei, Felix se simtea inferior. In ochii Otiliei mocneau judecati despre viata si despre el, hotarari indelung meditate, ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea niciun fel de autoritate, seriozitatea ei il paraliza. Oricat compararea i se parea jignitoare, se gandea la Georgeta. Aceea parea si ea emancipata, libera in miscari, protectoare si avea si ea detestabilul tic de a-l apuca de barbie ca pe un copil. Si, cu toate acestea, in ochii ei se citeau o totala neincredere in puterile ei feminine si un respect nesfarsit pentru barbat. Nimic din purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile si cuvintele ei erau pline de gratie, insa totul respira prea multa inteligenta. Otilia traia cum canta la pian, zguduitor si delicat, intr-un tumult de pasiuni, notate precis pe hartie, stapanite si justificate. Otilia parea ca "stie multe" si intimida pe barbat, iritand pe femei, care in genere dusmanesc pe orice femeie independenta fata de barbat. Mos Costache, Pascalopol, Stanica, Felix insusi n-ar fi indraznit sa contrarieze pe Otilia. O scurta oboseala a ochilor, o ducere a mainilor la tample, ca un repros, impietrea pe cauzatorul presupus al supararii si-i dadea sentimentul catastrofei. Cand Otilia inconjura cu lantul delicat al mainilor ei subtiri gatul lui mos Costache, batranul radea cu toate liniile fetei, dar daca Otilia dezaproba, oricat de bland, ceva, mergea in varful picioarelor, ca in odaia unui bolnav. Aceasta siguranta izbise, din prima clipa, cand intrase in casa lui Giurgiuveanu, pe Felix, si o acceptase ca pe ceva ce-i lipsea, ghicind in ea unul din atributele maternitatii. Felix asteptase de atata vreme pe Otilia, si acum, cand o avea inainte, mai frumoasa si mai binevoitoare pentru el ca oricand, era nemultumit. Otilia din asteptarile lui se supunea inchipuirilor, se misca dupa dorintele lui, aceasta era independenta. Cand Otilia din vis deschidea gura sa spuna lui Felix ca nu-l iubeste, Felix amana sentinta si o contesta, acum Otilia vorbea tare, spunea propozitii satisfacatoare, insa nu asa netezi, cum le-ar fi dorit el.
- De ce ma privesti asa fix? intreba Otilia.
- Nu, nimic! protesta Felix, desi o serie intreaga de nedumeriri ii muncea creierul. Otilia nu spunea lui Felix ca nu-l iubeste, ci numai se apara de invinuirea ca nu-l iubeste. Nu da niciun curs sentimentului, nu in forma brutala pe care demult, Felix o gonise din mintea lui, ca absolut incompatibila cu dragostea adanca, dar sub chipul proiectelor, al visarii impreuna. Felix ar fi voit ca Otilia sa spuna: "Mai tarziu, cand vom fi impreuna" insa ea nu facea niciun proiect de viitor. Odata, ea daduse a intelege ca Felix are, mai intai de toate, de indeplinit o misiune in viata, sa-si promoveze cariera, insa nu era acesta un motiv de a goni pana si visurile. Evident, sufletul Otiliei era impenetrabil, si, daca ea juca constient o comedie, o juca cu multa finete si gratie. Cu cat Otilia saruta mai des pe Felix, pe frunte, pe obraz, sau usor, ca pe un copil, pe gura, cu cat il asigura ca "tu trebuie sa faci cum iti spun eu, am eu vederile mele", sau ii reprosa "asa ma iubesti tu pe mine?" , cu stilul unei infirmiere care face ochi dulci unui ranit mustacios pe masa de operatie, ca atat demoralizarea se intindea pe sufletul lui Felix. Otilia nu-l iubea, Otilia se dezvaluia ca definitia surorii, tocmai acum cand se desteptase in el dragostea. Suflet limpede, incapabil de disimulatie, profund in sentimente, Felix, dupa oarecare codire, marturisi Otiliei starea lui de spirit:
- Ma intrebi de ce te privesc! Sunt cuprins de un sentiment ciudat. Prezenta ta aici mai face fericit, te-am asteptat cu incredere, te-am visat, dar sunt chinuit de intrebari. Daca mi-ai spune neted ca nu ma mai iubesti, as fi amarat cum nu poti sa-ti inchipui, totusi m-as resemna, fiindca as socoti ca te tiranizez, facand prea mare parada de tristete. Nu stiu bine ce hotarare as lua, dar ti-as pastra totdeauna devotamentul meu. Tu spui insa ca ma iubesti! Dar de ce nu spui asta ca mine, de ce sufletul tau nu e asa neted ca al meu? Nu pot sa-mi inchipui dragostea, decat sfarsind cu casatoria. Sunt de acord ca trebuie sa astept, dar de ce nu-mi vorbesti de viitor, de ce nu mai faci partas la proiectele tale? De ce taci, pentru Dumnezeu, de ce nu-mi spui limpede cum vezi lucrurile, de ce nu spui nimanui nimic? Nu-mi trebuie de la tine decat un cuvant, si astept oricat, si mai port cum vrei tu.
- Si ce cuvant e acela?
- Un cuvant limpede, care sa-mi dea certitudinea ca ma iubesti sau nu.
- Dar, Felix, pentru numele lui Dumnezeu, te iubesc, de cate ori ti-am spus?
- Nu stiu, nu m-am exprimat bine, vad ca nu-mi ajunge! Te vei casatori vreodata cu mine?
...........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu