XIX.
- Weininger? Weininger este cel mai grozav critic al femeii, dinc are cauza s-a si sinucis. Dupa el, femeia este numai sexualitate, pe cand barbatul e sexual numai temporal. La ea sexualitatea e intinsa pe tot corpul. Eu si iubita mea, care prin exceptie avea un suflet viril de intelectuala, am ramas inspaimantati cand am citit cartea, si ea mi-a dat ideea sa ne sinucidem, scarbita de realitate, care contrazicea idealul ei.
- Vreau sa citesc aceasta carte! zise Felix.
- Vrei sa citesti "Geschlecht und Carakter"? Admirabil. Da-mi un franc si ti-o procur eu.
Felix ii dadu francul. Mersera catava vreme tacuti unul langa altul, fiindca Felix, desi iubitor de discutii, se simtea singherit sa faca marturisiri. I s-ar fi parut o necuviinta sa pomeneasca numele Otiliei, si chiar al Georgetei, fata de un altul, si chiar sa faca oricat de mici aluzii la existenta lor. Ca sa nu para plictisit, intreba pe Weissmann cum traieste, ce scopuri urmareste, dar se cai numaidecat, avand sentimentul ca cere altuia indiscretii pe care el nu ar voi sa le faca. Weissmann nu paru deloc contrariat si se porni pe confesiuni fara nicio umbra de rusine:
- Traiesc ca un caine, ca un desperat. Am pe capul meu trei surori mici si o matusa batrana, pe care trebuie sa le intretin eu, si stam cu totii intr-o odaie mizerabila, un fel de camera de vizitii, deasupra unui grajd, unde ne suim pe o scara de lemn mobila. Eu trebuie sa platesc chirie, eu trebuie sa gasesc de mancare.
- Si cum faci?
- Cum fac? Fac ce pot! Asist pe un dentist, fac injectii ieftine pe la lucratori, sunt redactor la o gazeta socialista, traduc carti pentru un editor, dau lectii particulare, asta fac. Eu sunt proletar care asteapta mantuirea clasei mele prin dialectica istoriei.
- Esti socialist?
- Eu socialist? Ce e aia socialism? Toate spiritele mari fără prejudecăţi din lume, cugetă ca mine. Eu sunt socialist ştiinţific. Susţin colectivizarea mijloacelor de producţie şi moralizarea dragostei prin eliminarea venalităţii: dragoste neconstrânsă.
Felix, cu toate că era lipsit de prejudecăţi, simţi o stingherire în faţa acestor formule. În sufletul lui se simţea burghez şi admira liniştea, independenţa autoritară şi rafinamentul lui Pascalopol.
- Crezi, întrebă el, că la noi sunt potrivite astfel de reforme?
- Nu cunoşti chestiunea, ripostă Weissmann. A demonstrat-o la noi cel mai mare critic român.
- Maiorescu?
- Ce Maiorescu? Maiorescu e un pigmeu, Maiorescu e ceva la degetul mic de la un picior al lui Brandes. Eu îţi vorbesc de Dobrogeanu-Gherea, cel mai mare critic românn care a scris despre G. Coşbuc un articol excepţional, "Poetul ţărănimii". Trebuie neapărat să-l citeşti.
Weissmann vorbea cu aâta pasiune şi convingere, că trecătorii întorceau capul. Felix nu-i împărtăşea nicio idee dar era încântat de frenezia lui ideologică, aşa de absentă la alţii.
- Am să mai stau un an, doi în România, unde nu pot să gândesc liber, până îmi mărit surorile şi plasez pe mătuşa la vreun cumnat, şi apoi mă expatriez. Mă duc în Franţa.
Felix îi mărturisi normal că şi el avea de gând să plece la Paris, pentru a-şi desăvârşi studiile, dar că simţea ca o datorie de onoare să se întoarcă apoi în ţară, spre a contribui la progresul ei. Îl întrebă dacă pe el nu-l mişca la fel acel obscur devotament pe care îl are orice om pentru pământul în care s-a născut.
- Tu poţi să vorbeşti aşa fiindcă eşti creştin. Eu sunt evreu, suspectat în sentimentele mele patriotice. Şi dacă am să-ţi spun că şi mie îmi răscoleşte sufletul doina românească, ai să mă crezi? Mi-e teamă că n-ai să mă crezi nici tu. Mulţi ne atribuie obstinaţia de a vedea peste naţii, de a pregăti răsturnări. Mirabeau, Danton, te întreb eu, au fost evrei, au lucrat ei contra patriei franceze? Toţi cei care cugetă la binele de mâine al omenirii şi văd peste prezentul îngust sunt calificaţi nepatrioţi de către privilegiaţii prezentului. Eu sunt patriot român, însă în numele ţărănimii şi a proletariatului, alături de orice bun român care nu exploatează. Azi, în societatea burgheză, toţi cei care gândesc ca mine, evrei sau creştini, fără deosebire, sunt trădători. Ce-s eu de vină că frecventez spiritele cu viziunea viitorului? Am sau n-am eu dreptate?
- Poate ai dreptate, zise Felix, logic vorbind. Dar sufletul meu nu poate depăşi datele experienţei imediate. E totuna cum mi-ai spune că e zadarnic să iubesc o fată, fiindcă peste atâţia ani va fi bătrână şi va muri. Eu iubesc pe cea de acum, singura care există pentru mine, iraţional.
- Sofism, sofism, eşti un escroc al logicii! vociferă Weissmann gesticulând, gata să dea năvală cu alte argumente. Felix însă ajunsese aproape de casă şi trebuiră să se despartă. Weissmann îl întoarse din drum, îi privi hainele, le pipăi stofa cu mâna şi se arătă nemulţumit, deşi costumul lui Felix era foarte bun, numai puţin cam gros pentru anotimp.
- Vrei să porţi un costum elegant cum poartă numai Demetriad de la Naţional? Da-mi costumul ăsta vechi şi douăzeci de franci şi eu îţi procur un costum nou, cum n-ai mai purtat toată viaţa.
Felix se codi, dar Weissmann îi vârî în mână o adresă pe o carte de vizită.
- Ţine asta, parcă ce pierzi? Când ai să te decizi, ai să te duci şi-o să-ţi pară bine!
- Să-mi aduci pe Weininger! îi strigă de departe Felix, făcându-i un semn amical cu mâna.
Ajuns acasă, intră de-a dreptul în camera Otiliei şi căută poeziile lui Samain. Le răsfoi, se lăsă pe un scaun cu ele în mână, apoi se-ntinse pe sofa. Atmosfera aceea vaporoasă, mătăsoasă, îl umplea de înfiorări noi. Nu-i plăcea în fond poezia, o găsea prea preţioasă, dar pricepu prin ea reveriile Otiliei, tumulturile ei tăcute de fată. Pe marginea mesei zări un degetar şi o păpuşă de stofă. Din paginile volumului căzu un mic ac de păr ondulat şi o panglică verde. Otilia îi apăru ca o fiinţă fragilă, suferind la o muzică prea tare, ca o floare respirând în întuneric umiditatea. O fată care citea astfel de fluidităţi nu putea fi o fiinţi diabolică, ci contemplativă, victimă a oricărei mişcări pasionale prea tari, dependentă de cel care ar fi fascinat-o. Urî pe Samain. Se duse în odaia lui şi luă o carte medicală în care se vorbea tocmai de conformaţia femeii şi autorul sublinia, cu oarecare patetism, destinul ei de pasivitate. Felix îl căută în zilele următoare pe Weissmann şi nu-l lăsă până nu-l căpătă pe Weininger. Îl citi cu pasiune, dar amărăciunea acelui original sinucigaş nu-l contamină. Dimpotrivă, rămase cu convingerea şi mai întipărită că femeia e o fiinţă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească şi să-i împrumute personalitatea lui. Contactul cu Weissmann şi probleme sale dezvălui lui Felix o latură care-l ruşină. Da! Citise multe lucruri pentru vârsta lui, însă dăduse cu prea mult orgoliu atenţie numai pregătirii tehnice. Nu-şi cercetase sufletul, nu-şi pusese probleme, fusese un animal ambiţios. Viaţa avea aspecte multiple şi era stăpânită de legi interioare, sub apăsarea cărora orice om îşi avea iertarea lui. Fusese un înfumurat egoist, mulţumit că are o stare, necunoscând nicio mizerie, purtându-se cu lumea rece.
Desigur, Titi era un băiat mediocru, dar avea şi el suflet. Îl umilise prin pretenţiile lui savante şi-l jignise în amorul propriu, purtându-se indiscret în afacerea cu Georgeta. Aglae era rea, duşmănoasă, dar fiindcă îşi iubea copiii.
Cu Pascalopol se purtase fără nicio delicateţe, deşi n-avea niciun drept asupra Otiliei. Îndeosebi, Felix îşi scrută atitudinea faţă de cele două fete şi se găsi profund vinovat. Pe Otilia o urmarise, inainte de a se incredinta ca fata il iubeste, compromitandu-i, agravandu-i situatia, iar pe Georgetao vexase pur si simplu. Era si ea o fiinta ca toate fiintele, care voia sa aiba un camin si sa fie stimata. Chiar daca nu era decat o fata usuratica, nu se cadea sa fuga in chipul acela las din patul in care ea il primise cu atata vadita sfiala, cu un respect care il magulise. Ea il iubea, fara indoiala, si-l socotea mai presus de ea. Felix se hotari ca, pe data ce-si va fi trecut examenele, sa faca unele lecturi de documentare mai generala in domeniul vietii si sa scruteze mereu, spre a-si surprinde si sugruma orice impulsiune orgolioasa, si orice cruzime fata de altii. Ca sa nu uite, isi lua caietul si scrise neted:
"Voi cauta sa fiu bun cu toata lumea si modest, si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios."
Felix, dupa multa lupta cu sine insusi, ajunse la concluzia ca "trebuie" sa se duca la Georgeta, spre a repara impresia de raceala pe care o lasase fetei. Il tulbura insa faptul ca sila pe care si-o facea il bucura launtric. Lua deci drept hotarare ceea ce nu era decat slabiciune? Şi apoi, nu cumva nu mai iubea îndeajuns pe Otilia? Căută să analizeze sincer şi crezu că descoperă această dualitate. Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare soţie, Georgeta îi era trebuitoare fiziologiceşte. Îl tulbura, o dorea, dar nu se temea că ar putea să se îndrăgostească de-a binelea de ea. Se duse deci la Georgeta, care-l primi cu o plăcere întristată. I se păru chiar curios lui Felix că o fată aşa de jovială şi deliberată în tot ce face, exprimând prin perfecţiunea de mare păpuşă de porţelan femeia crudă, indiferentă, e atât de preocupată de cazuistica morală.
- Domnule Felix, îi zise ea, îmi pare sincer rău de Titi. N-am vrut deloc să-l fac să sufere. Dumneata nu înţelegi că e perfect absurd ca eu....? În sfârşit, e ridicol. E de vină numai Stănică. Dar sunt şi eu vinovată, că m-am jucat. Generalul a aflat, tot Stănică trebuie să-i fi spus, cum are obiceiul, şi mi-a făcut aluzie. Nu din gelozie, închipuie-ţi, din bunătate. E un om bun.
Lui Felix i se păru ciudată şi această bunătate a unor oameni cu o situaţie morală atât de independentă. Se gândi şi la Aglae, şi la Pascalopol şi-şi făcu mintal socoteala că fiinţele dezlegate de cătuşele familiei, trecute prin toate plăcerile vieţii, sunt mai îngăduitoare. În tot cazul, fu înduioşat de judecata Georgetei şi o privi lung.
- Ascultă, zise aceasta, eu am pretenţia de a fi frumoasă, seducătoare, ştii, nu sunt îngâmfată, dar o femeie îşi dă seama numaidecât de felul cum e privită de bărbaţi. Şi, apoi, în tagma mea sunt de o castitate aproximativă, pot să inspir tulburări romantice. M-am întrebat: eşti un timid, sunt eu lipsită de interes pentru un om cult? Spune-mi drept, nu mă supăr! De ce fugi de mine?
Sub imperiul hotărârii lui disciplinare, Felix se apropie de Georgeta şi-i sărută mâna. În fond, era tulburat şi se temu că nu va fi consecvent. Simţi că o forţă naturală, imperioasă, cere ca relaţii de acest fel cu femeia să devină normale. Georgeta îi văzu obrazul înroşit şi ochii vinovaţi şi-l luă de bărbie (în sine Felix fu iar înciudat).
- Ce curioşi sunteţi voi, tinerii, îndrăzneţi şi plini de ascunzişuri! De ce-ai fugit atunci?
- Trebuie să înţelegi că e jenant pentru mine să lipsesc noaptea de acasă. Moş Costache e un om bătrân, merită respect. Apoi, Otilia.....
- O iubeşti, nu?
Felix găsi o deosebită mulţumire să se mărturisească şi i se păru chiar foarte firesc ca să-şi dovedească astfel prietenia faţă de Georgeta:
- O iubesc, într-adevăr!
Georgeta îl strânse repede de un braţ şi-l sărută.
- Dar la mine ce cauţi atunci, aşa iubeşti tu pe Otilia?
Felix se dădu înapoi, dezarmat de argument. Georgeta redeveni serioasă.
- Nu, zise ea, glumesc, desigur. Iubeşti într-adevăr pe Otilia şi o fericesc. Nu faci o crimă dacă vii la mine, oricărui bărbat îi e îngăduit asta.
- Nu-i aşa? se prinse Felix de precept. De Otilia sunt legat de mult, din copilărie. Şi pe tine te iubesc.... altfel. N-am avut nicio intenţie rea atunci, îngăduie-mi să repar greşeala.
- Ah, râse Georgeta, ce şiret eşti! Vrei iarăşi să-l trădez pe generalul cu tine? Ei bine, am să fac şi asta, fiindcă sunt o fată bună şi, de altfel, am prins slăbiciune pentru tine, dar fără manifestări casnice. Ai dreptate, în definitiv, însă află că în cele din urmă devin primejdioasă. Un tânăr s-a sinucis din cauza mea! Iubeşte-mă pe furate, nu te zăpăci!
Pe Felix, această morală îl supără iarăşi, lucru pe care Georgeta îl remarcă. Fata se aşeză pe genunchii lui Felix şi-i înconjură gâtul cu un braţ.
- Sunt o proastă că-ţi fac atâta morală, iartă-mă, inspiri atâta respect, încât am devenit pedantă. La drept vorbind îmi placi, asta-i principalul! Fă cum crezi!
Ca un fulger trecu prin mintea lui Felix, iarăşi imaginea Otiliei. Hotărârea de a-i fi absolut credincios îi întârzia spontaneitatea plăcerii de a se simţi alături de Georgeta, apoi se simţi profund ridicol ca în asemenea împrejurare să stea să mai cântărească sentimentele. Se lăsă cu totul în voia simţurilor, şi atât el cât şi Georgeta fură fericiţi în acet joc care avea savoarea primejdiei, fără a fi propriu-zis ameninţaţi. La plecare Georgeta îl privi pe Felix cu o simpatie adâncă şi-i şopti cu un galeş reproş:
- Felix, să nu te îndrăgosteşti de mine! Fii impertinent, aşa trebuie să fie un bărbat! Ţi-o spun pentru binele tău.
Felix se simţea fericit. Era absurd să tăgăduiască acest lucru. Se simţea mai ales ocrotit de toate împrejurările şi de oameni ca de o conjuraţie a favorii. Otilia îi păstra un gând de departe şi el avea voluptatea de a o iubi, Georgeta îi dădea cu mari gingăşii ceea ce era în puterea ei. Era însă nemulţumit de el însuşi, de această luptă lăuntrică între impulsurile momentane şi nevoia congenitală de a-şi face un program în viaţă. Dacă se va duce mereu la Georgeta, va fi un profitor, lipsit de orice capacitate de asceză în numele unei iubiri mai pure, dacă nu se va duce, va fi un ridicol cazuist, timid. Otilia şi Georgeta şedeau foarte bine laolaltă, lucrul era limpede, cu toată îndărătnicia de a găsi vreo antinomie. Mai degrabă îl supără facilitatea relaţiilor lui. Parcă nu el cucerise pe Georgeta, ci ea îl cucerise pe el. Şi Otilia îl privise ca pe un factor de a cărui iniţiativă nici nu se cădea să se informeze. Felix avu în treacăt ideea, pe care n-o lăsă să de dezvolte din pudoare, că spre a-şi controla voinţa şi capacitatea lui de a urmări un scop ar fi trebuit să încerce să cucerească experimental o altă fată, inaccesibilă. Însă examenele îl absorbiră cu totul şi câtăva vreme uită şi de Otilia, şi de Georgeta.
Pe când citea un curs, străduindu-se să memoreze pagină cu pagină, moş Costache, după ce dădu câteva târcoale prin faţa odăii lui, crăpă uşa şi îşi vârî înăuntru capul lui ca o bilă.
- Nu-nu-nu te duci nicăieri azi?
- Nu. Am de învăţat. Dar de ce? Ai vreo trebuinţă de ceva?
- Nu. Am zis că e frumos afară, e soare, ţi-ar face bine să mai iei aer. Eeeee întuneric aici!
- Îţi mulţumesc, zise Felix. Am să ies mâine. Azi vreau să citesc cursul.
Moş Costache scoase capul din întredeschizătura uşii şi dădu să plece. Ezită însă, şi după ce dădu câteva târcoale îl vârî din nou:
- Nu-nu-nu ieşi din odaie, nu-i aşa? Pe jos e urât, fa-fac nişte reparaţii.
- Nu ies! răspunse Felix.
- Bi-bine faci! se bârbâi moş Costache vesel.
Deşi întrebările bătrânului erau cam fără rost, Felix nu le luă în seamă, dar rămase cu sugestia vremii frumoase. Într-adevăr i-ar fi plăcut să se plimbe puţin la şosea, să-şi mai consolideze prin odihnă terminologia în memorie. De jos de auzi un huruit ca de mobilă târâtă pe duşumea şi apoi bătăi de ciocan. Îşi aruncă ochii prin ferestrele geamlâcului şi văzu că în curte nu era nimeni. Uşa de la odaia Marinei era închisă cu lacătul, ceea ce însemna că bătrâna nu era acasă. Moş Costache apăru deodată în curte cu un ciocan în mână. Privi înspre poartă, în fundul curţii, în toate părţile, uitând să arunce ochii în sus, apoi se întoarse, călcând în vârful picioarelor chiar pe pământ, ca un hoţ. Se auziră din nou huruituri şi scârţâituri ca de lungi cuie trase greu cu un cleşte. Felix se decise să plece în oraş. Tot trebuia să mănânce undeva, de vreme ce Marina nu era acasă. Se dădu jos pe scară fără să fie auzit. În sufragerie însă fu oprit în loc de o scenă pe care n-o aştepta. Marele bufet era dat la o parte, iar moş Costache şedea îngenuncheat în faţa unei găuri în duşumea, făcută prin scoaterea unei bucăţi de scândură. În ea, Felix zări, fără să vrea, o cutie de tablă de-ale Regiei, în care luceau monede, şi un pachet de hârtii, după toată aparenţa bancnote. Bătrânul se silea, cu mâinile tremurătoare şi pline de sudoare, să pună repede deasupra bucata de scândură. Felix voi să se strecoare îndărăt pe uşă fără a fi văzut, dar duşumeau trosni sub paşii lui. Moş Costache sări galben în picioare cu ciocanul în mână:
- Ci-ci-cine e? Nu intra!
- Eu sunt, moş Costache! Am venit să-ţi spun că mă duc în oraş. Dacă voiai să repari dulapul, trebuia să-mi spui mie, să-ţi ajut.
Felix minţise intenţionat, dar moş Costache îl crezu sau se făcu că-l crede.
- Nu-nu nu-i nimic. S-a rupt puţin o scândură, îl repar eu, că mă pricep.
Felix se strecură pe uşă cu ochii în tavan, ca să dovedească bătrânului că nu vede nimic. Pe dată ce ieşi, auzi cheia răsucindu-se în broască. Ieşit în stradă, întoarse instinctiv privirea şi văzu că moş Costache pândea la fereastră să vadă dacă a plecat. Bătrânul îi făcu un semn de adio cu mâna, ca să fie sigur că pleacă.
- Imprudent bătrân, îşi zise Felix, dacă află Stănică, e un om mort.
Stănică nu află, dar extraordinarul lui simţ pentru tot ce se petrecea în umbră pe raza intereselor lui îl făcea neliniştit şi căutător ca o pisică în preajma unei fripturi. Felix nu-şi putea da seama, în definitiv, ce urmărea Stănică, şi nici acesta nu i-ar fi putut explica într-un acces de sinceritate. Stănică nu urmărea nimic special, aştepta numai înfrigurat, lovitura care să-i schimbe cursul vieţii. Această relativă gratuitate a activităţii lui îl făcea fecund în idei şi ascuţit în intuiţii, ca pe un adevărat artist. Stănică era pretutindeni, întreba de toate, dădea sfaturi în toate direcţiile, era frate, părinte, consilier pentru oricine, înduioşându-se de propriile lui improvizaţii sentimentale. Felix îl surprindea adesea privind pe fereastră în odaia lui moş Costache sau cotrobăind prin casă. Totdeauna întorcea astfel vorba, încât indiscreţia lui părea un lucru firesc şi neînsemnat. Felix îl găsi într-o zi chiar în odaia lui. Îl văzuse bine cum scotoceşte prin cameră, dar, când intră, Stănică şedea pe un scaun lângă masă şi contempla atent o pagină dintr-un tratat.
- E foarte interesantă chestia asta, zise el, bătând cu degetele în carte, ca şi când era limpede că pentru carte venise. Când termini examenele, să mi-o dai şi mie s-o citesc, vreau să mă informez şi eu. Ştiinţa exactă, asta a fost pasiunea mea. N-am avut părinţi......
Felix îl privise totuşi aşa de surprins, încât Stănică simţi nevoia de a mai da o îndreptăţire prezenţei lui acolo:
- Domnule, mă uitam la Marina asta, a îmbătrânit rău, săraca. Ştii că le e cam rudă dumnealor! Ai dracului oameni! Să-ţi fie rudă şi s-o faci servitoare. Şi nici nu-ţi închipui în câte familii bune, mă-nţelegi, există porcăria asta! O soră nemăritată, o mătuşă, aşa puţin mai cretină, spală rufele celorlalţi gratis. Să zic că Marina nu prea face cine ştie ce treabă, dar, oricum gratis, e o afacere. Eu aş lua-o bucuros, s-o scap din mizeria asta, dar te lasă dumnealor? Culmea, nu vrea nici ea. Domnule, Marina asta trebuie să aibă parale, pe onoarea mea, asta i-a împrumutat odată lui moş Costache două mii de franci. Unde dracului i-o fi ţinând? Cunosc o familie care ţinea o decrepită de asta numai pentru că ştia că are bani. Când a murit însă, n-au găsit nimic. Ştii de ce? Ia să văd dacă ai fler!
Felix ridică din umăr.
- Avea amant, puiule, avea amant un cocoşat, cu care făcuse şi doi copii admirabili, cel puţin ca ten. Nu ştiu ce învăţaţi dumneavoastră la medicină, dar cocoşaţii fac copii albi, planturoşi, cu pieliţa ca de chiparoasă şi crin, ca de plantă ţinută în pivniţă. Mor însă matematic după un an. Ei, eu mă întreb la cine rămâne Marina dacă, Doamne Fereşte (lucrul e inevitabil), moare Costache? Cine se păcăleşte sau se procopseşte? În locul dumitale eu aş pipăi terenul, aş trage-o de limbă (am văzut că Marina ţine la dumneata) să văd ce bani are. Dumneata ai putea s-o iei foarte bine, ca student ai în ea o comoară, fără niciun ban, pentru puţină ţuică. Şi pe urmă, şmecherie, rămâi cu banii. Dar e vorba, are sau nu are? Dumneata ce zici?
- Niciodată, răspunse Felix, nu m-am gândit la asta, şi chestia mi se pare inactuală, bineînţeles pentru cel interesat. Ar trebui să moară moş Costache, apoi ea, sunt prea multe evenimente de aşteptat. Mi se par foarte solizi.
- Bine, bine, noi lucrăm cu probabilităţile. Ia să presupunem că eu, care am experineţă, şi dumneata, la care ţin ca la un frate mai mic, facem un pact. Dumneata observi, eu pilotez, apoi împărţim beneficiile. Evident, e o loterie, dar o loterie cu toate numerele câştigătoare. Trebuie numai răbdare. Numai cu asta nu trăieşti, dar dacă mai joci şi la alte loterii de astea, poate veni vremea când toate să se tragă deodată. Atunci trebuie să fii pregătit. Dumneata eşti doctor, pentru numele lui Dumnezeu, şi ştii. Ce e viaţa? Vax. Ai trecut de o anumită vârstă, încep beteşugurile: ba un reumatism, ba o gută, ba inima, ba rinichii. Într-o bună zi, pac, şi nu pică unul, ci toţi de vârste apropiate. E statistic, e ştiinţific. Ieri l-a pocnit pe Simion (se curăţă sigur, fac prinsoare) mâine pe moş Costache, şi nici ceilalţi n-o să trăiască o mie de ani. E rândul nostru, al tinerilor, să ne aşezăm la masa vieţii. Da, dar trebuie să fim pregătiţi, să nu lăsăm lucrurile de azi pe mâine. Bătrânii sunt şireţi, escroci, ţi-o spun eu, ca avocat, au duşmănie declarată pe moştenitori. Un bătrân care toată viaţa n-a ştiut să se folosească de averea lui, gelos pe tineri, face farse, de pildă, lasă averea la o biserică sau la alte instituţii şi mai neprevăzute. E frumos ca Otilia să-şi fi consumat aici tinereţea şi apoi să rămână pe drumuri, tocmai când e mai încântătoare şi are nevoie de lux?
..........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu