Enigma Otiliei, George Calinescu

...........................................
                                 VIII.

           Din aceasta palavrageala a lui Stanica, Felix fu nevoit sa constate ca unele lucruri nu erau lipsite de adevar. Mergea pe strada cu un coleg de facultate, cand deodata acesta il trase repede de brat.
     - Vino-ncoace, sa ne ascundem colo in gang. Trece in colt proprietarul meu, caruia nu i-am platit chiria pe luna asta.
     Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe portiunea dinspre Cotroceni. Felix arunca ochii si zari pe mos Costache , care o lua in directia Caii Plevnei. Intreba mirat:
     - Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.
     - Nu mai spune! Chiar asa il cheama.
     Colegul il informa ca sedea intr-o casa de raport cu cateva caturi, foarte moderna, insa cu apartamente mici, pe care proprietarul le inchiria la studenti, la intelectuali tineri in concubinaj, scotand astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, in schimb se acoperea printr-o polita scadenta la data exigibilitatii ei. In caz de neplata, preschimba polita sporindu-i cifra, sau o protesta, dand afara pe chirias. In genere insa ingaduia pe toti cu multa bonomie, fiindca prin sistemul politelor si al intarzierilor, chiria, mica in teorie, se dubla. Platita anticipat, chiria era, de pilda, patruzeci de lei lunar, polita era de optzeci de lei, la intarzieri cu preschimbari se adauga dobanda. Cand tanarul chirias se incurca, mos Costache nu devea brutal. Arunca ochii prin casa, ajuta memoria debitorului si-i cerea, bunoara, daca era student in medicina (pe acestia ii prefera), tratate de medicina, cursuri, articole de obicei scumpe. Felix isi aduse aminte fulgerator atunci ca mos Costache se oferise sa-i cumpere el, punandu-i in cont, anume manuale, ceea ce-l surprinsese ca contrastand cu aparenta lui ignoranta, si chiar ii adusese unul, in perfecta buna stare, cu exceptia unei semnaturi rase cu un briceag. Colegul ii mai povesti ca mos Costache vine des sa vada casa, ii da tarcoale atent, privind-o cu mainile la spate de pe trotuarul opus, ba urca scarile, ascultand zgomotele din casa, ca instalase, unicul din Bucuresti, un dispozitiv care face ca becul electric, aprins cu comutatorul de jos, sa se stinga cam in clipa cand chiriasul ajunge la etaj. Asta, pentru a evita ramanerea peste noapte a unei lampi aprinse.  (Felix se gandi prin contrast la lampa cu petrol din casa lui mos Costache) De altfel, batranul nu facea nicio observatie, privea cu ochi paterni pe tinerii care aduceau femei si le saluta ceremonios pe acestea, daca pareau de conditie buna. Colegul mai adauga ca mos Costache avea obiceiul sa incerce de a da restul, la unele sume platite, in timbre postale, pe care le tinea intr-un portofoliu gros, legat cu gumilastic, pretextand ca n-are maruntis. Felix isi aminti numaidecat de debitul de tutun denuntat de Stanica.
      Spre Craciun, Stanica aparu in casa lui mos Costache cu un individ necunoscut, intre doua varste, imbracat in haine prea lungi, ponosite, cu mari mustati roscate cazand peste buze, cu capul ras. Avea infatisarea nerusinata, ipocrita a avocatilor de provincie, siliti sa faca orice pentru a trai si lipsiti de orice scrupule. Fata ii era rumena, infloritoare, iar ochii, spalaciti. Intamplator, se afla si Pascalopol, fiind spre seara, alaturi, se-ntelege, de Otilia si de Felix. Acesta ramase nedumerit cand Stanica recomanda pe individul rosu:
      - V-am adus un doctor fain, eminent, prieten intim al meu,domnul doctor Vasiliad, cam grecotei el, nu-i vorba, dar bun doctor, pe multi a sculat din pat.
      Stanica vorbea familiar, cu pretentii de umor, insa Pascalopol nu gusta deloc spiritul lui si lasa privirea in jos, jenat. Doctorul se asezase indraznet pe scaun si astepta ca un specialist chemat intr-adins. Felix schimba cateva ocheade cu Otilia. Vadit, amandoi nu intelegeau ce voiau cei doi musafiri. 
      - Papa, intreba Otilia, esti bolnav? Tu ai chemat pe domnul doctor?
      - Nu, nu, nu, se apara Costache, inspaimantat la ideea de a plati vreo vizita. N-am chemat pe nimeni.
      - Ei, frate, preciza Stanica cu aer jignit, domnul doctor nu ia bani, l-am adus eu ca pe un prieten, sa-l cunoasteti si dumneavoastra, dar ar fi bine sa va examineze putin, nu strica, e mai cuminte sa chemi doctorul cand esti sanatos. Nu e asa, Vasiliad, ce zici?
      In loc sa se arate jenat, ca o cantareata careia i se cere sa cante la vizite, doctorul raspunse hotarat:
      - Se-ntelege, se-ntelege!
      - Ce spui, Vasiliad, de verisoara mea Otilia, zise Stanica, aratand spre fata, nu-i asa ca-i strasnica?
      Vasiliad paru a aproba, dar intreba judecatoreste:
      - Sunteti casatorita?
      - As, pufni Stanica, ce casatorita? Nici n-o sfatuiesc sa se casatoreasca. Azi, o fata frumoasa si inteligenta, face cariera stralucita, daca n-are prejudecati. Ce sa se marite? Canta admirabil la pian, vorbeste doua limbi straine, i-ar trebui o protectie mare. Ai vazut Lilly de Georgiades! A luat un premiula Nisa acum trei ani!

       Otilia se-ncruncat de bunavointa triviala a lui Stanica, si Pascalopol incepua bata nervos cu degetele in masa. Lilly deGeorgiades era, alaturi de Mita Biciclista, o curtezana de stilmare a Capitalei din acea epoca.

      - Examineaz-o pe Otilia, starui Stanica. E cam nervoasa, debila.

      Otilia opri scurt cu un gest ironic, pe doctor, care se miscase spre ea.

      - Mersi ! Nu sunt bolnava, sunteti prea gentil!

      - Nu stii, Otilio, declama Stanica, ce ureche fina are doctorul! Minunata!Daca-l aduceam la vreme la ingerasul meu,azi ar fi trait. Si stii ce te asteapta, sa previi, asta e rostul medicinei! Mos Costache, te rog eu (Stanica facu din maini semnul rugamintii), am vazut ca tusesti, ai sa-mi multumesti.

        Vasiliad se ridicase, indreptandu-se spre Costache, care implora pe ceilalti din ochi sa-l salveze, in vreme ce Stanica, spre a-i zadarnici rezistenta, ii si trasese haina.
       - Gasesc ca nu e potrivit, protesta Otilia cu oarecare iritare, sa-l examinati pe tata, fara rost, sa-i mai varati in cap cine stie ce idei.
       Stanica izbutise sa traga si vesta si se facu ca n-aude pe Otilia.
       - Ai sa-mi multumesti, nu altceva! asigura el pe mos Costache. Ureche minunata.
       Doctorul Vasiliad comanda profesional batranului:
       - Scoateti-va si camasa!
       Acesta, intimidat, se executa, aruncand o uitatura vrednica de mila celorlalti, care nu se putura abtine a nu zambi.
      - Cati ani aveti, intreba doctorul imperios. Mos Costache se fastaci. Era invederat si nu-i placea sa-si spuna varsta.
      - Saizeci si sapte, saizeci si cinci..... nu stiu!
      - Hm! facu doctorul, in timp ce Stanica se-nvartea, fracandu-si mainile, in prada unei vizibile satisfactii. Ati suferit de vreo maladie infectioasa intima, sotia dumitale a facut avorturi?
      Mos Costache se-ngalbeni, iar Pascalopol interveni:
      - Domnule doctor, eu cred ca la o consultatie de amuzament nu e nevoie de intrebari nepotrivite, cand sunt de fata si domnisoare.
      - De ce, de ce? sari tantos Stanica, domnul doctor trebuie sa stie tot!
      Doctorul nechemat aseza bolnavul fara voie pe un scaun, ii ciocni genunchii, asezati unul peste altul, spre a controla reflexele, incerca cu un ac de gamalie sensibilitatea epidermei, privi pe Costache in pupilele ochilor, cu ajutorul unei lumanari apropiate brusc, il puse sa scoata limba afara si s-o tina dreapta, il chestiona apoi intr-unmod straniu: cat face 15+18, in ce an se afla, cine este rege. Mos Costache, asa de supus prin firea lui, se cam supara:
      - Crezi c-am ajuns in ddddoaga copilariei?
      - De cata vreme aveti aceasta dificultate la vorbire? intreba doctorul, privind cu inteles spre Stanica.
       Iritat de indrazneala lui Vasiliad, mos Costache se balbai si mai rau:
       - Uuunde vvvezi dum... dumneata ca am dificultati?
      - Asa vorbeste dumnealui totdeauna! asigura Stanica.
      Felix, desi la inceputul studiilor, din scurta lui experienta prin contactul cu colegii, prin lectura din proprie initiativa a unei "patologii generale", intelese ca Vasiliad umbla sa descopere la mos Costache o atingere a sistemului nervos, vreo infectie localizata. Din felul cum examina doctorul, nu i se paru ca are de-a face cu un practician bun.
      - Domnule doctor, zise el, ceea ce banuiti dumneavoastra, examinand reflexele, nu poate exista in niciun caz in aceasta casa.
      - Dumneata ai notiuni de medicina? intreba Vasiliad, ostil.
      - Domnul este student la medicina! comunica Stanica.
      Doctorul se incrunta si deveni deodata servil.
      - Daaa? N-am stiut! Fireste ca nu e nimic. Dar noi ne facem datoria.
      - In cazul de fata, mi se pare ca va amuzati pe socoteala lui papa, adauga Otilia.
      Pascalopol privi la cei doi tineri cu simpatie si batu aprobativ pe Felix pe umar.
      Vasiliad incepu acum sa faca ascultatia plamanilor, ducandu-si urechea deasupra spinarii batranului.
      - Spuneti treizeci si trei, comanda el. 
      - Ccccum?
      - Spuneti tare: treizeci si trei. Asa. Tusiti. Din nou: treizeci si trei.
      - Treizeci si trei. Treizeci si trei. Treizeci si trei.
      Doctorul ridica capul. 
     - Ai suferit vreodata de vreo congestie la baza stanga?
     - Nu-nu-nu! se apara Costache, putin palid.
     - Ati avut ceva: cred crepitatiuni.
     - Domnule doctor, sari Pascalopol, lasati omul in pace. N-a avut nimic.
     - Nu aveti din cand in cand sufocatiuni, palpitatii?
     Mos Costache ezita, indispus.
     - Am sa va dau un calmant foarte bun, insista doctorul.
     - E varsta, fireste, comenta sinistru Stanica. Examineaza si inima Vasiliad.
     - Se-ntelege, se-ntelege.
     Vasiliad ordona lui mos Costache sa-si opreasca respiratia si-si puse urechea pe pieptul lui, in vreme ce cu mana dreapta ii lua pulsul. 
      - Oarecare oboseala, decreta el, neoscilat, evident, ingrosarea vaselor. Sunteti cam sanguin, cam rumen la fata. Trebuie sa va feriti de accidente. Mancare mai putina.
      Doctorul se pregatea sa continue examenul si in directia nutritiei, insa mos Costache incepu sa reziste. Isi trasese camasa si se imbraca.
      - Ajunge, ajunge, n-am nevoie, multumesc, bombani el. 
      - Suntem grabiti, domnule doctor, taie scurt Pascalopol, ridicandu-se, tocmai voiam sa iesim in oras. La revedere. La revedere, domnule Stanica.
      - Circulatia dumneavoastra e singura chestie care trebuie sa va preocupe, urma doctorul, ca sa dea o infatisare onorabila concedierii.
      - Nu-i asa? Nu-i asa? exulta Stanica, nu se stia daca de recomandarea doctorului, sau de stirea proastei sanatati a examinatului.
      Ca sa scurteze comedia, Pascalopol trecuse in odaia alaturata, tragand printr-un semn pe toti ceilalti ai casei. Mos Costache se duse suparat in odaia lui, sa-si dreaga imbracamintea, iar Otilia veni cu informatia ca Stanica si doctorul trecuse, prin strada, in curtea Agalei.
      - Ceea ce face Stanica mi se pare foarte suspect, spuse Pascalopol catre Felix si Otilia. Sa fiti cu ochii in patru. Cu siguranta ca doctorul a fost trimis de cocoana Aglae. Am impresia ca am auzit de el, e unul dintre acei ratati ai meseriei, cu care se aranjeaza decesele cu mosteniri importante, gata sa dea orice marturie.
     - Dar ce rost sa vina aici, nu inteleg, zise Felix.
     - Zici ca ii facea examenul sistemului nervos? urma Pascalopol, apucand pe Felix prieteneste de brat. Intreba de infectii, de avort, fireste. Cu alte cuvinte, voia sa vada daca nu cumva Costache e pe cale de a se scranti, de a deveni iresponsabil. Un snapan de asta, care are curajul sa intre nepoftit in casa omului si sa-l dezbrace, e in stare de orice. Poate sa insinueze ca a avut impresia ca Costache era atins, ca balbaiala, pe care toata lumea i-o stie, e un fenomen suspect etcetera.  Daca cucoana Aglae ar fi intrebata, ca martora, ce stie despre balbaiala inofensiva a bietului Costache,  ce credeti c-ar spune?
      Cei doi erau nedumeriti.
      - Ar fi in stare sa spuna ca Costache n-a avut-o inainte si ca numai de catava vreme i-a venit, ca Costache a inceput sa devina iritabil, c-o goneste pe ea, pe sora-sa. Lumea o crede, ca sora.
      - Dar de ce? se chinuia mereu Felix cu intrebarea.
      - Esti copil? O vezi pe fata asta? (arata spre Otilia) Fata asta n-are pe nimeni, decat pe mos Costache, care, sa nu fim nedrepti, o iubeste. Datoria lui este insa sa-i lase un rost, fiindca i-a mancat averea bietei maica-sa, sau s-o adopte, ca sa-i asigure succesiunea. Daca ar vrea (spuse el ca pentru sine), de mult n-ar mai interesa-o mizeriile astea. Dar, in sfarsit! Ei bine, cucoana Aglae, condusa de Stanica asta, care e un escroc (sa nu te superi, domnisoara Otilia) si umbla dupa procopseala, e capabila sa declare ca Costache s-a smintit si e iresponsabil, aducand marturia doctorului. Pentru bani, capeti orice declaratie. Costache pus sub interdictie inseamna scoaterea din casa a domnisoarei Otilia.
       - Vai! se inspaimanta Otilia de rationamentul dur al mosierului.
       - Asa ceva n-are sa se-ntample, nu-ti fie teama, o mangaie Pascalopol, Costache e sanatos, traieste mai mult decat noi toti; dar trebuie sa fii prudenta. Spionajul e cam rusinos, dar uneori e sanatos. Domnul Felix merge des prin casa cucoanei Aglae, n-ar strica sa traga cu urechea. Trebuie sa tina si el la dumneata (am vazut eu ca tine, nuanta Pascalopol cu o ironie bonoma), cum tiu si eu, si mos Costache..... ca la o fiinta gingasa, care merita ocrotirea, ca la o floare rara. (Felix privi pe mosier, aproband, gata de devotamente) Sa fim preveniti, sa nu-i faca lui mos Costache cine stie ce boroboata. Stanica asta e indraznet, nerusinat, stie, ca orice avocat, toate sicanele.
       - Nu-mi vine sa cred, mai rezista constiinta Otiliei, ca tanti Aglae ar fi in stare sa ajunga pana la marsavia asta, macar de rusinea lumii, fiindca, atlfel, e intr-adevar lipsita de orice sentimentalisme. De ce ar da de banuit? O cred mai ipocrita.
       - Daca nu s-au gandit la asta, atunci au vrut sa stie, emise Pascalopol alta ipoteza, daca Costache o mai duce mult. Sa vada cum merge inima, daca n-are vreo racila, sa-l supravegheze de aproape. Stii de ce nu l-a lasat pe Costache sa se mute? Ca sa nu scape de sub ochii ei. Daca mos Costache ar fi mai de inteles, de mult il faceam sa-si puna afacerile in regula.
       Mos Costache se intorsese imbracat cu paltonul, dar cu fata intunecata.
      - Aaasta nu-nu-nu-mi place...Sa nu-mi mai vvvie pe aici! protesta el, prea tarziu.
      Pascalopol il lua de brat si-l impinse spre iesire. Ceilalti se pregateau si ei sa-l urmeze, fiindca mosierul ii invitase seara in oras. Cand trasura se urni, Pascalopol spuse batranului, imbietor:
      - Mai Costache, fa-mi, te rog, placerea si treci maine dimineata pe la mine, am sa-ti spun lucruri care te intereseaza.
      Felix, asezat pe bancheta, avea privirea indreptata spre punctul de pornire. La poarta casei Tulea zari o ingramadire de capete care priveau inspre trasura cu expresii sumbre. Mai mult prin intuitie, distinse, pe langa silueta doctorului, care pleca, pe acelea ale Agalei, Aurichii, Olimpiei si a lui Stanica, iar mai in fund, cocoasa imbrobodita a lui Simion.

         
                             VIII
                 Felix isi dadea prea bine seama ca iubeste pe Otilia, fara sa poata determina continutul acestui sentiment. Uneori il urmareau genunchii mici ai fetei, in pozitia in care ea ii imbratisa. Erau niste genunchi casti si strengari in acelasi timp, cu o personalitate a lor proprie, si lor ar fi voit Felix sa le comunice printr-un limbaj mut dragostea lui. Alta data, parul cazut in bucle crestea in visele tanarului si-l inunda. Sa-i spuna Otiliei c-o iubeste in fata, Felix nu putea. Otilia era familiara, libera in miscari, si ceea ce cu alta fata trebuia castigat dupa indelungi tactici, cu ea se castiga dintr-o data. Asta dezorienta pe Felix. Otilia il lua de brat, Otilia il mangaia matern cu degetele-i subtiri, Otilia-i vara mana facuta pieptene prin parul mare, zicandu-i: "Trebuie sa-ti mai tai pletele, parca esti Samson." Coplesit de aceste voluptati, Felix nu era insa multumit, fiindca nu era sigur ca sunt semn de dragoste. Odata voi sa raspunda acestor familiaritati, sa iasa din starea de protejat, si la un mic serviciu al Otiliei facu gestul de a-i saruta mana. Otilia se departase prea repede, spre a-i ingadui omagiul, apoi bagase de seama si se razgandise.
      - Vrei sa-mi saruti mana? intreba ea simplu. Uite!
      Si-i intinse mana la gura. Cu astfel de purtari ale Otiliei, Felix nu puteaface progresul cel mare, care, dupa el, trebuia sa fie o marturisire inflacarata, urmata de ingenuncheri si efuziuni indicibile. Otilia s-ar fi uitat razand la el si i-ar fi omorat vorbele pe buze, cum se mai intamplase. Sedea intr-o zi pe pat cu mainile sub capatai si urmarea cu tot sufletul miscarile Otiliei, de alaturi. Ii spunea in gand tot ce nu indraznea sa-i spuna in fata. Deodata, Otilia aparu in pragul usii deschise:
      - Ce faci tu aici, ziua-n amiaza mare? La ce te gandesti?
      Se asezase pe marginea patului lui Felix, inainte ca acesta sa fi avut vreme sa sara jos:
      - La ce te gandesti? La ce te gandesti?
      Si-i tot rasucea un nasture al hainei. Felix isi culesese fortele.
      - As vrea sa-ti spun ceva odata, Otilia, mi-e frica insa.....
      - De atatea ori mi-ai spus ca vrei sa-mi comunici ceva misterios. Spune odata, ca nu te mananca. Haide, ca ma grabesc. Vai, ce treaba am!
      Lui Felix i se paru ridicol sa faca o declaratie in asemenea imprejurari. De aceea se obisnuise sa le faca in soapta, cand Otilia nu era de fata. Se inchidea in odaie cu o fotografie a fetei si se lasa in voia visarii. O cuprindea de maini, o tragea spre el, isi apropia buzele e urechea ei si-i soptea indefinit: "Te iubesc, te iubesc, te iubesc!" Nu mai putea dormi, dar cauta patul. Acolo, intins, intra in visul unic, enervant cand era pe cale sa-i scape. Incerca sa adoarma de-a binelea, insa, pe data ce imaginea Otiliei se amesteca si fugea, se trezea speriat si o aducea inapoi. Incepuse sa nu mai poata visa altceva si capatase adevarate insomnii, care-i facusera cearcane la ochi. Ziua scria in caiete, caligrafic: "Iubesc pe Otilia" Cauta, recurgand chiar la disimulatii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multa spontaneitate. De altfel, fata de Otilia isi exercita sentimentul filial, ramas nefolosit din pricina mortii timpurii a mamei lui. Simtea nevoia sa i se marturiseasca, sa se aseze sub protectia ei, sa faca intocmai ce i se ordona.
      - Felix, striga cateodata Otilia, cum esti de neatent! Iti cade nasturele de la haina. Vino incoace, sa ti-l cos!
      Atentia aceasta era cu atat mai hazlie, cu cat Otilia isi pierdea nasturii ei fara niciun regret, si mai degraba arunca o rochie la gunoi decat s-o repare. Felix venea supus si pregustand voluptatea apropierii. Otilia il tragea spre ea cu o dulce violenta, tataia din gura nemultumita, atarna un fir de ata in gura lui Felix, ca sa nu uite (superstitie pe care o cultiva mult), si apoi cosea nasturele, in vreme ce Felix ii sorbea parfumul parului ei risipit chiar sub obrajii lui. De la o vreme, nasturii fiind cusuti prea solid, nu mai cadeau, incat intr-o zi Felix, simtind nevoia imperioasa de a sorbi respiratia Otiliei, rupse un nasture si merse la ea.
     - Ma mir, zise Otilia, doar ti l-am cusut bine deunazi!
     Nu-l banui, sau se prefacu ca nu-l banuieste, ci numai se arata suparata de atata neglijenta. Cazut  pe panta disimulatiei, Felix se pretexta bolnav. Otilia, serioasa, ii vari mana prelunga de-a lungul gatului, sa vada daca n-are temperatura, ii facea ceaiuri, sedea pe marginea patului, nedandu-i voie sa se dea jos din el. Deodata ii intra in cap ca Felix nu se hraneste bine.
     - Se-ntelege, Marina gateste dezordonat, eu nu ma ocup, esti subalimentat. Muncesti si prea mult.
     Supraalimentatia impusa de Otilia se reducea, cand isi aducea aminte, la un baton de ciocolata sau la o prajitura varata cu sila in gura lui Felix, care se supunea cuminte, fiindca putea musca putin si din degetul fetei. Toate maternitatile acestea durau atat cat Otilia era numai cu Felix acasa. Pe data ce aparea Pascalopol, sau o chema in oras, Otilia redevenea distrata si nerabdatoare de petreceri inedite. Atunci toate gingasiile ei fata de Felix isi pierdeau, spre ciuda acestuia, orice semnificatie. Daca Pascalopol intra chiar in clipa cand Otilia cosea nasturele lui Felix (lucrul se-ntampla o data), fata nu lasa lucru, nici nu-si schimba stilul familiar, dar ochii ei erau iluminati si, pe data ce sfarsea, alerga la mosier si incepea cu obisnuitele calinerii. Felix ramanea astfel un copil inofensiv care nu concureaza pe oamenii mari. Din aceasta cauza, el se umplu de o gelozie aprinsa si hotari sa lamureasca cu orice chip situatia. Neindraznind sa infrunte oral pe Otilia, se decise sa-i scrie. Lua o foaie de hartie si asternu pe ea lamurit aceste cuvinte:
     "Otilia, nu stau aici decat pentru tine, fiindca te iubesc. Altfel, as fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai vazut asta? Felix."
     Intai se gandi sa trimita scrisoarea prin posta,  insa putea sosi cand era si el de fata, si asta nu-i convenea. Hotari sa i-o puna in camera, dar si asa trebuia sa fie prudent, ca nu cumva Marina, dereticand odaile, s-o arunce. Astepta pana ce Marina termina dereticatul intr-o zi in care Otilia nu era acasa, si apoi depuse plicul cu indicatia "Domnisoarei Otilia" pe pat, pandind nelinistit din odaia lui. La ora unu se auzira si pasii Otiliei, usa trantita, paraitul patului, in care se aruncase spre a se odihni putin. Felix isi comprima palpitatiile grozave ale inimii.
     - Felix, se auzi strigatul fetei, de alaturi, Felix, tu esti acolo?
     - Da, raspunse acesta cu glasul stins.
     Isi inchipuia ca fata citise scrisoarea.
     - Mi-e o foame nebuna. Sa mergem sa mancam. Papa mi-a spus in oras ca nu vine la pranz. Dar vino incoace.
     Felix trecu dincolo ca un criminal prins asupra faptului. Otilia era intinsa pe sofa, imbracata asa cum venise din oras. Pana si umbrela de soare se afla langa ea. Tanarul cerceta fugar suprafata sofalei, dar nu vazu nimic. Vazu scrisoarea, in sfarsit, pe marginea mesei, nedesfacuta. Fata o luase deci de pe pat, si o pusese pe masa fara s-o citeasca. "Dar daca n-o va citi deloc?" se-nspaimanta Felix. Ii venea sa atraga atentia Otiliei asupra scrisorii si apoi sa fuga, fiindca, in fond, lui ii era frica de a pronunta cuvintele de foc. Otilia se scula si, luandu-l de brat, il indrepta spre usa. La masa, Otilia fu volubila, ii spuse impresii de Conservator, il intreba despre activitatea lui universitara. Simtise ca Felix este preocupat.
      - Ce ai, Felix? Esti asa distrat! Te pomenesti ca esti indragostit! Nu m-as mira, cu atatea colege.....
      Felix se simti dezamagit de presupunerea Otiliei, si prin gand ii trecu toata de a smulge inapoi scrisoarea. Otilia il tinu mult de vorba, apoi trecu in odaia cu pianul si-i canta anume fraze, apeland mereu la atentia lui, in sfarsit il sfatui sa se duca sa se odihneasca, fiindca parea obosit.
      - Ma duc si eu, vreau sa citesc ceva, de mult n-am mai pus mana pe-o carte.
     Felix fugi inainte, ca sa nu fie de fata la gasirea scrisorii, si astepta cu respiratia incordata. Dupa o lunga ciorovaiala cu Marina, Otilia urca scarile. Se auzi cand intra in odaie, dusumeaua parai usor in cateva puncte greu de precizat, Felix banui ca Otilia se oprise in fata mesei. Apoi urmara mici zgomote indistincte si....... nimic. Felix se feri sa dea ochii cu Otilia si ramase inchis in odaie. Cand, tarziu, iesi ca un hot, usa odaii fetei era deschisa, scrisoarea lipsea de pe masa, iar Otilia era in oras. Se-ntoarse la masa cu Pascalopol si mos Costache, privi pe Felix degajat, se purta ca si cand nimic nu se-ntamplase. Contrariat, Felix deveni indraznet si incerca sa controleze efectul scrisorii. Facu asa incat sa se afle la un moment singur cu Otilia. Fata il privi franc, ii spuse vorbe indiferente si nu paru nici intimidata, nici cu constiinta incarcata. Lui Felix in incolti banuiala ca scrisoarea  nu-i cazuse in maini si facu atunci ceea ce alta data n-ar fi facut. Profitand de faptul ca Otilia era jos cu Pascalopol, intra in odaia ei, arunca ochii pe pat si pe masa, pe dusumea, insa nu fu chip sa descopere nimic. Scrisoarea fusese luata de cineva, in orice caz.
       A doua zi, la masa, Otilia fu tot atat de senina, seara nu veni deloc. O mahnire mare cuprinse pe Felix, o sila de toate, si prin cap ii trecura idei extravagante. Se gandea sa lase totul balta, sa fuga undeva in lume, , ca fochist pe un vapor, isi inchipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi facut sa sufere si sa plece, o vedea plangand. Melodrama asta inexorabila ii misca toate fibrele sufletului si prefacu descurajarea intr-o mare durere consolatoare. Isi chinuia totusi mintea cu fel de fel de ipoteze: Otilia a gasit scrisoarea, dar n-a banuit de la cine este, si-a inchipuit ca e vreo gluma, vreo hartie veche a lui Felix; a gasit-o si, distrata, a aruncat-o fara s-o desfaca; n-a gasit-o deloc, scrisoarea cazand undeva printre lucruri; a citit-o, dar nu-l iubeste pe Felix. Ipoteza din urma aprindea gelozia in inima lui Felix. Cum? Otilia are atata putere de a se preface? Are atat de putina inima incat sa nu vrea sa-i spuna o vorba? E in stare sa iubeasca pe batranul Pascalopol si sa-l treaca cu vederea pe el?  O unda de manie trecu prin el si toate stirile rele despre Otilia se aduna peste capul lui ca intr-un stol negru, infricosator. Nu, nu. Otilia se purtase cu el ca o sora. Nu putea sa-l urasca. Poate ca a suparat-o prin gestul lui. Nu se cadea sa-i scrie in chipul acela, care dovedea ca patrunsese in odaia ei (imprudenta neiertata), ci sa-i spuna de-a dreptul, discret. 
        Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindca raceala Otiliei, daca ea era princina, era definitiva, iar circulatia scrisorii nu mai putea fi urmarita. In ziua cand orice speranta paru pierduta, Felix fu atat de mahnit, incat uita sa se mai intoarca acasa la pranz. Il cuprinse o frenezie nebuna de a umbla singur si merse pe jos, in frig, pana la Baneasa. Vibra de amaraciunea de a fi inteles si cauta inversunat in minte o hotarare care sa fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la intoarcere se aseza pe o banca incarcata de zapada, si n-auzi nici huruitul unei trasuri, nici scartaitul unor pasi. Il destepta din toropeala o mana subtire, care-i ridica barbia sus. Era Otilia.
       - Felix, ce faci tu aici? De cand te caut cu trasura! Vai, ce fara minte esti, care suparari imi faci!
       Otilia se lasa pe banca inzapezita, intr-o descurajare amuzata. Era imbracata intr-o haina foarte pe talie, de astrahan, pe care Felix n-o mai vazuse.
       - Si mai spui ca ma iubesti!
       Felix tresari. Va sa zica, Otilia citise scrisoarea. Fata ii ridica din nou barbia, razand:
       - Felix, hai, spune-mi, de ce ai fugit de-acasa? Ti-am facut noi ceva?
       Felix lasa din nou capul in jos si spuse, sfaramat:
       - Dar stii foarte bine....... ti-am scris....... nu mai pot asa.
       - Tu ma iubesti? il intreba Otilia serioasa ca si cand l-ar fi intrebat daca este bolnav.
       Felix marturisi cu capul.
       - Ce copil esti? Ti-am citit scrisoarea, dar am uitat, stii ca sunt o zapacita. De ce sa fugi? Ti-am spus eu ca nu te iubesc?
       Felix tresari deodata infocat.
       - Otilia, e adevarat? Ma iubesti?
       - Ei, ei, nu ti-a spus nimeni ca te uraste.
       Felix fu iar dezamagit. Lua mainile Otiliei si incepu sa le sarute marunt, si le aseza pe obraz, le stranse, in vreme ce Otilia il lasa sa faca, zambind. Incuraj, voi sa capete o confirmare de alta natura si intinse gatul sa sarute pe Otilia. Aceasta privi putin, examinand soseaua pustie, apoi evitand bland, gestul lui Felix, il saruta ea insasi pe obraz, usor, langa ureche. Felix era ametit de fericire.
        - Haide acasa, Felix, si fii cuminte, mai vorbim noi, alta data. Bietul papa e ingrijorat. Sa nu-i spui nimic. O sa-l mintim ca ai avut lucrari la Universitate.
       Ajunsi acasa, Otilia conduse pe Felix sus, ca pe un arestat. evitand sa-l intalneasca pe batran, si-l depuse in prag.
       - Du-te acum si te incalzeste. Am sa-ti aduc ceai.
       Felix, voind sa se incredinteze ca nu visa, prinse pe Otilia de maini. 
       - Otilio, nu te juca cu mine, spune-mi, ma iubesti?
       - Nu-mi esti indiferent! dar acum am treaba, stai frumos.
      Si, chicotind, Otiliase napusti pe scari in jos. Felix petrecu o noapte paradisiaca, insa in zilele urmatoare, insatisfactia il cuprinse din nou. Otilia era familiara, ca intotdeauna, primea cu aceeasi bucurie pe Pascalopol, nu se schimbase in fond nimic. Incepu sa se indoiasca de seriozitatea marturisirii Otiliei, vru explicatii. O pandi intr-o seara tarziu, pana dupa miezul noptii, cand ea se sui in odaia ei si, dupa o jumtate de ceas de indoiala, ii batu in usa, strigand usor: "Otilia!"
      - Ce vrei? se auzi glasul fetei in soapta, dupa usa, sunt dezbracata!
      - Vreau sa-ti vorbesc neaparat, trebuie.
      - Nu esti cuminte deloc, ai sa-mi vorbesti maine.
      - Acum, acum! insista Felix, impingand usa.
...........................................