„Românii se împart în două clase distincte: oameni şi ceilalţi.”
Camil Petrescu
marți, 30 septembrie 2014
Frumoasă-i limba noastră, Grigore Vieru
Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră
De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră
De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.
luni, 29 septembrie 2014
Cascada Bigar... de prin lume adunate.....
Cascada se afla pe drumul dintre Oravita si Bozovici, la Paralele 45. Este un loc plin de frumusete si liniste.
Merita vizitat
Enigma Otiliei, George Calinescu
.....................................
XXXIII.
Pascalopol, care lăsase în trăsură, intenţionat, pe doctorul Stratulat, se arătă în chenarul uşii, de unde, văzând pe Aglae şi lume, zise înclinându-se:
- Bună seara, sărut mâinile, cocoană Aglae. Costache e aici? Era vorbă să meargă cu mine în oraş.
Aglae deschise gura să vorbească, când, deodată, bătrânul strigă plângăreţ: "Aaaaaici!" şi făcu gestul de a se da jos din pat. Când însă puse piciorul pe duşumea, simţi greutate şi se lăsă iarăşi pe spate, cu o strâmbătură.
- Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? se prefăcu Pascalopol, cu o vizibilă silă de a se vedea nevoit să joace comedie.
- I-a venit rău, informă Stănică, bătrâneţe, ce vrei, congestie!
Pascalopol sărută mâna Otiliei, care-l privea cu o mare încredere şi, liniştind-o pe aceasta din ochi, spuse:
- Tocmai mă plimbam cu doctorul Stratulat, pe care-l cunoaşte Costache, era vorba să ne întâlnim pentru nişte chestiuni! Ce întâmplare! Îngăduiţi oare să-l aduc înăuntru?
- L-a văzut domnul doctor Vasiliad! observă, moale şi ostil, Olimpia.
- În niciun caz nu strică un consult mai larg. Stratulat e profesor universitar. Sper că nu vă jenează, se înclină moşierul, cu excesivă politeţe, spre doctor.
Pascalopol se duse să aducă pe Scarlat, în vreme ce Aglae făcea semn la ceilalţi să strângă cărţile de joc. Figura severă, dominatoare a doctorului intimidă pe foştii jucători, aşa încât toţi rămaseră în picioare, fără a mai face nicio aluzie răutăcioasă. Doctorul aruncă o ocheadă bolnavului şi una spre odaie şi zise:
- Este aici o atmosferă imposibilă pentru un bolnav. Aci doarme de obicei?
- Nu, are dormitor. A vrut el să fie adus în sufragerie.
- Ei bine, să fie dus în odaia lui. Am să-l consult acolo.
Bătrânul, care auzise vorbele doctorului, făcu iar sforţări să se dea iar jos din pat, provocând un zornăit. Felix şi cu Stănică, apucându-l de spate şi de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, şi atunci se văzu că bătrânul, cu nădragii de stambă şi cu pătura pe umeri ca o mantie regală, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini, ca un clopoţel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea, sub mustăţi. Doctorul si Pascalopol mersera, dupa cateva minute, inspre odaia bolnavului, urmati de toti ceilalti, insa Stratulat, foarte grav, le aduse la cunostinta ca pentru o consultatie asa de grava are nevoie de liniste desavarsita. Stanica insusi, care, fiind inauntru, se prefacu ca n-aude, fu izgonit, iar Pascalopol ramase si el afara, pentru a nu da loc la banuieli. Stratulat il chema insa peste putin timp inauntru, ca spre a-i cere informatii.
Situatia era aceasta. Batranul avusese un atac de congestie cerebrala, foarte usor, si putina jena a bratului si piciorului, care indica ruperea unui vas mic de sange, avea sa dispara de la sine, daca bolnavul ar fi avut liniste. Fireste, un alt atac nu era exclus, cum totusi batranul era asa de solida, cu toata aparenta lui slabiciune, el putea fi evitat, deocamdata. Doctorul stia ca Costache se balbaie, deci nu daduse nicio importanta acestui fapt, numai ca nu intelegea ce voia sa spuna batranul cu atata iritatie.
- Vezi dumneata ce vrea! invitase el pe Pascalopol.
- Ce e, Costache, spune-mi mie, fara sa faci sfortari, il intreba acesta cu compatimire.
Batranul, cu o tremuratura de furie a intregii fete, aproape comica, zise plangator:
- Pu-pungasi..... ma-ma-ma pandesc sa sa ma fure..... sa ma mosteneasca pan-pan n-am murit.... sa-i dai afa-afara pe toti, pe toti, sa nu vad de-decat pe fe-fe-fetita mea si pe Felix, vreau sa-i dau fe-fetitei mele ce-i al ei, am sa-ti dau du-dumitale..... Du-dumneata esti pri-prietenul meu credincios.... Nu vreau sa stiu de sora si de nepoti, afa-afara din ca-casa mea!
- Costache, pentru Dumnezeu, nu te agita asa. Ai incredere in mine. Avem sa facem totul cum e mai nimerit, acum sa stai linistit, sa te faci bine. Vorbim maine.
Stratulat fu de parere ca aici Costache nu avea conditiile unei bune ingrijiri si-l sfatui sa mearga la un sanatoriu. Batranul privi speriat la Pascalopol si protesta ca n-are bani pentru sanatoriu, ca nu poate parasi casa. Ironia blanda a mosierului il facu sa taca si probabil ca, dupa anumite socoteli, ar fi consimtit. Doctorul se izbi insa, cand iesi afara, de opunerea darza a Aglaei, care pretindea ca fratele ei trebuia sa stea acolo, sub privegherea ei, nu printre straini. Stanica, dimpotriva, in gandul lui blestema indarjirea soacra-sii, fiindca isi facuse repede planul ca in lipsa de acasa a batranului sa scotoceasca cu de-amanuntul toate odaile. In sfarsit, Stratulat ridica din umeri, recomanda liniste in camera bolnavului si unele revulsive, si pleca spre trasura. Pascalopol isi lua ziua buna de la batran si de la Otilia, careia ii stranse mana cu afectiune, profund, fara a scoate, din prudenta, vreun cuvant. Era tocmai sa plece, cand auzi glasul lui Costache. Se apropie de patul lui, si, batranul, dupa ce se incredinta ca nu-l auzeau ceilalti, sopti in urechea mosierului:
- Sa-sa vii maine, sa-i gonesti pe toti, vreau sa-sa-sa-ti dau zestrea fe-fetitei!
- Ce zici? intreba Pascalopol pe Stratulat, cand fura in trasura.
- Accidenta banal, bine suportat. Am impresia ca a facut o sfortare oarecare, a stat in soare. Deocamdata, il cred in afara de pericol, dar daca are de aranjat ceva, sa aranjeze acum. La un al doilea atac poate muri subit.
Aglae si cu ceata ei ramase, fata de sentinta lui Stratulat, cu un dispret pe loc acoperit; alimentat de altfel si de doctorul Vasiliad, care se simtise jignit de neincrederea cu care fusese primita de Pascalopol stiinta sa. Facu teoria ca, dimpotriva, un batran bolnav, nu trebuie scos din casa lui, care ii intretine sentimentul vietii. Spitalul demoralizeaza si ucide, dovada ca cei mai multi prefera sa moara in patul lor. Stanica fu numaidecat cucerit de teorie, cu toata ciuda lui dintai.
- Bravo, Vasiliade, nu te stiam filozof! AI cea mai perfecta dreptate. Tot un doctor de-ai nostri, cu experienta, se pricepe, saracul! Parca profesorii universitari stiu mai mult decat e in carte! Medicina e practica, nu teorie.
In fond, Stanica gandise ca tot mai bine ar fi putut scotoci casa batranului acolo, fiindca ar fi avut un pretext sa vina mereu. De aceea, cand Olimpia, de obicei somnoroasa, molatica, incepu sa caste si zie: "In definitiv, acum e mai bine, sa ne ducem si noi la casa noastra, ca mi-e somn", Stanica protesta vehement:
- Ce? Sa lasam bolnavul fara niciun ajutor, pe spinarea a doi copii? Cap ai tu, Olimpio? Asta e boala dificila, oricand poate sa-i vie rau. Daca se da jos noaptea din pat si-si sparge capul cumva? Datoria noastra e sa-l pazim, sa-l ocrotim, fiindca e unchiul nostru, iar pe Vasiliad il invit sa stea si el. E doctorul curant, ati priceput, si-l platim.
- Stau, stau! consimti Vasiliad.
Aglae nu facu nicio obiectie. Dimpotriva, lua comanda casei, ajutandu-se de Marina si de propria ei servitoare. Din nou masa fu asezata in sufragerie, masa la care Felix si Otilia fura invitati, dar fara multa insistenta cand acestia refuzara. Transformand canapelele in pat si distribuind prin odai cateva saltele, toate camere fura prefacute in dormitoare. Stanica vru neaparat sa doarma in salonul cu scrinul, Aglae in sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnata sa se culce la intrare, pe prag. Astfel, dupa terminarea mesei, care dura foarte mult, toata casa fu ocupata militareste de cele sapte persoane (Stanica, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea), incat nicio miscare nu era cu putinta fara trecerea prin odaia cuiva. Lampile ramasera prinse micsorat, peste tot. Aproape toti adormira in curand asa de adanc, ca toata casa se umplu de sforaituri. Numai Stanica umbla catava vreme prin curte, inspectand totul, trecu in revizie toate odaile, apoi se inchise in salon, incuind usa cu cheia. Acolo merse de-a busilea, sa privesca pe sub mobile, suspecta orice fotoliu si canapeaua, apasandu-le cu mana sa vada daca fasaie, intoarse tablourile pe dos, ciocani scandurile, deschise chiar usitele de la soba si, negasind nimic, incepu sa mestereasca broastele sertarelor scrinului cu o sarma indoita, pe care si-o pregatise din vreme. Insa limbile broastelor era lungi si bine stranse in arcuri, si toata mestereala lui Stanica fu zadarnica. Atunci Stanica, suparat, isi scoase ghetele din picioare se intinse pe salteaua pusa jos, adormind aproape numaidecat.
Felix izbuti sa incredinteze pe Otilia ca e mai bine sa se culce, deoarece era necesar sa fie odihnita a doua zi, pentru a da lui mos Costache toata asistenta posibila. O facu chiar sa manance, in odaie la ea, ceva mai mult decat batoane de ciocolata. El insusi fagaduia sa doarma imbracat, spre a fi gata la orice eventualitate. Iesind in curte, pe la orele unsprezece noaptea, Felix se izbi, piept in piept, cu Weissmann. Acesta venise tarziu acasa, aflase de invitatia lui Felix si alergase fara sa se intrebe asupra motivului. Lumina slaba de prin toate odaile il mirase si se intreba daca trebuie sa intre si pe unde sa intre. Felix ii povesti repede intamplarea, ii comunica diagonosticul si recomandatiile lui Stratulat si-i marturisi ciuda lui ca ceilalti isi vedeau de treaba si nu executasera nicio prescriere. Weissmann ceru doi lei, disparu, se intoarse peste zece minute si propuse lui Felix sa mearga sus. Trecura prin sufrageria in care Aglae sforaia tiuit, iar Olimpia grohait, si se-ndreptara spre dormitorul lui Costache. Atunci vazura ca batranul izbutise sa se dea jos din pat si cauta sa iasa din odaie, in vreme ce Marina, pusa sa pazeasca, adormise, ca o vita, pe un scaun.
- Unde vrei sa mergi? intreba Weissmann. Asta nu e bine!
- Vvreau sa stau de vo-vorba, zise suparat batranul, vreau sa stau in sufragerie; ce-i aicea, dormitor public?
- Lasa, ca stai de vorba cu noi, domnule, facu Weissmann, vesel, eu de ce-am venit? si-l impinse pe mos Costache inspre pat, unde acesta cazu cu zornait, caci tinea mereu la subsoara si in mana cutia cu bani si cheile.
- Pune deoparte cutia asta, te rog eu! insista studentul.
Mos Costache il privi intrebator pe Felix, apoi, ascultand, aseza cutia adanc sub perna, iar cheile le lega la brau.
- Asa-mi place, cand m-asculti! zise Weissmann: eu am venit sa-ti fac bine, sa execut ordinele doctorului. Maine, daca esti cuminte, poti sa mergi sa faci chef!
- He, he! rase Costache, amuzat, desfacand stirbenia gurii.
Cei doi studenti incununara din nou pe batran cu o punga de gheata, si Weissmann, dupa ce-i trase ciorapii grosi din picioare, ii puse sinapisme pe talpi, ceea ce produse bolnavului gadilituri si o buna dispozitie. In genere, Felix fu izbit de exuberanta neasteptata a batranului, de pornirea lui de a vorbi.
- În cazurile astea, explică Weissmann, încredinţat că bătrânul nu înţelege, avem puţină euforie!
- Injecţie nu-mi faci? întrebă deodată moş Costache pe Weissmann.
- De ce să-ţi fac injecţie, dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă!
- Dacă-ţi trebuie seringă, zise bătrânul, închizând ochii, îţi vând una ieftin.
Şi Weissman şi Felix râseră, şi acesta din urmă fu în fundul sufletului mulţumit de manifestările de avariţie ale bătrânului, fiindcă asta dovedea integritatea facultăţilor mintale şi era un semn că bătrânul se va restabili, spre bucuria Otiliei. Orice încercare de a convinge pe bătrân să se culce fu zadarnică, şi moş Costache, aşa de închis de obicei, avu gust de povestit şi făcu celor doi tineri, aşezaţi pe scaune de o parte şi de alta a patului cu mari suluri de lemn, destăinuri din tinereţea lui. Limba era parcă mai dezlegată decât de obicei.
- Şi tata, şi moşu-meu, zicea el, au trăit mult. Moşu-meu a avut peste nouăzeci de ani când a murit şi nici n-a murit de moarte bună. A mers într-o toamnă, cam pe vremea asta, dar ceva mai târziu, la vânătoare spre Piteşti, în sus, călare şi cu puşca la umăr. Călărea bine şi se ţinea drept, cu toate că era bătrân. Calul a simţit ceva lângă o pădure şi s-a speriat, şi cum moşul se rezemase cu mâna de un copac, înţelegi, calul a rupt-o la goană şi moşu-meu a lunecat jos, lovindu-se. Tata îl ia, îl răsuceşte, bătrânul nu mişca deloc. A stat aşa vreo jumătate de ceas, stropindu-l cu apă, şi, văzând că nu suflă, a crezut că e mort şi a alergat călare spre sat să cheme oameni cu o căruţă să-l ia. Când au venit cu căruţa să-l ia l-au găsit sănătos, stând pe un pietroi şi uitându-se cu ochiul în ţeava puştii, cine ştie ce i s-o fi părut. Tropotul calului l-a speriat, a făcut o mişcare greşită cu mâna şi glontele, pac. Aşa că a murit împuşcat. Tata, Dumnezeu Să-l ierte, mai trăia mult, deşi avea şaptezeci şi opt de ani, dacă nu se lăcomea. Dar îi plăcea şoriciul de porc, crud, numai puţin ras de peri. A tăiat odată un unchi dinspre mamă un porc, şi tata a tot mâncat din şorici până i s-a pus un nod în gât. Ai noştri au venit de peste Dunăre, aşa spunea moşu-meu, ca să scape de prigoana turcilor. Au fost macedonieni bogaţi. Când au plecat şi-au vândut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lângă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu. Însă moşu-meu trăia mai mult la oraş, şi tata s-a desfăcut de moşie şi şi-a cumpărat case. Hei, am avut multe case noi, când eram copil am văzut un dulap întreg cu chei mari, ca de biserică, toate însemnate cu slovă chirilică, fiecare de pe unde era. Un frate a lui moşu-meu, aşa spuneau bătrânii, se făcuse haiduc şi a cutreierat munţii, prădând tot de la călugări, pe care nu putea să-i sufere, apoi a trecut în Transilvania şi i s-a pierdut inima. Bine făcea, nu? Călugărul! Ce face călugărul? Stă şi mănâncă degeaba. Să-i dau eu banul muncit în sudori de mine? Dumnezeu ma vede el si asa, stie ca n-am furat de la nimeni, si ce am este cu cinste. Sa-sa-sa muncesti, sa strangi. A-a-a-asta-i toata filozofia. Casa noastra eram mic cand a facut-o tata. A lucrat-o cu mesteri italieni si a impartit un morman de straie, cand a ajuns la capriori. Hei, hei, si asta-i casa trainica, batraneasca, cu var bun si caramida uscata, asta nu mai are moarte, nu ca scoicile astea de-acum pe care le numiti case. De ce-am cumparat eu caramida veche? A-aia e mai buna de zece ori decat asta noua, am luat de la o casa, pe care am vazut-o eu cand o cladea, pe cand eram copil. Acum cincizeci de ani sedeam pe aici ca-n padure. Noaptea se clatinau pomii cu suier, ca la tara. Casele erau rare si ieseam pe aici, ceata de copii, trecand prin dosul caramizilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o taiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste soseaua Bolintini si ieseam peste Dambovita la Ciurel, unde ne scaldam, si pe urma o luam prin Crangasi si ne intorceam, pe partea cealalta a Dambovitei, pe la Malmasion, tocmai pe seara. Ne jucam tot in sus, pe Rahovei, prin Jarcaleti si prin Tutunari, sau si mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii, si furam toamna struguri. In fundul curtii am avut un grajd pentru cai, ca avea tata trasura, dar noi luam caii si mergeam calare, ocolind Bucurestii prin vii, pana la Tei. Acuma, tinerii stau degeaba, nu stiu sa petreaca. Sa va spun ce-am facu odata. Ne-am dus cativa, calari, pe Podul Calicilor, strada Rahovei de acum, si ne-am tinut, pana au ostenit caii, pe drumul Giurgiului, dupa o grecoaica, o fata care mergea cu tat-su, negustor grec, in caruta cu coviltir. Grecul s-a plans la intoarcere tatei, si de atunci nu mi-a mai dat cal. Mergeam apoi la biserici cu ceata, cand se dadeau artose, la Antim, la Sfintii Apostoli, la Mihai-voda, si chiar mai departe si, punandu-ne in rand, goleam in cateva clipe tava si treceam la alta biserica, incat ne luasera popii la ochi si puneau cate un dascal sa ne paneasca. Mai pacaleam si pe babe. Erau unele care imparteau lumanari, si noi ne indesam, ghiontind pe altii, ca si cand am fi fost straini unul de altul, iar dupa ce luam lumanarile femeiii ne asezam pe doua randuri, cu ele in mana aprinse, si mergeam cantand popeste pe nas. Tot asa mancam colivele, insa trebuia sa schimbam mereu bisericile si sa punem din vreme cate unul din noi sa aflam cine face pomeni. Hi, si mi-a venit un gust de pastrama! Pe atunci nu prea mancam decat carne de vaca, ori pasare, ori capra in grasimea lor. Mai mult seu decat untura, iar slanina de porc o mancam afumata. In post faceam pilaf cu Tahan si chiftele de icre. Primavara mergeam pe iarba, la Bordei sau la Lacul Teilor. Ei, dar sa va spun despre nunta mea cu raposata nevasta-mea, cea dintai, nu cu mama Otiliei. Cand m-am insurat intaia oara, aveam numai douazeci de ani, si Cuza-voda nu fusese inca detronat. Putin dupa aceea a venit Carol. Eu fata n-am vazut-o deloc, fiindca pe atunci asa era obiceiul, ca parintii sa hotarasca tot, fata, zestrea. Erau pregatite toate, masa, lumanari aprinse (uitai ca tata facea comert de ceara), popa astepta la altar, cand ne-am trezit in poarta cu o cupea si, dupa ea, o caruta acoperita, din care au inceput slugile sa descarce boccele, foteluri si alt calabalac. Asta era zestrea. Fata a adus-o soacra-mea de mana, si era numai de treisprezece ani, si de mica ce era, nici nu stia bine ce inseamna maritisul. Noaptea intai a inceput sa planga ca nu vrea sa doarma singura, fara ma-sa, si a trebuit sa ramana soacra-mea. Pe urma, am luat-o cu binisorul si s-a deprins, dar sarea intr-un picior si voia sa se joace, nebanuind, he, he, ce urmaresc eu. Cand era insarcinata, am avut cu ea un copil, care n-a trait, se juca cu papusile. Nici n-a trait mult saraca, la douazeci si unu de ani a murit, numai dupa opt ani de casatorie, si pe urma am stat vaduv aproape douazeci de ani, pana am luat-o pe mama Otiliei, care era si ea tot tanara, de vreo douazeci de ani, si Otilia de un an, fiindca am luat-o vaduva, ii murise barbatul dupa un an de vietuit impreuna. Nu stiu cum s-a facut ca n-am avut noroc nici cu a doua nevasta, cu care am trait, sa zic, cinci ani. Cand unui om i-e dat sa traiasca, traieste in ciuda doctorilor, ce-mi umblati mie cu do-doctorii. Otilia seamana cu mama-sa. Tot asa era, mandra, tinea casa, dar sa nu te fi mestecat in treburile ei. Si canta bine la pian, clavirul de la ea a ramas. Si cum iti spun, asa se faceau nuntile pe atunci. Dar doctorii, si atunci ca si acum, nu stiau nimic. Numai doi au fost oameni si jumatate, doctorul Obedenaru si Drash. Obedenaru venea ori in cupea, ori calare si era inmanusat si cu tilindru pe cap. Drash insa facea minuni, de-l pomenesc toti. Sa vezi cum a vindecat pe unul care credea ca-i intrase un sticlete in cap si-i canta mereu in ureche. I-a spus azi, i-a spus maine ca n-are nimic in cap, omul nu, zicea ca are si doctorul nu stie, pana ce Drash, facandu-se ca-l asculta mai bine, i-a zis: "Mi se pare ca ai dreptate, parca-l aud si eu! Sa vii maine, sa ti-l scot." A doua zi neamtul a facut rost de un sticlete de la prinzatorii cu clei, si, tinandu-l ascuns in mana, l-a varat pe inchiput intr-o odaie goala, i-a dat un pumn zdravan in ureche si a lasat sa scape, pe furis, sticletele din mana. "Ai vazut cum a zburat? Acum esti sanatos." Si inchipuitul a crezut. He, he, he, he! Maine-poimaine, cand m-oi scula din pat, m-apuc eu sa zidesc casa, cum nu s-a mai vazut in Bucuresti, cu caramida sanatoasa si grinzi uscate, numai sa gasesc salahori ieftini.
Batranul palavragi asa pana tarziu dupa miezul noptii, cand cantau cocosii de revarsatul zorilor, apoi obosi si adormi in sfarsit cu punga de gheata aplecata, ca un fes, peste un ochi. Weissmann pleca, iar Felix statu treaz pana la ziua ca sa crute pe Otilia. A doua zi mos Costache paru absolut normal, dar simtea oboseala si amorteala intr-un picior cand calca. Stanica il gasi stand foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub un brat si cu cheile intr-alta mana. Atmosfera era infecta, patul era tot presarat cu ghemotoace de mustar ud. In sufragerie se tinu un mic consiliu de razboi, in care Olimpia si Aurica fura de parere ca, de vreme ce batranul este mult mai bine, macar pentru putina vreme sa se duca fiecare acasa. Aglae se impotrivi, admitand doar o scurta retragere din partea fiecaruia. Ea insasi se duse acasa sa se schimbe si fu inapoi dupa o jumatate de ceas, cand trimise pe rand pe Titi, pe Aurica si pe Olimpia. Casa era ocupata militareste. Situatia era din ce in ce mai suparatoare, si Felix intrevazu cu spaima viitorul Otiliei, daca lucrurile ar fi continuat astfel. Cerandu-se batranului bani pentru cheltuiala casei, acesta refuza sub cuvant ca el nu mananca si se multumeste cu putin lapte "daca ramane de la altii". Felix dadu el bani Marinei, indemnand-o sa nu spuna nimic despre asta Otiliei, fiindca era sigur ca atunci fara nu s-ar mai fi atins de nimic. Aglae, pe de o parte, cerceta cu de-amanuntul fiecare odaie, intrand pana si-n camera Otiliei si a lui Felix, Stanica, pe de alta, scotocea peste tot si ciocanea, in cautare de trape misteroase, pazindu-se chiar de Olimpia, fiindca, atunci cand aceasta intra dupa el in salon, se rasti:
- Ce te tii, frate, dupa mine, am si eu nevoie de liniste, dupa atata zbucium, sa-mi adun ideile.
Cum aceasta inchidea usa la loc, o chema in soapta, se uita putin prin odaie si scoase din perete o miniatura cu rama de fildes, pe care o ochise de mult, si o vari in sanul Olimpiei:
- Ascunde-o bine, sa nu te vada soacra-mea, asta e un lucru de arta, trebuie pastrat in familie!
Pascalopol veni la pranz si-i gasi pe toti inamicii stransi la masa in sufragerie, chiar si Vasiliad, care plecase si apoi se intoarse, ca orice bun medic curant. Intreband pe batran ce voia sa-i spuna, sau sa-i dea, acesta ii comunica, fara soptire de data asta, ca nu poate sa faca nimic acum, ca i-au pus stapanire pe casa, dar ca are sa se scoale el sa faca randuiala. Peste cateva zile insa avea sa-i "spuna" ceva foarte important pentru fe-fetita lui. A treia zi, cand ocupantii casei se sculara, gasira pe mos Costache imbracat, plimbandu-se prin curte, cu mainile la spate si inspectandu-si caramizile. Privea atat de urat la toti si avea infatisarea atat de normala, incat toti isi dadura seama ca e caraghios sa-l mai tina sub regimul arestarii. Titi, Aurica, Olimpia plecara, Aglae mai arunca o intrebare:
- Cum te simti tu, Costache, sa stau aici sa-ti ajut? Trebuie sa te ingrijesti, Marina asta nu se pricepe la nimic.
Mos Costache raspunse posac:
- N-am nevoie de nimic, las', ca are cine sa vada de casa!
Stanica, dezamagit, simula entuzisamul:
- Bravo, mos Costache, ura, sa ingropi toti doctorii, care nu stiu nimic. Doctorii mi-au omorat ingerasul meu! Dumneata si bolnav! A fost acolo o oboseala, un pic de insolatie. As da tot sa am eu sanatatea dumitale!
.....................................
XXXIII.
Pascalopol, care lăsase în trăsură, intenţionat, pe doctorul Stratulat, se arătă în chenarul uşii, de unde, văzând pe Aglae şi lume, zise înclinându-se:
- Bună seara, sărut mâinile, cocoană Aglae. Costache e aici? Era vorbă să meargă cu mine în oraş.
Aglae deschise gura să vorbească, când, deodată, bătrânul strigă plângăreţ: "Aaaaaici!" şi făcu gestul de a se da jos din pat. Când însă puse piciorul pe duşumea, simţi greutate şi se lăsă iarăşi pe spate, cu o strâmbătură.
- Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? se prefăcu Pascalopol, cu o vizibilă silă de a se vedea nevoit să joace comedie.
- I-a venit rău, informă Stănică, bătrâneţe, ce vrei, congestie!
Pascalopol sărută mâna Otiliei, care-l privea cu o mare încredere şi, liniştind-o pe aceasta din ochi, spuse:
- Tocmai mă plimbam cu doctorul Stratulat, pe care-l cunoaşte Costache, era vorba să ne întâlnim pentru nişte chestiuni! Ce întâmplare! Îngăduiţi oare să-l aduc înăuntru?
- L-a văzut domnul doctor Vasiliad! observă, moale şi ostil, Olimpia.
- În niciun caz nu strică un consult mai larg. Stratulat e profesor universitar. Sper că nu vă jenează, se înclină moşierul, cu excesivă politeţe, spre doctor.
Pascalopol se duse să aducă pe Scarlat, în vreme ce Aglae făcea semn la ceilalţi să strângă cărţile de joc. Figura severă, dominatoare a doctorului intimidă pe foştii jucători, aşa încât toţi rămaseră în picioare, fără a mai face nicio aluzie răutăcioasă. Doctorul aruncă o ocheadă bolnavului şi una spre odaie şi zise:
- Este aici o atmosferă imposibilă pentru un bolnav. Aci doarme de obicei?
- Nu, are dormitor. A vrut el să fie adus în sufragerie.
- Ei bine, să fie dus în odaia lui. Am să-l consult acolo.
Bătrânul, care auzise vorbele doctorului, făcu iar sforţări să se dea iar jos din pat, provocând un zornăit. Felix şi cu Stănică, apucându-l de spate şi de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, şi atunci se văzu că bătrânul, cu nădragii de stambă şi cu pătura pe umeri ca o mantie regală, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini, ca un clopoţel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea, sub mustăţi. Doctorul si Pascalopol mersera, dupa cateva minute, inspre odaia bolnavului, urmati de toti ceilalti, insa Stratulat, foarte grav, le aduse la cunostinta ca pentru o consultatie asa de grava are nevoie de liniste desavarsita. Stanica insusi, care, fiind inauntru, se prefacu ca n-aude, fu izgonit, iar Pascalopol ramase si el afara, pentru a nu da loc la banuieli. Stratulat il chema insa peste putin timp inauntru, ca spre a-i cere informatii.
Situatia era aceasta. Batranul avusese un atac de congestie cerebrala, foarte usor, si putina jena a bratului si piciorului, care indica ruperea unui vas mic de sange, avea sa dispara de la sine, daca bolnavul ar fi avut liniste. Fireste, un alt atac nu era exclus, cum totusi batranul era asa de solida, cu toata aparenta lui slabiciune, el putea fi evitat, deocamdata. Doctorul stia ca Costache se balbaie, deci nu daduse nicio importanta acestui fapt, numai ca nu intelegea ce voia sa spuna batranul cu atata iritatie.
- Vezi dumneata ce vrea! invitase el pe Pascalopol.
- Ce e, Costache, spune-mi mie, fara sa faci sfortari, il intreba acesta cu compatimire.
Batranul, cu o tremuratura de furie a intregii fete, aproape comica, zise plangator:
- Pu-pungasi..... ma-ma-ma pandesc sa sa ma fure..... sa ma mosteneasca pan-pan n-am murit.... sa-i dai afa-afara pe toti, pe toti, sa nu vad de-decat pe fe-fe-fetita mea si pe Felix, vreau sa-i dau fe-fetitei mele ce-i al ei, am sa-ti dau du-dumitale..... Du-dumneata esti pri-prietenul meu credincios.... Nu vreau sa stiu de sora si de nepoti, afa-afara din ca-casa mea!
- Costache, pentru Dumnezeu, nu te agita asa. Ai incredere in mine. Avem sa facem totul cum e mai nimerit, acum sa stai linistit, sa te faci bine. Vorbim maine.
Stratulat fu de parere ca aici Costache nu avea conditiile unei bune ingrijiri si-l sfatui sa mearga la un sanatoriu. Batranul privi speriat la Pascalopol si protesta ca n-are bani pentru sanatoriu, ca nu poate parasi casa. Ironia blanda a mosierului il facu sa taca si probabil ca, dupa anumite socoteli, ar fi consimtit. Doctorul se izbi insa, cand iesi afara, de opunerea darza a Aglaei, care pretindea ca fratele ei trebuia sa stea acolo, sub privegherea ei, nu printre straini. Stanica, dimpotriva, in gandul lui blestema indarjirea soacra-sii, fiindca isi facuse repede planul ca in lipsa de acasa a batranului sa scotoceasca cu de-amanuntul toate odaile. In sfarsit, Stratulat ridica din umeri, recomanda liniste in camera bolnavului si unele revulsive, si pleca spre trasura. Pascalopol isi lua ziua buna de la batran si de la Otilia, careia ii stranse mana cu afectiune, profund, fara a scoate, din prudenta, vreun cuvant. Era tocmai sa plece, cand auzi glasul lui Costache. Se apropie de patul lui, si, batranul, dupa ce se incredinta ca nu-l auzeau ceilalti, sopti in urechea mosierului:
- Sa-sa vii maine, sa-i gonesti pe toti, vreau sa-sa-sa-ti dau zestrea fe-fetitei!
- Ce zici? intreba Pascalopol pe Stratulat, cand fura in trasura.
- Accidenta banal, bine suportat. Am impresia ca a facut o sfortare oarecare, a stat in soare. Deocamdata, il cred in afara de pericol, dar daca are de aranjat ceva, sa aranjeze acum. La un al doilea atac poate muri subit.
Aglae si cu ceata ei ramase, fata de sentinta lui Stratulat, cu un dispret pe loc acoperit; alimentat de altfel si de doctorul Vasiliad, care se simtise jignit de neincrederea cu care fusese primita de Pascalopol stiinta sa. Facu teoria ca, dimpotriva, un batran bolnav, nu trebuie scos din casa lui, care ii intretine sentimentul vietii. Spitalul demoralizeaza si ucide, dovada ca cei mai multi prefera sa moara in patul lor. Stanica fu numaidecat cucerit de teorie, cu toata ciuda lui dintai.
- Bravo, Vasiliade, nu te stiam filozof! AI cea mai perfecta dreptate. Tot un doctor de-ai nostri, cu experienta, se pricepe, saracul! Parca profesorii universitari stiu mai mult decat e in carte! Medicina e practica, nu teorie.
In fond, Stanica gandise ca tot mai bine ar fi putut scotoci casa batranului acolo, fiindca ar fi avut un pretext sa vina mereu. De aceea, cand Olimpia, de obicei somnoroasa, molatica, incepu sa caste si zie: "In definitiv, acum e mai bine, sa ne ducem si noi la casa noastra, ca mi-e somn", Stanica protesta vehement:
- Ce? Sa lasam bolnavul fara niciun ajutor, pe spinarea a doi copii? Cap ai tu, Olimpio? Asta e boala dificila, oricand poate sa-i vie rau. Daca se da jos noaptea din pat si-si sparge capul cumva? Datoria noastra e sa-l pazim, sa-l ocrotim, fiindca e unchiul nostru, iar pe Vasiliad il invit sa stea si el. E doctorul curant, ati priceput, si-l platim.
- Stau, stau! consimti Vasiliad.
Aglae nu facu nicio obiectie. Dimpotriva, lua comanda casei, ajutandu-se de Marina si de propria ei servitoare. Din nou masa fu asezata in sufragerie, masa la care Felix si Otilia fura invitati, dar fara multa insistenta cand acestia refuzara. Transformand canapelele in pat si distribuind prin odai cateva saltele, toate camere fura prefacute in dormitoare. Stanica vru neaparat sa doarma in salonul cu scrinul, Aglae in sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnata sa se culce la intrare, pe prag. Astfel, dupa terminarea mesei, care dura foarte mult, toata casa fu ocupata militareste de cele sapte persoane (Stanica, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea), incat nicio miscare nu era cu putinta fara trecerea prin odaia cuiva. Lampile ramasera prinse micsorat, peste tot. Aproape toti adormira in curand asa de adanc, ca toata casa se umplu de sforaituri. Numai Stanica umbla catava vreme prin curte, inspectand totul, trecu in revizie toate odaile, apoi se inchise in salon, incuind usa cu cheia. Acolo merse de-a busilea, sa privesca pe sub mobile, suspecta orice fotoliu si canapeaua, apasandu-le cu mana sa vada daca fasaie, intoarse tablourile pe dos, ciocani scandurile, deschise chiar usitele de la soba si, negasind nimic, incepu sa mestereasca broastele sertarelor scrinului cu o sarma indoita, pe care si-o pregatise din vreme. Insa limbile broastelor era lungi si bine stranse in arcuri, si toata mestereala lui Stanica fu zadarnica. Atunci Stanica, suparat, isi scoase ghetele din picioare se intinse pe salteaua pusa jos, adormind aproape numaidecat.
Felix izbuti sa incredinteze pe Otilia ca e mai bine sa se culce, deoarece era necesar sa fie odihnita a doua zi, pentru a da lui mos Costache toata asistenta posibila. O facu chiar sa manance, in odaie la ea, ceva mai mult decat batoane de ciocolata. El insusi fagaduia sa doarma imbracat, spre a fi gata la orice eventualitate. Iesind in curte, pe la orele unsprezece noaptea, Felix se izbi, piept in piept, cu Weissmann. Acesta venise tarziu acasa, aflase de invitatia lui Felix si alergase fara sa se intrebe asupra motivului. Lumina slaba de prin toate odaile il mirase si se intreba daca trebuie sa intre si pe unde sa intre. Felix ii povesti repede intamplarea, ii comunica diagonosticul si recomandatiile lui Stratulat si-i marturisi ciuda lui ca ceilalti isi vedeau de treaba si nu executasera nicio prescriere. Weissmann ceru doi lei, disparu, se intoarse peste zece minute si propuse lui Felix sa mearga sus. Trecura prin sufrageria in care Aglae sforaia tiuit, iar Olimpia grohait, si se-ndreptara spre dormitorul lui Costache. Atunci vazura ca batranul izbutise sa se dea jos din pat si cauta sa iasa din odaie, in vreme ce Marina, pusa sa pazeasca, adormise, ca o vita, pe un scaun.
- Unde vrei sa mergi? intreba Weissmann. Asta nu e bine!
- Vvreau sa stau de vo-vorba, zise suparat batranul, vreau sa stau in sufragerie; ce-i aicea, dormitor public?
- Lasa, ca stai de vorba cu noi, domnule, facu Weissmann, vesel, eu de ce-am venit? si-l impinse pe mos Costache inspre pat, unde acesta cazu cu zornait, caci tinea mereu la subsoara si in mana cutia cu bani si cheile.
- Pune deoparte cutia asta, te rog eu! insista studentul.
Mos Costache il privi intrebator pe Felix, apoi, ascultand, aseza cutia adanc sub perna, iar cheile le lega la brau.
- Asa-mi place, cand m-asculti! zise Weissmann: eu am venit sa-ti fac bine, sa execut ordinele doctorului. Maine, daca esti cuminte, poti sa mergi sa faci chef!
- He, he! rase Costache, amuzat, desfacand stirbenia gurii.
Cei doi studenti incununara din nou pe batran cu o punga de gheata, si Weissmann, dupa ce-i trase ciorapii grosi din picioare, ii puse sinapisme pe talpi, ceea ce produse bolnavului gadilituri si o buna dispozitie. In genere, Felix fu izbit de exuberanta neasteptata a batranului, de pornirea lui de a vorbi.
- În cazurile astea, explică Weissmann, încredinţat că bătrânul nu înţelege, avem puţină euforie!
- Injecţie nu-mi faci? întrebă deodată moş Costache pe Weissmann.
- De ce să-ţi fac injecţie, dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă!
- Dacă-ţi trebuie seringă, zise bătrânul, închizând ochii, îţi vând una ieftin.
Şi Weissman şi Felix râseră, şi acesta din urmă fu în fundul sufletului mulţumit de manifestările de avariţie ale bătrânului, fiindcă asta dovedea integritatea facultăţilor mintale şi era un semn că bătrânul se va restabili, spre bucuria Otiliei. Orice încercare de a convinge pe bătrân să se culce fu zadarnică, şi moş Costache, aşa de închis de obicei, avu gust de povestit şi făcu celor doi tineri, aşezaţi pe scaune de o parte şi de alta a patului cu mari suluri de lemn, destăinuri din tinereţea lui. Limba era parcă mai dezlegată decât de obicei.
- Şi tata, şi moşu-meu, zicea el, au trăit mult. Moşu-meu a avut peste nouăzeci de ani când a murit şi nici n-a murit de moarte bună. A mers într-o toamnă, cam pe vremea asta, dar ceva mai târziu, la vânătoare spre Piteşti, în sus, călare şi cu puşca la umăr. Călărea bine şi se ţinea drept, cu toate că era bătrân. Calul a simţit ceva lângă o pădure şi s-a speriat, şi cum moşul se rezemase cu mâna de un copac, înţelegi, calul a rupt-o la goană şi moşu-meu a lunecat jos, lovindu-se. Tata îl ia, îl răsuceşte, bătrânul nu mişca deloc. A stat aşa vreo jumătate de ceas, stropindu-l cu apă, şi, văzând că nu suflă, a crezut că e mort şi a alergat călare spre sat să cheme oameni cu o căruţă să-l ia. Când au venit cu căruţa să-l ia l-au găsit sănătos, stând pe un pietroi şi uitându-se cu ochiul în ţeava puştii, cine ştie ce i s-o fi părut. Tropotul calului l-a speriat, a făcut o mişcare greşită cu mâna şi glontele, pac. Aşa că a murit împuşcat. Tata, Dumnezeu Să-l ierte, mai trăia mult, deşi avea şaptezeci şi opt de ani, dacă nu se lăcomea. Dar îi plăcea şoriciul de porc, crud, numai puţin ras de peri. A tăiat odată un unchi dinspre mamă un porc, şi tata a tot mâncat din şorici până i s-a pus un nod în gât. Ai noştri au venit de peste Dunăre, aşa spunea moşu-meu, ca să scape de prigoana turcilor. Au fost macedonieni bogaţi. Când au plecat şi-au vândut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lângă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu. Însă moşu-meu trăia mai mult la oraş, şi tata s-a desfăcut de moşie şi şi-a cumpărat case. Hei, am avut multe case noi, când eram copil am văzut un dulap întreg cu chei mari, ca de biserică, toate însemnate cu slovă chirilică, fiecare de pe unde era. Un frate a lui moşu-meu, aşa spuneau bătrânii, se făcuse haiduc şi a cutreierat munţii, prădând tot de la călugări, pe care nu putea să-i sufere, apoi a trecut în Transilvania şi i s-a pierdut inima. Bine făcea, nu? Călugărul! Ce face călugărul? Stă şi mănâncă degeaba. Să-i dau eu banul muncit în sudori de mine? Dumnezeu ma vede el si asa, stie ca n-am furat de la nimeni, si ce am este cu cinste. Sa-sa-sa muncesti, sa strangi. A-a-a-asta-i toata filozofia. Casa noastra eram mic cand a facut-o tata. A lucrat-o cu mesteri italieni si a impartit un morman de straie, cand a ajuns la capriori. Hei, hei, si asta-i casa trainica, batraneasca, cu var bun si caramida uscata, asta nu mai are moarte, nu ca scoicile astea de-acum pe care le numiti case. De ce-am cumparat eu caramida veche? A-aia e mai buna de zece ori decat asta noua, am luat de la o casa, pe care am vazut-o eu cand o cladea, pe cand eram copil. Acum cincizeci de ani sedeam pe aici ca-n padure. Noaptea se clatinau pomii cu suier, ca la tara. Casele erau rare si ieseam pe aici, ceata de copii, trecand prin dosul caramizilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o taiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste soseaua Bolintini si ieseam peste Dambovita la Ciurel, unde ne scaldam, si pe urma o luam prin Crangasi si ne intorceam, pe partea cealalta a Dambovitei, pe la Malmasion, tocmai pe seara. Ne jucam tot in sus, pe Rahovei, prin Jarcaleti si prin Tutunari, sau si mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii, si furam toamna struguri. In fundul curtii am avut un grajd pentru cai, ca avea tata trasura, dar noi luam caii si mergeam calare, ocolind Bucurestii prin vii, pana la Tei. Acuma, tinerii stau degeaba, nu stiu sa petreaca. Sa va spun ce-am facu odata. Ne-am dus cativa, calari, pe Podul Calicilor, strada Rahovei de acum, si ne-am tinut, pana au ostenit caii, pe drumul Giurgiului, dupa o grecoaica, o fata care mergea cu tat-su, negustor grec, in caruta cu coviltir. Grecul s-a plans la intoarcere tatei, si de atunci nu mi-a mai dat cal. Mergeam apoi la biserici cu ceata, cand se dadeau artose, la Antim, la Sfintii Apostoli, la Mihai-voda, si chiar mai departe si, punandu-ne in rand, goleam in cateva clipe tava si treceam la alta biserica, incat ne luasera popii la ochi si puneau cate un dascal sa ne paneasca. Mai pacaleam si pe babe. Erau unele care imparteau lumanari, si noi ne indesam, ghiontind pe altii, ca si cand am fi fost straini unul de altul, iar dupa ce luam lumanarile femeiii ne asezam pe doua randuri, cu ele in mana aprinse, si mergeam cantand popeste pe nas. Tot asa mancam colivele, insa trebuia sa schimbam mereu bisericile si sa punem din vreme cate unul din noi sa aflam cine face pomeni. Hi, si mi-a venit un gust de pastrama! Pe atunci nu prea mancam decat carne de vaca, ori pasare, ori capra in grasimea lor. Mai mult seu decat untura, iar slanina de porc o mancam afumata. In post faceam pilaf cu Tahan si chiftele de icre. Primavara mergeam pe iarba, la Bordei sau la Lacul Teilor. Ei, dar sa va spun despre nunta mea cu raposata nevasta-mea, cea dintai, nu cu mama Otiliei. Cand m-am insurat intaia oara, aveam numai douazeci de ani, si Cuza-voda nu fusese inca detronat. Putin dupa aceea a venit Carol. Eu fata n-am vazut-o deloc, fiindca pe atunci asa era obiceiul, ca parintii sa hotarasca tot, fata, zestrea. Erau pregatite toate, masa, lumanari aprinse (uitai ca tata facea comert de ceara), popa astepta la altar, cand ne-am trezit in poarta cu o cupea si, dupa ea, o caruta acoperita, din care au inceput slugile sa descarce boccele, foteluri si alt calabalac. Asta era zestrea. Fata a adus-o soacra-mea de mana, si era numai de treisprezece ani, si de mica ce era, nici nu stia bine ce inseamna maritisul. Noaptea intai a inceput sa planga ca nu vrea sa doarma singura, fara ma-sa, si a trebuit sa ramana soacra-mea. Pe urma, am luat-o cu binisorul si s-a deprins, dar sarea intr-un picior si voia sa se joace, nebanuind, he, he, ce urmaresc eu. Cand era insarcinata, am avut cu ea un copil, care n-a trait, se juca cu papusile. Nici n-a trait mult saraca, la douazeci si unu de ani a murit, numai dupa opt ani de casatorie, si pe urma am stat vaduv aproape douazeci de ani, pana am luat-o pe mama Otiliei, care era si ea tot tanara, de vreo douazeci de ani, si Otilia de un an, fiindca am luat-o vaduva, ii murise barbatul dupa un an de vietuit impreuna. Nu stiu cum s-a facut ca n-am avut noroc nici cu a doua nevasta, cu care am trait, sa zic, cinci ani. Cand unui om i-e dat sa traiasca, traieste in ciuda doctorilor, ce-mi umblati mie cu do-doctorii. Otilia seamana cu mama-sa. Tot asa era, mandra, tinea casa, dar sa nu te fi mestecat in treburile ei. Si canta bine la pian, clavirul de la ea a ramas. Si cum iti spun, asa se faceau nuntile pe atunci. Dar doctorii, si atunci ca si acum, nu stiau nimic. Numai doi au fost oameni si jumatate, doctorul Obedenaru si Drash. Obedenaru venea ori in cupea, ori calare si era inmanusat si cu tilindru pe cap. Drash insa facea minuni, de-l pomenesc toti. Sa vezi cum a vindecat pe unul care credea ca-i intrase un sticlete in cap si-i canta mereu in ureche. I-a spus azi, i-a spus maine ca n-are nimic in cap, omul nu, zicea ca are si doctorul nu stie, pana ce Drash, facandu-se ca-l asculta mai bine, i-a zis: "Mi se pare ca ai dreptate, parca-l aud si eu! Sa vii maine, sa ti-l scot." A doua zi neamtul a facut rost de un sticlete de la prinzatorii cu clei, si, tinandu-l ascuns in mana, l-a varat pe inchiput intr-o odaie goala, i-a dat un pumn zdravan in ureche si a lasat sa scape, pe furis, sticletele din mana. "Ai vazut cum a zburat? Acum esti sanatos." Si inchipuitul a crezut. He, he, he, he! Maine-poimaine, cand m-oi scula din pat, m-apuc eu sa zidesc casa, cum nu s-a mai vazut in Bucuresti, cu caramida sanatoasa si grinzi uscate, numai sa gasesc salahori ieftini.
Batranul palavragi asa pana tarziu dupa miezul noptii, cand cantau cocosii de revarsatul zorilor, apoi obosi si adormi in sfarsit cu punga de gheata aplecata, ca un fes, peste un ochi. Weissmann pleca, iar Felix statu treaz pana la ziua ca sa crute pe Otilia. A doua zi mos Costache paru absolut normal, dar simtea oboseala si amorteala intr-un picior cand calca. Stanica il gasi stand foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub un brat si cu cheile intr-alta mana. Atmosfera era infecta, patul era tot presarat cu ghemotoace de mustar ud. In sufragerie se tinu un mic consiliu de razboi, in care Olimpia si Aurica fura de parere ca, de vreme ce batranul este mult mai bine, macar pentru putina vreme sa se duca fiecare acasa. Aglae se impotrivi, admitand doar o scurta retragere din partea fiecaruia. Ea insasi se duse acasa sa se schimbe si fu inapoi dupa o jumatate de ceas, cand trimise pe rand pe Titi, pe Aurica si pe Olimpia. Casa era ocupata militareste. Situatia era din ce in ce mai suparatoare, si Felix intrevazu cu spaima viitorul Otiliei, daca lucrurile ar fi continuat astfel. Cerandu-se batranului bani pentru cheltuiala casei, acesta refuza sub cuvant ca el nu mananca si se multumeste cu putin lapte "daca ramane de la altii". Felix dadu el bani Marinei, indemnand-o sa nu spuna nimic despre asta Otiliei, fiindca era sigur ca atunci fara nu s-ar mai fi atins de nimic. Aglae, pe de o parte, cerceta cu de-amanuntul fiecare odaie, intrand pana si-n camera Otiliei si a lui Felix, Stanica, pe de alta, scotocea peste tot si ciocanea, in cautare de trape misteroase, pazindu-se chiar de Olimpia, fiindca, atunci cand aceasta intra dupa el in salon, se rasti:
- Ce te tii, frate, dupa mine, am si eu nevoie de liniste, dupa atata zbucium, sa-mi adun ideile.
Cum aceasta inchidea usa la loc, o chema in soapta, se uita putin prin odaie si scoase din perete o miniatura cu rama de fildes, pe care o ochise de mult, si o vari in sanul Olimpiei:
- Ascunde-o bine, sa nu te vada soacra-mea, asta e un lucru de arta, trebuie pastrat in familie!
Pascalopol veni la pranz si-i gasi pe toti inamicii stransi la masa in sufragerie, chiar si Vasiliad, care plecase si apoi se intoarse, ca orice bun medic curant. Intreband pe batran ce voia sa-i spuna, sau sa-i dea, acesta ii comunica, fara soptire de data asta, ca nu poate sa faca nimic acum, ca i-au pus stapanire pe casa, dar ca are sa se scoale el sa faca randuiala. Peste cateva zile insa avea sa-i "spuna" ceva foarte important pentru fe-fetita lui. A treia zi, cand ocupantii casei se sculara, gasira pe mos Costache imbracat, plimbandu-se prin curte, cu mainile la spate si inspectandu-si caramizile. Privea atat de urat la toti si avea infatisarea atat de normala, incat toti isi dadura seama ca e caraghios sa-l mai tina sub regimul arestarii. Titi, Aurica, Olimpia plecara, Aglae mai arunca o intrebare:
- Cum te simti tu, Costache, sa stau aici sa-ti ajut? Trebuie sa te ingrijesti, Marina asta nu se pricepe la nimic.
Mos Costache raspunse posac:
- N-am nevoie de nimic, las', ca are cine sa vada de casa!
Stanica, dezamagit, simula entuzisamul:
- Bravo, mos Costache, ura, sa ingropi toti doctorii, care nu stiu nimic. Doctorii mi-au omorat ingerasul meu! Dumneata si bolnav! A fost acolo o oboseala, un pic de insolatie. As da tot sa am eu sanatatea dumitale!
.....................................
vineri, 26 septembrie 2014
Enigma Otiliei, George Calinescu
.........................................
XXXII.
Apoi Stanica deveni nemultumit de mancare:
- Frate, la asa vin, n-ajunge uscatura asta. As manca ceva picant, ceva extraordinar, ce zici mama-soacra, mirea a varza la dumneata azi.
- Pai, am facut niste sarmale cu varza noua, acrita!
- Bravo, ura, sa vie! striga nebuneste Stanica; aducandu-si insa aminte de bolnav, cobori glasul: Oare credeti ca-l supara galagia?
Doctorul dadu din umeri. Aurica scoase farfurii si tacamuri din bufet si aseza masa, linistita, ca pentru festin. Aglae dadu instructiuni Marinei sa ceara mancarurile de dincolo. Felix, scarbit, pleca si el sus, in cautarea Otiliei. La jumatatea scarii se razgandi, iesi in strada si pleca inspre Sfintii Apostoli, unde stia ca este o cofetarie. Voia sa cumpere ciocolata pentru Otilia.
Comesenii incepura sa manance cu pofta, clipocind furculitele. Odaia se umpluse de miros de varza acra si de bazaitul conversatiei marunte, care se parea ca tulbura pe bolnav, deoarece se misca inspre perete.
- Oare lui mosu, intreba Aurica, cu gura plina, nu-i dam nimic de mancare?
- Nimic deocamdata, dimpotriva, ar trebui...... (doctorul lasa fraza in gol)
- Mancarea prea multa strica, demonstra Stanica, bineinteles de la o anumita varsta. Eu imi mai dau zece ani de viata normala, si pe urma, adio mancare, adio femei! Abstinenta totala. Calugarii cum traiesc?
- Domnule doctor, intreba Aglae, am facut injectii cu iod toata vara, ce zici, merge sa fac si iarna?
- Nu sunt de parere, iarna iodul da accidente, iodisme!
Satisfacuta, Aglae se intoarse cu gura spre farfuria ei. Bolnavul, iritat de zgomot si de mirosul de mancaruri, gemu. Aglae intoarse capul si, cu gura plina, zise:
- Ce ai, Costache? Te doare ceva? Aurico, du-te tu si indreapta-i punga de gheata.
Aurica se duse langa batran, care o privi fix cu ochi dumanosi si aproape limpezi, fara sa spuna totusi nimic. Cu mana libera cerceta pe sub perna si-si trase cheile mai aproape. Dupa ce se asigura de prezenta lor, intreba incet:
- Fe-Felix uunde-i? Fe-Felix!
- Nu stiu, mos Costache, a plecat!
- Lasa-l pe Felix acum, interveni Aglae, ce-ai cu el? Tu stai linistit acolo, ca un bolnav, sa nu-ti cada gheata de pe cap.
In timpul acesta, Felix venea aproape gonind cu pachetul de ciocolata, meditand pe drum ce trebuia sa faca. Starea batranului i se parea grava, si situatia in casa foarte tulbure. Intrucat il privea, mai avea cateva saptamani pana la majorat si ar fi rabdat pana atunci. Dar Otilia era dusmanita de Aglae si putea, in cazul mortii batranului, sa fie oricand izgonita. Ii lasase batranul ceva prin testament sau nu facuse niciun testament? Si daca facuse testamentul, Stanica si cu toata liota ar fi putut sa-l caute si sa-l fure. Avea ceva bani in buzunar, s-ar fi prezentat la tribunal intr-un caz fatal, luand informatii asupra consiliului de familie pe care-l tutela si pe care nu-l aflase niciodata si apoi s-ar fi pus la dispozitia Otiliei. Care era insa modul de a face pe Otilia sa primeasca asemenea ocrotire, fara sa se supere? Gasi pe Otilia ghemuita pe sofaua ei, muscand nervos din varful unei batiste de dantela. Felix desfacu pachetul de ciocolata, rupse o bucata si-o intinse fetei, care o lua in tacere si-ncepu s-o rontaie. Mici lacrimi i se rostogoleau pe obraz. Nestiind cum sa inceapa vorba, Felix intreba:
- Otilia, ce gandesti tu acum, de ce plangi si nu spui nimic?
- Papa moare!
- Poate ca nu, cred ca e in afara de vreun pericol imediat.
- Toti cei care s-au strans in jurul lui n-au niciun interes sa-l scape, nu-i dau niciun ajutor.
- Si eu am impresia asta, iti marturisesc. Din pacate, sunt prea novice in medicina, ca sa am curajul sa iau o initiativa. Cunostintele mele sunt teoretice. Am putea sa chemam un doctor mare.
- N-au sa-l lase sa vina.
- E posibil. M-as duce sa chem pe Weissmann. E mai mult un autodidact si un empirist decat student, fiindca abia e in anul intai, dar are o practica de adevarat intern. El ar vedea, fara sa-l banuiasca Stanica, si pe urma am consulta amandoi un doctor.
Otilia aproba din cap, cu putina incredere.
- Otilia, zise Felix, tu nu pui niciun temei in mine. Ai spus ca ma iubesti si ca ai fi gata sa te casatoresti cu mine, cand ai fi sigura ca nu-mi strici viitorul. Poate n-ar fi momentul sa-ti spun acum asta, dar in ce chip sa-ti arat devotamentul meu fara sa te jignesc? Vreau sa-ti fiu un logodnic, iar daca vrei, numai un frate. Am vazut intamplator ca am un venit de zece mii de lei pe an. Aproape n-as mai avea nevoie sa muncesc, daca n-as fi ambitios. Viitorul nu mi-l strici in niciun caz, fiindca alaturi de tine as munci si mai viguros. Vreau sa ai incredere in mine, sa nu te mai simti asa singura.
- Am incredere in tine, zise Otilia, dar mi-e mila de papa. Cu el am trait de mica in aceasta casa, si ma-ngrozeste ideea ca toate astea au sa se sfarame.
- Nici eu, Otilia, nu am pe nimeni, cum vezi; de aceea as fi vrut sa fim amandoi alaturi.
- Felix, zise Otilia, reluandu-si vechea ei tinuta hotarata, tin la tine si as dori ca toate dorintele tale sa se realizeze. Acum nu am puterea sa-ti spun nimic in privinta asta. Esti bun la suflet si vrei sa ma aperi, insa tu insuti ai nevoie de un ocrotitor. Afacerile tale pot fi incurcate, bietul papa e un om cam intortocheat si tacut. Vrei sa te trezesti cu cine stie ce greutati?
- Iti marturisesc, zise Felix, ca am zarit la mos Costache niste socoteli, din care urmeaza sa cheltuiesc cam o mie de lei pe luna si construiesc o casa cu caramizile din curte.
- Draga Felix, sunt sincer rusinata de chestiunea asta. Te-am prevenit ca papa e un om ciudat, cu unele cusururi. Si eu am suferit multe si sunt, din cauza asta, cum ma vezi, plina de capricii, dar pe papa il iubeam. Ma iubea in felul lui, cum te iubea si pe tine. Papa a furat averea mamei si ciupeste din a ta, si ne iubeste cum stie el. Tanti Aglae nu mi-a luat nimic, dar ma uraste. Si tu ai nevoie de un ocrotitor. Stanica e siret, se vara in toate, si aici e nevoie, pentru tine, numai pentru tine, de un om cu prestigiu, cu legaturi. Nu te supara, iti jur ca e in interesul tau, nu face nicio interpretare, du-te pe furis la Pascalopol si spune-i sa vina aici ca din intamplare; te rog.
- Ma duc! zise decis, Felix.
Otilia il saruta. Felix isi lua palaria, se dadu incetisor pe scara si iesi in strada prin curtea Aglaei, care era pustie. Pe drum trebui sa recunoasca cum ca Otilia avea dreptate. Numai prin Pascalopol putea da lui mos Costache o mana de ajutor. Pretentii lui de a ocroti pe fata erau copilaroase, dar si tiranice, fiindca incercau sa inlantuie prin obligatie. Pe Pascalopol il intalni pe scara, tocmai cand acesta pleca. Mosierul ramase consternat de stire si invita pe Felix inauntru.
- E rau? Isi pastreaza constiinta? Vorbeste?
- E constient si spune putine cuvinte. Mi s-a parut mai mult ca se fereste de ceilalti.
- Bietul Costache! zise Pascalopol plimbandu-se incoace si-ncolo. Trebuie sa chemam un doctor, dar sa facem asa, sa nu bage de seama Aglae ca ne amestecam intentionat in treburile ei. Domnule Felix, esti un tanar inteligent, in pragul majoratului, stiu ca tii la Otilia, in privinta careia ti-am aratat sincer atitudinea mea, te rog sa-mi ajuti sa te ajut. Dumneata insuti, in cazul in care s-ar prapadi bietul Costache prea curand, ai nevoie de asistenta. Voi pune pe avocatul meu, fiindca de altfel iti cunosc situatia. Probabil ca Costache a facut putin abuz cu veniturile dumitale, dar in ce priveste administrarea lor te asigur ca ti-a aparat bine interesele. Costache era putin cam avar, insa, in fond, om de treaba. De Otilia mi-e teama. Dumneata o cunosti: e o fata mandra, independenta. Ea primea oarecare daruri ca de la un prieten vechi al casei, dar mi-ar fi greu s-o umilesc, impunandu-i-le acum. Pot eu, om in varsta, sa-i insinuez ca as lua-o in casatorie? Acum, cand Otilia e singura, ar fi dureroasa, o penibila constrangere. Dumneata ca tanar ai fi fata de ea in alta situatie, fireste.....
- Insa si eu, spuse Felix, cu capul in jos, impartasesc parerea dumitale, ca acum orice atentie ar fi o abuzare de situatia ei.
- Atunci? Bineinteles, sper ca bietul Costache sa scape. Poate chiar s-a gandit sa-i aranjeze viitorul. Sa ne gandim intai la un doctor. Stai sa vad.
Mosierul merse la telefon, ceru pe doctorul Stratulat, care raspunse, ii expuse cazul (se vedea din convorbire ca e un prieten intim al lui Pascalopol) si-l intreba daca putea sa vie sa-l ia cu trasura pe la orele sase.
- Asa? Perfect. Atunci viu! incheie mosierul, agatand la loc receptorul.
- Iubitule domnule Felix, dumneata te duci inainte si te prefaci ca nu te-ai intalnit cu mine, afirmand insa ca tocmai eram azi asteptat de Costache. Eu ma fac ca vin cu doctorul Stratulat intamplator si, daca vedem ca e posibil, il ducem pe Costache la un sanatoriu, ca sa fim siguri ca e bien ingrijit si sa scapam pe biata Otilia de atata zbucium.
Felix pleca, cu gandul de a se indrepta repede spre casa, spre a nu lasa pe Otilia singura. Isi aduse aminte de Weissmann si simti ca spiritul lui saritor i-ar face bine. Stia ca se mutase si sade acum prin jurul strazii Labirint. Gasind adresa insemnata, se urca intr-o trasura şi în curând se găsi în stradela cu pricina, în care nu se aflau decât magherniţe cu aspect de prăvălii, nemaifolosite, şi o singură curte mare ca de han vechi cu o casă în chip de potcoavă, cu etaj. Părea un hotel sau o casă de raport, şi era de o murdărie înspăimântătoare. În mijlocul curţii şedeau îngrămădite mormane de gunoaie. Câinii şi copiii alergau printre ele. Câte un geamlâc cu ochiuri sparte înconjura fiecare rând, susţinut pe stâlpi putrezi şi unsuroşi. După oarecare dibuire, Felix urcă nişte scări de lemn murdare şi se trezi în geamlâcul de sus în care se juca, alergând cu mult zgomot, o droaie de copii jerpeliţi. Podişca răsuna grozav la paşi, şi coridorul mirosea îngrozitor a excremente. Felix ar fi voit să plece, spre a nu fi prins de Weissmann, atât de umilitoare i se părea situaţia, însă câteva capete ieşiră la o usă. O femeie tânără, despletită, înainta de-a binelea, arătându-şi picioarele goale. Un evreu bărbos, mai mult bătrân, îi strigă:
- Intră înapoi, Fany, de ce ieşi dacă tu n-ai pantofi? Ce să caute domnul? întrebă apoi bătrânul pe Felix, în vreme ce numeroase capete apărură de jur împrejur la uşile şi ferestrele din geamlâc.
- Căutam un domn student Weissmann......
- Ha, ha, Weissmann, este, este Weissmann, stă acolo în capăt, cu mătuşa, pot s-o chem, că el acum e dus. Dar are să vină, sigur are să vină.
Vesel că nu-l găsise, Felix protestă:
- Nu e nevoie!
- Dar nici cum vă cheamă nu vreţi să spuneţi? Când are să vină, eu am să-l anunţ, sigur că am să-l anunţ! Nu pot eu să fac aşa un serviciu la un vecin?
- Spuneţi-i că a venit colegul Felix şi-l cheamă urgent acasă.
- S-a făcut, zise bătrânul, conducându-l pe tânăr jos. Poate aveţi nevoie să cumpăraţi ceva, poate mobilă, poate haine, ciorapi buni, plăci de gramofon? Ştiu eu nişte ocazii. Orice putem să vă procurăm.
Felix făcu semn de negaţie cu capul.Bătrânul, întristat, coborî glasul:
- Ştiu eu ce cauţi dumneata! Avem nişte domnişoare minunate, nişte prinţese, le-au murit părinţii, săracele.
Tânărul iuţi paşii. Bătrânul, pierzând orice speranţă, îi strigă din mijlocul curţii:
- Ştii câţi stăm noi aici? Aici sunt două sute de chiriaşi, aşa să am bine, şi numai un singur closet.
Înfricoşat, Felix se urcă în trăsura care-l aştepta, şi făcu semn cu mâna birjarului să mâne. Se dădu jos în strada Rahovei şi o luă apoi pedestru şi iute spre casă. În curtea care i se păru a avea un aer cimitiros, dezolat răsuna ecoul convorbirii din sufrageria cu ferestrele deschise. Felix îi găsi pe toţi în jurul mesei, jucând cărţi şi vorbind ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, învăluiţi în perdele mari de fum. Moş Costache, pe canapea, începuse să tuşească, dar părea limpezit la faţă, normal. Aşezată pe un scaun, alături, Otilia îi îndrepta aci punga de gheaţă, aci plapuma, întrebându-l în şoaptă dacă se simte mai bine.
- Na, afurisită carte, exclamă Stănică, trântind o figură oarecare, e tot ce am. Aşa mi se-antâmplă când joc cu Olimpia. Nevasta e piază-rea.
Vasiliad, foarte atent, muşcând cu dinţii dintr-un ţigaret de os, şedea înfundat în evantaiul lui de cărţi şi arunca hoţeşte numai privirile la ceilalţi.
- Lucrezi muţeşte, hoţomanule, îl mustră Stănică amical, eşti vulpe bătrână, las' că te ştiu eu. Câştigi mereu de un ceas. Ai luat banii lui moş Costache degeaba, şi acum ne cureţi şi pe noi.
- Stănică, nu vorbi atât, şi joacă, dacă joci. Aruncă colo cartea, vorbi Aglae.
- Uite-o, dă-o la naiba, partida asta am pierdut-o. Barem de aş trage vreun folos de unde ştiu eu. Acum toţi suntem la ordinele mamei-soacre, ea e cloşca cu pui. Nici nu mai joc.
Aurica se văită:
- Vai, dar de ce nu mai jucăm, ce vrei să facem? Ne plictisim să tot păzim atâta.
Stănică schiţă cu buzele mai mult decât pronunţă:
- Îţi păzeşti zestrea ta, fetiţo. Mama soacră ne umple de bani, dacă...... mă-nţelegi.
Aglae îi făcu semn cu mâna să fie prudent, în vreme ce Stănică strâmbă din nas, cu înţelesul "nu contează..."
Olimpia, tăcută, gravă, mestecă cărţile, apoi le puse în faţa doctorului Vasiliad, spre tăiere. Jocul reîncepu şi convorbirea continuă. Felix, distrat, n-o putea urmări, dar auzea, rând pe rând, fragmente din frazele fiecăruia, distingându-le după timbru, căci jucătorii erau ascunşi, ca zeii, în norii de fum.
Aglae: Am început să am junghiuri reumatice, ceea ce n-aveam mai înainte. Eu cred că toate astea sunt din supărare, nimic nu îmbătrâneşte mai mult ca supărarea. Iau iod, dar nu vad niciun folos, cu toata reclama. Imi spunea o dama sa ma duc la bai, la Pucioasa. Odata si odata, cand oi scapa de necazurile astea, tot am sa ma duc.
Stanica: Parc-as manca ceva bun, ceva rar. Imi vine un miros cunoscut in nari, de la bufetul asta, si nu stiu ce.
Aurica: Daca n-ai noroc, e degeaba. Poti sa fii frumoasa, poti sa ai zestre, poti sa iesi in lume, si barbatii nu se uita la tine. Pentru asta trebuie sa te nasti. Mai sper si eu catava vreme si, pe urma, adio. Nu mai sunt nici barbatii cavaleri, ca inainte, azi te invita, ies cu tine in lume si apoi se fac ca nu te stiu.
Stanica: Am pazit odata un unchi trei zile si trei nopti in sir, pana am picat toti jos de oboseala, si bolnavul nu mai murea. Cand ne-am sculat, a patra zi, l-am gasit rece.
Titi: Am sa-l copiez in format mic si sa-l tratez numai cu creionul numarul 1.
Vasiliad: Am clienti care ma scoala noaptea din somn degeaba, ca sa ma duc sa constat decesul. "Nu puteai sa astepti pana dimineata?" zic eu. "Faceti-i o injectie, domnule doctor, poate se desteapta din lesin!" "E mort, cucoana, n-auzi?" Uite asa patesc.
Olimpia: Barbatii nu pot sa stea doua zile fara femei si fara bautura. Sunt blanzi numai o luna inainte si o luna dupa nunta, si pe urma cad iar in patimile lor. Si daca ar fi ceva de capul femeilor dupa care umbla! Dar le aleg pe cele mai decazute, pe cele mai strambe. Georgeta, de exemplu, ce-ai vazut tu la ea, Stanica, de-o ridici in slava cerului?
Aglae: Copilul sa asculte de mama lui, fiindca nimeni mai mult decat mama lui nu-i doreste binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastra nu mai era asta. Dupa nunta vine si dragostea.
Stanica: Socru-meu a fost bland, pot sa zic inofensiv, dar sunt unii care fac urat de tot. Am cunoscut un magistrat, pe care l-a luat intr-o noapte. Domnule, facea ca la menajerie, canta ca pasarile, dadea din aripi sa zboare si ciugulea de pe jos. Ii intrase in cap ca e privighetoare.
Vasiliad: Azi doctorul trebuie sa se dea si el dupa client, daca vrea sa traiasca. Clientul a auzit de cutare doctorie, a auzit de tratament cu injectii si ale comedii si, daca nu-i dai, zice ca nu te pricepi. Reclama produselor farmaceutice ne omoara.
Stanica: Daca familia mea nu s-ar fi prasit atata, va spun pe onoarea mea, azi as fi milionar, si Olimpia ar sta numai la Nisa. Am unchi si matusi foarte bogate, cat par in cap. Insa toti au copii si nepoti, incat, pana sa-mi vie randul, mai bine ma lipsesc. Sa ai noroc in viata, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, invata, isi umple plamanul de oftica, si altuia ii pica mostenirea de-a gata.
Aglae: In familia noastra, toti au fost strangatori si au tinut la neamuri. Numai Costache nu stiu cui a semanat ca a fost tacut, secret cu rudele, de nu stie nimeni cum stau lucrurile lui.
Aurica: Frumusetea nu e totul, sunt femei urate care plac barbatilor, e si luxul, insa pentru asta trebuie sa ai bani.
Titi: Nu mai joc, m-am plictisit, ma duc mai bine sa ma leagan.
Aglae: Olimpia, si tu, Aurica, fiti cu ochii in patru, sa nu ia cineva vreo hartie, vreun lucru, niciun cap de ata, aci eu raspund, ca unica ruda mai de aproape.
Vasiliad: Toate ingrijirile, in caz de astea, de apoplexii, de tromboze, le gasesc inutile. Mai devreme sau mai tarziu, bolnavul tot moare. E numai o suparare pentru familie, afara de cazul cand bolnavul mai poate fi utilizat pentru testare.
Olimpia: Eu cred, mama, c-ar trebui sa-l intrebi daca a facut vreun testament si unde l-a pus, nu sa-l cautam, ca niste nebuni, pe urma.
Toata aceasta haraiala fragmentata, Felix o auzi fara intentie, privind la Otilia si la bolnav. Ultimele vorbe ale Olimpiei il izbira prin brutalitatea lor, mai ales ca fizionomia lui mos Costache parea a trada intelegerea convorbirii. Auzi raspunsul Aglaei:
- Taci şi tu din gură, frate, că te aude. Astea o să le vedem noi mai târziu.
Se-nserase de-a binelea când se auziră tropote de cai şi rostogolirea roţilor unei trăsuri.
- Parcă vine cineva, observă Stănică, cu trăsura nu poate fi decât Pascalopol!
Otilia tresări, iar Felix, spre a înlătura bănuielile, minţi, conform învoielii:
- Probabil, fiindcă azi îmi spuse mie că are să vie. Nici nu ştie că moş Costache e bolnav.
.........................................
XXXII.
Apoi Stanica deveni nemultumit de mancare:
- Frate, la asa vin, n-ajunge uscatura asta. As manca ceva picant, ceva extraordinar, ce zici mama-soacra, mirea a varza la dumneata azi.
- Pai, am facut niste sarmale cu varza noua, acrita!
- Bravo, ura, sa vie! striga nebuneste Stanica; aducandu-si insa aminte de bolnav, cobori glasul: Oare credeti ca-l supara galagia?
Doctorul dadu din umeri. Aurica scoase farfurii si tacamuri din bufet si aseza masa, linistita, ca pentru festin. Aglae dadu instructiuni Marinei sa ceara mancarurile de dincolo. Felix, scarbit, pleca si el sus, in cautarea Otiliei. La jumatatea scarii se razgandi, iesi in strada si pleca inspre Sfintii Apostoli, unde stia ca este o cofetarie. Voia sa cumpere ciocolata pentru Otilia.
Comesenii incepura sa manance cu pofta, clipocind furculitele. Odaia se umpluse de miros de varza acra si de bazaitul conversatiei marunte, care se parea ca tulbura pe bolnav, deoarece se misca inspre perete.
- Oare lui mosu, intreba Aurica, cu gura plina, nu-i dam nimic de mancare?
- Nimic deocamdata, dimpotriva, ar trebui...... (doctorul lasa fraza in gol)
- Mancarea prea multa strica, demonstra Stanica, bineinteles de la o anumita varsta. Eu imi mai dau zece ani de viata normala, si pe urma, adio mancare, adio femei! Abstinenta totala. Calugarii cum traiesc?
- Domnule doctor, intreba Aglae, am facut injectii cu iod toata vara, ce zici, merge sa fac si iarna?
- Nu sunt de parere, iarna iodul da accidente, iodisme!
Satisfacuta, Aglae se intoarse cu gura spre farfuria ei. Bolnavul, iritat de zgomot si de mirosul de mancaruri, gemu. Aglae intoarse capul si, cu gura plina, zise:
- Ce ai, Costache? Te doare ceva? Aurico, du-te tu si indreapta-i punga de gheata.
Aurica se duse langa batran, care o privi fix cu ochi dumanosi si aproape limpezi, fara sa spuna totusi nimic. Cu mana libera cerceta pe sub perna si-si trase cheile mai aproape. Dupa ce se asigura de prezenta lor, intreba incet:
- Fe-Felix uunde-i? Fe-Felix!
- Nu stiu, mos Costache, a plecat!
- Lasa-l pe Felix acum, interveni Aglae, ce-ai cu el? Tu stai linistit acolo, ca un bolnav, sa nu-ti cada gheata de pe cap.
In timpul acesta, Felix venea aproape gonind cu pachetul de ciocolata, meditand pe drum ce trebuia sa faca. Starea batranului i se parea grava, si situatia in casa foarte tulbure. Intrucat il privea, mai avea cateva saptamani pana la majorat si ar fi rabdat pana atunci. Dar Otilia era dusmanita de Aglae si putea, in cazul mortii batranului, sa fie oricand izgonita. Ii lasase batranul ceva prin testament sau nu facuse niciun testament? Si daca facuse testamentul, Stanica si cu toata liota ar fi putut sa-l caute si sa-l fure. Avea ceva bani in buzunar, s-ar fi prezentat la tribunal intr-un caz fatal, luand informatii asupra consiliului de familie pe care-l tutela si pe care nu-l aflase niciodata si apoi s-ar fi pus la dispozitia Otiliei. Care era insa modul de a face pe Otilia sa primeasca asemenea ocrotire, fara sa se supere? Gasi pe Otilia ghemuita pe sofaua ei, muscand nervos din varful unei batiste de dantela. Felix desfacu pachetul de ciocolata, rupse o bucata si-o intinse fetei, care o lua in tacere si-ncepu s-o rontaie. Mici lacrimi i se rostogoleau pe obraz. Nestiind cum sa inceapa vorba, Felix intreba:
- Otilia, ce gandesti tu acum, de ce plangi si nu spui nimic?
- Papa moare!
- Poate ca nu, cred ca e in afara de vreun pericol imediat.
- Toti cei care s-au strans in jurul lui n-au niciun interes sa-l scape, nu-i dau niciun ajutor.
- Si eu am impresia asta, iti marturisesc. Din pacate, sunt prea novice in medicina, ca sa am curajul sa iau o initiativa. Cunostintele mele sunt teoretice. Am putea sa chemam un doctor mare.
- N-au sa-l lase sa vina.
- E posibil. M-as duce sa chem pe Weissmann. E mai mult un autodidact si un empirist decat student, fiindca abia e in anul intai, dar are o practica de adevarat intern. El ar vedea, fara sa-l banuiasca Stanica, si pe urma am consulta amandoi un doctor.
Otilia aproba din cap, cu putina incredere.
- Otilia, zise Felix, tu nu pui niciun temei in mine. Ai spus ca ma iubesti si ca ai fi gata sa te casatoresti cu mine, cand ai fi sigura ca nu-mi strici viitorul. Poate n-ar fi momentul sa-ti spun acum asta, dar in ce chip sa-ti arat devotamentul meu fara sa te jignesc? Vreau sa-ti fiu un logodnic, iar daca vrei, numai un frate. Am vazut intamplator ca am un venit de zece mii de lei pe an. Aproape n-as mai avea nevoie sa muncesc, daca n-as fi ambitios. Viitorul nu mi-l strici in niciun caz, fiindca alaturi de tine as munci si mai viguros. Vreau sa ai incredere in mine, sa nu te mai simti asa singura.
- Am incredere in tine, zise Otilia, dar mi-e mila de papa. Cu el am trait de mica in aceasta casa, si ma-ngrozeste ideea ca toate astea au sa se sfarame.
- Nici eu, Otilia, nu am pe nimeni, cum vezi; de aceea as fi vrut sa fim amandoi alaturi.
- Felix, zise Otilia, reluandu-si vechea ei tinuta hotarata, tin la tine si as dori ca toate dorintele tale sa se realizeze. Acum nu am puterea sa-ti spun nimic in privinta asta. Esti bun la suflet si vrei sa ma aperi, insa tu insuti ai nevoie de un ocrotitor. Afacerile tale pot fi incurcate, bietul papa e un om cam intortocheat si tacut. Vrei sa te trezesti cu cine stie ce greutati?
- Iti marturisesc, zise Felix, ca am zarit la mos Costache niste socoteli, din care urmeaza sa cheltuiesc cam o mie de lei pe luna si construiesc o casa cu caramizile din curte.
- Draga Felix, sunt sincer rusinata de chestiunea asta. Te-am prevenit ca papa e un om ciudat, cu unele cusururi. Si eu am suferit multe si sunt, din cauza asta, cum ma vezi, plina de capricii, dar pe papa il iubeam. Ma iubea in felul lui, cum te iubea si pe tine. Papa a furat averea mamei si ciupeste din a ta, si ne iubeste cum stie el. Tanti Aglae nu mi-a luat nimic, dar ma uraste. Si tu ai nevoie de un ocrotitor. Stanica e siret, se vara in toate, si aici e nevoie, pentru tine, numai pentru tine, de un om cu prestigiu, cu legaturi. Nu te supara, iti jur ca e in interesul tau, nu face nicio interpretare, du-te pe furis la Pascalopol si spune-i sa vina aici ca din intamplare; te rog.
- Ma duc! zise decis, Felix.
Otilia il saruta. Felix isi lua palaria, se dadu incetisor pe scara si iesi in strada prin curtea Aglaei, care era pustie. Pe drum trebui sa recunoasca cum ca Otilia avea dreptate. Numai prin Pascalopol putea da lui mos Costache o mana de ajutor. Pretentii lui de a ocroti pe fata erau copilaroase, dar si tiranice, fiindca incercau sa inlantuie prin obligatie. Pe Pascalopol il intalni pe scara, tocmai cand acesta pleca. Mosierul ramase consternat de stire si invita pe Felix inauntru.
- E rau? Isi pastreaza constiinta? Vorbeste?
- E constient si spune putine cuvinte. Mi s-a parut mai mult ca se fereste de ceilalti.
- Bietul Costache! zise Pascalopol plimbandu-se incoace si-ncolo. Trebuie sa chemam un doctor, dar sa facem asa, sa nu bage de seama Aglae ca ne amestecam intentionat in treburile ei. Domnule Felix, esti un tanar inteligent, in pragul majoratului, stiu ca tii la Otilia, in privinta careia ti-am aratat sincer atitudinea mea, te rog sa-mi ajuti sa te ajut. Dumneata insuti, in cazul in care s-ar prapadi bietul Costache prea curand, ai nevoie de asistenta. Voi pune pe avocatul meu, fiindca de altfel iti cunosc situatia. Probabil ca Costache a facut putin abuz cu veniturile dumitale, dar in ce priveste administrarea lor te asigur ca ti-a aparat bine interesele. Costache era putin cam avar, insa, in fond, om de treaba. De Otilia mi-e teama. Dumneata o cunosti: e o fata mandra, independenta. Ea primea oarecare daruri ca de la un prieten vechi al casei, dar mi-ar fi greu s-o umilesc, impunandu-i-le acum. Pot eu, om in varsta, sa-i insinuez ca as lua-o in casatorie? Acum, cand Otilia e singura, ar fi dureroasa, o penibila constrangere. Dumneata ca tanar ai fi fata de ea in alta situatie, fireste.....
- Insa si eu, spuse Felix, cu capul in jos, impartasesc parerea dumitale, ca acum orice atentie ar fi o abuzare de situatia ei.
- Atunci? Bineinteles, sper ca bietul Costache sa scape. Poate chiar s-a gandit sa-i aranjeze viitorul. Sa ne gandim intai la un doctor. Stai sa vad.
Mosierul merse la telefon, ceru pe doctorul Stratulat, care raspunse, ii expuse cazul (se vedea din convorbire ca e un prieten intim al lui Pascalopol) si-l intreba daca putea sa vie sa-l ia cu trasura pe la orele sase.
- Asa? Perfect. Atunci viu! incheie mosierul, agatand la loc receptorul.
- Iubitule domnule Felix, dumneata te duci inainte si te prefaci ca nu te-ai intalnit cu mine, afirmand insa ca tocmai eram azi asteptat de Costache. Eu ma fac ca vin cu doctorul Stratulat intamplator si, daca vedem ca e posibil, il ducem pe Costache la un sanatoriu, ca sa fim siguri ca e bien ingrijit si sa scapam pe biata Otilia de atata zbucium.
Felix pleca, cu gandul de a se indrepta repede spre casa, spre a nu lasa pe Otilia singura. Isi aduse aminte de Weissmann si simti ca spiritul lui saritor i-ar face bine. Stia ca se mutase si sade acum prin jurul strazii Labirint. Gasind adresa insemnata, se urca intr-o trasura şi în curând se găsi în stradela cu pricina, în care nu se aflau decât magherniţe cu aspect de prăvălii, nemaifolosite, şi o singură curte mare ca de han vechi cu o casă în chip de potcoavă, cu etaj. Părea un hotel sau o casă de raport, şi era de o murdărie înspăimântătoare. În mijlocul curţii şedeau îngrămădite mormane de gunoaie. Câinii şi copiii alergau printre ele. Câte un geamlâc cu ochiuri sparte înconjura fiecare rând, susţinut pe stâlpi putrezi şi unsuroşi. După oarecare dibuire, Felix urcă nişte scări de lemn murdare şi se trezi în geamlâcul de sus în care se juca, alergând cu mult zgomot, o droaie de copii jerpeliţi. Podişca răsuna grozav la paşi, şi coridorul mirosea îngrozitor a excremente. Felix ar fi voit să plece, spre a nu fi prins de Weissmann, atât de umilitoare i se părea situaţia, însă câteva capete ieşiră la o usă. O femeie tânără, despletită, înainta de-a binelea, arătându-şi picioarele goale. Un evreu bărbos, mai mult bătrân, îi strigă:
- Intră înapoi, Fany, de ce ieşi dacă tu n-ai pantofi? Ce să caute domnul? întrebă apoi bătrânul pe Felix, în vreme ce numeroase capete apărură de jur împrejur la uşile şi ferestrele din geamlâc.
- Căutam un domn student Weissmann......
- Ha, ha, Weissmann, este, este Weissmann, stă acolo în capăt, cu mătuşa, pot s-o chem, că el acum e dus. Dar are să vină, sigur are să vină.
Vesel că nu-l găsise, Felix protestă:
- Nu e nevoie!
- Dar nici cum vă cheamă nu vreţi să spuneţi? Când are să vină, eu am să-l anunţ, sigur că am să-l anunţ! Nu pot eu să fac aşa un serviciu la un vecin?
- Spuneţi-i că a venit colegul Felix şi-l cheamă urgent acasă.
- S-a făcut, zise bătrânul, conducându-l pe tânăr jos. Poate aveţi nevoie să cumpăraţi ceva, poate mobilă, poate haine, ciorapi buni, plăci de gramofon? Ştiu eu nişte ocazii. Orice putem să vă procurăm.
Felix făcu semn de negaţie cu capul.Bătrânul, întristat, coborî glasul:
- Ştiu eu ce cauţi dumneata! Avem nişte domnişoare minunate, nişte prinţese, le-au murit părinţii, săracele.
Tânărul iuţi paşii. Bătrânul, pierzând orice speranţă, îi strigă din mijlocul curţii:
- Ştii câţi stăm noi aici? Aici sunt două sute de chiriaşi, aşa să am bine, şi numai un singur closet.
Înfricoşat, Felix se urcă în trăsura care-l aştepta, şi făcu semn cu mâna birjarului să mâne. Se dădu jos în strada Rahovei şi o luă apoi pedestru şi iute spre casă. În curtea care i se păru a avea un aer cimitiros, dezolat răsuna ecoul convorbirii din sufrageria cu ferestrele deschise. Felix îi găsi pe toţi în jurul mesei, jucând cărţi şi vorbind ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, învăluiţi în perdele mari de fum. Moş Costache, pe canapea, începuse să tuşească, dar părea limpezit la faţă, normal. Aşezată pe un scaun, alături, Otilia îi îndrepta aci punga de gheaţă, aci plapuma, întrebându-l în şoaptă dacă se simte mai bine.
- Na, afurisită carte, exclamă Stănică, trântind o figură oarecare, e tot ce am. Aşa mi se-antâmplă când joc cu Olimpia. Nevasta e piază-rea.
Vasiliad, foarte atent, muşcând cu dinţii dintr-un ţigaret de os, şedea înfundat în evantaiul lui de cărţi şi arunca hoţeşte numai privirile la ceilalţi.
- Lucrezi muţeşte, hoţomanule, îl mustră Stănică amical, eşti vulpe bătrână, las' că te ştiu eu. Câştigi mereu de un ceas. Ai luat banii lui moş Costache degeaba, şi acum ne cureţi şi pe noi.
- Stănică, nu vorbi atât, şi joacă, dacă joci. Aruncă colo cartea, vorbi Aglae.
- Uite-o, dă-o la naiba, partida asta am pierdut-o. Barem de aş trage vreun folos de unde ştiu eu. Acum toţi suntem la ordinele mamei-soacre, ea e cloşca cu pui. Nici nu mai joc.
Aurica se văită:
- Vai, dar de ce nu mai jucăm, ce vrei să facem? Ne plictisim să tot păzim atâta.
Stănică schiţă cu buzele mai mult decât pronunţă:
- Îţi păzeşti zestrea ta, fetiţo. Mama soacră ne umple de bani, dacă...... mă-nţelegi.
Aglae îi făcu semn cu mâna să fie prudent, în vreme ce Stănică strâmbă din nas, cu înţelesul "nu contează..."
Olimpia, tăcută, gravă, mestecă cărţile, apoi le puse în faţa doctorului Vasiliad, spre tăiere. Jocul reîncepu şi convorbirea continuă. Felix, distrat, n-o putea urmări, dar auzea, rând pe rând, fragmente din frazele fiecăruia, distingându-le după timbru, căci jucătorii erau ascunşi, ca zeii, în norii de fum.
Aglae: Am început să am junghiuri reumatice, ceea ce n-aveam mai înainte. Eu cred că toate astea sunt din supărare, nimic nu îmbătrâneşte mai mult ca supărarea. Iau iod, dar nu vad niciun folos, cu toata reclama. Imi spunea o dama sa ma duc la bai, la Pucioasa. Odata si odata, cand oi scapa de necazurile astea, tot am sa ma duc.
Stanica: Parc-as manca ceva bun, ceva rar. Imi vine un miros cunoscut in nari, de la bufetul asta, si nu stiu ce.
Aurica: Daca n-ai noroc, e degeaba. Poti sa fii frumoasa, poti sa ai zestre, poti sa iesi in lume, si barbatii nu se uita la tine. Pentru asta trebuie sa te nasti. Mai sper si eu catava vreme si, pe urma, adio. Nu mai sunt nici barbatii cavaleri, ca inainte, azi te invita, ies cu tine in lume si apoi se fac ca nu te stiu.
Stanica: Am pazit odata un unchi trei zile si trei nopti in sir, pana am picat toti jos de oboseala, si bolnavul nu mai murea. Cand ne-am sculat, a patra zi, l-am gasit rece.
Titi: Am sa-l copiez in format mic si sa-l tratez numai cu creionul numarul 1.
Vasiliad: Am clienti care ma scoala noaptea din somn degeaba, ca sa ma duc sa constat decesul. "Nu puteai sa astepti pana dimineata?" zic eu. "Faceti-i o injectie, domnule doctor, poate se desteapta din lesin!" "E mort, cucoana, n-auzi?" Uite asa patesc.
Olimpia: Barbatii nu pot sa stea doua zile fara femei si fara bautura. Sunt blanzi numai o luna inainte si o luna dupa nunta, si pe urma cad iar in patimile lor. Si daca ar fi ceva de capul femeilor dupa care umbla! Dar le aleg pe cele mai decazute, pe cele mai strambe. Georgeta, de exemplu, ce-ai vazut tu la ea, Stanica, de-o ridici in slava cerului?
Aglae: Copilul sa asculte de mama lui, fiindca nimeni mai mult decat mama lui nu-i doreste binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastra nu mai era asta. Dupa nunta vine si dragostea.
Stanica: Socru-meu a fost bland, pot sa zic inofensiv, dar sunt unii care fac urat de tot. Am cunoscut un magistrat, pe care l-a luat intr-o noapte. Domnule, facea ca la menajerie, canta ca pasarile, dadea din aripi sa zboare si ciugulea de pe jos. Ii intrase in cap ca e privighetoare.
Vasiliad: Azi doctorul trebuie sa se dea si el dupa client, daca vrea sa traiasca. Clientul a auzit de cutare doctorie, a auzit de tratament cu injectii si ale comedii si, daca nu-i dai, zice ca nu te pricepi. Reclama produselor farmaceutice ne omoara.
Stanica: Daca familia mea nu s-ar fi prasit atata, va spun pe onoarea mea, azi as fi milionar, si Olimpia ar sta numai la Nisa. Am unchi si matusi foarte bogate, cat par in cap. Insa toti au copii si nepoti, incat, pana sa-mi vie randul, mai bine ma lipsesc. Sa ai noroc in viata, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, invata, isi umple plamanul de oftica, si altuia ii pica mostenirea de-a gata.
Aglae: In familia noastra, toti au fost strangatori si au tinut la neamuri. Numai Costache nu stiu cui a semanat ca a fost tacut, secret cu rudele, de nu stie nimeni cum stau lucrurile lui.
Aurica: Frumusetea nu e totul, sunt femei urate care plac barbatilor, e si luxul, insa pentru asta trebuie sa ai bani.
Titi: Nu mai joc, m-am plictisit, ma duc mai bine sa ma leagan.
Aglae: Olimpia, si tu, Aurica, fiti cu ochii in patru, sa nu ia cineva vreo hartie, vreun lucru, niciun cap de ata, aci eu raspund, ca unica ruda mai de aproape.
Vasiliad: Toate ingrijirile, in caz de astea, de apoplexii, de tromboze, le gasesc inutile. Mai devreme sau mai tarziu, bolnavul tot moare. E numai o suparare pentru familie, afara de cazul cand bolnavul mai poate fi utilizat pentru testare.
Olimpia: Eu cred, mama, c-ar trebui sa-l intrebi daca a facut vreun testament si unde l-a pus, nu sa-l cautam, ca niste nebuni, pe urma.
Toata aceasta haraiala fragmentata, Felix o auzi fara intentie, privind la Otilia si la bolnav. Ultimele vorbe ale Olimpiei il izbira prin brutalitatea lor, mai ales ca fizionomia lui mos Costache parea a trada intelegerea convorbirii. Auzi raspunsul Aglaei:
- Taci şi tu din gură, frate, că te aude. Astea o să le vedem noi mai târziu.
Se-nserase de-a binelea când se auziră tropote de cai şi rostogolirea roţilor unei trăsuri.
- Parcă vine cineva, observă Stănică, cu trăsura nu poate fi decât Pascalopol!
Otilia tresări, iar Felix, spre a înlătura bănuielile, minţi, conform învoielii:
- Probabil, fiindcă azi îmi spuse mie că are să vie. Nici nu ştie că moş Costache e bolnav.
.........................................
joi, 25 septembrie 2014
Ştiaţi că.....
...un singur stup poate adăposti până la 80.000 de albine: o matcă, câteva sute de trântori, iar restul este reprezentat de albine lucrătoare.
Ursul păcălit de vulpe, Ion Creangă
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.
- Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
- Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!
- Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
- Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:
- Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…" Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!
miercuri, 24 septembrie 2014
Enigma Otiliei, George Calinescu
...........................................
XXXI.
Felix sari sagetat de ceva rece si se napusti pe scari asa de repede, incat Otilia, presimtind ceva, iesi speriata. Tanarul nu putu sa-i spuna nimic, de emotie, desi dupa paloarea fetei isi dadu seama ca ea a inteles. Se repezi la batran, il descheie la gat, ca sa se afle in treaba, si observa ca respira si gemea cu ochii pe jumatate inchisi, ca un om care simte o durere. Il ridica de jos, cu ajutorul Marinei, care il lua de-a binelea in brate, asa era de usor batranul. Voi sa-l duca inspre dormitor, dar, cand sa paseasca pragul, mos Costache mormai destul de distinct:
- Acolo! acolo! in sufragerie!
In sufragerie era o canapea lata, cu margini, ca un pat. Pe ea, Felix aseza pe batran. Otilia isi frangea incet mainile privind sfioasa cand la unul, cand la altul, si tremura. Numai cand batranul incepu sa mormaiasca, zise stins: "Papa!" Bolnavul sedea pe spate ca un om care a luat un narcotic greu si nu poate sa se destepte. Cu ochii intredeschisi, tulburi, privea prosteste in jurul lui, si cu mainile se silea sa gaseasca ceva in jurul mijlocului. In sfarsit, izbuti sa-si aduca aminte:
- Che-che.....
- Cheile? intelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, si-i intinse un inel incarcat cu chei, cazut jos de-a lungul pantalonilor, dar tinut inca de mijloc printr-o curea.
Batranul puse mana avid pe ele, le vari greu sub perna, facand sfortari de a inlatura ajutorul altuia, apoi, ca si cand misiunea lui ar fi fost indeplinita, se lasa in voia gemetelor si somnolentei.
Felix isi dadu seama ca batranul avusese un atac. Cum nu se pricepea inca in latura practica a medicinei, nu indrazni sa ia nicio masura si fu de parere sa cheme repede un doctor. Marina fu indrumata numaidecat la un medic de pe aceeasi strada. Batrana ramase cam mirata de propunerea celor doi, cu aerul de a le spune ca sunt niste prosti, iesi din curte bombanind, mai intra in bucatarie, apoi fara nicio graba trecu in curtea vecina. Aglae, afland accidentul lui mos Costache, capata deodata fizionomia aspra a unui capitan de vapor care comanda in timp de naufragiu:
- Aurica, striga ea, vino repede, ca i-a venit rau lui Costache! Cheama-l si pe Titi. Treceti dincolo, sa nu fure vreunul ceva. Marino! tu alearga iute la Stanica. Sa vie si el, si Olimpia si sa aduca doctorul pe care-l stie el. Ah! tocmai acum l-a gasit si pe Costache. Sunt sfarsita. N-am pus nimic in gura de azi dimineata.
Aglae bau la repezeala putina cafea si apoi trecu dincolo, inconjurata ca de o garda de Titi si de Aurica. Batranul era mult mai limpezit si privea numai ingrijorat spre mobilele din casa.
- Ce-i cu tine, Costache? intreba mai mult arogant decat comiserativ, Aglae. Te-a pus dracul sa cari caramida, sa faci casa, parca n-aveai casa. Asa e cand te iei dupa copii!
Aglae intoarse privirile spre Felix si spre Otilia si, ca si cand n-ar fi fost niciodata vreun conflict intre ea si ei, intreba:
- Dar voi ce faceti? Aici erati? Si ce-ai, Costache? continua ea, poate de caldura, c-a fost un zaduf groaznic! Ar trebui sa te sui in pat, ce stai aici, pe canapeaua asta?
Batranul gemu putin si facu doar din cap semn ca nu vrea sa se miste de acolo.
- Trebuie sa te dezbraci macar, ca te sufoca hainele!
Fara sa mai astepte aprobarea, Aglae il rasuci ca pe un copil si trase scurtucul. Otilia se repezi sa-i scoata ghetele cu gumilastic, uscate si incovoiate de vechime, ca niste iminei turcesti. Picioarele lui mos Costache aparura infasurate in niste ciorapi de lana, de o grosime fabuloasa. Degetele mari taiasera cu unghia varfurile si iesisera ca doua ghemuri de ceara. In alte imprejurari Otilia ar fi ras, dar acum nu vedea si nu auzea nimic, nimic. Dupa scurtuc Aglae ii trase pantalonii, de la capatul de jos, cum ai scutura un sac, si batranul aparu in niste nadragi largi de stamba colorata, legati jos, in lipsa sireturilor rupte, cu bucati de sfoara.
- Poftim, observa Aglae cu repros, uite ce-nseamna sa n-ai o femeie de isprava in casa! Asa te imbracai tu altadata?
Otilia dibuise in dormitor si gasise o camasa de noapte, de panza taraneasca grea, afara din cale de lunga, in care varat, chelul mos Costache semana cu un faraon infasurat in panze de in. I se aduse si o plapuma, si Aglae ridicase perna s-o scuture si s-o umfle mai bine, cand batranul scoase un tipat:
- Che... che-i-le!
- Cheile, uite-ti cheile, aici (mos Costache intinse o mana spre ele) Ar fi bine sa mi le dai mie, sa nu ti le fure cineva!
In curand sosira Stanica, Olimpia si cu doctorul Vasiliad, si odaia se umplu de insi. Atmosfera era inabusitoare, fiindca un miros fetid venea din partea bolnavului. Otilia deschise geamul de perete. Vasiliad consulta pe bolnav cu superficialitate, ii lua pulsul, il privi in ochi. Fata ii arata neincredere si plictiseala.
- Ei? Vasiliad, ce zici? intreba sugrumat de curiozitate, Stanica.
- Deocamdata n-am ce sa zic. Sa stea linistit si daca se poate sa i se puna o punga cu gheata pe cap. Atacul n-a fost violent, de vreme ce nu si-a pierdut cunostinta. Sa vedem mai tarziu, daca poate vorbi, daca n-are vreo parte paralizata.
- Doamne fereste, se-nchina Aglae, mai bine moartea decat asa ceva! Poate un om paralizat asa sa traiasca mult?
- Depinde! zise doctorul, cu aceeasi strambatura de amaraciune.
- Asculta, ma, Vasiliad, il lua Stanica la o parte pe doctor, fii om cum te stiu, nu ne-ncurca cu vorba! Tu ce crezi, o duce, sau moare? Sa stim ce facem!
- De obicei nu prea scapa nimeni la varsta asta. Mai ii vine alt atac, pe urma. Depinde insa de consitutie!
- A dracului e medicina asta a voastra, se scarbi Stanica, nu stiti nimic precis.
In sfarsit, Aglae se gandi sa execute ordonanta doctorului si, fiindca Otilia insista sa se cumpere punga si gheata, intreba tare pe batran:
- Costache, unde tii tu banii? Sa-ti cumparam gheata! Da-mi cheile!
Mos Costache holba ochii si-si musca buzele, fara sunet. Cu mana stranse si mai tare cheile. Aglae intinsa mana si dadu sa i le apuce. Atunci, cu o sfortare eroica, batranul se trase mai spre fundul canapelei, bombanind:
- Nu-nu-nu v-vrreau gheata!
- Vorbeste! observa Vasiliad.
Stanica facuun gest de admiratie si de ciuda:
- E pezevenghi rau, mosul! Il stiu eu. E tare de tot.
- Dar, Costache, se rasti de-a binelea Aglae, trebuie bani de cheltuiala, de platit domnul doctor, ce, vrei sa platesc eu?
Batranul, atunci, dupa indelungata nemiscare, facu semn cu mana spre Felix, care se apropiase de pat, ridica cheile si cu mare dificultate alese una pe care o arata acestuia si, cum Felix voia sa ia tot ghemul de chei, se impotrivi, de unde tanarul intelese ca trebuia sa scoata cheia de pe inel. Batranul incerca sa-i explice:
- Si-sifonier..... In sa-salon..... e o cutie!
In vreme ce Felix se indrepta spre salon, Stanica se misca sa-l urmeze si chiar facuse semn acestuia ca vine si el. Olimpia ii strica socoteala, fiindca, fara niciun rost si fara sa intuiasca situatia, il invita sa stea langa ea, fapt ce trezi atentia bolnavului. Stanica isi intarzie disparitia, ochind mereu usa. Felix lua pe rand fiecare cutie a scrinului. Una era plina cu cutii de chibrituri de forma cilindrica. Scuturand una din cele, constata ca sunt pline si ca nu era cu putinta ca batranul sa fi tinut bani in ele. Alta cutie era umpluta cu tinte, printre care inotau cateva piroane. In sertarul de sus, Felix descoperi intr-adevar o cutie de tinichea din acelea pentru tutun, in care se afla un morman de monede de toate marimile.Se gandi cati bani sa ia, apoi se hotari sa ia cutia cu totul. Atunci zari sub cutie un pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoara rosie, in chip de caiet si cu un titlu care-l izbi, cu toata graba lui, intrucat gasise acolo numele sau. Scoase caietul si citi pe coperta aceste randuri:
"Cont de cheltuieli ce-am facut pentru minorul Sima"
Invins de curiozitate, Felix depuse cutia cu bani pe scrin si intoarse paginile, oprindu-se la cea din urma, si vazu aceasta socoteala. Pagina era impartita in doua printr-o linie cu creion rosu, ca filele de registre, si printr-o contabilitate empirica, in stranga erau insemnate primirile, iar in dreapta chetuielile:
Primit la 3 ianuarie a.c., lei 2000 de la Banca Nationala, dobanda 4% asupra capitalului depus de lei 50.000.
Primit in cursul lunii aprilie, dupa contracte, pentru pravalia mare 1.000 de lei pentru sase luni pentru celelalte doua pravalii cate 800 de leipe sase luni.
Primit chiria de la etaj unu 350 lei pe trei luni.
Primit chiria de la etaj doi 300 lei pe trei luni.
Ianuarie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Spalat...................................................................... 10
Dat in mana pentru teatru....................................... 20
Dat in mana pentru buzunar.................................. 100
Cumparat instrument chirurgical............................ 10
Adus doctor, fiind baiatul bolnav............................ 20
Haine, rufarie......................................................... 120
Masa zilnica a 10 lei.............................................. 310
670
Februarie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Masa zilnica a 10 lei............................................ 280
Spalat................................................................... 10
Dat in mana pentru buzunar.................................. 120
Imprumutat......................................................... 200
Manusi................................................................. 20
Reparatii in odaie.................................................. 70
770
Martie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Masa zilnica a 10 lei............................................ 310
Supliment seara................................................... 100
Dar bani nevoi tineresti........................................ 200
Doctorii................................................................ 20
Voiaj Iasi pt. vederea casei.................................. 100
Batiste................................................................ 30
Pardesiu............................................................. 40
1080
Aprilie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Materiale pentru constructii............................... 2142
Felix rămase cu gura căscată, uimit pe de o parte, de venitul cel mare pe care-l avea, vreo opt sute de lei lunar, sumă considerabilă pentru acea vreme, şi scandalizat, pe de alta, de socoteala încărcată. Avea un venit de ministru, şi moş Costache îşi pusese în cap să-l facă să irosească pentru mizerabila întreţinere tot acest venit. Nu credea să se cheltuiască în casă, pentru coşniţă, mai mult de doi lei pe zi, poate cu mult mai puţin. O pâine costa douăzeci şi cinci de bani şi o para, carnea vreo optzeci de bani. Nu i se dăduse niciodată bani de teatru, sau bani de buzunar, nu i se cumpărase niciun pardesiu. Hainele le luase cu bani împrumutaţi, însă pe poliţă. Instrumentul chirurgical fusese inventat. De asemenea boala, doctoriile, doctorul, călătoria la Iaşi, batistele. Râse de cuvântul "încălzit" pe aprilie, fiindcă nu se mai făcea foc din martie cu tot frigul. Dar scandalul nemaiauzit erau cei 2142 pentru materiale de construcţii. Care construcţie? Prin urmare cuiele, ţintele, cărămizile vechi, grinzile, toate erau în contul lui. Bătrânul făcea o casă pe spinarea lui şi nu se ştia dacă pentru el. Ameţit de descoperire, Felix uitase pentru ce venise aici şi că bătrânul e bolnav şi se gândea să facă scandal. Contul scris cu felurite cerneluri nu era terminat. Alături, Felix dădu de un pacheţel de hârtii soioase, pe care erau însemnate cu creion chimic felurite cifre cu o dată şi o justificare. De pildă: 10 mai, masă cu prăjituri 12 lei; 11 mai, bani de cinematograf 10 lei; 12 mai, cuie mari 20 lei. Erau note ce urmau să fie trecute mai târziu în cont. Era, dar, foarte adevărat ce spunea Stănică: bătrânul era un pezevenghi. Trânti contul la loc şi împinse cutia, când glasul autentic al lui Stănică se auzi în spatele lui:
- Ai găsit ceva, şmechere? Are parale moşul? Lasă-mă să mă uit şi eu.
După o scurtă meditaţie, Felix întoarse cheia în broască şi zise hotărât:
- N-are nimic decât cutia asta cu bani mărunţi. Încolo, tot cutii de chibrituri.
- De la tutungerie, desigur, observă Stănică, aparent convins. Îţi spun eu că are tutungerie pe numele altuia.
Felix, devenit matur prin experienţă, găsise că era şi ruşinos. şi primejdios ca altcineva să ştie cât venit are el şi cum îl fura bătrânul. În curând are să fie major şi avea să scape de toate mizeriile astea. Cu astfel de venit putea să trăiască în străinătate, oriunde, consacrându-se ştiinţei numai pentru glorie. Când revăzu pe moş Costache întins pe spate, respirând greu, uită de toată duşmănia. Otilia avea un aer atât de rătăcit, părea atât de străină în acea casă, încât fu cuprins de milă. Nu. Providenţa avusese grijă de el şi-i dăduse un tată bun şi mijloace de existenţă pe care nu le meritase. Bătrânul îi risipise venitul, dar nu se atinsese de capitalul lui. Trebuia prin urmare să fie calm, chibzuit, acum în aceste împrejurări grele, spre a putea să dea tot sprijinul Otiliei. Fata era mândră, şi cu un cuvânt greşit putea s-o jignească.
Bătrânul luă cutia cu mâna stângă. Dreapta nu putea s-o ridice decât cu greutate, şi atunci cei din odaie observară că o uşoară paralizie îi ţinea acest braţ. Chiar şi un colţ al gurii avea muşchiulatura puţin ruptă, căzută în jos, trăgând puţin şi o pleoapă. Cu mâna tremurătoare, moş Costache căută orbeşte în cutie, găsi o monedă de cinci lei, o lăsă reăede din mână şi scoase o băncuţă pe care o întinse.
- Ce vrei să fac cu băncuţa ta? se răsti Aglae. Trebuie parale pentru doctorii, pentru domnul doctor.
Stănică se repezi lângă bolnav.
- Lasă, moş Costache, că iau cât trebuie. Uite atât, ajunge pentru gheaţă şi pungă (şi scoase câteva piese de cinci lei) Uite, Vasiliad, îţi dau zece lei, că doar eşti doctor de casă, nu vrei să jupoi lumea. (Stănică mai scoase încă patru piese, dând numai două doctorului)
Bolnavul, văzând cum cutia se uşurează, gemu şi începu s-o tragă, izbutind s-o vâre sub plapumă. Stănică scoase zece bani şi-i întinse Marinei, căreia îi spuse mai încet:
- Du-te la farmacistul din Rahova, îl ştii dumneata, şi spune-i că l-a rugat domnul Raţiu să-i împrumute, ai auzit? să-i împrumute o pungă pentru gheaţă. Şi uite zece bani să iei gheaţă.
Încetul cu încetul, toţi se aşezară pe ce găsiră, ca nişte musafiri, uitând aproape de tot de moş Costache. Stănică zise lui Vasiliad, care făcuse gestul să plece:
- Stai, mă, unde pleci, parcă te-aşteaptă droaia de clienţi. Stai aici, ca medic al casei, să vezi cum îi merge bolnavului, doar nu suntem oricine. Te plătim (şi mai încet), nu fi prost, Vasiliad, te punem la cont.
Marina aduse geaţă şi o pungă, şi în curând chelia bătrânului primi o scufie răsucită, căpătând o demnitate ridicolă.
- Ţi-e bine asa? întrebă Aglae.
- Bi-bine! mormăi Costache.
- Acum ce să mai facem? întrebă Aglae.
- Nimic, răspunse doctorul. Linişte şi altceva nimic. Natura lucrează singură.
Stănică pufni în râs.
- Aveti si voi doctorii formule. Natura lucreaza (in soapta) pentru mostenitori.
Otilia se simtea asa de rau de oboseala si zbucium, incat Felix o trase langa fereastra si o stranse afectuos de brat.
- Fii tare, Otilia, sunt prietenul, sunt fratele tau!
Stanica, vazandu-l, facu cu ochiul celorlalti, cu adanci intelesuri.
- In definitiv, mama, zise Aurica, noi ce mai stam aici? Trebuie sa fie ceasul trei, nimeni n-a mancat. Mos Costache sta si singur, doar e aici Otilia, e Marina, domnul Felix.
Aglae lua o figura solemna.
- Aici e casa fratelui meu, si eu sunt unica lui sora. Nimic nu se misca aici in casa si nimeni nu se-atinge de nimic. Trebuie sa stam aici sa pazim, n-o sa lasam in casa un bolnav fara simtire, care nu vede, n-aude, cu straini in casa.
- Aud! zise batranul asa de stins, incat nu-l intelesera toti.
- Zice c-aude, mama! interpreta Olimpia.
- E pezevenghi! explica Stanica doctorului.
- Mama-soacra, toate bune, dar mie mi-e foame! Vrei sa fac de veghe nemancat? Adu ceva aici, la botul calului. Voi n-aveti nimic aici, nu gatiti? se adresa Stanica Otiliei, care il privi speriata, umila.
Nemaiasteptand raspunsul, Stanica incepu sa caute prin dulap, trantind usile. Gasi, impinse in fund, sticle cu vin infundate, prafuite, o sticla de lichior si un salam bine uscat, neinceput. Erau, probabil, daruri de-ale lui Pascalopol. Toti, afara de Felix si Otilia, se asezara foarte bine dispusi in jurul mesei, iar Olimpia se apuca sa taie tacticos salamul.
- Taie-l mai gros, protesta Stanica, sa simti ce musti.
Olimpia taie o felie groasa, pe care Stanica o si inhata, mancand-o fara paine.
- Asta e salam de Sibiu veritabil, salam fin, de unde naiba l-aveti, Otilio?
Fata dadu din umeri, iar Olimpia facu observatie lui Stanica:
- Nu fi lacom, ce Dumnezeu, il inghiti cu pielita cu tot.
- Un tirbuson, comanda Stanica, ca un client de restaurant.
Marina, vesela, ca la o schimbare de stapan, se repezi la bufet si scoase un tirbuson cu varful putin rupt.
- Bine, mos Costache, mustra Stanica de la masa pe bolnav, ai dumneata asa vinuri in casa si nu ti-ai luat un tirbuson ca lumea?
Bolnavul trona pe spate stupid, sub caciula de cauciuc, care, fiind putin sparta, lasa sa curga pe fruntea, ochiul si un obraz un fir de apa care se prelingea apoi, facand la radacina perilor stufosi de pe piept un smarc. Dopul pocni si vinul incepu sa galgaie rosu, ca un sange inchegat, in paharul lui Stanica.
- Ce umblati cu scarbe de-astea mici, striga acesta, dati pahare de-alea mari de cristal, sa simt gustul vinului! Iiiih, ce aroma, asta e Bordeaux veritabil, Bordeaux din cel mai fin. De unde-l aveti, Otilio?
Fara sa mai astepte raspunsul, Stanica turna in pahare la toti. Convivii ridicara intai paharul in sus, cu gand de a ciocni, apoi o oarecare rusine ii retinu, si baura in tacere. Olimpia facuse un morman de felii de salam, si comesenii luau acum pe tacute si mancau. Vasiliad inghitea ca un lup, aplecat asupra farfuriei.
Aglae, zarind pe Otilia si pe Felix, deveni caritabila.
- Tu, Otilio, nu mananci? Si dumneata, domnule Felix? Doar n-o sa stati nemancati?! Ce-o fi o fi, acum, sa fim tari.
Stanica se scula, galant, de pe scaun si merse sa dea bratul fetei.
- Otilio, scumpo, fa-mi placerea, tu nu vezi ce e pe noi? Ce, tu crezi ca noi nu stim ce e durerea? Parca pe noi nu ne doare ca mos Costache a mu.... vreau sa zic e bolnav? Da' lasa, bun e Dumnezeu, s-o alege intr-un fel. Vino la masa, intremeaza-te!
Otilia facu cu mana un gest de aparare atat de salbatic, incat avocatul renunta la relul de conducator al fetei si indemna pe Felix, nu fara ironie:
- Spune-i dumneata, domnule, fa-o sa-nteleaga, stiu ca v-aveti bine!
Otilia pleca sus in odaia ei, iar Felix mai ramase, nefiind inca hotarat asupra atitudinii pe care trebuia s-o ia, fiindca era incredintat ca se cadea sa apere pe mos Costache, cat traieste, cu toate pacatele lui, si asta in vederea Otiliei. Stanica ii intinse, gales, un pahar de vin si-i zise, cu aerul unei fiinte irezistibile:
- Domnule Felix, te rog eu, pentru mine!
Felix lua paharul, gusta putin din vin si, vazandu-i culoarea de sange, fu strabatut deodata de un gand: in cazuri de congestie de acestea se lasa sange. Isi spuse parerea catre Vasiliad, si acesta putin incurcat, recunoscu:
- Da, intr-adevar, am fi putut sa-i luam putin sange, dar n-am latenta pentru flebotomie. Daca vreti, trimitem servitoarea s-aduca.
- Fugi, domnule, de-acolo, se dezgusta Stanica, cu sangele. Tocmai acum la masa! Fleacuri! Asta poti sa faci mai tarziu, incolo, nu i-au pus gheata pe cap? El n-are sange, si vrei sa-i mai iei! Asta-i dureros, domnule, lasati omul in pace. Auzi, mos Costache, vrei sa-ti lase sange, sa te doara?
- Daaaa! zise limpede batranul.
- Ei, asta-i, rezista Stanica, lasa ca stim noi mai bine ce-ti trebuie. Mai tarziu, incolo.
............................................
XXXI.
Felix sari sagetat de ceva rece si se napusti pe scari asa de repede, incat Otilia, presimtind ceva, iesi speriata. Tanarul nu putu sa-i spuna nimic, de emotie, desi dupa paloarea fetei isi dadu seama ca ea a inteles. Se repezi la batran, il descheie la gat, ca sa se afle in treaba, si observa ca respira si gemea cu ochii pe jumatate inchisi, ca un om care simte o durere. Il ridica de jos, cu ajutorul Marinei, care il lua de-a binelea in brate, asa era de usor batranul. Voi sa-l duca inspre dormitor, dar, cand sa paseasca pragul, mos Costache mormai destul de distinct:
- Acolo! acolo! in sufragerie!
In sufragerie era o canapea lata, cu margini, ca un pat. Pe ea, Felix aseza pe batran. Otilia isi frangea incet mainile privind sfioasa cand la unul, cand la altul, si tremura. Numai cand batranul incepu sa mormaiasca, zise stins: "Papa!" Bolnavul sedea pe spate ca un om care a luat un narcotic greu si nu poate sa se destepte. Cu ochii intredeschisi, tulburi, privea prosteste in jurul lui, si cu mainile se silea sa gaseasca ceva in jurul mijlocului. In sfarsit, izbuti sa-si aduca aminte:
- Che-che.....
- Cheile? intelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, si-i intinse un inel incarcat cu chei, cazut jos de-a lungul pantalonilor, dar tinut inca de mijloc printr-o curea.
Batranul puse mana avid pe ele, le vari greu sub perna, facand sfortari de a inlatura ajutorul altuia, apoi, ca si cand misiunea lui ar fi fost indeplinita, se lasa in voia gemetelor si somnolentei.
Felix isi dadu seama ca batranul avusese un atac. Cum nu se pricepea inca in latura practica a medicinei, nu indrazni sa ia nicio masura si fu de parere sa cheme repede un doctor. Marina fu indrumata numaidecat la un medic de pe aceeasi strada. Batrana ramase cam mirata de propunerea celor doi, cu aerul de a le spune ca sunt niste prosti, iesi din curte bombanind, mai intra in bucatarie, apoi fara nicio graba trecu in curtea vecina. Aglae, afland accidentul lui mos Costache, capata deodata fizionomia aspra a unui capitan de vapor care comanda in timp de naufragiu:
- Aurica, striga ea, vino repede, ca i-a venit rau lui Costache! Cheama-l si pe Titi. Treceti dincolo, sa nu fure vreunul ceva. Marino! tu alearga iute la Stanica. Sa vie si el, si Olimpia si sa aduca doctorul pe care-l stie el. Ah! tocmai acum l-a gasit si pe Costache. Sunt sfarsita. N-am pus nimic in gura de azi dimineata.
Aglae bau la repezeala putina cafea si apoi trecu dincolo, inconjurata ca de o garda de Titi si de Aurica. Batranul era mult mai limpezit si privea numai ingrijorat spre mobilele din casa.
- Ce-i cu tine, Costache? intreba mai mult arogant decat comiserativ, Aglae. Te-a pus dracul sa cari caramida, sa faci casa, parca n-aveai casa. Asa e cand te iei dupa copii!
Aglae intoarse privirile spre Felix si spre Otilia si, ca si cand n-ar fi fost niciodata vreun conflict intre ea si ei, intreba:
- Dar voi ce faceti? Aici erati? Si ce-ai, Costache? continua ea, poate de caldura, c-a fost un zaduf groaznic! Ar trebui sa te sui in pat, ce stai aici, pe canapeaua asta?
Batranul gemu putin si facu doar din cap semn ca nu vrea sa se miste de acolo.
- Trebuie sa te dezbraci macar, ca te sufoca hainele!
Fara sa mai astepte aprobarea, Aglae il rasuci ca pe un copil si trase scurtucul. Otilia se repezi sa-i scoata ghetele cu gumilastic, uscate si incovoiate de vechime, ca niste iminei turcesti. Picioarele lui mos Costache aparura infasurate in niste ciorapi de lana, de o grosime fabuloasa. Degetele mari taiasera cu unghia varfurile si iesisera ca doua ghemuri de ceara. In alte imprejurari Otilia ar fi ras, dar acum nu vedea si nu auzea nimic, nimic. Dupa scurtuc Aglae ii trase pantalonii, de la capatul de jos, cum ai scutura un sac, si batranul aparu in niste nadragi largi de stamba colorata, legati jos, in lipsa sireturilor rupte, cu bucati de sfoara.
- Poftim, observa Aglae cu repros, uite ce-nseamna sa n-ai o femeie de isprava in casa! Asa te imbracai tu altadata?
Otilia dibuise in dormitor si gasise o camasa de noapte, de panza taraneasca grea, afara din cale de lunga, in care varat, chelul mos Costache semana cu un faraon infasurat in panze de in. I se aduse si o plapuma, si Aglae ridicase perna s-o scuture si s-o umfle mai bine, cand batranul scoase un tipat:
- Che... che-i-le!
- Cheile, uite-ti cheile, aici (mos Costache intinse o mana spre ele) Ar fi bine sa mi le dai mie, sa nu ti le fure cineva!
In curand sosira Stanica, Olimpia si cu doctorul Vasiliad, si odaia se umplu de insi. Atmosfera era inabusitoare, fiindca un miros fetid venea din partea bolnavului. Otilia deschise geamul de perete. Vasiliad consulta pe bolnav cu superficialitate, ii lua pulsul, il privi in ochi. Fata ii arata neincredere si plictiseala.
- Ei? Vasiliad, ce zici? intreba sugrumat de curiozitate, Stanica.
- Deocamdata n-am ce sa zic. Sa stea linistit si daca se poate sa i se puna o punga cu gheata pe cap. Atacul n-a fost violent, de vreme ce nu si-a pierdut cunostinta. Sa vedem mai tarziu, daca poate vorbi, daca n-are vreo parte paralizata.
- Doamne fereste, se-nchina Aglae, mai bine moartea decat asa ceva! Poate un om paralizat asa sa traiasca mult?
- Depinde! zise doctorul, cu aceeasi strambatura de amaraciune.
- Asculta, ma, Vasiliad, il lua Stanica la o parte pe doctor, fii om cum te stiu, nu ne-ncurca cu vorba! Tu ce crezi, o duce, sau moare? Sa stim ce facem!
- De obicei nu prea scapa nimeni la varsta asta. Mai ii vine alt atac, pe urma. Depinde insa de consitutie!
- A dracului e medicina asta a voastra, se scarbi Stanica, nu stiti nimic precis.
In sfarsit, Aglae se gandi sa execute ordonanta doctorului si, fiindca Otilia insista sa se cumpere punga si gheata, intreba tare pe batran:
- Costache, unde tii tu banii? Sa-ti cumparam gheata! Da-mi cheile!
Mos Costache holba ochii si-si musca buzele, fara sunet. Cu mana stranse si mai tare cheile. Aglae intinsa mana si dadu sa i le apuce. Atunci, cu o sfortare eroica, batranul se trase mai spre fundul canapelei, bombanind:
- Nu-nu-nu v-vrreau gheata!
- Vorbeste! observa Vasiliad.
Stanica facuun gest de admiratie si de ciuda:
- E pezevenghi rau, mosul! Il stiu eu. E tare de tot.
- Dar, Costache, se rasti de-a binelea Aglae, trebuie bani de cheltuiala, de platit domnul doctor, ce, vrei sa platesc eu?
Batranul, atunci, dupa indelungata nemiscare, facu semn cu mana spre Felix, care se apropiase de pat, ridica cheile si cu mare dificultate alese una pe care o arata acestuia si, cum Felix voia sa ia tot ghemul de chei, se impotrivi, de unde tanarul intelese ca trebuia sa scoata cheia de pe inel. Batranul incerca sa-i explice:
- Si-sifonier..... In sa-salon..... e o cutie!
In vreme ce Felix se indrepta spre salon, Stanica se misca sa-l urmeze si chiar facuse semn acestuia ca vine si el. Olimpia ii strica socoteala, fiindca, fara niciun rost si fara sa intuiasca situatia, il invita sa stea langa ea, fapt ce trezi atentia bolnavului. Stanica isi intarzie disparitia, ochind mereu usa. Felix lua pe rand fiecare cutie a scrinului. Una era plina cu cutii de chibrituri de forma cilindrica. Scuturand una din cele, constata ca sunt pline si ca nu era cu putinta ca batranul sa fi tinut bani in ele. Alta cutie era umpluta cu tinte, printre care inotau cateva piroane. In sertarul de sus, Felix descoperi intr-adevar o cutie de tinichea din acelea pentru tutun, in care se afla un morman de monede de toate marimile.Se gandi cati bani sa ia, apoi se hotari sa ia cutia cu totul. Atunci zari sub cutie un pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoara rosie, in chip de caiet si cu un titlu care-l izbi, cu toata graba lui, intrucat gasise acolo numele sau. Scoase caietul si citi pe coperta aceste randuri:
"Cont de cheltuieli ce-am facut pentru minorul Sima"
Invins de curiozitate, Felix depuse cutia cu bani pe scrin si intoarse paginile, oprindu-se la cea din urma, si vazu aceasta socoteala. Pagina era impartita in doua printr-o linie cu creion rosu, ca filele de registre, si printr-o contabilitate empirica, in stranga erau insemnate primirile, iar in dreapta chetuielile:
Primit la 3 ianuarie a.c., lei 2000 de la Banca Nationala, dobanda 4% asupra capitalului depus de lei 50.000.
Primit in cursul lunii aprilie, dupa contracte, pentru pravalia mare 1.000 de lei pentru sase luni pentru celelalte doua pravalii cate 800 de leipe sase luni.
Primit chiria de la etaj unu 350 lei pe trei luni.
Primit chiria de la etaj doi 300 lei pe trei luni.
Ianuarie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Spalat...................................................................... 10
Dat in mana pentru teatru....................................... 20
Dat in mana pentru buzunar.................................. 100
Cumparat instrument chirurgical............................ 10
Adus doctor, fiind baiatul bolnav............................ 20
Haine, rufarie......................................................... 120
Masa zilnica a 10 lei.............................................. 310
670
Februarie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Masa zilnica a 10 lei............................................ 280
Spalat................................................................... 10
Dat in mana pentru buzunar.................................. 120
Imprumutat......................................................... 200
Manusi................................................................. 20
Reparatii in odaie.................................................. 70
770
Martie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Masa zilnica a 10 lei............................................ 310
Supliment seara................................................... 100
Dar bani nevoi tineresti........................................ 200
Doctorii................................................................ 20
Voiaj Iasi pt. vederea casei.................................. 100
Batiste................................................................ 30
Pardesiu............................................................. 40
1080
Aprilie:
Chirie pentru camera incalzita................................ 80
Materiale pentru constructii............................... 2142
Felix rămase cu gura căscată, uimit pe de o parte, de venitul cel mare pe care-l avea, vreo opt sute de lei lunar, sumă considerabilă pentru acea vreme, şi scandalizat, pe de alta, de socoteala încărcată. Avea un venit de ministru, şi moş Costache îşi pusese în cap să-l facă să irosească pentru mizerabila întreţinere tot acest venit. Nu credea să se cheltuiască în casă, pentru coşniţă, mai mult de doi lei pe zi, poate cu mult mai puţin. O pâine costa douăzeci şi cinci de bani şi o para, carnea vreo optzeci de bani. Nu i se dăduse niciodată bani de teatru, sau bani de buzunar, nu i se cumpărase niciun pardesiu. Hainele le luase cu bani împrumutaţi, însă pe poliţă. Instrumentul chirurgical fusese inventat. De asemenea boala, doctoriile, doctorul, călătoria la Iaşi, batistele. Râse de cuvântul "încălzit" pe aprilie, fiindcă nu se mai făcea foc din martie cu tot frigul. Dar scandalul nemaiauzit erau cei 2142 pentru materiale de construcţii. Care construcţie? Prin urmare cuiele, ţintele, cărămizile vechi, grinzile, toate erau în contul lui. Bătrânul făcea o casă pe spinarea lui şi nu se ştia dacă pentru el. Ameţit de descoperire, Felix uitase pentru ce venise aici şi că bătrânul e bolnav şi se gândea să facă scandal. Contul scris cu felurite cerneluri nu era terminat. Alături, Felix dădu de un pacheţel de hârtii soioase, pe care erau însemnate cu creion chimic felurite cifre cu o dată şi o justificare. De pildă: 10 mai, masă cu prăjituri 12 lei; 11 mai, bani de cinematograf 10 lei; 12 mai, cuie mari 20 lei. Erau note ce urmau să fie trecute mai târziu în cont. Era, dar, foarte adevărat ce spunea Stănică: bătrânul era un pezevenghi. Trânti contul la loc şi împinse cutia, când glasul autentic al lui Stănică se auzi în spatele lui:
- Ai găsit ceva, şmechere? Are parale moşul? Lasă-mă să mă uit şi eu.
După o scurtă meditaţie, Felix întoarse cheia în broască şi zise hotărât:
- N-are nimic decât cutia asta cu bani mărunţi. Încolo, tot cutii de chibrituri.
- De la tutungerie, desigur, observă Stănică, aparent convins. Îţi spun eu că are tutungerie pe numele altuia.
Felix, devenit matur prin experienţă, găsise că era şi ruşinos. şi primejdios ca altcineva să ştie cât venit are el şi cum îl fura bătrânul. În curând are să fie major şi avea să scape de toate mizeriile astea. Cu astfel de venit putea să trăiască în străinătate, oriunde, consacrându-se ştiinţei numai pentru glorie. Când revăzu pe moş Costache întins pe spate, respirând greu, uită de toată duşmănia. Otilia avea un aer atât de rătăcit, părea atât de străină în acea casă, încât fu cuprins de milă. Nu. Providenţa avusese grijă de el şi-i dăduse un tată bun şi mijloace de existenţă pe care nu le meritase. Bătrânul îi risipise venitul, dar nu se atinsese de capitalul lui. Trebuia prin urmare să fie calm, chibzuit, acum în aceste împrejurări grele, spre a putea să dea tot sprijinul Otiliei. Fata era mândră, şi cu un cuvânt greşit putea s-o jignească.
Bătrânul luă cutia cu mâna stângă. Dreapta nu putea s-o ridice decât cu greutate, şi atunci cei din odaie observară că o uşoară paralizie îi ţinea acest braţ. Chiar şi un colţ al gurii avea muşchiulatura puţin ruptă, căzută în jos, trăgând puţin şi o pleoapă. Cu mâna tremurătoare, moş Costache căută orbeşte în cutie, găsi o monedă de cinci lei, o lăsă reăede din mână şi scoase o băncuţă pe care o întinse.
- Ce vrei să fac cu băncuţa ta? se răsti Aglae. Trebuie parale pentru doctorii, pentru domnul doctor.
Stănică se repezi lângă bolnav.
- Lasă, moş Costache, că iau cât trebuie. Uite atât, ajunge pentru gheaţă şi pungă (şi scoase câteva piese de cinci lei) Uite, Vasiliad, îţi dau zece lei, că doar eşti doctor de casă, nu vrei să jupoi lumea. (Stănică mai scoase încă patru piese, dând numai două doctorului)
Bolnavul, văzând cum cutia se uşurează, gemu şi începu s-o tragă, izbutind s-o vâre sub plapumă. Stănică scoase zece bani şi-i întinse Marinei, căreia îi spuse mai încet:
- Du-te la farmacistul din Rahova, îl ştii dumneata, şi spune-i că l-a rugat domnul Raţiu să-i împrumute, ai auzit? să-i împrumute o pungă pentru gheaţă. Şi uite zece bani să iei gheaţă.
Încetul cu încetul, toţi se aşezară pe ce găsiră, ca nişte musafiri, uitând aproape de tot de moş Costache. Stănică zise lui Vasiliad, care făcuse gestul să plece:
- Stai, mă, unde pleci, parcă te-aşteaptă droaia de clienţi. Stai aici, ca medic al casei, să vezi cum îi merge bolnavului, doar nu suntem oricine. Te plătim (şi mai încet), nu fi prost, Vasiliad, te punem la cont.
Marina aduse geaţă şi o pungă, şi în curând chelia bătrânului primi o scufie răsucită, căpătând o demnitate ridicolă.
- Ţi-e bine asa? întrebă Aglae.
- Bi-bine! mormăi Costache.
- Acum ce să mai facem? întrebă Aglae.
- Nimic, răspunse doctorul. Linişte şi altceva nimic. Natura lucrează singură.
Stănică pufni în râs.
- Aveti si voi doctorii formule. Natura lucreaza (in soapta) pentru mostenitori.
Otilia se simtea asa de rau de oboseala si zbucium, incat Felix o trase langa fereastra si o stranse afectuos de brat.
- Fii tare, Otilia, sunt prietenul, sunt fratele tau!
Stanica, vazandu-l, facu cu ochiul celorlalti, cu adanci intelesuri.
- In definitiv, mama, zise Aurica, noi ce mai stam aici? Trebuie sa fie ceasul trei, nimeni n-a mancat. Mos Costache sta si singur, doar e aici Otilia, e Marina, domnul Felix.
Aglae lua o figura solemna.
- Aici e casa fratelui meu, si eu sunt unica lui sora. Nimic nu se misca aici in casa si nimeni nu se-atinge de nimic. Trebuie sa stam aici sa pazim, n-o sa lasam in casa un bolnav fara simtire, care nu vede, n-aude, cu straini in casa.
- Aud! zise batranul asa de stins, incat nu-l intelesera toti.
- Zice c-aude, mama! interpreta Olimpia.
- E pezevenghi! explica Stanica doctorului.
- Mama-soacra, toate bune, dar mie mi-e foame! Vrei sa fac de veghe nemancat? Adu ceva aici, la botul calului. Voi n-aveti nimic aici, nu gatiti? se adresa Stanica Otiliei, care il privi speriata, umila.
Nemaiasteptand raspunsul, Stanica incepu sa caute prin dulap, trantind usile. Gasi, impinse in fund, sticle cu vin infundate, prafuite, o sticla de lichior si un salam bine uscat, neinceput. Erau, probabil, daruri de-ale lui Pascalopol. Toti, afara de Felix si Otilia, se asezara foarte bine dispusi in jurul mesei, iar Olimpia se apuca sa taie tacticos salamul.
- Taie-l mai gros, protesta Stanica, sa simti ce musti.
Olimpia taie o felie groasa, pe care Stanica o si inhata, mancand-o fara paine.
- Asta e salam de Sibiu veritabil, salam fin, de unde naiba l-aveti, Otilio?
Fata dadu din umeri, iar Olimpia facu observatie lui Stanica:
- Nu fi lacom, ce Dumnezeu, il inghiti cu pielita cu tot.
- Un tirbuson, comanda Stanica, ca un client de restaurant.
Marina, vesela, ca la o schimbare de stapan, se repezi la bufet si scoase un tirbuson cu varful putin rupt.
- Bine, mos Costache, mustra Stanica de la masa pe bolnav, ai dumneata asa vinuri in casa si nu ti-ai luat un tirbuson ca lumea?
Bolnavul trona pe spate stupid, sub caciula de cauciuc, care, fiind putin sparta, lasa sa curga pe fruntea, ochiul si un obraz un fir de apa care se prelingea apoi, facand la radacina perilor stufosi de pe piept un smarc. Dopul pocni si vinul incepu sa galgaie rosu, ca un sange inchegat, in paharul lui Stanica.
- Ce umblati cu scarbe de-astea mici, striga acesta, dati pahare de-alea mari de cristal, sa simt gustul vinului! Iiiih, ce aroma, asta e Bordeaux veritabil, Bordeaux din cel mai fin. De unde-l aveti, Otilio?
Fara sa mai astepte raspunsul, Stanica turna in pahare la toti. Convivii ridicara intai paharul in sus, cu gand de a ciocni, apoi o oarecare rusine ii retinu, si baura in tacere. Olimpia facuse un morman de felii de salam, si comesenii luau acum pe tacute si mancau. Vasiliad inghitea ca un lup, aplecat asupra farfuriei.
Aglae, zarind pe Otilia si pe Felix, deveni caritabila.
- Tu, Otilio, nu mananci? Si dumneata, domnule Felix? Doar n-o sa stati nemancati?! Ce-o fi o fi, acum, sa fim tari.
Stanica se scula, galant, de pe scaun si merse sa dea bratul fetei.
- Otilio, scumpo, fa-mi placerea, tu nu vezi ce e pe noi? Ce, tu crezi ca noi nu stim ce e durerea? Parca pe noi nu ne doare ca mos Costache a mu.... vreau sa zic e bolnav? Da' lasa, bun e Dumnezeu, s-o alege intr-un fel. Vino la masa, intremeaza-te!
Otilia facu cu mana un gest de aparare atat de salbatic, incat avocatul renunta la relul de conducator al fetei si indemna pe Felix, nu fara ironie:
- Spune-i dumneata, domnule, fa-o sa-nteleaga, stiu ca v-aveti bine!
Otilia pleca sus in odaia ei, iar Felix mai ramase, nefiind inca hotarat asupra atitudinii pe care trebuia s-o ia, fiindca era incredintat ca se cadea sa apere pe mos Costache, cat traieste, cu toate pacatele lui, si asta in vederea Otiliei. Stanica ii intinse, gales, un pahar de vin si-i zise, cu aerul unei fiinte irezistibile:
- Domnule Felix, te rog eu, pentru mine!
Felix lua paharul, gusta putin din vin si, vazandu-i culoarea de sange, fu strabatut deodata de un gand: in cazuri de congestie de acestea se lasa sange. Isi spuse parerea catre Vasiliad, si acesta putin incurcat, recunoscu:
- Da, intr-adevar, am fi putut sa-i luam putin sange, dar n-am latenta pentru flebotomie. Daca vreti, trimitem servitoarea s-aduca.
- Fugi, domnule, de-acolo, se dezgusta Stanica, cu sangele. Tocmai acum la masa! Fleacuri! Asta poti sa faci mai tarziu, incolo, nu i-au pus gheata pe cap? El n-are sange, si vrei sa-i mai iei! Asta-i dureros, domnule, lasati omul in pace. Auzi, mos Costache, vrei sa-ti lase sange, sa te doara?
- Daaaa! zise limpede batranul.
- Ei, asta-i, rezista Stanica, lasa ca stim noi mai bine ce-ti trebuie. Mai tarziu, incolo.
............................................
marți, 23 septembrie 2014
Freamăt de codru, Mihai Eminescu
Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.
Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine ştie să le-asculte?
Ale pasărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.
Cucu-ntreabă: – “Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.”
Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.
Se întreabă trist izvorul
- “Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi,
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?”
Am răspuns: – “Pădure dragă,
Eu nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.”
Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată…
De-unde eşti, revino iarăşi,
Să fim singuri.
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.
Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine ştie să le-asculte?
Ale pasărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.
Cucu-ntreabă: – “Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.”
Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.
Se întreabă trist izvorul
- “Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi,
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?”
Am răspuns: – “Pădure dragă,
Eu nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.”
Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată…
De-unde eşti, revino iarăşi,
Să fim singuri.
luni, 22 septembrie 2014
Enigma Otiliei, George Calinescu
...................................................
XXX.
Moş Costache, aşa de discret în afacerile lui, veni la Felix cu câteva coale de hârtie şi felurite note de plată şi însemnări şi-l rugă să-i alcătuiască o listă cu tot ce cheltuise pentru materiale. Felix i-o făcu, rămânând totuşi mirat de scumpetea articolelor. O cărămidă veche din demoliţiuni costa aproape cât şi una nouă. Cum moş Costache nu arăta a fi omul uşor de păcălit, ignorant în asemenea chestiuni, ai fi fost înclinat să crezi că socoteala urmărea să înşele pe cineva. Dar, fiindcă moş Costache însuşi era cumpărătorul, problema rămânea fără rezolvare. Tot Stănică deschise ochii lui Felix, care se încredinţase că supărarea faţă de acesta e lipsită de orice eficacitate. El arătase, cu solide argumente, care putea fi preţul întregului material. Totul fusese cumpărat pe sume derizorii şi, întrucât priveşte cărămida, Stănică se jura că moş Costache a luat-o gratis. Într-adevăr, se dărâmase undeva, prin centru, câteva case vechi, în scopul de a se clădi un mare hotel. Întreprinzătorii cumpăraseră locul cu un preţ în care contrucţia veche intra prea puţin. Dimpotrivă, zidăria îi încurca, fiindcă n-aveau unde s-o depoziteze şi transportarea ei i-ar fi costat parale. Ei oferiră cărămida gratis, cu condiţia să fie ridicată numaidecât de pe teren. De acolo trebuie s-o fi luat bătrânul, concurând doar câţiva ţigani, care luaseră şi ei cât putuseră căra cu mâna. Varul, exagera poate Stănică, putea fi furat. Cu bacşiş bun, îndupleci numaidecât un ţigan, de la binalele unde se consumă mari cantităţi de materiale, să-ţi scoată din groapă, peste noapte, câteva zeci de kilograme de var. Ca să încredinţeze pe Felix şi pe Otilia ce poate face un om îndrăzneţ şi cărpănos, Stănică se făcu forte să le-aducă, de probă, câte ceva din toate. Şi, într-adevăr, veni cu câteva cărămizi în sacul unui ţigan, cu un pachet de cuie, cu clei şi alte lucruri. Le obţinuse cu bacşiş de pe la binale. Ba chiar târziu de tot, în noaptea zilei în care Stănică făcuse demonstraţia, o ţigancă aduse, cu de la sine putere, un lighean încărcat cu var stins, gros, fiindcă, zicea ea, are nevoie de câţiva gologani. Moş Costache nu se miră deloc de gestul lui Stănică, pe care nu-l întrebă de ce aduce cărămidă, var şi celelalte, şi puse numaidecât stăpânire pe toate, după ce smulse lui Stănică mărturisirea că n-are nevoie de ele. Bătrânul veni din nou cu lista de materiale la Felix şi-l rugă, de vreme ce-o compusese el, s-o iscălească în josul paginii "ca să ştie el cine i-a făcut-o". Felix o iscăli, dar foarte mirat şi cu aceeaşi neplăcere cu care semnase poliţele.
Aşa precum vorbise vărului său Toader, Stănică se socoti dator să pună pe Felix în legătură cu Lili, nemaiîndoindu-se că fata trebuia neapărat să-i placă. Încercă dar să convingă pe tânăr să meargă să i-o arate.
- Domnule, zise el, nu anticipez cu nimic şi nu pretind nimic. Am eu aşa un gust, o slabiciune de unchi, ce vrei! Vreau sa vezi o nepoata a mea, un crin de fata, s-o contempli ca pe-o icoana, fara sa-i spui o vorba, si sa pleci. Atat pretind. Sa vedem, e numai amor propriu din partea mea, ori fata e o faptura divina? Ah, iubitule, sa nu fiu insurat, sa nu fie legile omenesti la mijloc, pe Lili as lua-o de nevasta. Sa ma prostern inaintea ei, sa-i sarut numai varful piciorului. Ce pielita fina, ce ras, ce nevinovatie! Si plinuta, colo, bine! Pacat ca esti "angajat", insinua Stanica, c-ar fi pentru dumneata o partida stralucita. Tata-sau vrea sa dea asa pahar de cristal in mainile unui tanar curat la suflet si la trup, cum esti dumneata, de pilda. Are avede, domnule (stiu ca dumneata esti idealist!) insa-ti spun, are avere. Nu pretinde de la ginere nicio meserie; ii tine pe amandoi tinerii ca pe niste canarasi in colivie. Oh, Doamne, fa-ma iar tanar! Varu-meu are mosie, il stie Pascalopol, moara mare mecanica la Obor, e senator, e putred, da-l dracului. Eu ti-as spune dumitale un lucru, daca m-ai intelege bine. Un tanar sarac, cum esti dumneata, in definitiv, caci prea bogat nu esti, cu inteligenta, cu capacitate de munca, e dator sa puna mana pe o fata cu zestre, sa absoarba ceva din averile trantorilor, care n-au contribuit cu nimic pe altarul patriei. E singurul lor mod de a-si justifica existenta. Dumneata esti speranta tarii, savantul de maine, nu trebuie sa-ti irosesti tineretea. Probabil ca iubesti pe Otilia, te aprob. Nu te uita acolo la un cuvant scapat fara intentie. Otilia e o fata superba, dar e vorba, te iubeste si ea, vreau sa zic, te iubeste cu aceeasi intensitate? Se poate sa te iubeasca, dar Otilia e sufleteste obosita, blazata. Zi ca nu exista Otilia pe lume, dumneata ramaneai fara dragoste? Admit ca Otilia e incantatoare, dar mai sunt si alte fete. De aceea iti spun: lasa-ma sa te scot in lume, sa-ti arat, fara obligatii, o fata delicioasa. Hei, domnule, adevarata dragoste e totdeauna a doua dragoste. Vrei sa-ti mai spun un lucru secret, tinand seama ca esti un om simtitor, delicat? In inima Otiliei se da o lupta grozava intre dragoste si datorie: dragostea merge, nu mai indoiesc, spre dumneata, iar interesul ei e sa-l aiba pe Pascalopol ca ocrotitor, fiindca mos Costache n-are sa-i dea nimic, te-asigur eu, fiindca nu-l lasa soacra-mea. Iti repet: interesul si datoria, fiindca banuiala mea este ca Otilia (esti om serios? pot sa-ti incredintez un secret? adica, propriu-zis, o prezumtie serioasa?) ei bine, Otilia trebuie sa fie fata lui Pascalopol! Altfel, cum iti explici dumneata dragostea asta intre o fata de nouasprezece-douazeci de ani si un om in varsta? Ei, si atunci, dumneata, daca ar fi asa, vii si zdrobesti inima unui tata, care nu poate sa faca marturisiri. Dar sa ne intoarcem la nepoata-mea. Ii zise Lili. Bre,s a vezi fata modesta, bine crescuta, rusinoasa, culta, dar nu indopata cu fel de fel de intelectualisme de astea, care strica femeile. Iti fac o marturisire: Olimpia mea n-are nicio zestre, pot sa zic, si e pretentioasa foc. In sfarsit, vreau sa vezi fata, m-am angajat, fata de tata-sau, ca am sa te prezint. Fireste, nu le-am spus nimic de chestiune. Insa sunt si eu mandru, de, sa arat familiei ce rude am capatat prin alianta! Daca nu m-oi mandri cu dumneata, cu cine vrei sa ma mandresc? Cand poti sa mergi, ori mai bine s-aduc fata aici?
Felix n-avea nicio repulsie principala fata de necunoscuta Lili, dar se temea de gafele lui Stanica si de atmosfera de vizita pentru petit. Aducerea fetei oricum, cand Otilia era acasa, nu o gasea nimerita. Il ruga pe Stanica sa lase asta pentru mai tarziu, fiindca acum era incurcat cu examenele. Stanica nu consimti, in ruptul capului, ci voi numai sa stie cand e acasa Felix, hotarat s-o aduca pe fata dincolo, la Aglae, unde il ruga sa-si calce pe inima si sa vina, daca va fi chemat. Ca sa scape, Felix fagadui, crezand ca Stanica va uita chestiunea. Dar Stanica n-o uita, si peste cateva zile, cand fu sigur ca toti vor fi acasa, veni mandru in trasura lui Toader, cu Lili alaturi de el. Fata era prietenoasa, supusa si fara ascunzisuri, obisnuita sa fie alintata, incat primi sa vina, intocmai cum ar f facut o fata libera, din curiozitate. Stanica o prezenta cu multe preambuluri Aglaei si celorlalti. Lili facu o foarte buna impresie, din cauza atentiei cu care le privea pe toate. Obisnuita cu bogatia, ea gasea interes in orice lucru, oricat de ridicol, si, parte dintr-o modestie innascuta familiei ridicata de jos, parte din lipsa de gust, nu facea observatii jignitoare. Aurica se extazia inaintea ei, si Titi ramase prostit.
Asta facea placere lui Stanica, fireste. Mai putin interes starni fetei Titi, ferindu-se totusi de orice reactiune. Stanica era indiferent, in privinta asta, intrucat adusese pe fata in vederea lui Felix. In fundul sufletului dispretuia toata progenitura Aglaei, si o clipa nu i-ar fi trecut prin minte ca cineva in acea casas-ar fi gandit la vreo noua alianta cu familia lui, prin Lili. Vesti dar pe Aglae ca tine ca fata sa cunoasca pe Felix si ca acesta a consimtit sa vina. Ca sa inlature orice neintelegere, ajutand astfel si la impacarea dorita cu mos Costache, era bine ca Aurica sau Titi sa se duca sa-l cheme pe Felix. Titi ridica din umeri incapatat, Aglae ii dadu ghes, si Titi plin de rea-vointa se ridica in sfarsit. Iesi din sala, apoi in curte si se opri. Pe Felix nu-l putea suferi din cauza superioritatii care-l apasa si incurca. De cand urma la belle-arte, se mai vindecase de aceasta antipatie, judecand ca el are un "talent", care-l ridica deasupra celuilalt. Sentimentul care ii opri picioarele pe loc nu fu antipatia, ci gelozia. Era sigur ca, daca Felix va veni, cu aerele lui distinse, cu figura lui regulata, va placea fetei, asa cum placuse si Otiliei, si Georgetei. Titi fu cuprins, pe data ce zarise pe Lili, nu de sentimentul dragostei, ci de dorinta grabnica de a o lua de nevasta. Era decis, acum cand vedea ca Aglae se ocupa asa de generos de treburile lui, sa roage pe mama-sa sa faca tot ce-i statea in putinta sa i-o capete. Deci Titi se misca greu prin curte, apoi intra incet de tot in odaia lui, unde se unse cu cosmetic de par, iesi din nou, fara graba, trecu in curtea vecina, dadu un ocol asa ca sa nu fie observat si se-ntoarse cu intarziera mare, declarand ca nu e nimeni acasa si ca e aproape sigur ca Felix a plecat in oras. Departe de a banui manopera lui Titi, a carui veste inveseli pe Aglae, Stanica se scandaliza.
- Nu se poate sa nu fie aici! Nu se poate. Domnul Felix e un tanar serios. Cand a spus o vorba, e vorba. Cel mult daca s-a dus pentru putin timp. Aurico, du-te tu!
Aurica s-ar fi dus, fiindca ar fi fost incantata ca Felix sa ia pe altcineva, asa ca Otilia sa vada ca nu este numai ea pe lume. Insa se crezu datoare, fata de o domnisoara straina, sa dea dovezi de o mare pudoare virginala.
- Nu pot, Stanica, sa ma duc, gandeste-te si tu. Poate e singur acasa, in odaia lui. Cum o sa intru eu, o fata, la el?
Stanica, nervos, iesi din casa si se duse drept in camera lui Felix, pe care-l gasi citind cursuri.
- Cum spune dobitocul ala ca nu esti acasa?
- Care dobitoc?
- Pai Titi, domnule. L-am trimis la dumneata sa te cheme si mi-a spus ca nu te-a gasit.
- N-a fost deloc aici! se mira Titi.
Stanica, tenebros ca totdeauna, gasi ca se tese la mijloc o conspiratie, in scopul de a impiedica o legatura asa de stralucita, fara sa-si inchipuie serios ca Titi ar putea sa se gandeasca la Lili.
Felix consimti sa treaca pe dincolo, dupa ce se consulta cu Otilia, spre a-si usura constiinta. Lili nu i se paru extraordinara. O gasi foarte draguta, simpatica, insa lipsita de vioiciunea nervoasa a Otiliei, de marele stil al acesteia. Se purta cu ea cu atat mai amabil, cu cat nu se temu ca tradeaza niciun alt sentiment mai sfant. Tocmai aceasta purtare tulbura pe Lili. Pana acum fata se jucase in libertate si vorbise de casatorie ca de papusi. Prin educatia ereditara, simturile ei erau coapte de pe acum pentru dragoste, si cazu in ea cu aceeasi repeziciune cu care-i cazuse prada Titi. Urmarea cu ochi umezi tot ce spunea Felix, il scruta cu supunere si duiosie, radea cand radea el si se intorcea ori de cate ori acesta o tintea in ochi. In acelasi timp Titi simtea lesinuri cand o privea pe Lili si ura mocnita pentru norocosul la vorba Felix.
Aglae facu tot ce-i statu in putinta sa orienteze pe Lili spre Titi si sa sfarame convorbirea dintre Felix si fata. Intai ordona lui Titi si faca fetei un portret frumos, asa cum stie el. Lili se supuse din politete si se lasa asezata in semiprofil, asa cum dorea Titi. Dar se plictisi numaidecat si intoarse capul mereu, la orice cuvant al lui Felix, incat Titi sterse de cateva ori schita cu guma, pana ce, vanat la fata de ciuda, o rupse bucatele si o arunca jos.
Lili privi foarte curioasa pe Titi si comise imprudenta de a-i spune:
- Nu trebuie sa va enervati, domnule, mai nimeni, din cati s-au incercat, n-au putut sa-mi dea asemanarea.
- Eu reusesc, de obicei, foarte bine asemanarea, scrasni Titi.
Lili insa nu auzea nimic si umbla cu ochii, blanda ca o oaie bolnava, dupa Felix. Prin limbutia lui Stanica, Lili afla de Otilia, care venise de la Paris, si puse intrebari lui Felix despre ea. Aglae facu incercari desperate sa sfarame convorbirea, aduse dulceata, cafele. Stanica lauda acum zgomotos pe Otilia si demonstra ca numai o astfel de fata superioara este vrednica de prietenia Liliei. In cele din urma, Stanica lua pe Felix si pe Lili si trecura dincolo, la mos Costache, spre ciuda Aglaei, care nu-i putea urma. Titi, insa, se tinu dupa ei. Otilia facu cea mai buna primire blandei fete, statu maini in maini cu ea, ii canta la pian, marindu-i vibratia sufleteasca, pe care Lili o intrebuinta toata spre a contempla pe Felix. Titi, uitat, incruntat, privea muteste pe Lili. Stanica lauda ditirambic cand pe Otilia, cand pe Lili, cand pe Felix, nemaistiind ce spune, ca de obicei, facand pe diabolicul cu sentimentalism. In sfarsit, se aprinse atata, incat isi aduse aminte ca Lili ii fusese incredintata ca un "depozit sacru" si ca trebuie inmanata parintilor. O condusera cu totii spre trasura, si Titi incerca sa se aseze cat mai aproape, pe linia fetei. Lili pleca bland entuziasmata de Felix, pe care-l visa multa vreme, si impartasi numaidecat impresiile ei parintilor, de fata fiind si Stanica, care izbucni jovial:
- Nu v-am spus eu? Felix e o podoaba, un model de tanar, e mandria mea, ciracul meu! Cand a mintit vreodata Stanica, saracul?
Evenimentele care urmara nu mai ingaduira lui Felix sa se gandeasca la Lili si la momentele acestui scurt episod. Dar in casa Aglaei ura se dezlantui din nou impotriva familiei de dincolo, si intentiile de impacare fura din nou abandonate. Titi spusese intunecat, apasat, ca atunci cand vestea ca e bolnav de inima si credea ca are sa moara, ca el vrea de nevasta pe Lili. Aglae, departe de a se mira si de a gasi aceasta dorinta ridicola si extravaganta, raspunse ambitioasa:
- Ti-o dau de nevasta, sa stiu ca ma tai in cutite cu Costache!
Ocarile impotriva Otiliei si celorlalti incepura mai verzi. Otilia era o "rafinata" cu scoala la Paris, care atragea, cu ajutorul "pacatosului de Stanica, fiindca altfel nu pot sa-i zic", fete ca Lili pentru Felix, cu care voia sa puna la cale cine stie ce matrapazlacuri. Il ametise si pe batran, care voia sa le facxa casa la amandoi, ca sa se dea peste cap. S-au mai vazut femei care impind pe amantii lor spre casatorii bogate, ca sa manance banii nevestelor cu ei. Felix era un stricat prefacut, care stia sa intre pe sub pielea oamenilor. Toti studentii de la medicina sunt oameni fara rusine, iar Felix, auzise ea, era facut de tata-sau cu nu se stie cine, fiindca altfel nu se explica de ce l-a tinut tot printre straini. Deciziunea ei era sa nu-l mai prinda pe Felix prin casa ei sa-i strice baiatul. Cata vreme Titi avusese de-a face cu Felix, se zapacise. Acum, de cand a rupt-o, si-a venit in fire si asculta de ea, cum se cuvine unui baiat cuminte. O dorinta are: sa-l insoare pe Titi cum stie ea, si apoi sa-l puna pe Costache la respect prin tribunal, ca sa vada daca este de tolerat ca un om batran sa-si risipeasca averea dupa gustul unei fete si al unui june, care nu-i sunt copii, nici rude de sange, nici nimic. O fata ca Otilia merita sa intre intr-o casa de corectie, iar Felix trebuie trimis la urma lui, nu sa cheltuiasca Costache cu intretinerea lui cat nu ia din pretinsele venituri ale acestuia.
Blestemurile acestea, aprobate cu o furie muta de Titi, fura produse in intimitate. Impotriva lui Stanica, Aglae capata oarecare necaz, dar nu indrazni sa-i faca observatii, fiindca de delatiunile acestuia avea nevoie, si apoi acesta era un consilier juridic, interesat personal in parte, caruia ea putea sa-i destainuie toate dorintele ei, oricat de lacome. Pe care avocat ar fi putut sa-l intrebe cum sa faca spre a mosteni un frate, care nu vrea sa-i lase averea? Stanica mirosi indispozitia Aglaei si se supara si el. Tot necazul lui de a fi facut o casatorie saraca il stranse de gat acum, si, o demnitate foarte distinsa, incepu sa ocoleasca pe Aglae, venind ostentativ numai la mos Costache.
Stanica simtea amaraciunile unui romantic in fata unui lac de munte, inconjurat de piscuri inzapezite. El, omul bun, care aducea pe Lili ca sa fericeasca un tanar, care se interesa de afacerile Aglaei, desi vedea ca sunt "imorale", sub demnitatea lui, el, care luase pe Olimpia pentru a inalta institutia casatoriei, a o purifica de egoism, tocmai el era privit cu nasul sus. De acum incolo, nu se mai simtea legat de nicio obligatie si avea sa-si vada serios de propriul lui viitor. Da, e adevarat ca iubise si poate o mai iubea pe Olimpia si ca adorase pe Relisor, insa care e scopul nostru in viata, mai presus de sentimentalisme? Sa facem fii in dureri (Stanica se gandea, fireste, la niste dureri morale) sa dam tarii copii pentru apararea granitelor. Insa nu mai putea fi nicio indoiala. Olimpia nu mai era capabila sa-i dea alt fiu, mijloacele ei generatoare erau sleite. Se stie ca Napoleon si-a frant inima si, pentru a-si asigura un succesor, a divortat de Josefina. Ei bine, avea sa faca si el acel gest sublim.
Stanica nu vorbi nimanui de divort, dar vorbi de cazul lui Napoleon si al Josefinei, spre a vedea cum judeca lumea gesturile sublime. Deveni devotat pentru Otilia, ii facu multime de mici servicii, iar lui mos Costache incepu sa-i procure materiale. Ii aducea piroane, vopselarii, pensule, nimicuri dibuite cine stie pe unde, dar pe care batranul le primea cu mare satisfactie. Il intretinu in preocuparea constructiei, comunicandu-i zilnic pretul varului, al caramizilor, al cimentului. Intra prin case de cunoscuti si semicunoscuti, ca sa afle ce se mai pune azi intr-o casa moderna, "fiindca am un unchi care construieste", si destainui lui mos Costache misterele arhitecturii. O casa in constructie, cladire mare, destinata unei banci, prin reaua tratare a betonului, sau din alte cauze, se prabusi. Stanica ancheta foarte serios si pasionat pe lucratori asupra cazului, ba chiar aduse, dupa o tratare cu tuica, pe un salahor ce sedea prin Antim, la batran, si-l puse sa faca teoria artei arhitectonice. Mos Costache era foarte multumit sa i se vorbeasca despre constructie, cu atat mai mult cu cat asta tinea locul actiunii insesi de a construi.
Era luna iulie, si Felix, dupa terminarea examenelor, visa de-a binelea sa mearga undeva la tara, desi nu prea stia cum. Otilia nu pomenea nimic de vilegiatura, abia sosita cum era din strainatate, mai ales ca ea, neavand nicio putere si nici un ban, astepta totul la intamplare, ca un copil. Intamplarea era de obicei Pascalopol, care plecase acum pentru catva timp sa vada mosia. Intr-o zi mos Costache invita pe Felix si pe Otilia sa mearga in oras, sa se plimbe si sa manance, si le dadu in acest scop bani, atat cat nu scosese niciodata din buzunar pentru atare lucruri. Spunea ca are sa aduca un mester constructor sa faca unele masuratori si ca vrea sa aiba liniste si sa nu-i supere nici pe ei. O trimise si pe Marina pe la cunostintele sale. Stanica spuse tocmai ca in acea zi pleaca la Ploiesti, pentru un proces. Stanica insa mintise din placere, si veni pe la vremea pranzului. Gasi totul pustiu, si perdelele de panza si de sipci trase peste tot. Avocatul se apropie tiptil de casa, incerca usor de tot clantele usilor din fata si din dos si vazu ca sunt inchise. Dianuntru auzi insa lovituri surde de ciocan. Se apropie de fereastra de unde se auzea zgomotul, aduse, tot in varful picioarelor un scaun din gradina, se urca pe el si privi inauntru prin interstitiile sipcilor transparentelor. Apoi se dadu repede jos, puse scaunul la loc, si fugi iarasi, zambind usor, luand-o de-a dreptul spre oras.
XVIII.
Pe la sfarsitul lui septembrie, intr-o zi de arsita tardiva, cu vant uscat inecacios, mos Costache se impletici din mers, pe cand cotrobaia in curte printre caramizile lui, si cazu moale jos. Marina il vazu din bucatarie si-si inchipui ca s-a aplecat dinadins sa vada ceva. Astepta sa se ridice, dar mos Costache intarzia. Atunci Marina se apropie tiptil de locul caderii, se uita prudenta la batran, il intoarse pe fata si, vazandu-l inert si rosu la obraz, fugi repede inspre casa, dar mereu tiptil, ca si cand ar fi fost la mijloc un secret mare, si navali in odaia lui Felix.
- Vino repede, zise ea in soapta, aproape satisfacuta de senzatia noua pe care o incerca dupa atata monotonie, a cazut jos batranul, mi se pare c-a murit.
...................................................
XXX.
Moş Costache, aşa de discret în afacerile lui, veni la Felix cu câteva coale de hârtie şi felurite note de plată şi însemnări şi-l rugă să-i alcătuiască o listă cu tot ce cheltuise pentru materiale. Felix i-o făcu, rămânând totuşi mirat de scumpetea articolelor. O cărămidă veche din demoliţiuni costa aproape cât şi una nouă. Cum moş Costache nu arăta a fi omul uşor de păcălit, ignorant în asemenea chestiuni, ai fi fost înclinat să crezi că socoteala urmărea să înşele pe cineva. Dar, fiindcă moş Costache însuşi era cumpărătorul, problema rămânea fără rezolvare. Tot Stănică deschise ochii lui Felix, care se încredinţase că supărarea faţă de acesta e lipsită de orice eficacitate. El arătase, cu solide argumente, care putea fi preţul întregului material. Totul fusese cumpărat pe sume derizorii şi, întrucât priveşte cărămida, Stănică se jura că moş Costache a luat-o gratis. Într-adevăr, se dărâmase undeva, prin centru, câteva case vechi, în scopul de a se clădi un mare hotel. Întreprinzătorii cumpăraseră locul cu un preţ în care contrucţia veche intra prea puţin. Dimpotrivă, zidăria îi încurca, fiindcă n-aveau unde s-o depoziteze şi transportarea ei i-ar fi costat parale. Ei oferiră cărămida gratis, cu condiţia să fie ridicată numaidecât de pe teren. De acolo trebuie s-o fi luat bătrânul, concurând doar câţiva ţigani, care luaseră şi ei cât putuseră căra cu mâna. Varul, exagera poate Stănică, putea fi furat. Cu bacşiş bun, îndupleci numaidecât un ţigan, de la binalele unde se consumă mari cantităţi de materiale, să-ţi scoată din groapă, peste noapte, câteva zeci de kilograme de var. Ca să încredinţeze pe Felix şi pe Otilia ce poate face un om îndrăzneţ şi cărpănos, Stănică se făcu forte să le-aducă, de probă, câte ceva din toate. Şi, într-adevăr, veni cu câteva cărămizi în sacul unui ţigan, cu un pachet de cuie, cu clei şi alte lucruri. Le obţinuse cu bacşiş de pe la binale. Ba chiar târziu de tot, în noaptea zilei în care Stănică făcuse demonstraţia, o ţigancă aduse, cu de la sine putere, un lighean încărcat cu var stins, gros, fiindcă, zicea ea, are nevoie de câţiva gologani. Moş Costache nu se miră deloc de gestul lui Stănică, pe care nu-l întrebă de ce aduce cărămidă, var şi celelalte, şi puse numaidecât stăpânire pe toate, după ce smulse lui Stănică mărturisirea că n-are nevoie de ele. Bătrânul veni din nou cu lista de materiale la Felix şi-l rugă, de vreme ce-o compusese el, s-o iscălească în josul paginii "ca să ştie el cine i-a făcut-o". Felix o iscăli, dar foarte mirat şi cu aceeaşi neplăcere cu care semnase poliţele.
Aşa precum vorbise vărului său Toader, Stănică se socoti dator să pună pe Felix în legătură cu Lili, nemaiîndoindu-se că fata trebuia neapărat să-i placă. Încercă dar să convingă pe tânăr să meargă să i-o arate.
- Domnule, zise el, nu anticipez cu nimic şi nu pretind nimic. Am eu aşa un gust, o slabiciune de unchi, ce vrei! Vreau sa vezi o nepoata a mea, un crin de fata, s-o contempli ca pe-o icoana, fara sa-i spui o vorba, si sa pleci. Atat pretind. Sa vedem, e numai amor propriu din partea mea, ori fata e o faptura divina? Ah, iubitule, sa nu fiu insurat, sa nu fie legile omenesti la mijloc, pe Lili as lua-o de nevasta. Sa ma prostern inaintea ei, sa-i sarut numai varful piciorului. Ce pielita fina, ce ras, ce nevinovatie! Si plinuta, colo, bine! Pacat ca esti "angajat", insinua Stanica, c-ar fi pentru dumneata o partida stralucita. Tata-sau vrea sa dea asa pahar de cristal in mainile unui tanar curat la suflet si la trup, cum esti dumneata, de pilda. Are avede, domnule (stiu ca dumneata esti idealist!) insa-ti spun, are avere. Nu pretinde de la ginere nicio meserie; ii tine pe amandoi tinerii ca pe niste canarasi in colivie. Oh, Doamne, fa-ma iar tanar! Varu-meu are mosie, il stie Pascalopol, moara mare mecanica la Obor, e senator, e putred, da-l dracului. Eu ti-as spune dumitale un lucru, daca m-ai intelege bine. Un tanar sarac, cum esti dumneata, in definitiv, caci prea bogat nu esti, cu inteligenta, cu capacitate de munca, e dator sa puna mana pe o fata cu zestre, sa absoarba ceva din averile trantorilor, care n-au contribuit cu nimic pe altarul patriei. E singurul lor mod de a-si justifica existenta. Dumneata esti speranta tarii, savantul de maine, nu trebuie sa-ti irosesti tineretea. Probabil ca iubesti pe Otilia, te aprob. Nu te uita acolo la un cuvant scapat fara intentie. Otilia e o fata superba, dar e vorba, te iubeste si ea, vreau sa zic, te iubeste cu aceeasi intensitate? Se poate sa te iubeasca, dar Otilia e sufleteste obosita, blazata. Zi ca nu exista Otilia pe lume, dumneata ramaneai fara dragoste? Admit ca Otilia e incantatoare, dar mai sunt si alte fete. De aceea iti spun: lasa-ma sa te scot in lume, sa-ti arat, fara obligatii, o fata delicioasa. Hei, domnule, adevarata dragoste e totdeauna a doua dragoste. Vrei sa-ti mai spun un lucru secret, tinand seama ca esti un om simtitor, delicat? In inima Otiliei se da o lupta grozava intre dragoste si datorie: dragostea merge, nu mai indoiesc, spre dumneata, iar interesul ei e sa-l aiba pe Pascalopol ca ocrotitor, fiindca mos Costache n-are sa-i dea nimic, te-asigur eu, fiindca nu-l lasa soacra-mea. Iti repet: interesul si datoria, fiindca banuiala mea este ca Otilia (esti om serios? pot sa-ti incredintez un secret? adica, propriu-zis, o prezumtie serioasa?) ei bine, Otilia trebuie sa fie fata lui Pascalopol! Altfel, cum iti explici dumneata dragostea asta intre o fata de nouasprezece-douazeci de ani si un om in varsta? Ei, si atunci, dumneata, daca ar fi asa, vii si zdrobesti inima unui tata, care nu poate sa faca marturisiri. Dar sa ne intoarcem la nepoata-mea. Ii zise Lili. Bre,s a vezi fata modesta, bine crescuta, rusinoasa, culta, dar nu indopata cu fel de fel de intelectualisme de astea, care strica femeile. Iti fac o marturisire: Olimpia mea n-are nicio zestre, pot sa zic, si e pretentioasa foc. In sfarsit, vreau sa vezi fata, m-am angajat, fata de tata-sau, ca am sa te prezint. Fireste, nu le-am spus nimic de chestiune. Insa sunt si eu mandru, de, sa arat familiei ce rude am capatat prin alianta! Daca nu m-oi mandri cu dumneata, cu cine vrei sa ma mandresc? Cand poti sa mergi, ori mai bine s-aduc fata aici?
Felix n-avea nicio repulsie principala fata de necunoscuta Lili, dar se temea de gafele lui Stanica si de atmosfera de vizita pentru petit. Aducerea fetei oricum, cand Otilia era acasa, nu o gasea nimerita. Il ruga pe Stanica sa lase asta pentru mai tarziu, fiindca acum era incurcat cu examenele. Stanica nu consimti, in ruptul capului, ci voi numai sa stie cand e acasa Felix, hotarat s-o aduca pe fata dincolo, la Aglae, unde il ruga sa-si calce pe inima si sa vina, daca va fi chemat. Ca sa scape, Felix fagadui, crezand ca Stanica va uita chestiunea. Dar Stanica n-o uita, si peste cateva zile, cand fu sigur ca toti vor fi acasa, veni mandru in trasura lui Toader, cu Lili alaturi de el. Fata era prietenoasa, supusa si fara ascunzisuri, obisnuita sa fie alintata, incat primi sa vina, intocmai cum ar f facut o fata libera, din curiozitate. Stanica o prezenta cu multe preambuluri Aglaei si celorlalti. Lili facu o foarte buna impresie, din cauza atentiei cu care le privea pe toate. Obisnuita cu bogatia, ea gasea interes in orice lucru, oricat de ridicol, si, parte dintr-o modestie innascuta familiei ridicata de jos, parte din lipsa de gust, nu facea observatii jignitoare. Aurica se extazia inaintea ei, si Titi ramase prostit.
Asta facea placere lui Stanica, fireste. Mai putin interes starni fetei Titi, ferindu-se totusi de orice reactiune. Stanica era indiferent, in privinta asta, intrucat adusese pe fata in vederea lui Felix. In fundul sufletului dispretuia toata progenitura Aglaei, si o clipa nu i-ar fi trecut prin minte ca cineva in acea casas-ar fi gandit la vreo noua alianta cu familia lui, prin Lili. Vesti dar pe Aglae ca tine ca fata sa cunoasca pe Felix si ca acesta a consimtit sa vina. Ca sa inlature orice neintelegere, ajutand astfel si la impacarea dorita cu mos Costache, era bine ca Aurica sau Titi sa se duca sa-l cheme pe Felix. Titi ridica din umeri incapatat, Aglae ii dadu ghes, si Titi plin de rea-vointa se ridica in sfarsit. Iesi din sala, apoi in curte si se opri. Pe Felix nu-l putea suferi din cauza superioritatii care-l apasa si incurca. De cand urma la belle-arte, se mai vindecase de aceasta antipatie, judecand ca el are un "talent", care-l ridica deasupra celuilalt. Sentimentul care ii opri picioarele pe loc nu fu antipatia, ci gelozia. Era sigur ca, daca Felix va veni, cu aerele lui distinse, cu figura lui regulata, va placea fetei, asa cum placuse si Otiliei, si Georgetei. Titi fu cuprins, pe data ce zarise pe Lili, nu de sentimentul dragostei, ci de dorinta grabnica de a o lua de nevasta. Era decis, acum cand vedea ca Aglae se ocupa asa de generos de treburile lui, sa roage pe mama-sa sa faca tot ce-i statea in putinta sa i-o capete. Deci Titi se misca greu prin curte, apoi intra incet de tot in odaia lui, unde se unse cu cosmetic de par, iesi din nou, fara graba, trecu in curtea vecina, dadu un ocol asa ca sa nu fie observat si se-ntoarse cu intarziera mare, declarand ca nu e nimeni acasa si ca e aproape sigur ca Felix a plecat in oras. Departe de a banui manopera lui Titi, a carui veste inveseli pe Aglae, Stanica se scandaliza.
- Nu se poate sa nu fie aici! Nu se poate. Domnul Felix e un tanar serios. Cand a spus o vorba, e vorba. Cel mult daca s-a dus pentru putin timp. Aurico, du-te tu!
Aurica s-ar fi dus, fiindca ar fi fost incantata ca Felix sa ia pe altcineva, asa ca Otilia sa vada ca nu este numai ea pe lume. Insa se crezu datoare, fata de o domnisoara straina, sa dea dovezi de o mare pudoare virginala.
- Nu pot, Stanica, sa ma duc, gandeste-te si tu. Poate e singur acasa, in odaia lui. Cum o sa intru eu, o fata, la el?
Stanica, nervos, iesi din casa si se duse drept in camera lui Felix, pe care-l gasi citind cursuri.
- Cum spune dobitocul ala ca nu esti acasa?
- Care dobitoc?
- Pai Titi, domnule. L-am trimis la dumneata sa te cheme si mi-a spus ca nu te-a gasit.
- N-a fost deloc aici! se mira Titi.
Stanica, tenebros ca totdeauna, gasi ca se tese la mijloc o conspiratie, in scopul de a impiedica o legatura asa de stralucita, fara sa-si inchipuie serios ca Titi ar putea sa se gandeasca la Lili.
Felix consimti sa treaca pe dincolo, dupa ce se consulta cu Otilia, spre a-si usura constiinta. Lili nu i se paru extraordinara. O gasi foarte draguta, simpatica, insa lipsita de vioiciunea nervoasa a Otiliei, de marele stil al acesteia. Se purta cu ea cu atat mai amabil, cu cat nu se temu ca tradeaza niciun alt sentiment mai sfant. Tocmai aceasta purtare tulbura pe Lili. Pana acum fata se jucase in libertate si vorbise de casatorie ca de papusi. Prin educatia ereditara, simturile ei erau coapte de pe acum pentru dragoste, si cazu in ea cu aceeasi repeziciune cu care-i cazuse prada Titi. Urmarea cu ochi umezi tot ce spunea Felix, il scruta cu supunere si duiosie, radea cand radea el si se intorcea ori de cate ori acesta o tintea in ochi. In acelasi timp Titi simtea lesinuri cand o privea pe Lili si ura mocnita pentru norocosul la vorba Felix.
Aglae facu tot ce-i statu in putinta sa orienteze pe Lili spre Titi si sa sfarame convorbirea dintre Felix si fata. Intai ordona lui Titi si faca fetei un portret frumos, asa cum stie el. Lili se supuse din politete si se lasa asezata in semiprofil, asa cum dorea Titi. Dar se plictisi numaidecat si intoarse capul mereu, la orice cuvant al lui Felix, incat Titi sterse de cateva ori schita cu guma, pana ce, vanat la fata de ciuda, o rupse bucatele si o arunca jos.
Lili privi foarte curioasa pe Titi si comise imprudenta de a-i spune:
- Nu trebuie sa va enervati, domnule, mai nimeni, din cati s-au incercat, n-au putut sa-mi dea asemanarea.
- Eu reusesc, de obicei, foarte bine asemanarea, scrasni Titi.
Lili insa nu auzea nimic si umbla cu ochii, blanda ca o oaie bolnava, dupa Felix. Prin limbutia lui Stanica, Lili afla de Otilia, care venise de la Paris, si puse intrebari lui Felix despre ea. Aglae facu incercari desperate sa sfarame convorbirea, aduse dulceata, cafele. Stanica lauda acum zgomotos pe Otilia si demonstra ca numai o astfel de fata superioara este vrednica de prietenia Liliei. In cele din urma, Stanica lua pe Felix si pe Lili si trecura dincolo, la mos Costache, spre ciuda Aglaei, care nu-i putea urma. Titi, insa, se tinu dupa ei. Otilia facu cea mai buna primire blandei fete, statu maini in maini cu ea, ii canta la pian, marindu-i vibratia sufleteasca, pe care Lili o intrebuinta toata spre a contempla pe Felix. Titi, uitat, incruntat, privea muteste pe Lili. Stanica lauda ditirambic cand pe Otilia, cand pe Lili, cand pe Felix, nemaistiind ce spune, ca de obicei, facand pe diabolicul cu sentimentalism. In sfarsit, se aprinse atata, incat isi aduse aminte ca Lili ii fusese incredintata ca un "depozit sacru" si ca trebuie inmanata parintilor. O condusera cu totii spre trasura, si Titi incerca sa se aseze cat mai aproape, pe linia fetei. Lili pleca bland entuziasmata de Felix, pe care-l visa multa vreme, si impartasi numaidecat impresiile ei parintilor, de fata fiind si Stanica, care izbucni jovial:
- Nu v-am spus eu? Felix e o podoaba, un model de tanar, e mandria mea, ciracul meu! Cand a mintit vreodata Stanica, saracul?
Evenimentele care urmara nu mai ingaduira lui Felix sa se gandeasca la Lili si la momentele acestui scurt episod. Dar in casa Aglaei ura se dezlantui din nou impotriva familiei de dincolo, si intentiile de impacare fura din nou abandonate. Titi spusese intunecat, apasat, ca atunci cand vestea ca e bolnav de inima si credea ca are sa moara, ca el vrea de nevasta pe Lili. Aglae, departe de a se mira si de a gasi aceasta dorinta ridicola si extravaganta, raspunse ambitioasa:
- Ti-o dau de nevasta, sa stiu ca ma tai in cutite cu Costache!
Ocarile impotriva Otiliei si celorlalti incepura mai verzi. Otilia era o "rafinata" cu scoala la Paris, care atragea, cu ajutorul "pacatosului de Stanica, fiindca altfel nu pot sa-i zic", fete ca Lili pentru Felix, cu care voia sa puna la cale cine stie ce matrapazlacuri. Il ametise si pe batran, care voia sa le facxa casa la amandoi, ca sa se dea peste cap. S-au mai vazut femei care impind pe amantii lor spre casatorii bogate, ca sa manance banii nevestelor cu ei. Felix era un stricat prefacut, care stia sa intre pe sub pielea oamenilor. Toti studentii de la medicina sunt oameni fara rusine, iar Felix, auzise ea, era facut de tata-sau cu nu se stie cine, fiindca altfel nu se explica de ce l-a tinut tot printre straini. Deciziunea ei era sa nu-l mai prinda pe Felix prin casa ei sa-i strice baiatul. Cata vreme Titi avusese de-a face cu Felix, se zapacise. Acum, de cand a rupt-o, si-a venit in fire si asculta de ea, cum se cuvine unui baiat cuminte. O dorinta are: sa-l insoare pe Titi cum stie ea, si apoi sa-l puna pe Costache la respect prin tribunal, ca sa vada daca este de tolerat ca un om batran sa-si risipeasca averea dupa gustul unei fete si al unui june, care nu-i sunt copii, nici rude de sange, nici nimic. O fata ca Otilia merita sa intre intr-o casa de corectie, iar Felix trebuie trimis la urma lui, nu sa cheltuiasca Costache cu intretinerea lui cat nu ia din pretinsele venituri ale acestuia.
Blestemurile acestea, aprobate cu o furie muta de Titi, fura produse in intimitate. Impotriva lui Stanica, Aglae capata oarecare necaz, dar nu indrazni sa-i faca observatii, fiindca de delatiunile acestuia avea nevoie, si apoi acesta era un consilier juridic, interesat personal in parte, caruia ea putea sa-i destainuie toate dorintele ei, oricat de lacome. Pe care avocat ar fi putut sa-l intrebe cum sa faca spre a mosteni un frate, care nu vrea sa-i lase averea? Stanica mirosi indispozitia Aglaei si se supara si el. Tot necazul lui de a fi facut o casatorie saraca il stranse de gat acum, si, o demnitate foarte distinsa, incepu sa ocoleasca pe Aglae, venind ostentativ numai la mos Costache.
Stanica simtea amaraciunile unui romantic in fata unui lac de munte, inconjurat de piscuri inzapezite. El, omul bun, care aducea pe Lili ca sa fericeasca un tanar, care se interesa de afacerile Aglaei, desi vedea ca sunt "imorale", sub demnitatea lui, el, care luase pe Olimpia pentru a inalta institutia casatoriei, a o purifica de egoism, tocmai el era privit cu nasul sus. De acum incolo, nu se mai simtea legat de nicio obligatie si avea sa-si vada serios de propriul lui viitor. Da, e adevarat ca iubise si poate o mai iubea pe Olimpia si ca adorase pe Relisor, insa care e scopul nostru in viata, mai presus de sentimentalisme? Sa facem fii in dureri (Stanica se gandea, fireste, la niste dureri morale) sa dam tarii copii pentru apararea granitelor. Insa nu mai putea fi nicio indoiala. Olimpia nu mai era capabila sa-i dea alt fiu, mijloacele ei generatoare erau sleite. Se stie ca Napoleon si-a frant inima si, pentru a-si asigura un succesor, a divortat de Josefina. Ei bine, avea sa faca si el acel gest sublim.
Stanica nu vorbi nimanui de divort, dar vorbi de cazul lui Napoleon si al Josefinei, spre a vedea cum judeca lumea gesturile sublime. Deveni devotat pentru Otilia, ii facu multime de mici servicii, iar lui mos Costache incepu sa-i procure materiale. Ii aducea piroane, vopselarii, pensule, nimicuri dibuite cine stie pe unde, dar pe care batranul le primea cu mare satisfactie. Il intretinu in preocuparea constructiei, comunicandu-i zilnic pretul varului, al caramizilor, al cimentului. Intra prin case de cunoscuti si semicunoscuti, ca sa afle ce se mai pune azi intr-o casa moderna, "fiindca am un unchi care construieste", si destainui lui mos Costache misterele arhitecturii. O casa in constructie, cladire mare, destinata unei banci, prin reaua tratare a betonului, sau din alte cauze, se prabusi. Stanica ancheta foarte serios si pasionat pe lucratori asupra cazului, ba chiar aduse, dupa o tratare cu tuica, pe un salahor ce sedea prin Antim, la batran, si-l puse sa faca teoria artei arhitectonice. Mos Costache era foarte multumit sa i se vorbeasca despre constructie, cu atat mai mult cu cat asta tinea locul actiunii insesi de a construi.
Era luna iulie, si Felix, dupa terminarea examenelor, visa de-a binelea sa mearga undeva la tara, desi nu prea stia cum. Otilia nu pomenea nimic de vilegiatura, abia sosita cum era din strainatate, mai ales ca ea, neavand nicio putere si nici un ban, astepta totul la intamplare, ca un copil. Intamplarea era de obicei Pascalopol, care plecase acum pentru catva timp sa vada mosia. Intr-o zi mos Costache invita pe Felix si pe Otilia sa mearga in oras, sa se plimbe si sa manance, si le dadu in acest scop bani, atat cat nu scosese niciodata din buzunar pentru atare lucruri. Spunea ca are sa aduca un mester constructor sa faca unele masuratori si ca vrea sa aiba liniste si sa nu-i supere nici pe ei. O trimise si pe Marina pe la cunostintele sale. Stanica spuse tocmai ca in acea zi pleaca la Ploiesti, pentru un proces. Stanica insa mintise din placere, si veni pe la vremea pranzului. Gasi totul pustiu, si perdelele de panza si de sipci trase peste tot. Avocatul se apropie tiptil de casa, incerca usor de tot clantele usilor din fata si din dos si vazu ca sunt inchise. Dianuntru auzi insa lovituri surde de ciocan. Se apropie de fereastra de unde se auzea zgomotul, aduse, tot in varful picioarelor un scaun din gradina, se urca pe el si privi inauntru prin interstitiile sipcilor transparentelor. Apoi se dadu repede jos, puse scaunul la loc, si fugi iarasi, zambind usor, luand-o de-a dreptul spre oras.
XVIII.
Pe la sfarsitul lui septembrie, intr-o zi de arsita tardiva, cu vant uscat inecacios, mos Costache se impletici din mers, pe cand cotrobaia in curte printre caramizile lui, si cazu moale jos. Marina il vazu din bucatarie si-si inchipui ca s-a aplecat dinadins sa vada ceva. Astepta sa se ridice, dar mos Costache intarzia. Atunci Marina se apropie tiptil de locul caderii, se uita prudenta la batran, il intoarse pe fata si, vazandu-l inert si rosu la obraz, fugi repede inspre casa, dar mereu tiptil, ca si cand ar fi fost la mijloc un secret mare, si navali in odaia lui Felix.
- Vino repede, zise ea in soapta, aproape satisfacuta de senzatia noua pe care o incerca dupa atata monotonie, a cazut jos batranul, mi se pare c-a murit.
...................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)