Toamna, George Coşbuc

                        Toamna târziu
                        În noaptea cu lună,
                        Cum vâjâie codrul
                        Şi geme şi sună!
                        Din nordul cu neguri
                        Un vuiet răsare
                        Şi vine şi creşte
                        Mai iute, mai tare;
                        Iar codrul aude,
                        Puternicul rege
                        Aude prin noapte
                        Şi bine-nţelege
                        Al oştilor vuiet
                        Din nord pornite -
                        El vrea să răscoale
                        Puteri obosite
                        Şi-njură şi urlă,
                        Că-şi simte pierirea.
                        Şi galben se face,
                        Nu poate s-adoarmă,
                        Nu-şi află nici pace,
                        Şi tremură codrul
                        Cu inima ruptă
                        De spaimă, se zbate,
                        Cu vântul se luptă,
                        Pocneşte şi sună
                        Şi-şi urlă durerea,
                        Căci vântul îl prinde
                        Şi-l strânge de mijloc
                        Topindu-i puterea!
                        Şi codrul se-ndoaie;
                        Şi-l biruie vântul
                        Râzând îl sugrumă
                        Şi-i rupe veştmântul
                        Şi părul i-l smulge
                        Şi-n văi îl aruncă.

                        Un ţipăt răsare
                        Pe deal şi pe luncă;
                        Grăbitele păsări
                        Cu vuiet aleargă
                        Şi norii vin stoluri
                        Pe-ntinderea largă
                        De spaimă s-ascunde
                        Pârâul sub gheaţă -
                        Şi regele codru,
                        Din ultima viaţă
                        Suspină văzându-şi
                        Pustiul, şi geme
                        Şi cade pe spate
                        Şi moare cu fruntea
                        Pe pieptul naturii
                        Şi moare natura
                        De jalea pădurii
                        În toamna târzie!