XVII.
- E la mijloc nebuna aia de Otilia, nu cred eu că moşu are s-o lase aşa, pe drumuri.
- Dar eu ce fac? zise cu un aer jignit Stănică. Eu observ, trag iţele.
- Mai bine ţi-ai vedea de afacerile tale. M-am plictisit să atârn de uşa altuia.
Stănică şi Olimpia ajunseră şi intrară în casa lor şi Olimpia îşi aruncase blana de vulpe pe un scaun şi se dezbrăca, obosită. Dormitorul arăta ca un interior improvizat şi neglijat, de oameni care nu fac gospodărie. Nicio mobilă nu se potrivea cu alta. Olimpia îşi scosese şi rochia şi, rămasă în jupon, îşi înnoda părul în jurul capului. Pieptul şi spatele rămăseseră goale, viguroase. Stănică, într-un elan de sentimentalism, veni tiptil şi o sărută apăsat pe umăr.
- Ah, protestă Olimpia, lasă-mă, sunt foarte obosită.
Stănică, contrariat, dădu altă ieşire sentimentelor lui.
- Olimpia, comoara mea, poate nu mă mai iubeşti. (Olimpia îşi aruncă ghetele din picioare, după ce desfăcuse nasturii cu un ac de cap) E perfect explicabil. Ce sunt eu? Un nimic, un ratat! Ce ti-am adus eu? Nimic. Tinereţea ta, frumuseţea ta meritau omagii mai mari. Dar mă sacrific. Mă dau îndărăt în faţa viitorului tău, ca şi când n-aş fi fost. (Olimpia se întinse pe spate şi căscă) Spune-mi un cuvânt şi eşti liberă. Îţi rămân un sclav veşnic recunoscător, fiindcă, orice ai zice, tu ai fost întâia mea mare dragoste şi vei fi unica. (Olimpia puse picior peste picior pe deasupra plapumei, privind în gol peste tăblia patului) A, sau poate nu vrei despărţirea, de ochii lumii, nu mă dispreţuieşti până acolo încât să nu mă suferi în faţa ochilor tăi. Dar poţi şi aşa să fii fericită. Poate iubeşti pe cineva, spune-mi ca unui frate.....
- Ce? zise aspru Olimpia, privindu-l fix.
Stănică se fâstâci puţin.
- Zic, poate iubeşti pe cineva, aspiri, mă rog, la altcineva, s-au mai văzut cazuri. Eu sunt om inteligent, suntem oameni moderni, amândoi. Ne căutăm fiecare fericirea care ni se potriveşte, fără s-o stricăm pe asta de zi cu zi. Eu sunt un om preocupat, inapt pentru tine. Îţi redau libertatea. Ne întâlnim, stăm la aceeaşi masă, ieşim în lume, nimeni nu ştie nimic, cine ce-are cu noi. E sănătos, e inteligent.
- Cum adică, întrebă rar şi ironic Olimpia, eu îmi iau un amant, tu îţi iei o amantă şi ne facem casa loc de întâlnire?
- Exagerezi. N-am vrut să spun asta. Eşti în drept să iubeşti frumuseţea, luxul, pe care eu nu ţi le pot da.
- Şi să-mi iau atunci un amant, care să-mi facă lux, şi tu să trăieşti de pe urma lui, nu?
- Olimpio, frumuseţea mea, făcu Stănică urcându-se în pat, ma atingi în adâncul sufletului. Sunt legat de tine pentru vecie, uniunea noastră va fi pildă de constanţă şi lealitate. Lasă-mă să muncesc pentru tine, să-ţi fac un altar demn de frumuseţea ta. Ai să vezi tu cine e Stănică!
- Suflă-n lampă, ordonă Olimpia.
Stănică oftă şi se execută. Gândul lui mergea departe de vorbe. Se gândea la Otilia şi se învinovăţea că nu ştiuse cum s-o ia, medita la Georgeta. S-o ia de nevastă pe aceasta din urmă nu era o afacere, deocamdată. I-ar fi stricat relaţiile. Mult mai bine ar fi fost s-o mărite cu generalul său, măcar de formă, cu altul, apoi s-o lanseze el. Ideea asta i se înfipse în minte. Georgeta măritată şi apoi văduvă era o perlă. Trebuia odată distrusă situaţia aceea incertă de artistă. Stănică se întoarse cu spatele la Olimpia, care făcuse la fel, se înfăşură bine în plapumă şi adormi aproape numaidecât.
Când, peste câtăva vreme, Felix se duse din nou la Georgeta, află lucruri neaşteptate.
- Uite, vezi ăsta, făcu Georgeta, arătându-i un portret al ei în creion, cam chinuit, plat, dar corect, academic, ghici cine mi l-a făcut?
Felix nu putu să ghicească fiindcă acea uşoară intuiţie de ordin stilistic îi era împiedicată de raţionament.
- Domnul Titi Tulea, simpaticul dumitale văr sau aşa ceva.
- Dar de unde-l cunoşti?
- Ah, nu ştii, zise Georgeta, e o poveste întreagă. Mi l-a adus aici tam-nesam Stănică. Nu şi nu, să-mi facă portretul. E un molâu, care te priveşte fix şi înghite mereu, de te-apucă capul. A venit nu ştiu de câte ori, săracul, până a terminat drăcia asta. Nici nu seamănă! Ce, aşa bătrână sunt eu? Începuse să mă cam îndese muţeşte, să mă apuce de mână. Am râs grozav. N-aş dormi cu ursul ăsta în casă, să mă tai. Dar pare de treabă, săracul, ce zici?
- Da! confirmă Felix.
- Şi e de familie bună, nu?
- Sigur!
- În sfârşit, nu mă interesează! Numai, nu ştiu cum să scap de el. Mă jenează să-l bruschez, mi-e milă chiar, mă priveşte cu nişte ochi! Doamne, sunt o fată bună!
- Şi ce vrea? întrebă Felix, cu un început de egoism.
- Ce vrea? Dumnezeu ştie. Îmi închipui eu ce-ar vrea el, dar asta nu se poate. Fii pe pace.
De fapt, Titi îşi pierduse iarăşi liniştea. Suna în fiecare zi aproape la uşa Georgetei, sub un pretext oarecare, şedea pe scaun zâmbind prosteşte, fără să-i spună nimic, încerca s-o tragă de mână. Îi aducea desene înrămate şi le bătea în perete. Georgeta, fată cu gust, le scotea numaidecât, dar se repezea să le pună la loc când îl auzea venind. Chestiunea devenea cam plictisitoare. Georgeta se hotărî să-l roage pe Stănică să pună odată capăt jocului. Stănică, auzind asta, sări în sus.
- Eşti o nerecunoscătoare, nu-ţi dai seama că eu îţi vreau binele, cu sacrificiul fericirii mele, fiindcă idealul vieţii mele ar fi să fii nevasta mea. Ştii cum te iubeşte băiatul ăsta? Nebuneşte. O să-mi spui: e aşa şi pe dincolo, bleg (recunosc) nu frumos, nu deştept. De acord. Ăsta e tocmai omul care-ţi trebuie. Generalul nu te ia de nevastă, că nu-l lasă rudele. Îl pun sub interdicţie. Mai multe scoţi de la el aşa. Cât ai câştiga să fii măritată. Madam Tulea. Admirabil. Băiatul ăsta? Numaidecât te ia de nevastă. Îţi garantez eu consimţământul rudelor. faci nuntă în regulă, intri în rândul oamenilor şi pe urmă, dacă nu-ţi place, îl laşi în plata Domnului.
- Cum o să fac una ca asta? Am scrupule. Nu-a aşa de infernală. Dacă m-aş mărita, înţeleg să rămân măritată, bineînţeles, cu condiţia să nu-mi facă viaţa prea austeră.
- Păi, tocmai asta e. Titi e un băiat de zahăr, un om nul, artist, trece prin lume orbeşte. Lasă-mă pe mine să te pilotez. Ai să mă binecuvântezi.
Georgeta isi batea joc in fond de Titi, dar omul i se parea bland, de treaba. Ideea de a se marita o inflacara subit. Facu generalului cateva aluzii glumete la posibilitatea de a se marita cu el, dar acesta o lua galant de barbie si-i spuse:
- Meriti mai mult decat un reformat ca mine.
Poate ca Stanica avea dreptate. Maritandu-se, intra in alta lume. Putea apoi sa divorteze, daca nu se intelegeau, cu consimtamantul chiar al lui Titi. Cu aceasta fantezie in cap, primi pe Titi mai afabil. Acesta, stiind pe dinafara lectia invatata in cealalta scurta casnicie, declara solemn ca doreste sa-i dea numele.
- Cum? intreba amuzata Georgeta.
Titi repeta in sudori.
- Dar parintii dumitale ce zic?
Acum Titi, sigur de bunavointa Aglaei, isi propuse sa nu mai faca lucrurile in taina.
- Parintii mei aproba. Insa trebuie sa te vada.
Georgeta rase. Inteligenta ii spunea ca face prostii, un sentiment ciudat ii dadea branci in aceasta combinatie falsa. Se lasa dusa intr-o buna zi de Stanica si Titi la Aglae. Felix nu stia absolut nimic. Simion o primi cu mainile deschise si-i zise apostolic:
- Fii binevenita pe muntele Olivierilor!
Fata, surprinsa, intreba din ochi pe Stanica, dar acesta o trase inainte. Aglae o privi de la cap pana la picioare cu o atentie ostentativa, ca spre a nu se pacali, in schimb Aurica fu entuziasmata:
- Vai, zise ea, ce frumoasa sunteti domnisoara. Mama, o sa fie fericirea lui Titi.
Aglae o cerceta, o intreba de toate, ii facu aluzii clare la necesitatea ca nora ei sa fie fata de treaba, nu o dezmatata, iscodi de are zestre. Stanica facu minuni de prezenta de spirit, mintind, luand vorba din gura Georgetei, inflorind: generalul deveni "unchiul general", santanul "teatrul". Georgeta era un fenomen de cumintenie, o artista extraordinara, care impreuna cu Titi ar fi dat familia tipica de artisti. Georgeta se cai ca venise, dupa atata interogatoriu, desi o ciudata multumire o cuprindea sa se vada luata in serios, imbratisata intr-o familie, sarutata pe obraz. Juca o piesa inedita. Titi zise cu posomorarea aceea care era prevestirea unei incapatanari de bou si pe care Aglae o cunostea asa de bine:
- Mama, eu vreau s-o iau pe domnisoara Georgeta.
- Draga, zise Aglae, nu eu ma marit, el se insoara. Ii placi, treaba lui. Sa fiti fericiti, asta e esentialul. Nu intreb cine esti si de unde vii.
Era in indiferenta ei un ac care atinse pe Georgeta, hotarata tocmai prin asta sa faca tot ce-i sta in putinta sa scape de conditia ei dintai. Dupa aceasta intrevedere, Stanica intretinu flacara in amandoua partile. Georgeta, zicea el intr-o parte, are trusou, ceva parale (ceea ce era adevarat) si ep generalul protector. Titi, spunea el dincoace, va avea casa de locuit si va primi si el o suma de bani, ceea ce iarasi era adevarat. Aglae se obisnui atat de mult cu ideea, incat, desi aflase, nu se stie cum, ceva de Georgeta, fu castigata cauzei. Era mandra ca va avea "artista" in familie. Titi era un baiat cuminte, care asculta pe mama. La cea mai mica insinuatie despre onestitatea Georgetei, raspundea intepata:
- Mai bine asa, fata care a iubit si a schimbat si s-a potolit acum si tine la casa, decat stricate de astea cu masca de mironosita. Mie-mi place. Eu n-o invinovatesc pe ea, ci pe barbatii care se tin de capul fetelor frumoase.
- Mama, aproba Aurica extaziata, frumoasa e! De ce nu m-am nascut si eu asa?
Era decisa sa ia lectii de frivolitate de la Georgeta. Astfel, in vreme ce Georgeta era imbiata de viata casnica, familia Tulea glorifica pe demimondene.
În cele din urmă, Felix află combinaţia din chiar gura lui Stănică.
- Titi al dumitale, ii spuse acesta, da o lovitura. O ia de nevasta pe Georgeta! Fata faina!
Lui Felix i se facu negura inaintea ochilor si se-ntreba singur de ce. In definitiv, nu iubea pe Georgeta si n-avea cu ea decat legaturi care nu-l obliga pe nici unul la nimic. In lipsa Otiliei, insa, pusese in Georgeta ceva intre puterea lui de prietenie pentru femei. I se paru odios ca o fata inteligenta, fie si usoara ca Georgeta, sa arunce ochii asupra lui Titi. Era ca si cand ar fi stabilit o comparatie intre Titi si el. Felix se simti umilit, inselat din nou in sentimentele lui fata de femei. Se scruta bine si-si marturisi ca-i era ciuda pe Titi, ca era gelos si invidios. Isi zise la inceput ca era cuminte sa nu se amestece in chestiunea aceasta. Dar apoi, reprezentandu-si noua situatie, vazu ca e mai grea. N-ar fi putut da niciodata ochii cu Titi si ceilalti fara a avea un sentiment de complicitate. Georgeta fusese amanta lui si fara indoiala ar fi continuat sa fie si mai departe, fiindca nu si-o putea inchipui pe fata facand acum pe austera. Casatoria ii aparu din toate punctele de vedere absurda, si necazul lui viril isi gasi numaidecat un aliat in obligatia de a deschide ochii Georgetei. Dupa ce o invinovati pe fata de discretie culpabila (aceasta se apara spunand ca nu era nimic sigur, numai vorbe de-a lui Stanica), o intreba:
- Stii bine care e situatia lui Titi, ce fel de om e?
- Nu! Imi inchipui ca nu e un criminal. Ma sperii.
- Titi a mai fost casatorit.
Georgeta ramase cu gura cascata. Combinatia lui Stanica, in aparenta in favoarea sa, aparea acum ca o manopera de a pune capatai unui june bleg, care sta pe capul parintilor.
- Auzi dumneata! Spune-mi tot, Felix.
Felix ii povesti fara exagerari, dar cu o răceală ironică intenţionată, toată istoria lui Titi. Căsătoria cu Ana, încăpăţânările sale, maniile (printre care nu uită legănatul), supunerea la instrucţiunile Aglaei, convingerea lui că Simion era nebun şi că un factor ereditar apăsa şi asupra lui Titi. Toată fantezia matrimonială a Georgetei, care se ţinea numai de o vanitate de fată cu viaţa neregulată, se spulberă. Georgeta începu să râdă cu lacrimi.
- Felix, zise ea, orice om are un gărgăune. Eu, Georgeta, fată cu libertate de gândire şi capabilă să sucesc capul la trei generali deodată, măritată cu un desenator? Dar e absurd. Felix, eşti prietenul meu. Pe Stănică am să-l dau afară.
Însă nu-l dădu, atât de nevinovat părea la faţă când intră pe uşă chiar în acea zi. Mirosise parcă în aer schimbarea.
- Ascultă, Stănică, tot mai susţii să mă mărit cu ursul tău?
- Eu? Cum desconsideraţi bunele mele sentimente! Mă uitam la tine şi la Felix. Ce tinereţe şi frumuseţe! Vă invidiez. Iubiţi-vă, bucuraţi-vă de viaţă, daţi-le dracului de prejudecăţi. Ştii de ce am venit? Am venit să te întreb frăţeşte, vrei cu dinadinsul să-l iei pe Titi? Ei s-au prins, o iau în serios. Eu am făcut o glumă, acolo, dar sunt dator să te previu. Titi ăsta nu e cum îl vezi, e ca un catâr. Soacră-mea, nici ea nu e sfântă. E o onoare pentru mine să-mi fii cumnată, întâi de toate însă vreau să-ţi fiu prieten. Nu e aşa, domnule Felix?
- Uite ce e amice, zise Georgeta, întoarce-o cum vrei, că nu te mai ascult. Spune-i pretendentului că eu nu mă mărit, iar soacrei că sunt o......
Felix făcu un gest de reproş din ochi. Găsea că face abuz de cinism. Stănică zise:
- Aşa îmi consum eu sufletul, din bunătate. Intenţiile mele sunt oneste, dar poţi greşi şi face răul, căpătându-ţi duşmani.
Stănică se plimbă de câteva ori prin casă, ridică capacele la câteva cutii-bibelouri, privi pe fereastră, apoi, negăsind nimic de spus, zise bună-ziua şi plecă. În uşă se întoarse însă brusc:
- Dă-mi douăzeci de lei, zise el Georgetei, ca să te vadă Dumnezeu.
Georgeta luă un napoleon dintr-o cutie şi i-l aruncă. Stănică îl prinse din zbor.
- Am sufletul uşurat, încheie el, ieşind pe uşă. Azi am făcut o faptă bună!
În acea seară, Georgeta pretinse ca Felix să rămână la ea. Rămase, dar satisfacţia bărbătească îi fu alterată de un sentiment lăuntric că a devenit o secătură. În pat, Georgeta îl stimulă mereu să vorbească despre el. Voia să ştie intenţiile lui, planurile de viitor. Aceste întrebări, cam asemănătoare cu cele ale Otiliei, îi aduse aminte că trădează o imagine scumpă. Încercă să uite, vorbind Georgetei despre năzuinţele lui. Îi spuse că voia să ajungă un doctor mare, om de ştiinţă, că universitatea avea să-i fie un mijloc de a putea lucra. Voia să descopere ceva, să dezlege o enigmă ştiinţifică, să contribuie la progresul medicinei. Îi vorbi înflăcărat de datoria generaţiei lui de a face o muncă constructivă, de tristeţea în care se află când vede că numele românesc nu răsună nicăieri în cultura universală. Era capabil de sforţări supraomeneşti.
Georgeta îi ţinea mâna pe umăr, încântată că un bărbat o crede, în sfârşit, aptă de convorbiri serioase. Era o fată destul de sprintenă la minte şi cu multe lecturi, de un caracter însă, vag literar şi artistic, în limba franceză. Avea replica promptă, şi generalului îi plăcea să stea de vorbă cu ea. Dar nu ieşea din frivolităţi.
- Entuziasmul tău îmi place, zise Georgeta. În viaţă însă mai sunt şi alte bucurii. Mai târziu are să ţi se urască de atâta studiu şi ai să vrei să trăieşti. Eu te văd făcând o căsătorie strălucită, cu o fată bogată, intrând în politică, ajungând deputat şi poate şi mai departe. Un băiat inteligent ca tine pătrunde oriunde.
Felix fu dezamăgit de platitudinea gândirii Georgetei, dar nu făcu nicio observaţie. I se păru dintr-o dată banală.
- De ce mă priveşti aşa? îl întrebă Georgeta.
- Te privesc..... aşa...... în sfârşit, e firesc să te privesc când când vorbesc.
- Parcă ai vrea să-mi spui ceva.
- Vezi că, se hotărî deodată Felix, eu trebuie să plec. Am uitat să-ţi spun că am lucrări grabnice mâine, trebuie să mă prepar pentru examene.
Ideea de a sta o noapte întreagă la Georgeta îl chinuia. Totul i se părea fals şi căuta un pretext să fugă.
- Ascultă Felix, ai curajul şi spune-mi drept! Ţi-e frică să rămâi la mine, crezi, cum să zic, că n-ar fi convenabil.
- Nu, nu, protestă Felix încurcat, e aşa cum spun eu.
Se îmbrăcă repede, intimidat de privirile Georgetei, care-l contempla, în prada celei mai vii îndoieli. Gestul era cam jignitor, dar îşi dădea silinţa să creadă că Felix nu minţea. Ideea că un tânăr ar fugi de ea i se părea, de altfel, absurdă.
Cand Felix iesi in sala insotit de Georgeta, dadu cu ochii de un individ in varsta, care zambea gales, scotandu-si manusile. Nu auzise nimeni cand venise.
- Oh, generalul! tipa Georgeta.
- Oui, mon enfant, c`est justement ton general! (Da fetito, este chiar generalul tau!) Te mira? Am vazut lumina. Ce n`est pas de ma faute..... (Nu e din vina mea....)
Felix deveni alb la fata, ceea ce generalul, mereu zambitor, observa numaidecat. Era un batran simpatic, cu mustati albe, imbracat foarte ingrijit, in haine de culoarea tabacului. In cap avea un melon, si in jurul gatului o mare cravata de matase, neagra, cu trei derivatii.
- Acesta-i tanarul dumitale prieten? Sunt incantat. Imi dai voie, generalul Pasarescu.
Si generalul batu ghetele militareste si, inclinandu-se, intinse mana ceremonios lui Felix.
- Oh, zise el, fara nicio ironie, cu o sincera parere de rau, sunt vinovat, n-am avut de lucru. V-am deranjat. Domnisoara Georgeta e o strengarita, nu-mi comunica exact orele cand primeste.
Georgeta fugi, fericita de intorsatura lucrurilor, sa-si arunce o rochie pe ea.
- Cum ai zis ca te cheama, tinere? intreba generalul.
- Sima!
- Care Sima?
- Feciorul lui Sima, din Iasi.
- Care a fost in armata?
- Da!
- Dar l-am cunoscut pe Iosif, tatal dumitale. Ei, ce intamplare!
Generalul il privi mai atent pe Felix, il apuca de barbie si paru incantat. Lui Felix, apucatul asta de barbie i se facuse nesuferit. Otilia, Georgeta, barbati, femei, toti il luau de barbie, ca pe un copil mic.
- Dragul meu, te felicit, rase generalul, nemaigasind ce sa spuna.
Umpluse anticamera cu efluvii de parfum. Felix facu un gest de plecare.
- Vai de mine, protesta generalul, nu trebuie sa pleci. Te-am deranjat. Cobor indata.
- Trebuie numaidecat sa plec, sunt asteptat, zise desperat Felix.
- Asa? se mira, politicos, generalul. Stii, adauga el, domnisoara Georgeta e o fata excelenta, merita prietenia noastra. Faci bine ca vii s-o vezi. Se plictiseste. Noi, batranii, pricepi, venim din amor propriu, ca sa fim vazuti de altii. Numai dumneavoastra tinerii, aveti arta de a le distra.
Desi batranul nu punea nicio malitie in vorbele sale, Felix ar fi intrat bucuros in pamant.
- Vino, draga domnisoara, vrea tanarul sa-si spuna buna seara.
Georgeta reaparu imbracata, si cei doi jucara comedia despartirii solemne. In vreme ce Felix alerga ca un nebun pe scari, generalul intra in salonul Georgetei si se aseza pe un scaun.
- Admirabil tanar, zise el catre Georgeta. Sa nu-l strici, si te rog sa nu-l mai pui in situatii de astea penibile, retinandu-l la orele cand pot veni eu. Bietul baiat!
Georgeta se lasa pe genunchii generalului.
In vremea aceasta, Felix mai mult fugea decat mergea. Sufletul lui era rascolit ca de o furtuna mare. Venise la Bucuresti cu ganduri de munca, cu ambitii mari, gasise o fata asa cum o visase, ii jurase iubire si stima pe toata viata, si acum ajunsese sa doarma noaptea la o individa suspecta. Fireste, Georgeta era frumoasa, dar nu era decat o prostituata de lux. Probabil, gandi, isi batea joc de ingeniozitatea lui, voia sa guste senzatii proaspete. De aceea umblase sa se marite cu Titi. El, rivalul lui Titi! Situatia era scandaloasa. Dar apoi rusinea intalnirii, pe aceeasi sala, cu generalul! Daca acesta l-ar fi insultat, atacat, ar fi fost cel putin mandru ca se bucura de o favoare disputata. Dar si generalul, si el erau incurcati de intalnire, de unde rezulta ca pentru amandoi era compromitatoare. Felix isi exagera situatia, socotind-o ca o decadere morala, si isi fagadui o cura de ascetism. Avea sa se infunde in carti, sa dea examene stralucite, sa-i arate Otiliei cum stie el sa se tina de cuvant.
Examina din nou si cazul Otiliei. Plecase, e adevarat, dar n-avea nicio dovada ca il tradase. Fata scrisese, avea sa se intoarca, poate in curand, ce semnificatie putea sa aiba o plimbare de o luna, doua in strainatate? Asa se purta Otilia de obicei, si daca mos Costache nu facea mare caz, cu atat mai putin era el indreptatit sa banuiasca lucruri grave. De atatea ori barfelile ii aruncase indoiala in suflet si, cu toate acestea, se incredintase ca nimic nu fusese adevarat. Era sau nu asa cum vedea, Otilia infatisa nu mai putin femeia lui ideala. Trebuia sa creada in ea, iar daca fata i-ar fi dezmintit mai tarziu iluziile, era indatorat sa-i cultive imaginea, in gol, ca o simpla posibilitate a existentei.
Trebuia sa faca neaparat acest exercitiu de statornicie si devotament, spre a-si controla si exercita puterea sufleteasca. Trebuia sa ramana cast pana cand fapta cea mare a existentei lui se va indeplini. Ajuns acasa, Felix urca tiptil scarile de din dos, blestemand treptele care scartaiau, si se dezbraca numaidecat.
In pat isi aduse aminte din nou de Georgeta, fiindca venea din alt pat, dintr-al fetei. Imaginea sanatoasa, lucioasa, cu dinti de portelan a Georgetei rase de planurile lui austere. Sedea cu panglica camasii putin cazuta si cu o mana alba pe umarul sau si-i spunea: "Vezi ce ingrat esti? Ti-am oferit ceea ce multi ar dori, calcand o avere in picioare sau stricandu-mi viitorul. Am facut din tine, sudentas timid, un barbat care se poate mandri cu amanta sa. Ei, si ce daca am si alti amanti? Asiduitatile generalului sunt o dovada ca nu sunt o fata comuna, oarecare, care-si vinde gratiile. Cu cine m-ai vazut, si cine ti s-a laudat ca ma are? Fac si eu ce fac atatea, dar pe fata, cu arta, avand avantajul de a fi frumoasa. Otilia ta nu sta cu bratele de gatul lui Pascalopol, nu se lasa intretinuta de el? Tot ce s-a facut mare in lumea asta prin femei ca mine s-a facut. Curtezanele, nu femeile de treaba, au stimulat geniile. Eu iti dau dragostea si toate bucuriile, fara nicio obligatie, fiindca tu stii ca sunt curtezana, si-ti ingadui, fara blam, sa ma plantezi oricand. Nu fi prost! Inteleg stima ta pentru Otilia, iubeste-o, slaveste-o, asta e cu totul altceva. Esti doar medicinist! De ce sa fii absurd, sa arunci bucuriile pe care ti le dau eu, pentru ca iubesti pe Otilia? Asta înseamnă, dimpotrivă, să-ţi încarci simţurile, să te gândeşti la ea cu impuritate, să crezi c-o idolatrizezi, şi în fond s-o iubeşti. Eşti tânăr, treci prin criză erotică. De ce-ţi închipui c-a fugit Otilia? Orice fată inteligentă intuieşte tulburările băieţilor. A fugit fiindcă îi e frică de tine şi te iubeşte. Pascalopol e altceva, e un om în vârstă, inofensiv, ca generalul meu. Eu nu te iubesc, fiindcă nu vreau să mă leg de nimeni, fiind o fată frivolă, îmi eşti simpatic numai, îmi satisfac prin tine, nevoia ce-o am de-a sta de vorbă cu un tânăr de vârsta mea. Generalul m-aprobă. El nu e supărat! N-ai văzut cum te privea? Astfel de scene sunt pentru aceşti bătrâni, care ne întreţin, o garanţie, că nu ne băgăm mai mult în sufletul lor. Ştiu, ai să zici că eşti un profitor al lui, un..... (ştii cum ţi-am spus) De ce? Eu nu-ţi dau bani! Eu sunt tânără, dorită de toţi. Scrupulele tale nu vestesc un doctor mare. Un doctor trebuie să vadă viaţa cu ochi lipsiţi de prejudecăţi şi, ca s-o vadă aşa, trebuie s-o cunoască. Tu trebuia să faci Literele. Eşti un naiv poet."
Felix îşi vârî capul în plapumă şi încercă să sugrume cu întunericul vedenia supărătoare. Pentru a o izboni, se agăţă cu voinţă de o imagine purificatoare. Numele "Isus" răsărindu-i în minte, aruncat de scurta apariţie în penumbră a lui Simion, se strădui să-l cultive. Dar asociaţia interioară luă forme care-l îngroziră. Noua umbră albă se îndreptă către cealaltă, care aştepta râzând şi mai sarcastic, şi totul se amestecă grotesc.
Felix scoase capul la aer şi deschise bine ochii ca să scape de rânjetele viselor. Preferă atunci să înfrunte treaz problema şi ajunse la încheierea virilă că, dacă Otilia înfăţişa fără îndoială aspiraţia sufletului său, Georgeta putea să-i fie o prietenă, fără niciun neajuns pentru cealaltă.
Avea să fie doctor, om serios, nu se cădea să ajungă la excese mistice. Însă legăturile cu Georgeta deveneau cam primejdioase pentru demnitatea lui, dacă Titi continua să umble după Georgeta; chiar îngăduinţa mai mult sau mai puţin ironică a generalului era stânjenitoare.
Se gândi să încerce o renunţare, măcar provizorie, la întâlnirile cu fata. Cu cât se hotăra mai tare, cu atât însă o dorea mai mult pe Georgeta, faţă de care simţi, în orice caz, vinovat de brutalitate, fiindcă fugise în acel chip jignitor pentru amorul ei propriu. Fuga aceasta, medită el, medical dovedeşte o timiditate bolnăvicioasă, o ineducare a voinţei. Trebuia să înveţe a se depărta de Georgeta înfruntându-i frumuseţea, şi-n orice caz îi era dator o reparaţie. Decise dar, să rupă politicos cu fata, după ce-şi va cere scuze de la ea pentru plecarea precipitată (un gând ascuns îi şoptea chiar că putea să-i dovedească o singură dată că-i preţuia farmecele fizice) şi cu această hotărâre închise iar ochii mai împăcat, lăsându-se de astă dată, în toată voia, resemnat, pradă chemărilor Georgetei, care, în clipa când adormi se chema Otilia.
Moş Costache îl rugă a doua zi de dimineaţă, să se ducă la Aglae, pentru a-i cere nişte chei de la casa din strada Ştirbey vodă. Felix consimţi cu părere de rău.
- Ce vrea cu cheile? N-are chei? întrebă Aglae agresiv, ca şi când Felix ar fi fost vinovat cu ceva.
Acesta ridică din umeri. Privi cu neplăcere aşezarea în cerc a tuturor celor de faţă, căci se aflau acolo Aglae, nelipsiţii Stănică şi Olimpia, Aurica şi Titi. Acesta din urmă, aşezat la o măsuţă lângă fereastră, copia în acuarelă un desen dintr-o carte ilustrată şi arăta o atenţie încruntată, prin care se simţea obligat să nu mai remarce pe noul-venit. Felix simţi în aer o curiozitate insultătoare şi o duşmănie împietrită şi ar fi ieşit numaidecât pe uşă afară, dacă nu s-ar fi simţit îndatorat să aştepte cheile. Aurica trase prima împuşcătură, pe nepregătite.
- Titi, zise ea, e foarte supărat, săracul, că domnişoara Georgeta, prietena dumitale, s-a purtat aşa de urât cu el. I-a trimis vorbă că n-are chef de căsătorie şi astfel de expresii ordinare. Curios. Părea o fată foarte distinsă. Dumneata ce zici?
Întrebarea era atât de încărcată de subînţelesuri, încât Felix căuta să-şi scape privirile din ochii reci ai Aurichii.
- Hai, interveni Aglae sarcastic, nu fata e de vina. E de vină cine a învăţat-o să facă asta. Las' că ştim noi.....
- Cine a învăţat-o? întrebă automat Felix.
.......................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu