XXIII.
Mos Costache se fastaci, vru sa spuna ceva, dar Stanica nu-l lasa:
- Nu te deranja, ca stiu eu unde-l tii. In chesea, pe scrin!
Disparu numaidecat pe usa. Costache, alarmat, voi sa alerge si el dupa Stanica, dar fu oprit de glasul domnisoarei de la pian:
- Dar pentru cine tii dumneata pianul asta? Dumneata canti?
Ragusit de ingrijorare, batranul raspunse cu glasul sau cel mai stins:
- Canta fata mea!
- Aha! vasazica ai o fata. Mare?
- Domnisoara, sopti pe ghimpi Costache, cu ochii la usa.
- Ce curioasa extinctie a vocii ai dumneata! observa domnisoara de la fereastra, sarind in picioare. Se vede ca fumezi prea mult. Ia deschide putin gura.
Prins prea repede cu comanda, batranul deschise gura, in care domnisoara privi.
- De altfel, mi se pare, zise ea, ca are si o iritatie a amigdalelor. Nu vi se pare?
Toti se stransera in dreptul gurii lui Costache si privira. Batranul fu salvat de Marina, care aparu pe usa:
- Mi-a spus Stanica, zise ea, mahmura ca totdeauna, sa fac cafele. Cate cafele sa fac?
- Ce cafele? se sperie mos Costache.
- Fa si dumneata mai multe, vreo zece, intrerupse domnisoara de la pian pe batranul inspaimantat.
Acesta incerca macar o rectificare a numarului:
- De ce zece?
- Ei, mosule, sari domnisoara oachesa, nu fi econom la cafea!
Felix fu foarte rau impresionat de aceasta scena, si-l blestema in gand pe Stanica cu toata violenta de care era capabil. Stanica, in odaia in care se jucau carti, descoperise numaidecat cheseaua, din care scoase un pumn bun de tutun si-l ascunse in buzunarul pantalonilor, adaugand si cateva foite de "Job". Intarzie, insa, intentionat, ca sa scotoceasca prin odaie. Trase de manerele sertarelor, care erau insa inchise, se uita pe dedesubtul mobilei, intoarse un tablou pe dos, mai medita, cauta apoi sa vada daca masa n-avea vreo cutie a mesei, in care se aflau carti de joc si fel de fel de nimicuri, bine asezate, privi repede si grabit, lua numai un creion rosu si albastru, neascutit, impingand iarasi cutia la loc.
"Al dracului mos, murmura el, cum seamana cu soacra-mea! De unde are el atatea creioane neincepute? Sa-i fi cerut, nu ti-ar fi dat."
Reaparut in odaia cu musafiri, Stanica imparti generos tutunul din chesea, oferind, parca in deriziune in cele din urma si lui mos Costache, care, vizibil necajit de dispersiunea tutunului sau, lua ultimele fire si-si facu o tigara mai groasa decat a tuturor.
- Vasazica, unchiul dumitale, zise medicinista de la pian, are o domnisoara.
- Si ce domnisoara inca! declama Stanica. Domnisoara Otilia este o frumusete rara. Sa speram ca in curand vom face nunta.
- Nunta, cu cine? intreba medicinista de la fereastra.
- Cu dumnealui, daca da Dumnezeu, zise Stanica, aratand cu mana spre Felix si facand cu ochiul spre batran. Felix se posomori atat de tare, incat musafirii rasera de el zgomotos.
- Nu pricep ce spui dumneata, zise domnisoara de la pian, intre doua fumuri de tigara, spui ca dumnealui e nepot si domnisoara fiica. Ce fel de casatorie e asta?
Stanica, prins asupra contradictiei, cauta sa se strecoare:
- Beti cafeaua, ca se raceste, intai, si sa-l lasam pe varul meu Felix, ca e rusinos. E aici un caz de rudenie pe care nu pot sa vi-l explic.
Domnisoara de la pian rasfoi notele Otiliei, dandu-le si cu piciorul, spre necazul lui Felix:
- Ce de mai note muzicale, si tot lucruri pretentioase! Domnisoara dumitale nu e deloc frivola.
- E pianista mare, domnule, prostesta Stanica, studiaza la Paris.
Domnisoara se uita distrata la el, apoi incepu sa cante rau, cu intermitente, "Songe d'automme". Colegul uscat se apleca familiar peste umarul cantaretei si-si lipi, cu concursul acesteia, obrazul pe obrazul ei. Cealalta domnisoara se dadu jos de pe pervazul ferestrei si incepu sa valseze.
- Dansezi? intreba ea pe Stanica.
- Tinerete, tinerete, parca sunt iar student! exclama stanica, privind semnificativ spre mos Costache si se prinse in vals cu studenta.
Aceasta intreba pe batran peste umarul lui Stanica:
- Mosule, nu mai ai o tigara?
Batranul, inspaimantat, bulbuca ochii mari, neraspunzand, apoi la o intoarcere a fetei se strecura pe usa si disparu.
- Unde e mosul? intreba aceasta fara tact. Ce, mosul e suparacios?
Insusi Stanica isi dadu seama ca limbajul acesta era cam prea nepotrivit, facu semn domnisoarei sa taca. Ii spuse mai incet:
- Unchiul meu e cam bolnav, nu trebuie sa-l suparam.
- De bolnav, e bolnav, n-ai grija dumneata, replica fata nepasatoare. Are un gat congestionat, ceva de speriat! Mult n-o duce asa.
- Crezi? intreba Stanica mai mult interesat decat speriat sau scandalizat de cinismul fetei.
- Dumneata, domnule Felix, zise domnisoara de la pian, imi faci impresia ca nu te simti bine cu noi. Esti cast, nu suferi tovarasia femeilor?
- Ba da, ba da! raspunse automat Felix.
- Ce vorbiti, sari Stanica, varul meu sa nu sufere femeile?! Phii! E un cuceritor de marca. Daca v-as spune eu ce are el la activul lui, v-ati schimba opinia.
- Bolnav ai fost vreodata? intreba serios domnisoara de la pian.
Toti izbucnira in ras (e drept, Stanica mai putin) in vreme ce Felix ramase inmarmurit, nevoind sa inteleaga.
- Vai, draga, ce ochi face! spuse autoarea spiritului catre ceilalti, ca si cand Felix ar fi fost un intrus amuzant in propria lui casa. Il faut absolument le deniaiser! (Trebuie sa-l "intiem" neaparat!)
Propozitia franceza jigni si mai mult pe Felix, fiindca presupunea din partea domnisoarei presupozitia ca el nu intelegea. Uri numaidecat pe toti si tremura de manie, mai ales ca vazu cum domnul, dupa o scurta cercetare cu ochii, strivi mucul de tigara in farfurioara sfesnicului pianului. Domnisoara incerca la pian "Tu ne sauras jamais".
- Micule, zise ea intorcandu-se catre tip, ce dulce e bucata asta!
Cei doi se sarutara fara jena, prelung si ostentativ.
- Voi va sarutati? se mira cealalta domnisoara. Asta e tradare, domnule Ratiu, zise ea lui Stanica.
Acesta se prezenta ofitereste, foarte emotionat, si probabil s-ar fi pretat falselor demonstratii de libertinaj ale fetei daca n-ar fi auzit trantitul unei usi. Felix fugise din odaie.
Intr-adevar tanarul suferea. Avea impresia ca profanase un sanctuar, ca batjocorise imaginea Otiliei. I se paru ca aude, pe cand trecea prin apropierea ferestrei deschise: "Dar n-am stiut ca se supara!" Era asa de surescitat, incat nu stia bine ce sa faca. Porni cu capul gol pe strada. In urma, simti pasi si se auzi chemat de Weissmann. Cand fu langa el, acesta ii spuse foarte incurcat:
- Eu n-am nicio vina, iti jur pe iubirea mea. Eu nici nu-i cunosc pe dumnealor decat din vedere. Domnul Stanica ne-a adunat. Ne-a spus asa, ca e ingrijit de tristetea ta, ca ai suferit mari deceptii in dragoste si vrea sa te distreze, sa te initieze in adevarata viata studenteasca.
Felix se ruga de Weissmann sa-l lase singur, si se plimba pe strazile singuratice din cartierul Antim, iesind apoi in strada Rahovei, pana ce se linisti. Cand se intoarse nu mai era niciun student in odaia cu pian. Sus, in odaia lui, gasi pe Stanica. Individul incepuse sa-l agaseze.
- Iubite domnule Felix, zise acesta pompos, te rog sa primesti scuzele mele cele mai solemne. De aceea am asteptat aici. Ai avut dreptate, perfecta dreptate. Pe tipi i-am expediat numaidecat, le-am dat a intelege ca aici nu e ce cred dumnealor. Eu insumi, iti marturisesc, am fost indus in eroare, Mi-au spus ca te cunosc, ca asa si pe dincolo. Daca stiam, nu-i aduceam. Dar, domnule (se scandaliza el) ce stricaciune, ce lipsa de crestere! Asta e noua generatie! Pai, domnule, pe vremea mea fetele erau sfinte! Olimpia sa se maimutareasca in halul asta?! Am adorat-o, am cultivat-o, şi nu m-am apropiat de ea decât când mamă-sa mi-a încredinţat-o cu mâinile ei (în realitate fusese, precum şi Felix ştia, altfel) Astea sunt intelectuale! Ruşine! Nu-i vorbă, intelectuală este şi Otilia, dar ce fată, ce gingăşie! Eu, când tot glumesc că o iei pe Otilia, în fond îmi trădez o dorinţă lăuntrică: s-o iei odată cu adevărat. Da, domnule, dumneata eşti tânărul curat la suflet, şi ea e un crin. Luaţi-vă şi fiţi fericiţi!
Felix scăpă cu greu de Stănică. Acesta trecu şi la Aglae, şi denatură lucrurile după metoda lui, adăugând (ca să se răzbune că i se stricase combinaţia cu studenta) că Felix e un băiat bun, dar nesociabil. Apoi îşi aduse aminte de verdictul medicinistei şi adăugă:
- Apropo! Ştiţi că am pus pe doctoriţă să examineze pe moş Costache, mi-a venit mie o idee. Ei bine, e bolnav rău, săracul, nu vă uitaţi de dinafară. Dacă m-aş lua după doctoriţă, apoi atunci e grav de tot (Stănică spuse "grav" cu intonaţia cu care ai zice "straşnic") îl pierdem şi pe el săracul, fireşte, dacă nu-l îngrijim. Eu zic că ar fi bine să vă împăcaţi.
- O să văd eu ce fac şi cu el! zise Aglae gânditoare, desfăcând capacul ceasului de aur şi pocnindu-l iar la loc.
XVI.
Oroarea lui Stănică împotriva studentelor nu era chiar în totul simulată. În fond, el era un sentimental cu sentimente casnice, bucuros de a se vedea înconjurat de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o mare lăcomie de a-şi face o situaţie prin familie, de a moşteni, de a căpăta. În ascendenţa lui se aflau, pe cât se putea ghici, albanezi veniţi de-a dreptul peste Dunăre numiţi, mai dulce "arnăuţi", sau, cu totul eufimistic "macedoneni".
- Moşii mei au fost negustori, oameni de acţiune, de la ei am eu groaza de a sta pe scaun, la birou. Jos funcţionarismul!
Raza operatiilor acestor mosi se deducea din vorbele lui Stănică ar fi Oborul. El vorbea cateodata, coplesit de amintiri, de cuptorul plin cu paini, de suri cu saci de grau, de cai, de harabale, de campul lui Eliade. Se putea presupune, fara greutate, ca parintii si mosii lui fusesera brutari. Apoi ramasese orfan, el si multii lui frati, si pomenea de un mare morar, cu nume tot balcanic, care i-ar fi crescut. Ba chiar lui personal i s-ar fi pacut propuneri stralucite.
- Domnule, unchiu-meu a vrut sa ma trimita la Paris, cu copiii lui, sa fac scoala acolo, si n-am primit. Prostie. N-am vrut sa ma instrainez, fiindca aveam suflet curat. Unde mai sunt inca o data copil, c-as sti ce sa fac! Eram om si jumatate azi, ce mai vorba, eram bogatas!
Adevărul este că Stănică avea simţ familial şi că familia lui împărtăşea acest sentiment. Din numele pe care le pronunţa reieşea că avea încă fraţi şi surori în număr mare, precum şi numeroase rudede a doua categorie. În convorbirea lui, expresiile "unchiu-meu", "mătuşă-mea", "moşu-meu", "soră-mea" apăreau cu nota fatalismului. De sărbători, Stănică arunca la cutie un pachet de felicitări şi primea el însuşi un morman. În casă la el, însă, nu venea nicio rudă. Pentru ce? Olimpia dovedise un caracter acru şi declarase de la început că e sătulă de rude. Astfel, Stănică nu fusese în măsură de a da o prezentare multelor sale rubedenii, ceea ce îl jigni în adâncul sufeltului. Lipsind această formalitate de deferenţă, rudele lui, surori, fraţi, unchi, mătuşi, cumnaţi şi cumnate, refuzară să-l viziteze, fără ca totuşi să-i facă vreo aluzie oricât de puţin maliţioasă asupra Olimpiei şi amintind mereu în chip cordial, în corespondenţă, şi de ea. Poate că unele dintre rude ar fi consimţit să-i calce în casă, dar Stănică rezista el însuşi şi nu invita, ceea ce pentru educaţia excesiv formalistică a familiei lui era decisiv. De fapt, lui Stănică îi era ruşine să-şi publice căsătoria şi, oricât el însuşi ar fi fost fără prejudecăţi, sângele vorbea în el ca în toţi ceilalţi. Iar pentru toţi ceilalţi, căsătoria unui bărbat trebuia să fie condiţionată numai de avere. Fetele, ca să uşureze pe părinţi, puteau să se mărite şi mai rău, dar un bărbat ca Stănică, cu carte, niciodată. Acest punct de vedere, devenit disciplină, pact al neamului, era susţinut cu îndărătnicie, mai cu seamă de femei. Prin urmare, Stănică, în ciuda sincerităţii sentimentelor lui pentru Olimpia, la început, fie şi sub formă nestabilă, se simţea vinovat de a fi călcat regula şi se temea să înfrunte ochii ironici a rudelor. Casa pe care o luase de la Simion era o dărăpănătură. Prin avere se înţelegea în familie lucruri fabuloase. Nu toţi în familie erau bogaţi, unii erau chiar cu desăvârşire scăpătaţi sau de o condiţie mai mult decât modestă, mulţi erau însă bine situaţi, mai industriaşi sau moşieri, sau, în sfârşit, în posturi de comandă bine retribuite, mai degrabă în mari întreprinderi decât la stat. Erau printre ei magistraţi, politicieni, dar niciun ofiţer. De serviciul militar căutau printr-un straniu atavism să scape toţi. Lucru notabil, indiferent de situaţia lor materială, rudele se aveau bine între ele şi nu se dispreţuiau. Cei bogati veneau macar o data pe an in casa celor saraci, in oras ruda cu mari relatiuni isi lasa tovarasii de convorbire si intindea mana rudei cu haina roasa, mic impiegat. Stanica era foarte mandru de rudele lui si circula, cu stirea sau fara stirea Olimpiei, de la unul la altul. Il opreau la masa oriunde se ducea si, cum rudele lui erau foarte numeroase, ar fi putut manca doua luni in sir gratis, fara sa intre de doua ori in aceeasi casa. Astfel se explica necesitatea pe care o simtea Stanica de a sta de vorba cu multa lume, de a trece de la o familie la alta, de a afla tot ce se petrece peste tot. Desi saraca, Stanica nu avea grija viitorului, cu atatea rude solidare. E drept ca acestea nu-i dadeau bani decat foarte putini, fara stirea Olimpiei, fiindca in genere ele nu admiteau ca unii sa traiasca pe socoteala altora. Perfect egali in evenimentele capitale ale vietii, nastere, nunta, moarte, aniversari, unde se adunau in numar considerabil, tineau sa ramana despartiti prin avere. Dar averea nu le dadea orgoliu. Dimpotriva, cei bogati doreau ca cei saraci sa se procopseasca si le cautau mijloace, fara sa-i sileasca. Familia avea cultul initiativei personale. Daca Stanica ar fi dorit sa-si gaseasca o meserie mai sigura, ar fi capatat-o fara indoiala. Insa el se multumea cu mediocritatea lui libera si sigura, in asteptarea unei lovituri. Rudele nu-i cultivau lenevia, intretinandu-l, dar socoteau foarte legitima asteptarea lui de a-si face o situatie mare si neprevazuta. Familia lui Stanica avea foarte multa asemanare cu familiile domnitoare din Europa. Din acelea fac parte regi si ofiteri saraci, imparatese si obscure sotii de conti provinciali. Regii in activitate dau rudelor numeroase un ajutor neinsemnat, cateodata, care nu le scoate din mediocritate, dar le onoreaza apartamentul sacar cu vizita lor si le acorda cu prisosinta atributul de "unchi" sau de "var". Si acolo meseria lucrativa e socotita ca o eroare, iar legaturile de familie se pun la cale dupa un examen colectiv. Situatia aceasta are avantajele si dezavantajele ei. De pilda, spre a se putea casatori cu Olimpia, Stanica a trebuit sa se puna in conflict cu familia, dar aceeasi familie ii dadea siguranta pe lume.
La Stanica, lacomia si versatilitatea nu obtenerau observatia morala. Ca un batran trebuia sa moara si sa lase averea tanarului, asta intelegea foarte bine. Ba chiar avea o lista de rude, care, prin decese sistematice, puteau sa-l puna si pe el în măsura de a moşteni, deşi din cauza prolificităţii familiei el rămânea o rudă veşnic colaterală. Dar să arunci în spital un bătrân sau să privezi un copil de succesiune, asta i se părea o infamie. Aglae era pentru el o "viperă", iar Olimpia pierduse mult în ochii lui prin indiferenţa arătată faţă de accidentul lui Simion. Şi purtarea lui moş Costache, care strica orice previziune, îl irita. Când era în joc interesul lui, Stănică găsea, nu-i vorbă, argumente suplimentare. Dacă din înlăturarea lui Simion ar fi tras un profit, ar fi susţinut că se făcuse "tot ce era uman posibil" şi că acum trebuiau apărate "legitimele drepturi ale copiilor frustraţi de uzul bunurilor ce li se cuveneau". Câteodată se înduioşa la gândul absurd că moş Costache putea să-i lase şi lui ceva, şi atunci admira "jertfa oamenilor vechi", care se privează de bucuriile vieţii ca să facă cu putinţă "înălţarea tinerilor".
.............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu