XVIII.
- Domnule Felix, zise mieros Aurica, vezi cum eşti? Parcă dumneata nu ştii? Noi am aflat precis că Georgeta face asta pentru dumneata. Noi nu zicem nimic, poate ţii la ea, dar nu trebuia să-l încurce pe bietul Titi.
Titi mânuia pensula, cu ochii în hârtie, din ce în ce mai nervos. Felix rămase înmărmurit de insinuarea Aurichii, trebuind totuşi să-i recunoască o măsură de adevăr.
- Eu, zise el încurcat, nu am nimic cu domnişoara Georgeta, abia o cunosc...... Întâmplător...... e o eroare la mijloc...... cine v-a spus asta?
- Cine ne-a spuuuuuus? întrebă Aglae înţepat. Uite cine ne-a spus! Vorbeşte domnule!
Şi cu mâna arătă pe Stănică. Acesta stătuse tot timpul cu ochii rătăciţi pe pereţi şi făcea acum lui Felix nişte semne mute disculpatoare.
- Am spus..... adică am auzit...... n-am spus chiar că domnul Felix. În sfârşit, ce să ne mai învinovăţim pe unul şi pe altul....... trebuia să mă ascultaţi pe mine şi să nu vă încurcaţi cu o individă ca Georgeta. Aia e o..... ştie toată lumea.
Un bubuit neaşteptat se auzi dinspre fereastră. Titi bătuse cu pumnul în masă şi se ridicase în picioare, galben ca ceara.
- Nu e adevărat, dumneata mi-ai spus că l-ai găsit pe Felix acolo şi au râs de mine. Otilia e o târfă, care a dormit cu Felix şi acum doarme cu Pascalopol. Nu îţi dau voie, înţelegi......
Titi bătu din nou în masă, risipind hârtiile. Indignat, Felix dădu să se scuze:
- Îmi pare rău că vorbeşti asa de Otilia.
- E o târfă! urlă ca un nebun Titi, bătând cu pumnul în masă.
- Este vina mea, adăugă Felix, că stau de vorbă cu domnul Titi, care îşi îngăduie să spună astfel de neadevăruri.
Asistenţa păru impresionată de supărarea lui Felix, numai Stănică îi făcea semne desperate cu mâna să tacă din gură, cu aerul de a-i zice: "E un secret mare la mijloc, nu pot să ţi-l explic." Olimpia spuse:
- Nu vă luaţi după gura lui Stănică! Aşa se amestecă el în toate!
Felix dădu să iasă, dar, trecând pe lângă măsuţa lui Titi, acesta făcu un gest de nervozitate din braţ. Crezând că Titi vrea să-l lovească, Felix ridică şi el un braţ în faţa pieptului. În gesticulaţia sa, Titi se propti greşit pe covor şi alunecă pe spate peste masă, răsturnând-o. Această scenă accidentală fu interpretată de cei de faţă, care privind pieziş, nu observase bine pe cei doi, ca o încăierare. Stănică sări numaidecât să prindă braţele lui Felix, în vreme ce Aglae ridicase şi ţinea strâns pe Titi, care striga cât îl ţinea gura: "Otilia e o târfă, aşa să ştiţi!"
Felix fu scârbit şi de conflictul în sine, dar şi de falsa interpretare a accidentului. În vreme ce Aurica şi Olimpia încercau să-l potolească, fără să fie nevoie ("Dar nu te supăra aşa domnule Felix! Copilării! Nu ştii că Titi e nervos?") supărat de-a binelea, împinse pe Stănică şi ieşi din casă. Pe urma lui, Stănică se ţinea cu paşi mari.
- Scumpule, iubitule, degeaba eşti supărat pe mine, îi strigă acesta în mers şi încercând să-l prindă de braţ, ai dreptate, pune-te însă în locul meu. Nu le-am spus nimic! Or fi bănuit ei ceva şi dau acuma vina pe mine. Pot eu să contrazic pe soacră-mea? Femeie bătrână! Dumneata eşti inteligent, pricepi! Eh, eu să fiu ca dumneata, n-aş pune la inimă fleacurile astea. Mi-aş vedea de treabă şi pace. Ei şi ce dacă a zis că trăieşti cu Otilia? E un rău? Norocul dumitale!
- Domnule Stănică, zise exasperat Felix, dând să intre în casă la el, lasă-mă în pace!
- Iar te-ai supărt? întrebă nevinovat Stănică. Vezi cum eşti, nu ştie omul cum să te ia.
Felix trânti uşa şi se urcă repede la el în odaie. Stănică stătu puţin pe gânduri în faţa uşii, ezită, apoi o luă în vârful picioarelor, deschise uşa gotică şi intră prin faţă la moş Costache. Felix îl zărise însă de pe fereastra geamlâcului. Îşi luă atunci pălăria şi, dându-se jos tiptil, ieşi pe poartă şi plecă în oraş. Era enervat şi descurajat peste măsură, şi toate vechile planuri de fugă îl năvăliră. Cursurile îl distrară puţin, şi când se întoarse acasă primi cu recunoştinţă acest sfat, şoptit, al lui moş Costache:
- Să nu te mai duci acolo! E mai bine aşa!
Stănică vorbise, într-adevăr, batranului, inflorind lucrurile si dandu-le colori de drama.
- Domnule, zisese, tinerii cand iubesc, iubesc! Asa eram si eu. Felix al dumitale, asa zice lumea, ar trai cu Georgeta. Fata faina, n-am ce zice, bravo lui! Dar nu-ti spui ca Titi s-a indragostit de ea si a vrut s-o ia de nevasta..... A adus-o aici, la soacra-mea, pe onoarea mea, totul era gata. Ce-a fost, ce n-a fost, fata nu mai vrea acum. Lumea zice ca n-o lasa Felix! O fi, o fi! Fata e frumoasa, e data dracului. Cum iti spun. N-a mai vrut. Dar si Titi, violent, nici nu-ti vine sa crezi, cand il vezi asa bleg. Eu, cand i-am vazut fata-n fata, am sfeclit-o. Hait, zic, acum se-ntampla ceva! Si-ntr-adevar domnule, nici n-am bagat de seama cand au sarit unul la altul! Titi isi inclestase mana in parul lui Felix, Felix il strangea de gat. Comedie mare! Pentru o femeie, pentru o femeie frumoasa nu-i vorba. Mos Costache, asculta-ma pe mine, ca-s avocat, pentru o femeie se fac crime, se strang de gat fratii intre ei, se fac razboaie. Femeia, asta-i discordia lumii.
Mos Costache se plimba sumbru si cocosat prin odaie, sugand cu indaratnicire un muc de tigara si privind, din cand in cand, cu neincredere si dispret pe Stanica. Nu credea o iota din ce-i spunea.
- Ce-aveti cu baiatul asta, zise el in sfarsit, de nu-l lasati in pace? Nu v-a facut nimic! Nu trebuie sa-i spuneti vorbe grele nici lui, nici Otiliei. Copii orfani! Pacat!
Stanica prinsese aceasta tema si o dezvoltase:
- Imi pare rau ca-mi spui astea! Eu nu respect orfanii? Eu insumi, ma vezi, am fost orfan de mic copil si cunosc rana asta, sa n-ai pe nimeni aproape. Eu nu-l respect pe Felix? Dar tin la el ca la un frate mai mic, si intentia mea e sa-i ajut pasii in lume, sa-l pilotez. In chestia Georgetei, ce sa spun, e putin-putin vinovat. Eu i-am spus: "Amice, nu te vari cu fata aia, e o fata nefasta." Cand a venit sa ceara cheile i-am facut semn sa fie prudent fata de Titi.
- Ei, zise mos Costache, nerabdator, mi-a gasit cheile?
- Le cauta soacra-mea. Dar, da-mi voie, ce faci cu ele, ca doar ai un rand..... Vinzi casele cumva? Ca de inchiriat, acum a trecut timpul. Bine faci ca le vinzi, tot mai bine e sa ai banul in punga, dar trebuie sa fii cu ochii in patru, sa pui un samsar bun. Cam cat ceri, asa, sa ma orientez?
- Nu vand nimic! zise scurt mos Costache.
In fond, Stanica mirosise bine, batranul voia sa vanda si casele astea, precum voia sa vanda tot. Acest imobil vechi il cumparase chiar de la Simion, cu multi ani inainte, cand acesta avusese nevoie de bani spre a plati unele datorii ajunse la scadenta. Aglae nadajduia ca, cel putin, daca a consimtit ca aceasta vanzare, casele ii vor fi lasate tot ei, pentru Aurica si Titi. Cererea cheilor (avea un inel cu dublete de chei ruginite, uitat prin pod) o iritase. Costache le cerea fiindca chiriasii pierduse multe chei si n-ar fi vrut sa cheltuiasca bani pentru facerea altora.
- Nu vinzi? raspunse Stanica. Nu e rau nici asa. Banul fuge, imobilul e valoare sigura. Cu cat stau sa ma gandesc, iti dau dreptate. Sa nu vinzi. Si sa ma consulti pe mine cand vrei sa intreprinzi ceva. Stii, eu cunosc chitibusurile, sunt avocat, iti fac toate gratis. Imi dai acolo, o nimica toata, pentru deplasari.
Intors in sinderiul din casa Aglaei, Stanica incepu sa tune:
- Mama-soacra, se petrec lucruri suspecte de tot! De ce m-am temut eu nu scapati. Mos Costache a vandut restaurantul, acum umbla sa vanda, cu siguranta si casele din Stirbey voda, maine o sa vanda tot. Ce faci atunci, adica ce facem, fiindca imi dai voie sa imbratisez interesele fetei dumitale, Olimpia? Batranul e sfatuit de cineva, nu face el de capul lui toate astea. Vinde tot, preface in bani si da cui vrea.
- Il dau pe mana parchetului, striga Aglae. Un om care vinde toate intr-o zi nu e in toate mintile.
- Inca o idee, zise Stanica cinic. Il punem sub interdictie ca incapabil de a se administra. Numai, vezi dumneata, nu sunt la mijloc mostenitori directi, a caror succesiune sa fie primejduita, si moc Costache nu urla, nu bate pe nimeni si nici nu arunca banii la joc. De gasit, se gasesc totdeauna oameni care sa certifice tot ce poftesti, dar te duci dumneata ca sora, sa declari ca fratele dumitale e nebun!
- Ma duc! zise furioasa Aglae.
- Te duci, dar nu te crede! Vine Otilia, vine Felix, vine Pascalopol, etetera si declara ca totul e calomnie. Asta merge cu babe imbecile, dar cu mos Costache nu, este mai siret decat credeam. Te faci de ras, prinde necaz pe dumneata si nu-ti lasa nimic prin testament.
- Face el testament? se indoi Aglae.
- Trebuie sa faca! Daca vinde tot, nu mai ramane alta solutie decat sa te iei bine cu el, si mai ales cu Otilia!
- Eu cu Otilia? Niciodata!
- Atunci, treaba dumitale!
- Si de ce Otilia, ma rog, e averea Otiliei? Crezi ca Otilia renunta la avere? De ce-i sta ea pe cap?
- Aici e greseala dumneavoastra de tact. Otilia face ochi dulci lui Pascalopol, si Pascalopol Otiliei! Ei si? De ce v-ati suparat, ma rog, si ati inceput sa-i impungeti? Vroiai dumneata sa te mariti cu Pascalopol? Daca nu, atunci ce te priveste pe dumneata pe cine ia Otilia? Pe mine, ca om cu viziunea larga, ca avocat al intereselor dumitale, chestiunea ma incanta. Pascalopol e bogat, e batran, prin urmare isi da si camasa de pe el ca sa puna mana pe Otilia, care umbla dupa avere. Mos Costache e zgarcit si e vesel, la randul lui, sa nu-i dea nimic fetei. Si atunci isi cloceste singur banii, pana ce, intr-o buna zi gata, ca nu suntem niciunul eterni, si ramai dumneata mostenitoare unica! Asa, ce-ai facut? Te-ai certat cu mos Costache, l-ai ambitionat, si omul se razbuna. S-au mai vazut zgraciti care mor pe o rogojina si lasa averea pe la aziluri, la stat!
Aglae ingalbeni deodata.
- Da, da, la stat! o sperie Stanica.
- Trebuie sa fie nebun!
- Asta e singura nebunie pentru ca statul nu-l vara la balamuc.
Argumentatia lui Stanica impresiona mult pe membrii acestui consiliu neoficial de familie. Aglae lasase capul, imblanzita.
- Mama, zise lenes Olimpia, el cam are dreptate, in astea nu-i prost!
- Am dreptate, domnule, confirma zgomotos Stanica, plimbandu-se cu pasi mari prin casa, cand n-am eu dreptate?
- Si ce vrei sa fac acum? intreba Aglae ironic. Sa cad in genunchi in fata Otiliei, sa ma rog de ea sa ma ierte?
- As! Otilia nu e ranchiunoasa. Te faci ca nu esti suparata, ca ai uitat si te duci in casa la mos Costache, frate, de! Si mai ales nicio intepatura lui Pascalopol. Sa-i indemnam sa se ia, sa-i felicitam. Pascalopol te pupa cand aude ca-i lauzi pe Otilia, si lui mos Costache ii pare si lui bine de combinatia asta.
Stanica se plimba de cateva ori in lungul si in latul odaii, apoi fu trasnit de o idee:
- Stii ce? Am o idee admirabila. Avem adresa Otiliei la Paris. Ii scriem colea o carte postala ca si cand nimic n-ar fi, spunandu-i de mos Costache ca e bolnav. Fata e sensibila.
- Scrieti voi! Eu nu scriu!
- Scriem noi, dar iscalesti si dumneata.
Stanica, intr-adevar, compuse aceasta carte postala:
"Scumpa noastra Otilia,
Am aflat cu nespusa bucurie ca te afli la Paris, unde ai tot dreptul sa te receezi acum, cat esti tanara. Ne era foarte dor de tine si de domnul Pascalopol. Ne lipsesti foarte mult. Daca te-am suparat vreunul cu ceva, nu lua in seama, caci batranii sunt totdeauna mai cu necazuri. Mos Costache nu spune, dar sufera fara tine. Felix, ca tinerii, are cu ce se distra, el uita mai repede. Noi am fost foarte necajiti cu mos Simion, care e tot bolnav. De acum, cu batranii nu te poti astepta la altceva. Sa veniti cu bine, caci va asteapta cu dor ai vostri
Stanica, Aglae, Olimpia, Aurica, Titi"
Stanica puse pe toti sa iscaleasca. Dinadins insinuase subtire indiferenta lui Felix, ca sa apropie si mai mult pe Otilia de Pascalopol, si facuse aluzie la destinul batranilor, ca sa arunce in sufletul fetei grija de mos Costache. Pe plic scrisese: "Domnisoarei Otilia Pascalopol"
- N-are sa se supere? intreba Aurica.
- Ei, as! Zi-mi mie Stanica Ratiu, deputat, si vezi c-am sa ma supar. Trebuie sa fim psihologi.
Stanica lua cartea postala si iesi cu ea sa mearga in oras. Inantreu observa ca afara ploua. Lasa cartea postala pe masuta si se intoarse sa ceara o umbrela. In acest timp, Simion veni hoteste langa masuta, privi scrisoarea pe amandoua partile, apoi, varand degetul in gura, trease langa semnaturi o dunga de saliva si iscali gros cu un creion chimic: "Isus Cristos". Stanica lua mai tarziu cartea postala, o puse in buzunar si-o arunca in cutie fara a o mai privi.
XIV.
Ceea ce-l intuneca pe Felix, dandu-i oarecare doza de mizantropie, era indiferenta tuturor, chiar a colegilor de universitate, pentru orice atitudine intelectuala, pentru orice inflacarare ce n-avea un scop imediat, terestru. La Iasi, in internat, discuta cu aprindere cu colegii, chiar in pat, dupa singerea luminii, probleme pe care cateodata nu le intelegea nimeni bine, dar care ii imbatau, dandu-le mandrii de filozofi. Problemele erau formulate indeosebi in chipul intrebarilor (ce e viata? ce e moartea?) asa cum le intalneau prin brosuri. Unul pusese odata problema: "ce e femeia?" si toti se straduira sa dea solutiile cele mai extravagante, nimeni nu facu nici cea mai mica gluma indecenta si nici macar vreo aluzie la problema sexualitatii. Erau unii care puneau mana pe reviste si-si scoteau din ele teme necunoscute celorlalti, pe care le dezlegau cu solutii tot din revista, spre ciuda colegilor de disputa, care voiau sa stie de unde furasera ideile. Intr-o noapte discutasera despre Dumnezeu. Afara ploua cu galeata si tuna, si unii din baieti, mai fricosi, si mai putin dialecticieni, tremurau de frica si chiar se inchinau pe sub patura incredintati ca o astfel de discutie poate fi primejdioasa pe asa vreme. Raspunse cate unul cu idei de manual, inflorite (studiau putina istorie a filozofiei, abia in clasa ultima) Dumnezeu este cauza dintai si scopul din urma. Prin el noi ne explicam tot ce intrece puterea noastra de explicatie si dam sens vietii. Un baiat de popa zise ca Dumnezeu "e o dogma care nu se discuta" si ca "noi trebuie sa credem in tot ce e absurd". In sfarsit, cel care starnise discutia stramba din buze dispretuitor.
- Spune tu, ma atunci daca esti mai destept! se suparase baiatul de popa. Ia te uita la el! Ce te strambi asa, parca tu stii!
- Ma, zise filozoful, Dumnezeu sunt eu, tu, pamantul, cerul, tot ce exista pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decat ca noi suntem marginiti pe loc si in timp (asta se zice "in timp si spatiu") pe cand Dumnezeu e nesfarsit!
Nimeni nu rasese de aceasta solutie usor de caricaturizat, ramanand toti tulburati. Afara fulgera. Numai unul intrebase incredibil:
- De unde ai luat tu asta, ca n-ai inventat-o tu?!
Feciorul de popa facuse aceasta obiectie, care multora le paruse foarte intemeiata:
- Bine ma, noi socotim pe Dumnezeu ca fiind de o bunatate nesfarsita, opus raului, adica diavolului, care e un razvratit, tagaduind pe Tatal nostru din ceruri. Pai, daca lumea toata e Dumnezeu, atunci se cheama ca si ucigasul e o particica din Dumnezeu, sic e face, face cu voia lui. Se poate asa ceva? Esti un "eretic".
Fiul de teolog spusese aceasta vorba cu mare orgoliu, dar celalalt filozof recunoscuse sincer ignoranta lui:
- Vezi ca eu nu m-am gandit la asta. Trebuie sa fie si aici o socoteala. Eu, unde am citit, am aflat ca filozofia asta se cheama panteism.
Atunci se hotarara cu totii sa intrebe pe profesorul Dumbrava, in care aveau mai multa incredere, fiindca era sfatos, bland si dispus la problema. Era un batranel cu parul tare si negru, cu barbuta maioresciana si care vorbea cu accent moldovenesc excesiv.
- Domnule Dumbrava, se ridicase unul din ei (era in clasa a VI-a) colegii mei va roaga, prin mine, sa ne explicati ce este Dumnezeu.
Dumbrava ramase inmarmurit.
- Da ci, bre, voi v-ati zarghit? Valeu! D-apai aveti rabdare, bre, pana la anul macar, cand v-o veni mintea. Ci vrai, si ma bat cu parintele?
Totusi le schitase cateva aspecte ale problemei.
Felix isi aminti acei ani si se simti trist; in el clocoteau idealuri mari, probleme si energii. Otilia ii placuse la inceput, prin aerul ei de intelectuala blazata, care nu vrea sa spuna ce stie, si in acelasi timp pentru subtirimea ei delicata, botticelliana. Ei, Felix i se putea dedica, consacra. Otilia i se infatisase de la inceput ca o finalitate, ca un premiu, mereu dorit si mereu amanat, al meritului lui. Voia sa faca ceva mare din cauza Otiliei si pentru Otilia. Departarea de fata nu-l supara in sine, ba intr-un fel ii convenea, fiindca gusta, ca un calugar, bucuria de a se infatisa mai tarziu Otiliei perfectionat sufleteste. Il supara insa ca plecase cu Pascalopol. Asta intuneca putin figura Otiliei. Fecioara Maria este venerata de toti si nu e a nimanui. O fata care primeste omagiile unui om in varsta si se plimba cu el in strainatate e suspecta de aspiratii comune, de obtuzitate pentru marile sacrificii barbatesti. Ar fi vrut-o pe Otilia calugarita, refuzandu-se tuturor. Atunci ar fi ramas si el ascet in onoarea si adorarea ei. Pe Georgeta, Felix n-o dispretuia. Isi marturisea chiar ca-i place si ca o doreste. Il supara insa ca, fiind mai redusa intelectualiceste decat Otilia, nu cazuse in capatul de jos al valorilor feminine. Ar fi dorit o Georgeta frumoasa ca si aceasta, dar de un cinism mai accentuat, mai inconstient. Ar fi voit-o cazuta, ratacita, ca prostituatele din romanele lui Dostoievski, care in abjectiune mai au o licarire de constiinta morala. Atunci i s-ar fi sacrificat invers decat Otiliei, salvand-o, ridicand-o pana la el, vindecand-o trupeste si sufleteste. Asa, Georgeta il irita putin. Era incantatoare de frumusete si sanatoasa tun, imorala, dar cu luciditate, cu principii burgheze si bun-simt. Nu numai ca n-avea nevoie de salvatori, dar il privea pe Felix matern, ingrijorandu-se de studiile si reputatia lui, acordandu-i favoruri din caritate. Raportul acesta era insuportabil, cu atat mai mult cu cat, in ochii fetei, Felix credea ca zareste o sclipire de ironie. Radea oare Georgeta in sine de naivitatea lui Felix, care o privea ca pe o sfanta sau, dimpotriva, era mai onesta decat isi inchipuia, si atunci ea observa cu mailitie orientarile lui in lumea femeilor?
Felix simtea, mai mult decat nevoia fiziologica si psihologica de a avea femei si de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a-si gasi un punct de vedere metafizic, in care sa-si ordoneze viata sentimentala. Il plictiseau eternele apostrofe si insinuari triviale ale colegilor: "Te-am vazut cu o dama bine", "Ai dat o lovitura", "Faci ceva?", "Sper ca nu e numai platonic!"
Bantuit de astfel de ganduri, mergea incet de-a lungul Cheiului Dambovitei, cand il opri cu bratele larg deschise colegul Weissmann. Vorbea putin cu el, abia il cunostea de fapt, totusi nu ramase deloc surprins de familiaritatea colegului.
- Ce mai faci? il intreba Weissmann. Te plimbi ganditor, esti pierdut in contemplari. Faci poezii?
- As! protesta Felix.
- Si de ce sa nu faci? Crezi ca eu n-am facut? Ce, e rusine? Am facut caiete intregi de poezii, asa eram de sentimental intr-o vreme!
- Publici? intreba Felix.
- Ce sa public? Le-a citit un prieten al meu, baiatul cel mai inteligent de pe lume, cel mai delicios; el mi-a citit pe ale lui, si eu am aruncat pe foc pe ale mele. Baiatul asta are cel mai mare talent, e mai tare ca Heine.
- Cum il cheama?
- Cum il cheama? Barbu Nemteanu! Trebuie sa-l cunosti, e de pe acum un poet celebru.
Felix marturisi ca nu-l stie, ceea ce mira pe Weissmann, care nu-si lua totusi aere de suficienta.
- Amice Sima, pe baiatul asta trebuie sa-l cunosti numaidecat, este cel mai mare poet contemporan. Iti fac eu cunostinta. Am sa-ti aduc revistele in care publica el, sa-ti dai si dumneata seama. De ce sa te privezi de o asemenea betie lirica?
Weissmann vorbea cu un entuziasm extraordinar si gesticula, oprindu-se din cand in cand si rezemandu-se de balustrada cheiului, spre a demonstra mai bine si a-i declama unele versuri, persuasiv, in soapta, tragandu-le cu mana din gura si sugand din buze voluptos, ca dupa muscarea unei piersici. Ii puse lui Felix repetate intrebari, daca nu cunoaste cutare sau cutare poet roman sau strain, si Felix trebui sa recunoasca rusinat ca nu era atat de informat.
- Asculta o poema delicioasa:
"Il est d'etranges soirs ou les fleurs ont une ame, (Sunt stranii seri cand si florise se-anima)
Ou dans l'air enerve flotte du repentir (Prin aerul sensibil cand trec pareri de rau)
Ou sur la vague lente el loudre d'un soupir (Si cand pe valul unui suspin incet si greu)
Le coeur le plus secret aux le vres vient mourir. (Cuvantul cel mic si tainic pe buze abia se stinge.)
Il est d'etranges soirs ou les fleurs ont une ame, (Sunt stranii seri in care si florile se-anima,)
Et ces soirs-la, je vais tendre comme une famme. (Si-n serile acelea merg bland ca o femeie.)"
Weissmann declama prelung, cantand aproape, apropiindu-se si departandu-se de urechile lui Felix, asa cum fac violonistii tigani in Ungaria si Austria.
- Cum? Nu-ti place, poate?! Asa un poem minunat! Cred ca stii de cine e! Cum, nu stii? E de Albert Samain, cel mai mare poet francez, mai mare decat Lamartine. E o celebritate.
De Samain Felix auzise si-si aduse chiar aminte ca vazuse intre cartile Otiliei un volum destul de vechi, "Au jardin de l'Infante". Nu-l citise fiindca nu-l atrasese pana acum poeziile. In interesau romanele care infatisau cazuri de energie virila, de tenacitate in ambitie, biografiile oamenilor mari, in genere toate cartile care tratau despre problema educarii vointei. In anul acesta intai de facultate citise putina literatura si foarte multe carti de medicina. Mai mult decat risipirea, prefera profunditatea intr-un lucru hotarat. Acum, insa, sufletul ii era sonor. Declamatia lui Weissmann, care oprea in loc pe trecatori, ii placea si se decise in gand sa citeasca acasa pe Samain.
- Ai iubit vreodata? intreba brusc studentul, dupa ce-l aruncase inutil prin poezia ruseasca, prin Nekrasov si Balmont.
- Cred ca da! raspunse dupa putina ezitare Felix.
Weissmann il privi incredul, apoi se porni cu obisnuita frenezie spre confesiuni.
- Ca mine n-ai iubit! E imposibil. Eu am iubit fenomenal, asa cum numai o data un om iubeste intr-un secol. Am material sufletesc sa fac bucuria unui poet mare. Am iubit o fata extraordinara, un adevarat inger, o fata nervoasa, impresionabila, o fata, iti zic, al carei suflet vibra ca o vioara scumpa sub arcusul unui Enescu, o adevarata Marie Baskirtscheff. Am petrecut cu ea ceasuri divine, ne-am topit in betia sfanta a carnii. Am vrut sa ne sinucidem amandoi. Ne-am inchis in casa si-am dat drumul la gaz. Fata s-a speriat la sfarsit si a tipat, si atunci a venit o matusa a ei cu vecinii si au spart usa.
- Si de ce ati vrut sa va sinucideti?
- De ce am vrut sa ne sinucidem? sopti tainic si grav Weissmamm. Tu nu cunosti durerea carnii, desperarea de a fi ajuns pe culmile betiei, de unde nu mai e nicio fericire posibila? Cum ajungi o astfel de culme, imediat te navaleste uratul. Ne-a fost sila de viata, am vrut sa prelungim clipa in eternitate.
Lui Felix Weissmann i se paru cam prea teatral de subtil, dar seriozitatea cu care isi facea tragedii strict gratuite il incanta. I se redesteptau in suflet emotiile noptilor de disputa de la liceul internat.
- Ma intrebi de ce am voit sa ne sinucidem? continua Weissmann. Tu ai citit Weininger, marele Weininger, cel mai teribil ganditor contemporan?
Felix trebui cu ciuda sa marturiseasca ca nu citise nici pe Weininger si fu umilit de putinele lui cunostinte si uimit de informatia colegului.
- N-ai citit? Te-ai privat de cel mai delicios festin al intelectului. Iti fac eu rost de cartea lui; stiu eu de unde sa ti-o cumperi cu un rabat inimaginabil. Cand ai ceva de cumparat in materie de carti, spune-mi mie, si-ti cumpar mai ieftin ca oriunde.
- Cine este acest Weininger? intreba Felix plin de curiozitate, dornic sincer sa se informeze.
.....................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu