XIV.
O luptă scurtă se dete în sufletul lui Felix între scrupulele sale şi îndemnurile lui Stănică. Învinse timiditatea, şi Felix zise:
- Mă ierţi, dar eu trebuie să plec!
Georgeta îl privi galeş, însă atât de decent, încât teama lui Felix de a nu face o gafă crescu.
- Când vrei să vii să mă vezi, vino, îl invită domnişoara, după-amiază sunt totdeauna acasă; stau la etajul doi.
Îşi întinseră mâna reciproc. Pentru Felix începu o nouă scurtă bătălie: să-i sărute, sau numai să-i strângă mâna? Privi în toate părţile pe bulevardul pustiu. Dacă fata era o pierdută, se făcea de râs sărutându-i mâna, dacă nu, nesărutându-i-o făcea un gest jignitor. Fata îl privi limpede în chi, râzând, în timp ce Felix îi strângea mâna cu putere, nehotărât. În cele din urmă, neputând rezolva problema, Felix luă mâna, o sărută şi plecă precipitat. Fata, interpretând altfel gestul lui, îl privi putin cum se depărtează şi, apoi intră în gang, fluierând uşor o şansonetă. "Nostim băiat!" fu gândul ei tot timpul cât urcă scările.
XI.
Când se sculă, Felix află de la Marina că Simion făcea familiei din ce în ce mai multe necazuri. Plecase de acasă şi numai cu greu fusese găsit. Nu şedea locului defel, şi acum Aglae era hotărâtă să consulte un alt doctor, mai mare.
- Păcatele lui cele mari, zise Marina ca încheiere, Dumnezeu nu bate cu băţul!
Mai mult decât cazul bătrânului, îl impresionă pe Felix tonul rău, răzbunător, cu care Marina spusese aceste vorbe. "Curioasă familie, gândi ei. Nici unul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toţi se bârfesc şi se urăsc." O curiozitate amestecată şi cu milă îl îndemna să se ducă să vadă pe Simion, dar amintirea ostilităţii cu care erau priviţi acolo el şi Otilia îl opri.
Se întâmplau lucruri noi, într-adevăr cu Simion; Aglae nu era totuşi prea tulburată, fiindcă niciodată nu-i dăduse mare importanţă. Era totuşi cam plictisită. Simion mânca lupeşte, dar slăbea văzând cu ochii şi căpătase o fixitate supărătoare în privire. Nu mai şedea locului, cuprins de o anxietate febrilă, ceea ce strica liniştea Aglaei.
- Omule, dar stai odată lucului, că-mi iriţi toţi nervii. Odată brodai, pictai, nu te-ncurcai printre picioarele oamenilor. Un om cuminte se menajează, se odihneşte. Uite cum ai slăbit!
Simion explica astfel agitaţia lui: aplicând metoda unei supraalimentaţii raţionale, îşi întărise tot organismul. Acuma avea o forţă herculeană, colosală, şi simţise cum pârâise scaunul şi duşumelele. Casa şi solul erau în primejdie. De aceea se plimba, ca să-şi consume energiile şi să-şi subţieze până la normal musculatura.
- De unde Dumnezeu ai mai scos şi teoriile astea?! zise Aglae supărată, dar luându-l în serios, nu vezi că eşti ca o umbră? O să chem un doctor să te vadă!
Stănică aduse un alt prieten al lui, tot atât de suspect, care îl examină pe Simion cu o atenţie exagerată şi neîndemânatică. Îi pipăi splina şi ficatul, îl întrebă de felurite lucruri, de apetit, de emisiunea de urină. Simion dădu un răspuns foarte original:
- Când fac, înţelegi, văd cum ies un fel de flăcări care găuresc pământul.
Toţi se uitară la Simion, interesaţi de fenomen, în care crezură, iar doctorul zise:
- Curios! Mănânci mult? Ţi-e sete?
- Mănânc foarte puţin, atât cât trebuie să nu se stingă căldura spiritului!
- Ce asculţi la el, domnule doctor? rectifică Aglae, mănâncă ceva de speriat, şi slăbeşte!
- Eu cred, îşi dădu cu părerea doctorul, că domnul....... domnul...... (doctorul uitase numele şi-l întreba din ochi)
- Ovidiu! intercală Simion.
- Te-a zăpăcit de tot, îl scrută cu dispreţ Aglae. Îl cheamă Simion.
- Ei bine, continuă doctorul, eu cred că domnul Simion are diabet, desigur început de diabet. Rămâne de văzut ce fel de tip de diabet, dacă e unul pancreatic, sau numai unul renal.
- Te-nşeli, protestă Simion, nu sunt bolnav deloc. Sunt sănătos tun. Cine se apropie de mine se molipseşte de sănătate. Nu e aşa, Despino? se adresă el Aurichii.
- Vezi dumneata, încercă să demonstreze răbdător medicul, pentru care erorile de nume ale lui Simion erau nule şi neavenite, fiindcă nu cunoştea onomastica familiei, sunt boli insidioase care se încep cu o senzaţie de bunăstare, cu mină bună, cum e de pildă diabetul. Dar nu trebuie să te sperii. E o boală perfect curabilă azi, şi la o vârstă ca a dumitale - aproape inofensivă. Câţi ani aveţi?
- O sută cinci! zise Simion foarte serios, izbucnind apoi într-un râs zgomotos.
Doctorul râse şi el de ceea ce luă drept o glumă.
- Nu este exclus să trăieşti o sută de ani!
- Dar i-am trăit de mult. Am fost cel mai energic om!
- Ai dreptate, zise doctorul. Când eşti tânăr, ţi se pare că trăieşti o sută de ani. Mă bucur, mă bucur foarte mult că eşti bine dispus. Asta e o condiţie sine qua non a restabilirii. În sfârşit, se ridică el, faceţi o analiză pentru constatarea glicozuriei, şi alta pentru determinarea glicemiei, vă fac o notă la un laborator, şi apoi ne vom pronunţa. Până atunci, alimentaţie rezonabilă, fără făinoase şi zahăr.
- Ce are, doctore? întrebă Stănică, foarte intersat, afară, crezi că se curăţă? Moştenim?
- Te cam grăbeşti! Bătrânul e jovial, destul de voinic. Poate fi o criză de glicozurie, se întâmplă la arteriosclerotici. Nu mi se pare grav.
- Uite, îţi jur pe amintirea mamei mele, zise Stănică, reintrat în casă, că mi-a zis doctorul că n-ai nimic. Doctor excelent, face minuni!
- Când îţi spun eu că sunt sănătos tun! Daţi-mi să mănânc!
- Asta nu, protestă Aglae, ai auzitcă trebuie să ţii dietă!
- Dobitoc! rânji Simion şi începu să se plimbe mai repede prin odaie.
- Daţi-i, domnule, să mănânce, încurajă Stănică, convins că asta ar putea grava starea socrului.
Aglae îl pierdu cu totul din vedere, încredinţată de doctor că nu e nimic. Pentru ea boala era infiderentă, nu voia cazuri complicate, care să-i strice liniştea casei. Tratamentul lui Simion se reducea la dietă, şi asta era uşor de făcut. S-o urmeze şi s-o lase-n pace.
- Nu ştiţi o veste mare! anunţă misterios Stănică. Felix......
- Ce-i cu domnul Felix? se umplu de curiozitate Aurica.
- Felix lucrează în stil mare, o să ajungă departe. După Otilia, a găsit acum o fată superbă, una Georgeta, curtezană de lux, întreţinută de un general din elită. I-am văzut eu cu ochii mei, ce mai calea-valea, i-am dus cu trăsura. Fata s-a prins. Băiat fain, Felix, nu care la tristeţe.
- Ce eroare! se dezgustă Aurica, vânătă de invidie în fond.
- Stricat, declară Aglae, nici ta-su n-a fost poamă mai bună. Barem să nu se amestece prea des cu Titi, să-l depraveze. Nici nu ştiu dacă în chestia asta cu fraţii Sohaţchi n-a fost la mijloc şi el.
- Şi băiatul n-o să fie prost, adânci Stănică rana, să nu-ntoarcă foaia, dacă Otilia nu se mărită cu Pascalopol. Închide ochii, o ia de nevastă, moş Costache îi lasă toată averea, le mai dă ceva şi Pascalopol pentru pagubele aduse, admirabil!
Aglae se învineţi şi se răsti la Stănică:
- Şi mai taci odată din gură cu comediile tale! Ce mă priveşte? Cum o să-i lase Costache averea? Doar adoptând-o, dacă o mai îndrăzni!
- Da? Aşa crezi dumneata, iubită mamă? Dar testamente nu sunt? Ce zici de o coală păturită frumos, dictată de Pascalopol, în care moş Costache lasă toată averea iubitei Otilia?
- Lasă-mă în pace odată, strigă, ieşită din fire, Aglae, lasă-mă-n pace! Să-l facă şi să se ducă dracului toţi. Că eu n-am pe nimeni care să-mi apere interesele mele şi ale copiilor. Simion? Se-nvârteşte ca un trântor şi mănâncă. Dumneata eşti avocat, dar păcat de cartea pe care o învăţaţi. Te lăudai că faci şi dregi. Cum? Averea părinţilor mei să cadă, din cauza unui frate nebun, în mâinile unei venetice? Lege e asta?
- Stai, iubită mamă, stai, zise teatral şi cu gesticulaţie studiată Stănică. Aşa ar fi dacă n-am fi noi pe aici. Dar ginerele dumitale ce face? Aleargă săracul, câteodată fără un ban în buzunar (căci dumneata nu-l întrebi dacă are sau nu) aleargă, strudiază, combină. Ce, crezi că eu stau cu mâinile în sân? Doar sunt direct interesat la parte. Costache al dumitale e şiret, trebuie luat subţire. N-a făcut adopţiunea nu de frica mea şi a dumitale, ci fiindcă nu voia dinainte. Dacă s-ar fi măritat Otilia, ar fi trebuit să-i dea dotă! Aşa? Nu ştiu, nu cunosc. Moş Costache nu lasă banul din mână viu, fireşte, dar mort poate să-l lase prin testament, aici e-aici.
- Şi dacă lasă, nu putem să-l atacăm?
- Depinde. Dacă îţi lasă ceva şi dumitale, şi copiilor, iar grosul Otiliei înseamnă că era în toate minţile şi s-a gândit la toţi. E foarte firesc ca un om să-şi lase averea nevestei lui.
- Lăsaţi copiii să vie la mine! glumi Simion, fără nicio relaţiune directă cu chestiunea. Nimeni nu-l băgă în seamă.
- Atunci, zise Aglae, ce vrei să spui? Că totul e pierdut?
- Ba nu! Umila mea părere este că e mai bine pentru noi ca mos Costache sa nu faca niciun testament. Sa nu-l inghionteasca nimeni! Moare, Doamne fereste! Dumneata, ca unica sora si ruda in linie coleterala, ascendenti se descendenti neexistand, iei toata averea. Otilia ramane afara din chestie, nu ia nimic, saraca, afara de cazul cand s-ar gasi vreun titlu de creanta din partea mume-sei. Deci niciun testament. Insa, fireste, trebuie ca sub niciun chip mos Costache sa nu adopteze pe Otilia. Mai e si aici o primejdie: darurile in bani. Ce poti sti ce-i da mos Costache Otiliei?
- Arza-l-ar focul, Doamne, iarta-ma, ca mi-e frate! blestema Aglae.
- Idealul e ca toata averea lui mos Costache sa fie imobila, cum e acum. O casa nu poti s-o iei in palma. Un viclean face si aci vanzari deghizate etc., dar lucrul se observa mai usor. Greseala dumitale fundamentala e ca te-ai certat cu el si nu-i mai calci in casa, cum ti-am mai spus! Du-te, Otilia nu e aici!
- As, ce sa duc?! Costache e incapatanat, pana nu se uita in ochii Otiliei, nu-si desclesteaza gura.
- Am sa face ce-am sa pot cu mintea pe care mi-a lasat-o Dumnezeu, zise Stanica, cu modestie spirituala, dar da-mi si dumneata ceva fonduri, uite, mi-ar trebui o suta de franci.
- Nu stiu ce faceti voi cu banii, zau, se mira Aglae, cand v-aud, n-aveti!
- Suntem tineri, lasa capul in jos Stanica, ne iubim!
- Fleacuri de-ale voastre. Sa vedem maine daca mai am bani.
Stanica se repezi si-i saruta afectat mainile Aglaei, apoi saruta si pe Aurica.
- Oh, stranse el mainile la piept, mi-ai dat Doamne, ce-am dorit: o sotie sfanta cu o familie afectuoasa si buna. Mama, declama el catre Aglae, tu dezminti toate barfele impotriva soacrelor.
"Scarboasa femeie! medita Stanica, in drum spre casa. - Stanica era un om volubil si instabil, care insa traia sincer o clipa toate sentimentele umane si le intelegea - Scarboasa femeie! Asta n-are nimic sfant. Barbat, frate, toti-s fleac pentru ea. Ambitioasa si veninoasa. Olimpia mea incepe sa se galbejeasca la fata, ca si ea. Otilia, ce mai fata! Bravo Pascalopol, bravo Felix!"
Desi Felix se jurase a nu mai pasi in casa Aglaei, totusi isi calca cuvantul, si iata cum. Intrase de la inceput in gratiile profesorului de la psihiatrie, savant bland si integru, caruia ii ceruse informatii bibliografice ce dovedeau o orientare afara din comun. Cand profesorul afla ca Felix era abia in anul intai, fu mirat si amuzat totodata de atata zel. La medicina, pana la faza internatului, studentul e de obicei un auditor pasiv si anonim. Il intreba cum se numeste si paru a-si aduce aminte de Sima, tata-sau. Profesorul era incantat de asiduitatea tanarului, ii facea un semn prietenesc cand il zarea la curs, care se facea la un ospiciu, ii punea mana pe umar cand treceau la vizitele demonstrative, il privea personal in ochi cand explica un caz interesant. Felix, plin de mandrie si de ambitie, ceru intr-o intrevedere permisiunea de a studia unele probleme de amanunt clinic si obtinu nu numai aprobarea cordiala si o tema de incredere, ci si initiativa de a se folosi liber de biblioteca profesorului. Biblioteca se afla in sala de asteptare a profesorului si intr-o odaie alaturata, incat Felix venea, fara sa supere pe nimeni, in orele de consultatie ale acestuia. O dispozitie a profesorului, care era medic-sef al ospiciului, in ingaduise sa intre ziua in orice sectie. Internii il privira cu mirare, cu falsa ridicare din umeri, apoi se suparara. Alaturi de ei era si medicul-secund, om mediocru, care ingreuia oricarui cercetator observatiile, pe motiv ca pacientii sunt tocmai in studiul lui, in realitate din invidie sterila fata de aceia care, publicand, se faceau cunoscuti si amenintau sa patrunda la Universitate.
- Asculta, domnule, zise un intern intr-o zi lui Felix, ce cotrobaiesti dumneata pe aici? Eu nu pricep cine ti-a dat dumneata voie sa vii in spital.
Internul, afectand suspiciuni mari, chema servitorii, chema portarul. Acestia spusera ca au ordin de sus. Internul stramba din nas, dar nu se dadu batut.
- Bine, bine, ti-o fi spus sa vii odata, asa, dar nu in fiece zi. Eu am raspunderi, nu pot sa las printre bolnavi persoane straine de serviciu, sa-mi oboseasca pacientii, sa-i sacaie cu intrebari. Am sa raportez cazul domnului profesor.
Internul, incurajat de medicul-secund, care nu voia sa-si vare mainile direct in foc, vorbi intr-adevar medicului-sef, prefacandu-se ca nu-si da seama cine a dat voie sa se introduca in spital un student in anul intai, care perturbeaza linistea bolnavilor.
- Lasa-l, draga, spuse profesorul blajinm eu i-am dat voie. E baiat de treaba, care invata. E bine sa obisnuim pe studenti de la inceput cu observatia directa.
Prudent, profesorul nu trada intentiile mai savante ale lui Felix. Acum internul, dezarmat, cauta sa demoralizeze pe Felix in alt chip.
- Si dumneata ce vrei sa faci? Sa studiezi un caz?
- Da!
- Eh, facu internul, amar ca de lungi dezamagiri, se vede ca esti novice! Cate n-am vrut eu sa fac? Da' ce? Ai aici materiat interesant, ai laborator? Si crezi ca maestrul o sa te felicite? Nu cunosti oamenii, monser! Poti sa cazi jos de oboseala, si nu-ti recunoaste nimic.
- Dar eu nu ma gandesc sa castig recunostinta maestrului. Vreau sa public!
Internul pufni in ras.
- Ce sa faci? Sa publici? Cu ce? Ai bani? Si asa crezi dumneata ca se face un studiu? Stai, domnule, nu te grabi, sa-nveti carte intai, sa-ti iasa tuleiele, ce-o iei la goana?
- Nu vreau sa fac decat mici observatiuni asupra unor cazuri de clinica mai interesante, sub supravegherea maestrului.
- Ha, ha, zi asa domnule! Fa dumneata asta, daca vrei, eu n-as mai face, sa ma tai! Le convine dumnealor. Tu sa stai aici, sa muncesti zi si noapte, sa-i observi cazurile, sa i le expui frumos, iar ei, domnii profesori, sa le ia de-a gata si sa-si puna numele. Nu fi naiv, amice! N-am par in cap cate comunicari am facut eu "maestrului" (internul apasa ironic) care acum fac parte din opera lui.
In scurt, dupa intern rezulta ca sfortarea stiintifica era inutila, standu-i piedica escrocheria, banalitatea faptelor, saracia materiala. Actiunea de demoralizare a internului era asa de totala, incat Felix, spirit ardent si tanar, nu se lasa contaminat si nu izbuti sa se convinga ca e cu neputinta sa ajungi ceva. Isi redacta articolul, ii puse in subsol un numar cam exagerat de referinte si-l prezenta profesorului. Acesta il gasi foarte bun, dar sfatui blajin ("eu, din partea mea, as face asa") pe Felix sa mai extirpeze din note, aratandu-i ca, daca era laudabil pentru el personal ca stie atatea lucruri, pentru cititorul specialist, interesat de chestiune in sine, umflarea putea fi fastidioasa. Il puse sa traduca in frantuzeste articolul si sa i-l inapoieze cat mai curand. Vesel, Felix confectiona traducerea si i-o inmana. Apoi nu mai auzi nimic vreo doua luni de lucrare si se incredinta in sinea lui ca nu putea insemna mare lucru o observatie facuta de un incepator. Intr-o zi, insa, profesorul il chema in biroul lui de la spital si-i inmana un numar din Archives de neurologie si cateva extrase.
- Uite, draguta, articolul dumitale!
Felix isi vazu numele tiparit in sumar in dreptul acestui titlu: "Un caz de astheonopie acuta de origine histerica, studiat prin procedeul anaglyphelor". O caldura ii navali in tot trupul, umplandu-l de senzatia unei moliciuni delicioase. Se incurca in multumiri, pe care profesorul i le taie repede:
- Uite, draga, ce-as vrea eu. A aparut o carte foarte interesanta in chestiunea asta (si-i cita un nume); as vrea sa-i faci o recenzie. Sa cercetezi cu atentie literatura problemei si apoi sa mai faci o observatie inrudita. Avem aici un caz interesant, pe Frosa de la etajul 1, cu hemidiplopie monoculara. Daca vrei, bineinteles, sa te specializezi in ramura asta. Iti spun drept, confidential, n-am prea gasit pana acum tineri entuziasti.
Toate demoralizarile internului se spulberara in valul de sange ambitios care circula in trupul lui Felix. Dedica mental profesorului un devotament pe viata. Faptul ca maestrul nu-si adaugase numele sau in dovedea stralucit ca internul n-avea dreptate. Se hotari sa se apuce numaidecat de lucru (experientele lui priveau tulburarile atentiei vizuale in marile astenii) si, iesit de la profesor, se repezi pe scari sa gaseasca bolnava. Era insa vremea mesei si niciun intern nu se vedea. Neavand cu cine sta de vorba si cui sa-i reverse din multumirea care-l umplea, fu nevoit sa plece. Pe drum, isi citi de cateva ori articolul (cu care ocazie observa mici rectificari din partea profesorului) il privi de aproape si de departe. Era indiscutabil fericit, nu de articol in sine, a carui putina insemnatate i se parea evidenta, cate de semnificatia lui. Atrasese atentia profesorului, izbutise sa fie publicat intr-o revista straina, prin urmare nimic nu-l impiedica sa faca o mare cariera medicala daca muncea. O sfortare atat de mica fusese rasplatita cu atata bunavointa! Daca ar fi facut lucrari mari, capitale, cu siguranta ar fi ajuns la Universitate, mai devreme sau mai tarziu. Internul barfea, fiindca era mediocru. Lumea e buna, pretuieste munca. Oamenii de pe strada i se parura deodata simpatici. Toti se uitau parca la revista lui din mana, , constienti ca el e autorul unui articol in limba franceza. Avea sa ajunga un Vaschide, sa devina o celebritate internationala, bineinteles dupa sfortari pe care se gandea sa le duca la o margine nemaiatinsa. Felix Sima! Numele asta trebuia sa fie curent, familiar oricui. In tramvai, Felix, abia asezat, oferi locul unui domn batran, rase cu simpatie la spiritele indoielnice ale unui pasager impotriva directiei tramvaielor. Pe strada, mangaie o pisica abandonata, privi cu bunavointa pe lucratorii unei binale. In apropierea casei, invadat de criza de bunatate, uita juramantul si intra in curtea Aglaei, mintindu-se singur ca vrea sa vada pe Simion. Gasi numai pe Aglae si pe Aurica. Desi isi dadea seama de excesul de vanitate, dupa cateva schimburi de cuvinte banale, nu putu sa nu manuiasca revista in asa chip, incat s-o vada Aurica.
- Dar ce-i acolo? Un roman nou? intreba ea.
Felix isi sili intonatia de modestie:
- Este o revista franceza, in care mi s-a publicat un articol medical.
Cu toate ca Felix cunostea ignoranta celor doua femei si lipsa lor de cordialitate, totusi nu s-ar fi asteptat la o primire atat de nepasatoare. Aurica zise simplu, aproape cu un ton de repros:
- Ai timp sa faci si lucrari suplimentare? Nu-ti ajung cursurile de la Universitate? Nu e bine sa te obosesti. La ce foloseste? Pe Titi nu-l mai lasam sa munceasca atat. Si Titi e laudat, cum stii, de profesori pentru talentul lui, o sa fie un pictor de vaza.
Aglae, care cosea nasturi la o rochie, infipse si ea un ac in Felix:
- Si-ti plateste ceva pentru comediile alea?
- Nu!
- Apoi, fara bani cine mai face azi ceva?
Atat spusera cele doua femei si-si vazura de treaba cu o indiferenta ostentativa. Felix, intors acasa, se mustra de exces de vanitate. Ce nevoie sa se laude unor femei rauvoitoare si fara cultura serioasa?! Un om simplu nu are stima decat pentru bunurile materiale, pentru autoritatile de toate zilele. Asta nu inseamna ca valoarea stiintifica ramane nepremiata. Felix nu crezu totusi ca faptuieste vreo crima de ingamfare daca comunica publicarea articolului colegilor lui. Inainte de sosirea profesorului la curs, arata vecinilor sai revista.
- Ce e asta? zise unul si i-o lua din mana. Colegul privi revista fara curiozitate si intreba indiferent:
- Asta e de la tine?
Apoi ii inapoie revista asa de repede, incat fascicula cazu jos pe dusumea, inainte ca Felix s-o poata prinde cu mana. I-o lua de jos un intern mai in varsta, care statuse pana atunci de vorba cu medicul-secundar. Acesta o rasfoi stramband din nas la fiece titlu, se opri la paginile lui Felix si, fara a-l privi in fata, intors catre medic, exclama, in legatura cu aticolul:
- Domnule, asta Ducos du Hauron, cu anaglyphele, spune niste prostii ingrozitoare. Am controlat odata la un bolnav viziunea binoculara cu fotografii stereoscopice suprapuse si am vazut ca spune enormitati.
Internul continua imprecatia, indepartandu-se cu revista in directia medicului secundar. In vreme ce internul se indigna, medicul ii luase revista din mana si o pipaia. In sfarsit, facu si el aceasta observatie:
- Mizerabila hartie pun astia!
Apoi, neavand ce face cu revista, cauta in juru-i un profesor, intreband "a cui e asta", si o arunca repede pe o masa, tocmai cand profesorul intra in sala. Sufletul lui Felix fu pofund atins si toata ora fu distrat. El se astepta sa fie daca nu ridicat in slava cerului, dar macar remarcat, felicitat ca poate publica intr-o revista asa de importanta. A fi savant era dupa el suprema onoare. Toti colegii lui nu-i remarcau niciun merit, pareau insensibili. Nu urmareau si ei aceleasi scopuri, nu credeau, ca si el, in valoarea culturii? Sentimentul care se desprindea din indiferenta lor era ca a studia si publica e o fapta rea, rusinoasa, in tot cazul inutila. Mahnirea lui era cu atat mai mare, cu cat isi inchipuise cand isi vazuse articolul tiparit ca acest eveniment simbolic incepe pentru el o existenta noua, aceea de cercetator si autor. Reputatia era oare o iluzie? Incetul cu incetul, ascultand cursul blajinului profesor, Felix se refacu. Nu se poate sa nu existe reputatia, de vreme ce el stimeaza pe profesor ca pe o fiinta deasupra comunului. De altfel, si ceilalti aratau cel putin deferenta pentru maestru. Prin urmare, indiferenta colegilor e simulata, e mai mult de forma, de invidie. Felix isi stranse pumnii pe ascuns. Jura sa lucreze si sa studieze atat, incat la varsta cand unii isi dau doctoratul el sa aiba indaratul lui o activitate publicistica remarcabila. Si se hotari totodata sa-si reprime orice vanitate si sa nu mai comunice nimanui nimic, sa nu mai aminteasca de scopurile lui, sa se poarte in sfarsit astfel, pana cand meritul lui va izbuti singur si indiscutabil peste cativa ani. Uri in clipa aceea cu pasiune pe toti colegii lui, care i se parura bestiali si fara nicio sclipire de inteligenta in ochi, si pleca acasa, evitand orice insotire, mizantrop pana in maduva oaselor.
Acasa masa nu era gata. Fiind cald afara, Felix se dadu jos in curte si incepu sa se plimbe. Iarba rasarise mai peste tot, impingand cu incapatanare in sus pachete mari de frunze putrede. Felix ocoli chioscul de cateva ori, se urca in el, se dadu jos, privi pe Marina, care cotrobaia prin bucatarie, contempla casa mucegaita de ploi si zapezi, enorma usa gotica de lemn mai umflata si mai raioasa ca oricand, si-si aminti de Otilia. Ce fata bizara! Plecase de atata vreme si nu-i scrisese niciun rand! Tot ce visase împreună cu ea se spulberase, fusese numai o minciună. Visul ăsta trebuia alungat odată pentru totdeauna. Otilia nu era poate ce spuneau ceilalţi, dar nici ceea ce crezuse el. O amărăciune mare umplu sufletul lui Felix. Numai indiferenţă şi duşmănie peste tot, niciun elan, nicio sinceritate. Îl năpădiră gânduri eremitice: să-şi cumpere la majorat o casă şi un loc la ţară şi să se dedice, pierdut din lume, agriculturii. Însă amărăciunea îi era atât de adâncă, încât se prefăcu într-un fel de ură generală împotriva oamenilor. Nu, n-avea să fugă, ci să învingă. Avea să vadă Aglae şi ceilalţi ce energii se ascundeau în el, iar Otilia ar fi regretat mai târziu de a-i fi preferat un banal moşier. Era furios în sinea lui împotriva facultăţii de medicină, care pretinde atâţia ani de studiu şi nu îngăduie luarea dintr-o dată a tuturor examenelor. Astfel de gânduri chinuiau capul lui Felix, când cineva strigă din fund cu putere:
- Pavele, Pavele!
Glasul i se păru cunoscut lui Felix. Se-ntoarse spre fundul grădinii şi zări pe Simion, care făcea semne cu mâna. Felix îl întrebă cu gestul dacă-l chema pe el, şi acela confirmă repetând chemarea. Mirat, tânărul merse într-acolo, dar Simion sărise pe portiţă cu gesturi de maimuţă şi se apropiase de el, agitând un caiet.
- Pavele, Pavele, am să-ţi dau ceva de mare preţ!
- Pe mine mă cheamă Felix, nu ştii?
Bătrânul nu luă în seamă rectificarea şi începu să vorbească volubil. Ochii îi erau injectaţi de sânge.
- Ţi-am adus o operă însemnată, compusă de mine (Simion bătu cu cealaltă mână în caiet) ca să facem bine omenirii. Ssssst! Să nu afle nimeni, să nu ne fure invenţia. Aici e adunată toată înţelepciunea lumii. Cu asta m-am vindecat eu, când am fost bolnav. Ştii cum eram. Ia te uită acum! (Simion făcu câteva mişcări gimnastice în scopul de a arăta muşchiulatura pulpelor şi a braţelor) Vreau să vindec, să vindec toată omenirea, să nu mai fie niciun bolnav pe lume, să nu mai moară nimeni pe lume. Ştii, acum fac nişte socoteli, nu le-am terminat, că sunt grele, să văd câţi ani am de când aplic metoda. Numai pe duşman n-am să-l vindec. Vrei să fii ucenicul meu? Doar eşti la medicină. Să studiezi întâi ştiinţa mea, şi pe urmă să pornim.
- Simioane! se auzi glasul ascuţit al Aglaei.
- Sssst! făcu Simion către Felix, cu degetul la gură. Să ne ferim de duşmani. Pentru opera noastră, avem nevoie de capitaluri mari, ca să învingem orice rezistenţă. Însă am! Acolo, în grădină, am ascuns o comoară grozavă. Mi-e frică să nu mi-o scoată pomul. Dacă vrei bani, îţi dau câţi vrei!
Şi Simion se scotoci prin buzunar, lasând să-i cadă caietul jos. Strigătele Aglaei se auziră din nou.
- Du-te, zise energic Felix, te cheamă la masă tanti Aglae. Voi citi cu mult interes opera dumitale.
- Aşa? se bucură Simion. Mă duc să mănânc, am nevoie de supraalimentaţie.
"Dar e nebun de-a binelea!" îşi zise Felix după plecarea lui Simion, ridicând caietul de jos. N-avea însă dispoziţia sufletească de a se gândi mai mult la el. Îşi închipui că aşa era Simion, cu manii intermitente, de vreme ce toţi vorbeau de el cu dispreţ. De altfel sosise din oraş şi moş Costache şi, puţin după el intrase şi Stănică. "Acest Stănică, cugetă Felix, dă toată ziua târcoale prin părţile astea, ca şi când n-ar avea casa lui. Cu siguranţă urmăreşte ceva." Intră, dar în sufragerie, unde-i găsi pe amândoi. Stănică afecta o mare oboseală şi cerea să guste ceva, ca să-şi vină în fire.
- Mi se pare că o să pierd procesul! Asta o să fie!
- Ce proces? întrebă Costache.
- Mai bine nu mă mai întreba, răspunse Stănică.
Apoi izbucni în culmea indignării. Un proces limpede, luminos, în care şi un copil ar şti cui să dea dreptate, şi totuşi am să-l pierd. Îl pierd fiindcă aşa e lumea şi fiindcă n-am sfinţi. Talentul, documentarea, n-ajung. Trebuie să intimidezi tribunalul, să-i arăţi puterea politică! Domnule, vorbi Stănică lui Felix, te felicit c-ai făcut medicina. Aici tai, dai reţete, n-ai nevoie de nimeni.
- Da' ce fel de proces? insistă Costache plin de curiozitate.
- Domnule, se aruncă atunci Stănică asupra lui, uite cum stă chestia. Cineva, persoană în vârstă şi cu avere, fără rubedenii apropiate, creşte un copil fără să-l înfieze şi-i lasă prin testament toată averea, neuitând să dea câte o mică sumă la toate rudele îndepărtate, ca să nu fie nicio discuţie. Mă rog, testamentul e în perfectă regulă. Eu te întreb: are sau n-are dreptul un om să lase averea cui îi place?
- Aaaaare! se bâlbâi moş Costache cu viu interes.
- Ei, iaca aici te-nşeli! Bunul simţ spune că are, dar experienţa te contrazice. N-a apucat să moară bătrânul şi testamentul a fost atacat de o mulţime de indivizi care se dau drept rude de departe şi care pretind că bătrânul nu era în deplinătatea facultăţilor mintale când a întocmit testamentul. Mai mult! Au obţinut pe loc suspendarea executării lui, aşa că copilul e pe drumuri. Eu l-am ajutat şi i-am dat de mâncare, sperând să câştige procesul. Dar nu merge!
- Cum, se aprinse Costache, nu pot eu să las cui vreau averea mea?
- Nu! zise Stănică ostentativ de calm.
- Asta e o pungăşie! se irită Costache.
- Aşa e, ai dreptate, aşa se-ntâmplă cu cine n-are cap. Şi bătrânul de care-ţi spun n-a avut minte, fiindcă nu m-a ascultat pe mine.
- Şi ce trebuia să facă după dumneata? întrebă, aproape confidenţial, moş Costache.
- Ce trebuia să facă? Eu îi dădeam acolo ceva din viaţă copilului, şi gata! Nimeni nu-ţi cere socoteală ce faci cu averea cât trăieşti şi n-ai familie.
- Fireşte! aprobă moş Costache.
- Aşa, ce s-a întâmplat? Partea adversă a cumpărat slugile şi pe doctorul curant şi a smuls declaraţia că bătrânul dădea semne de alienaţie mintală cu mult înainte de facerea testamentului, că bătea servitoarele, gonea fără motiv rudele. Ba au adus şi icoane din casă, fiindcă bătrânul avea multe de tot moştenite de la părinţi, şi au insinuat că era căzut la mania religioasă şi risipea banii cu acatistele.
- Ticăloşi! spumegă moş Costache.
- Au mers până acolo încât au declarat că bătrânul nu ştia să scrie. Pricepi, testamentul e olograf! Ei bine, culmea ghinionului! Deşi l-am văzut eu cu ochii mei pe bătrân, când trăia, scriind, n-am putut să găsesc nicio dovadă. Toate lucrurile din casă i-au fost furate, ei scrisorile lui nu le-arată! Omul n-a fost funcţionar, să ştiu de unde să-l iau. Era negustor, venit de prin Macedonia. Câţiva cu care-a avut legături n-au vrut să-mi spună nimic, de frică să nu fie aduşi ca martori, ori fiind platiţi. Bătrânul nu prea scria, îşi făcea mai mult afacerile pe cuvânt. Ei, învaţă-mă acum ce să fac.
........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu