XIII.
Costache statu ata de mult in salon, incat Otilia, plictisita ca nu vine la masa, il descoperi intr-un nor des de fum de tigara.
- Papa, striga ea cu un repros ce lui Costache, cu gandul la alt lucru, i se paru grozav, dar ce faci? AI umplut de miros toata odaia. Haide la masa.
Otilia merse si deschise o fereastra dinspre strada. Mos Costache se insapimanta de aceasta comunicare cu strada.
- Nu-nu-nu deschide geamul, Otilio, nu trebuie!
- Dar ce ai, papa, azi, de ce esti asa palid? De ce te-ai inchis sa fumezi tocmai aici? Ia te uita, ti-a cazut ceva pe jos, o scrisoare. Asta e scrisoarea pe care ai primit-o azi?
Otilia vorbea cu siguranta ei obisnuita, fara vreo intentie, dar cuvintele ei fura pumnale pentru Costache, care, privind aiurit dusumeaua, scotoci repede buzunarul si baga de seama ca fundul captuselii era rupt si scrisoarea cazuse jos. Otilia lua scrisoarea, o rasuci, o scoase din plic si-si arunca distrat ochii deasupra. Era in obiceiul ei de a-si satisface fara impotrivire din partea lui Costache orice curiozitate. Mos Costache scoase un apel gutural:
- Nu-nu-nu citi, e ceva care nu trebuie.
- Cum, papa? Ai inceput sa ai taine fata de mine? Ma faci curioasa! Cine e asta care scrie asa intepat?
Costache cazu scaldat in sudori, iar Otilia sorbi repede intaile randuri. Deodata se facu serioasa, apoi liniile fetei se lasara obosite.
- Nici nu mi-as fi inchipuit altfel, papa.
Costache sopti umilit:
- Ticalosi mari! Auzi, tu, fetita mea.
- Si cine crezi tu ca ti-a trimis scrisoarea asta?
Costache privi nedumerit, fara raspuns.
- Papa, ma prind ca asta e opera lui Stanica. Asta e scrisul lui, mai mult, stilul lui. Toate astea vin de la tanti Aglae.
- Nu se poate! protesta Costache.
- Ba da, ba da; insa nu trebuie sa-ti faci sange rau. Ce i-a venit in cap lui Pascalopol ideea asta cu adoptiunea? La ce folosesc formalitatile astea stupide si fara rost? Crede-ma, papa, asa sau altfel, pentru mine esti acelasi. Nu mai te obosi cu nimicurile astea. Poate ca asa, tanti Aglae si compania ne vor lasa in pace.
Mos Costache asculta aceste vorbe cu o smerenie crescanda. Fata, ochii, buzele i se inviorara treptat, un zambet fericit ii aparu pe obraz, si trasaturile fetei lui aprobau tremurand. Teroarea disparuse, totul se incheiase in chipul cel mai fericit.
- Fetita mea, zise el, Otilica mea, tu stii ca numai te tine te am. Tie iti las tot. Ai sa fii ca o printesa. Stiam eu ca tu intelegi toate. Situatia mea e grea, foarte grea. Aglae imi bate capul mereu, dar eu nu ma uit la ce spune ea. Sa fim cu tact, cu foarte mult tact! Nu-i asa? Ce-ti trebuie tie alt nume? Nu esti tu Otilica mea scumpa, nu-ti las eu tie tot ce am?
- Fireste, papa, continua Otilia rolul lui Costache, enigmatic de serioasa, sa raman mai departea Marculescu, in fond fiind fata lui papa Giurgiuveanu.
- Asa, asa, aproba Costache, neprinzand bine sensul.
- Papa, hai la masa, schimba tonul Otilia, hai, ca se raceste supa.
- Otilico, starui Costache vesel, ce-ai vrea sa-ti cumpere taticu, o rochie frumoasa, o palarie? Vrei sa-ti dau o suta de franci?
- Da-mi, papa, daca vrei tu, raspunse Otilia mai mult curioasa decat vesela.
Costache vari mana in buzunarul de la piept al hainei si o tinu acolo indefinit.
- Fetito, n-ar fi mai bine sa te duci intai sa vezi ce-ti place? Iti alegi, pe urma iti iau cat vrei. Otilia il lua de brat si-l scoase din salon.
- Cum vrei tu, papa!
- Otilico, reveni Costache, ajuns in sufragerie, asupra ideii, tu fixeaza-te asupra lucrului su spune sa ti-l opreasca. Daca ai, plateste tu, si pe urma te despagubesc eu. Stii, pana la sfarsitul lunii nu sunt asa inlesnit.
Cand, in curand, Pascalopol veni sa-l vesteasca pe mos Costache ca avocatul pregatise hartiile si ca trebuia sa se puna la dispozitia lui, Costache, in loc sa raspunda, arata cu capul indaratnic spre Otilia.
- Ce s-a intamplat? intreba mosierul, intrigat.
- S-a intamplat, zise Otilia, ca eu nu vreau sa mai pierdeti vremea cu mine. Nu vreau sa-mi schimb starea civila.
- Dar, domnisoara Otilia, ce facem noi este in interesul dumitale.
- Nu vreau niciun fel de sacrificiu. Ma simt bine asa cum sunt. De ce sa schimb un nume numai pentru un an, doi, cand, maritandu-ma, il voi pierde din nou?!
- Dar nu e vorba de nume.
Otilia sari de gatul lui Pascalopol.
- Stiu ca esti un om bun, dar eu si papa ne-am razgandit. Nu e asa, papa?
Costache aproba cu viociune, dar Pascalopol se inrosi.
- Cum, Costache, si tu esti de parerea asta?
- Da, da, se-ncurca Costache, daca ea zice asa, poate are dreptate.
Pascalopol lasa capul in jos si batu cu degetele in masa, vadit rusinat de situatie. Ii parea rau ca se amestecase, dand poate impresia ca avea un interes personal.
- Cum voiti, zise el, in sfarsit, n-am niciun drept sa ma amestec. Am crezut ca e dorinta dumneavoastra.
Si, putin atinsa, se ridica sa plece. Otilia il tinu de brat.
- Nu vrei sa ma plimbi cu trasura maine seara? M-am plictisit intr-un hal..... Pascalopol redeveni omul plin de solicitudine.
- Dar, domnisoara Otilia, sunt la ordinele dumitale. Maine la sase vin sa te iau.
- Vii s-o iei pe Otilia! ii zise, zambind, fata. Ti-e indiferent daca Marculescu sau Giurgiuveanu.
In seara urmatoare, Felix se intorcea cam posomorat de la Universitate. Trecuse cu niste colegi pe Calea Victoriei, si acolo fusese prins deodata de Aurica, care mergea la brat cu Titi. Era o noua inventie a ei, spre a se maguli ca iese cu un barbat. Tti consimtea sa se abata de la sedentaritatea lui obisnuita, fiind din nou in criza erotica si sperand o alta Ana, mai izbutita. Felix trebui sa sufere, cu destul repulsie, bratul domnisoarei, care isi continua mandra plimbarea intre boi barbati. Dar pe Felix il supara mai mult conversatia fetei.
- Stii, zise ea, ca Titi a fost laudat de profesori. Titi are sa fie un pictor mare.
Aurica spunea asta cu un aer special, in maniera Aglaei, care jignise pe Felix, cu aerul de a face o comparatie intre geniul lui Titi si mediocritatea lui Felix.
- Ia spune tu, Titi, intreba Aurica, ce-au spus profesorii?
Titi nu se lasa rugat si incepu sa reconstituie narativ o scena intreaga, din care intelese ca un profesor oarecare, cu nume obscur, de la belle-arte, observase lui Titi ca in privinta desenului "merge". Felix asculta distrat, preocupat sa gaseasca un pretext de a fugi.
- Mi se pare ca nu te bucuri cum trebuie de succesul lui Titi, il mustra Aurica.
- Ba da, ba da, cum sa nu? zise Felix, cautand cu ochii un coleg, ca sa se prinda de el.
- Titi munceste foarte mult, isi urma Aurica elogiile, are si talent. Nu oricine se naste cu talentul asta. Eu, de pilda...... Dar dumneata cum mergi cu facultatea? Imi inchipui, greu, invatatura multa; poate nu era nimerit pentru dumneata, asa debil, fara nimeni.
Felix se irita. Compatimirile acestea deplasate cu care-l inconjura din cand in cand familia Tulea si care se potriveau atat de putin ambitiilor lui il dezgustau. Avea incredintarea ca se pricepe in arta si literatura si dispretuia in sinea lui profund pe Titi, pe care-l socotea un prostanac. Totusi, Felix nu ar fi incercat niciodata sa scrie. Era asa de ambitios, incat nici nu putea sa-si inchipuie ca n-ar putea ajunge a fi cel dintai dintr-o ramura de activitate. Insa isi dadu seama ca, in arta sau literatura, succesul e adesea chestiune de intamplare. Avand in sange ceva din temperamentul pozitiv al tatalui sau, Felix citea si stia toate, adica cu mult mai mult decat colegii lui artisti sau literati, dar n-avea stima decat pe cariera bizuita exclusiv pe studiu. Voia sa ajunga un doctor mare, cu o cultura generala exceptionala, si numai atat. Un risc in alt domeniu i se parea rusinos. Felix profita de o invalmaseala si se smulse brusc de la bratul Aurichii, ramanand indarat in spatele unui grup compact de pietoni. Aurica, consternata, il cauta desperata cu ochii si-si arata nemultumirea fata de Titi:
- Domnul Felix nu e deloc cavaler.
Felix alerga acasa pe drumul cel mai scurt. Gasi pe mos Costache la masa, facandu-si tigari cu tutun din chesea. Mancase mai inainte si nu mai avea in fata lui decat firmituri de paine si o farfurioara intinsa cu cojile unui mar. Batranul parea cam abatut. Felix se mira ca la masa nu se mai afla decat un alt tacam, acela in fata caruia se aseza de obicei. la locul obisnuit al Otiliei nu era nimic si nici vreo urma ca statuse acolo cineva. Batranul suna si Marina aduse mancarea lui Felix. Si Marina avea mina schimbata. Era mai dezordonata, casca si arata plictiseala fara nicio pudoare. Cu Otilia nu si-ar fi ingaduit asta niciodata.
- Lasi pe masa toate, adauga cascand tare, Marina, le-oi strange eu maine dimineata.
Felix si-aduse aminte atunci ca Otilia rugase pe Pascalopol sa vin s-o ia cu trasura, isi inchipui deci ca Otilia e in oras cu mosierul. Un val de ciuda il cuprinse, cu toata opunerea ratiunii. Se uita la ceas. Era noua jumatate. Otilia pierdea intr-adevar noptile, dar numai la ea acasa. Din oras nu se intorcea niciodata mai tarziu de noua, si nici Pascalopol, care unea galanteria cu paternitatea, nu o retinea la ore inaintate. Se gandi apoi ca Otilia e suparata si s-a urcat in odaie.
- Dar domnisoara Otilia? intreba el, fiind de fata si Marina.
Mos Costache, infundat in tigarile lui, n-auzi bine, iar Marina, care tocmai iesea pe usa, raspunse enigmatic:
- Apoi, Otilia, cum e Otilia!
Lui Felix ii veni gust sa bata cu pumnul in masa, inciudat de a nu putea afla neted un lucru asa de simplu. Isi intoarse toata violenta impotriva marului putred, pe care il cioparti crunt. Costache facea tigari si fuma mereu, infasurand toata masa in cearsafuri de fum.
- Felix, zise el in sfarsit, seara noi n-o sa mai gatim asa, oboseala zadarnica pentru Marina. Daca vrei, iti face ceva usor. Poti sa te duci in oras sa manaci, mai petreci, vii acasa cand vrei, nu?
Felix nu intelese bine. Sa manance in oras, unde, cu ce bani?
- Unde sa mananc?
- Unde vrei, la restaurant, iti dau bani.
Si mos Costache scoase din buzunar un fisic de monede.
- Uite inca doua sute cincizeci de lei, stii, pentru care ai iscalit.
Ideea unui nou fel de viata, mai liber, umplu pe Felix de o oarecare satisfactie, dar nu putu sa nu observe ca mos Costache il trimitea sa manance in oras cu proprii lui bani, si acestia imprumutati din propriul lui fond. Eliberandu-se de intaia impresie, fu mirat de noul program. De ce sa manance in oras? Fara Otilia? Voia batranul sa-l goneasca din casa? De ce insa numai seara?
- Dar dumneata, intreba el, unde mananci?
- Eu nu prea mananc seara, apoi mai gust eu cate ceva prin oras.
- Dar Otilia?
- Pai, Otilia a plecat!
Felix ingheta.
- A plecat Otilia? Unde?
- A plecat la mosie la Pascalopol, zise mos Costache, vadit afectat.
- Dar de ce?
Mos Costache ridica din umeri.
- Nu se poarta lumea bine cu Otilia, e si ea suparata.
- Si cand vine?
- Nu stiu!
- Se...... marita cu Pascalopol? intreba instinctiv Felix
- Nu mi-a spus! Poate! Asta ar trebui sa faca, ai dreptate.
Felix il blestema in gand pe mos Costache si se urca ametit in odaia lui. Sufletul ii era combatul de sentimente contrare. Impartasea supararea Otiliei si-i intelegea dorinta de a pleca undeva departe, dar il jignea totodata plecarea ei cu Pascalopol. Ea, o fata, sa plece la mosia unui necunoscut, in definitiv, si pe timp indelungat si fara sa-i spuna nimic! Otilia i se paru de o putere de disimulatie infernala. In vreme, dar, ce-l incredinta ca-l iubeste si-l saruta pe buze, ea medita cum sa fuga la Pascalopol. Desigur ca avea legaturi cu el, poate chiar se casatorise. Felix fu din nou zdruncinat in cultul lui pentru Otilia, si toate barfelile Aurichii navalira cu putere in sufletul lui. Oricat de rai erau cei din familia Tulea, dar o cunosteau de mult pe Otilia. Ceva adevarat trebuie sa fi fost in vorbele lor. Felix se intinse pe pat, greu de o oboseala nespusa.Totul i se paru urat, dezolant, fara sens, casa lui Costache, o ruina parasita, el insusi, un om aruncat in lume, fara niciun capatai. Ce sa faca in aceatsa pustie, lasata in grija unei batrane slabe la mine? Si Otilia, care il certase mereu ca nu e cuminte ca vrea sa plece! Otilia i se desfacu din intuneric. Isi aduse aminte de intaia noapte in care pasise in aceatsa casa, de glasul fetei din capul scarii, de bratul subtire care i se agatase de al sau, de intrebarea Otiliei: "Ti-e foame?" si de rpajitura intinsa la gura lui. Se vazu sarutand genunchii Otiliei, sarutat delicat la randu-i de fata. Nu! Nu se putea. Nu asa se poarta o fata indiferenta. Iar daca Otilia ar fi fost o stricata, nu s-ar fi impotrivt cu atata putere la violentele lui si n-ar fi suferit atata la barfele celorlalti. Felix sari in picioare fulgerat de o idee romantioasa. Fara indoiala, Otilia, amarata de purtarea lui mos Costache, a fost nevoita sa plece in pripa, dar i-a lasat undeva o scrisoare de explicatie, niste instructiuni. Puse mana pe lampa cu picior de pe masa si iesind in coridor se intrepta spre odaia Otiliei.
Camera era in dezordine si se simtea plecarea grabita a fetei. Rochii care nu fusesera socotite utile erau aruncate morman, o carte era deschisa si indoita acolo unde ajunsese cu lectura Otilia cand o parasise. Usile de la garderob nu erau bine inchise.
Felix cauta bine toata odaia, dar nu gasi nicio scrisoare, niciun semn. Se lasa jos pe un fotoliu si privi cu tristete odaia, cum ai privi o colivie din care a zburat un canar. In sofa se mai zarea cuibul facut de trupul Otiliei si in aer plutea adierea ei. Pe masa, Felix gasi un pieptene arcuit, pe care Otilia si-l punea in crestetul capului ca sa alunge pletele peste urechi. Il lua in maini si il rasuci, simtind in nari parfumul parului Otiliei.
Asadar, Otilia nu-i lasase nimic. De acum incolo avea sa stea singur, exilat pe acest vast coridor, intr-o curte mereu adormita, intalnindu-se odata sau de doua ori pe zi cu un batran morocanos. Otilia il tradase.
Felix lua iarasi lampa in mana, vari pieptenele in buzunar si se-ntoarse in odaia lui. Se dezbraca si se sui in pat, dupa ce sufla in lampa, ramanand numai la lumina focului. Desi era primavara, zilele erau reci, si acuma se auzea vantul izbind in geamlac si clatinand pomii nefrunziti.
Felix alerga cu gandul la mosia Pascalopol. Ce facea oare Otilia acolo? Un cleste de gelozie il stranse iar de piept, amintindu-si familiaritatile pe care le surpinsese intre Pascalopol si fata. Nu, nu mai era nicio nadejde. Otilia avea legaturi mai stranse cu mosierul, si cu toata gingasia ei fata de el, Felix, nu fusese decat un chip fin de a-l insela asupra adevarului. Ce insemnau aerele acelea materne, ingrijorarea de viitorul lui, daca nu lipsa dragostei? Felix rase el insusi de romantismul sau si gasi ca pentru un viitor medic nu era tocmai pregatit sufleteste. I se reprosase in gluma de catre colegi. Trebuie sa fie mai cinic, mai pozitiv. Femeile joaca comedii. Otilia facuse pe pudica cu el, ii daduse timiditati serafice, si acum dormea in casa grasului Pascalopol, daca nu alaturi de el. Maniat, Felix dadu cu palma in aer, ca sa sfasie aceasta viziune suparatoare.
Sufletul i se incorda de hotarari. Are sa fie un cuceritor, un barbat fara scrupul, ca atatia altii. Era singurul mod de a fi pretuit de femei. Daca Otilia ar fi fost acum acolo, ar fi stiut el ce sa faca. Zbuciumandu-se in pat, Felix dadu pe intuneric cu mana de pieptenele pe care il pusese mai inainte langa perne. Capul Otiliei, incarcat cu buclele date peste urechi, ii rasari din nou in minte, plin de inocenta. Daca exagera? Plecarea Otiliei era indreptatita de mizeriile pe care le suferise in ultima vreme. Poate ca Otilia a plecat la repezeala, dupa vreo cearta cu batranul, si n-a avut vreme sa-i lase vreo vorba. Insa ii va scrie pe data ce va ajunge. Acest gand puse din ce in ce mai mult stapanire pe Felix, care in cele din urma adormi, visand ca Otilia il saruta si-i citea propriile ei scrisori.
A doua zi, Felix astepta nerabdator toate cursele factorului, dar nu primi nicio scrisoare. Incepu sa faca o socoteala: Otilia sosise noaptea tarziu si n-ar fi avut vreme sa scrie decat a doua zi; intr-o zi, scrisoarea nu putea veni. A treia zi, nimic. Felix largi calculul in favoarea Otiliei. Dupa o saptamana de concesii si explicatii, Felix se descuraja si ajunse din nou la incheiera de la inceput, ca Otiliei nu-i pasa de el. Iesi in oras din ce in ce mai des, manca la restaurante, merse cu colegii la berarii si se-ntoarse cateodata la ziua ametit de bautura. Nu-i cerea nimeni nicio socoteala, nici nu-l vedea. Acest fel de existenta libera incepu sa-i placa. Facuse cunostinta cu cateva studente emancipate, de purtari indoielnice, care luau parte la petreceri cot la cot cu studentii, si-si dezvolta prin ele intiativa personala. Una il aduse pana acasa si avu pretentia de a se sus la el, sa vada cum sta. Lui Felix i se paru ca aduce o jignire Otliei si refuza, spre indignarea domnisoarei, care-l acuza, abia acoperit, de repulsii bolnăvicioase. Începu să-şi evite atunci colegii de petreceri şi să se hazardeze singur în localuri, în fiece zi altul. Acest chip de a descoperi mereu noi înfăţişări ale vieţii, noi oameni neprevăzuţi îl distră o vreme şi se lăsă în voia jocului, sub pretextul că unui medic i se cădea să cunoască toate umbrele societăţii. Într-o zi, pe seară, simţi o mână viguroasă ce-l strângea de braţ. Se-ntoarse şi se găsi faţă-n faţă cu Stănică, gras, bine îmbrăcat, cu o lavalieră fluturătoare la gât.
- Ce mai faci? îl întrebă Felix convenţional, ca să-şi ascundă neplăcerea întâlnirii.
- Mă-mpuşc! zise zgomotos Stănică, fără umbră de deznădejde.
Felix îl întrebă din ochi asupra cauzei.
- Îmi trebuie, dragă, cel puţin două sute de franci numaidecât, şi nu-i găsesc. Simion, socru-meu, e un fleac ramolit, n-are decât cartoane mâzgălite, moş Costache e cărpănos.
Bănuind că Stănică vrea să-i ceară bani lui, Felix făcu gestul de a se disculpa, de a regreta. Candidatul la sinucidere însă îl înţelese.
- Nu, dragă, nu te teme, parcă eu nu văd că nici dumneata n-ai? Birjar! Birjar!
Birjarul chemat opri în apropierea celor doi, şi Stănică îl împinse pe Felix în trăsură, fără ca acesta să ştie unde îl duce.
- Am o idee! explică Stănică în trăsură. Să văd.
Stănică se dădu jos într-o stradă din jurul Lipscanilor, în faţa unui restaurant cu înfăţişare modestă, înăuntru însă chelnerii erau în frac, o sală întinsă cu mese, cu îngrijire aşezate, se sfârşea printr-un fel de scenă, pe care se vedeau instrumentele mai voluminoase ale unei orchestre. În sală nu era nimeni, deşi erau orele opt. Stănică împinse pe Felix pe o uşă laterală, urmărit ceremonios de doi chelneri. Intrară într-o odaie mică, pe loc iluminată electric de un chelner, în care se afla o masă, chiuveta pentru şampanie, o canapea şi tablouri banale.
- Ei, zise Stănică, aşa-i că-i bine? Local de noapte! Aici se fac afaceri straşnice. Unul de ăsta să am, şi nu mi-ar mai trebui avocatură. Ce iei?
Stănică, aflând că Felix nu mâncase, comandă din proprie iniţiativă un meniu şi ceru vin, dând recomandaţii bogate asupra buchetului şi temperaturii băuturilor. Chelnerii răspundeau nu numai cu solicitudine, dar cu o clipire din ochi care dovedea că Stănică le era cunoscut.
- Se face, coane! Imediat!
- Ia ascultă, Jeane (uite, pe ăsta l-am scăpat eu de armată), zise Stănică, patronul e aici?
- Este! Să-l chem?
- Nu, nu, nu acum!
Stănică şi Felix începură să mănânce, dar mai ales să bea, şi vinul translucid, aburos şi puţin amărui ameţise pe tânăr. Stănică vorbea de toate zgomotos, regreta trecutul, se bătea în piept de pierderea unor mari şanse, îşi făgăduia onoruri viitoare şi din când în când se împuşca fictiv. Lui Felix, devenit fără voia lui volubil, îi scăpă vorba despre Otilia.
- Aha, sări Stănică, a fugit porumbiţa! Nu ţi-am spus eu?! Dragă, eşti tânăr, n-ai experienţa mea, dar, să ştii, fete ca Otilia te duc la desperare, dacă nu te smulgi la vreme. Sigur! S-a duc iar la Pascalopol, satirul ăla bătrân. Are moşie, are parale bune,îi poate face toate gusturile. Nu fi copil! Nu te amărî atât. Ah! ah! frumoasă e tinereţea. Unde mai vine odată, cum aş şti s-o trăiesc! Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. (Las' că-ţi dau eu o fată faină!) Şi cum îţi spui de Otilia! Nostimă fată, delicioasă, de acord, dar uşuratică, cheltuitoare, o femeie care te ruinează. Pe ea nu poţi conta. Azi cu unul, mâine cu altul. Ştiu, ţi-a spus că te iubeşte, ţi-a dat speranţe, poate aţi mers şi mai departe. (Ai? Spune-mi drept, că zău nu spun la nimeni! Ai avut-o? Nu? Serios? Tare eşti inexpert! În sfârşit! Şi după aceea a zburat! Parcă mie nu mi-a făcut la fel!)
Felix rămase cu gura căscată, neînţelegând în începutul lui de ebrietate că Stănică inventează.
- Zău, se jură Stănică, ştie toată lumea! Am vrut s-o iau de nevastă, s-o ridic până la mine, fără să mai întreb ce şi cum, totul era gata, gustasem, ca omul, mă-nţelegi, din fericirile dragostei, şi Otilia m-a plantat.
- Ai vrut să te căsătoreşti cu Otilia?
- Da, monşer, cum, nu ştii?
Văzând însă ce Felix se face mai alb la faţă, Stănică găsi prudent să deplaseze chestiunea.
- Aşa-s femeile, dragă, nu trebuie să se ambalezi. Uite, Olimpia mea: o stimez, am adorat-o (are, îţi spun aici între patru ochi, un corp superb, calităţi de curtezană excepţionale), dar mă plictiseşte. Îmi taie aripile iniţiativei. Mie mi-ar trebui o femeie de lume, consumată, inteligentă.
Atunci intră pe uşă o domnişoară sprintenă, foarte elegantă, cu o mare blană în jurul gâtului.
- Hei, Georgeta, sări Stănică, bien te-am găsit! Ce mai faci?
În loc de orice răspuns, Georgeta se trânti pe scaun în faţa lui Felix, îşi rezemă bărbia într-o mână şi, întinzând cu cealaltă un pahar ca să i se toarne vin, întrebă:
- Dar tânărul cine e?
- Nu ştii? Mi-e rudă prin alianţă, băait de viaţă, student în medicină!
- Da? făcu Georgeta dulceag, contemplându-l în largul ei pe Felix, spre jena acestuia.
Stănică recomandă pe fată în chipul acesta:
- Asta e Georgeta, fată faină!
Într-adevăr, Georgeta merita toate elogiile. Era lină la trup şi la faţă până la marginea de unde ar fi devenit obeză, fără să pară totuşi. Părul negru era creţ şi înfoiat ca al unei napolitane. Două mai gropiţe în obraz păreau artificiale. Ceea ce uimea şi colabora în chip armonios cu plasticitatea trupească era o fineţe de marmură a încarnatului. Niciun por nu se zărea pe netezimea obrazului sau a buzelor. Mâinile erau lucii ca sideful şi unghiile subţiri şi în migdală. Sprâncenele, genele era înfipte ca-n carnea unei piersici netede. Un fior trecu prin trupul lui Felix, privind numai această delicată anatomie. Când bea, buzele şi dinţii fetei se vedeau prin cristal, şi Felix se putu încredinţa de sănătatea lor excepţională. Georgeta avea gesturi legănate, accente moi, dulcege, vorbea fără afectare şi foarte liber, însă cu o perfectă decenţă. Lui Felix îi plăcu numaidecât, deşi bănuia că meseria ei era foarte suspectă, nu fără să se mire că un exemplar de o frumuseţe aşa de rară putea cădea atât de jos.
Georgeta îşi schimbă brusc locul şi se aşeză lângă Felix.
- Cum te cheamă? în întrebă ea, şcolăreşte.
- Felix.
- Felix şi mai cum?
- Sima.
- Şi urmezi medicina?
- Da.
- Ce nostim! Nu cunoşteam până acum un student în medicină.
Stănică făcu încă odată încurajatorul cu ochiul către Felix şi zise:
- Faină fată!
- Lasă-mă-n pace, frate, se supără Georgeta, ce-i tot dai zor cu "faină fată"?
- Divină! exclamă Stănică.
- Uf, eşti agasant! Mai toarnă-mi puţin vin.
Stănică turnă, apoi pretextă necesitatea unei convorbiri cu cineva în local şi ieşi afară. Georgeta se aşeză mai bine lângă Felix, învăluindu-l într-un val de parfum fin. De afară se auzi deodată intrarea unei orchestre masive.
- Dansezi? îl întrebă ea pe Felix.
- Aproximativ! Înfond, fata părea intimidată. Felix îi inspira un respect paralizant şi se silea să iasă din frivolităţile obişnuite. Îl întrebă despre viata universitară, despre colege. Felix îi spuse despre toate amabil, dar, băgând de seamă că devine pedant, se opri. Voia să găsească un cuvânt galant.
- De ce nu-mi mai vorbeşti? Mă interesează! protestă Georgeta. Sunt fete frumoase la Universitate?
- Nu totdeauna urâte, dar îţi închipui că fetele frumoase ca dumneata nu se duc să muncească atâţia ani, ca să-şi facă o carieră.
Acest stângaci compliment încântă totuşi pe Georgeta.
- Crezi că sunt frumoasă? întrebă ea fără afectare.
- Foarte frumoasă!
- Sunt măgulită de ce-mi spui! Şi dumneata eşti simpatic.
Când Stănică reveni, însoţit de un bărbat gras în smoching şi de chelner, rămase mirat de convorbirea paşnică şi nevinovată dintre cei doi. Se aşteptase la altceva.
- Eu plec, zise el, să ne facă plata. Dumneavoastră, dacă vreţi, mai staţi.
Felix protestă din cap, iar Georgeta refuză şi ea:
- Astă-seară mă simt obosită, mă duc să mă culc!
- Ce au dumnealor de plată? întrebă ceremonios omul gras.
Chelnerul îi arătă lista, şi când Stănică făcu gestul, pur decorativ, de a plăti, omul cu smochingul protestă:
- N-aveţi nimic de plată!
- Să trăieşti, coane Iorgule! mulţumi Stănică.
- Să nu mă uiţi, zise Iorgu. Pune o vorbă bună pe lângă conu Costache, să-mi prelungească contractul.
- N-ai nicio grijă, zise Stănică, apropiindu-se de Iorgu, eu ce fac toată ziua? Însă am să te rog ceva. Ştii, trebuie să-i bat capul mereu, să-l sperii cu procese posibile etc., să-mi neglijez afacerile. Sunt cam lefter acum, nu poţi să-mi dai două sute de franci? Îţi garantez eu că-ţi aduc contractele prelungite.
Iorgu îşi încruntă puţin sprâncenele, medită negustoreşte, apoi le readuse din nou la linia primitivă.
- S-a făcut!
- Ura! zise Stănică, să mai bem un pahar. Nici nu ştii ce înseamnă să faci alt contract aici. Vad comercial! Al dracului moş!
- Care moş? întrebă, intrigat puţin de unele nume proprii, Felix.
- Ha, ha, ha, râse Stănică, ce, nu ştii? Localul ăsta e proprietatea lui moş Costache, şi dânsul chiriaş. Coane Iorgule, îţi pezin pe nepotul lui moş Costache.
Domnul Iorgu întinse mâna şi se înclină foarte respectuos şi comercial.
- Încântat, şi vă rog să mai poftiţi!
După ce Stănică tapă cei două sute de franci, ieşiră câteştrei din odaia separată şi Felix fu surprins să vadă că sala cea mare, sonoră de valsuri, era plină de lume bine îmbrăcată. Chiuveta cu şampanie frapată se afla mai la toate mesele. Toate privirile se-ndreptară spre Georgeta, şi un bărbat îi făcu chiar un semn desperat, la care fata ridică indiferentă din umeri. Stănică chemă o trăsură şi urcară câteştrei în ea.
Cât timp merse cu trăsura, Stănică înghionti pe Felix şi-i făcu semne cu ochii cu înţelesul: "Du-te cu ea, nu fi prost!"
Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu niciun semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Şedea pe bulevardul Elisabeta, in preajma Cişmigiului. Felix nu mai avea niciun scrupul, şi, puţin ametit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuşi nu era lămurit asupra calităţii sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se întelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. "Hotărât, îşi spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei." Georgeta privi in sus spre etaj şi spuse, fără preciziuni:
- Aici stau!
............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu