XV.
- Băiatul are dreptul lui, zise excitat Costache, are testamentul!
- Are pe naiba! se descurajă tactic Stănică. Nu face două parale, ai înţeles? Toată lumea declară că bătrânul nu ştia să scrie, şi eu n-am decât un singur document: testamentul. Nu mai e nimic de făcut. Dă-mi testamentul cel mai grozav, şi-i fac opoziţie.
Stănică urmă pe această temă, obţinând indignarea lui moş Costache, bău câteva ţuici, gustă două-trei măsline, apoi deodată îşi aduse aminte că e aşteptat de Aglae şi se repezi la uşă. Din prag strigă lui moş Costache:
- Să m-asculţi pe mine! Să nu faci cât ăi trăi testament. Când o fi şi-o fi, să mă chemi pe mine, să te-nvăţ meşteşugurile noastre avocăţeşti.
După-amiază, plictisit, Felix se hotărî să meargă la Georgeta. Urcă scările şi sună. Dar după ce făcu gestul, se căi şi rămase încurcat. Ce rost avea vizita lui, cum s-o îndreptăţească? Îşi dădea bine seama că fata era un fel de curtezană, însă, judecând după luxul casei şi după cartier, nu era dintre acelea la care să poţi bate la uşă cu îndrăzneală. Ar fi voit să fugă pe scară înapoi, când uşa se întredeschise şi Georgeta însăşi scoase capul prudent:
- A! dumneata erai? Cum m-am speriat! Intră! Felix observă că fata era îmbrăcată foarte sumar, cu un pegnoir aruncat la repezeală. Picioarele îi erau goale, şi părul ciufulit. Georgeta lămuri că învoise servitoarea în oraş şi că dormise mult, din cauză că venise la ziuă acasă. Invitat într-un mic salon, Felix remască decenţa aparmanetului, mobilat în întregime de acelaşi tapiţer. Fata se bucura deci o bună întreţinere.
- Ştii, zise ea, încercând să-i pună mâna pe umăr, îmi pare foarte bine c-ai venit. Îmi vorbea tocmai Stănică de dumneata.
- Da? făcu Felix încruntându-se.
Intimidată fata lăsă mâna în jos şi luă o ţinută protocolară.
- Nu te-a vorbit de rău. Din contră, spunea că ai să devii cel mai mare doctor, că de pe acum eşti cunoscut la Paris, unde ai publicat o carte, sau aşa ceva, că o să pleci în străinătate, trimis de Universitatea de aici.
Felix recunoscu stilul bombastic al lui Stănică, totuşi, după atâta indiferenţă, îi fu recunoscător de exagerare.
- Mi-a mai spus el şi alte lucruri! râse Georgeta, aşezându-se la capătul opus al canapelei pe care stătea Felix.
- Ce-a mai spus?
- Mi-a spus ca esti un mare cuceritor, ca ai o iubita frumoasa, Otilia, pe care insa ai gonit-o fiindca nu vrei sa-ti strice cariera. De ce-ai facut asta?
Felix se facu rosu.
- Ce ticalos! Dar nu e adevarat. N-am nicio iubita! E verisoara mea si a plecat la mosie la.... la un unchi.
- Pascalopol, nu? L-am cunoscut odata. E un barbat foarte elegant si simpatic.
Felix lasa capul in jos, nedandu-si seama daca Georgeta il ironizeaza sau crede ca Pascalopol ii e unchi, insa in sinea lui il ocari cu toata violenta pe Stanica.....
- N-am vrut sa te supar, zise Georgeta, vazandu-l intunecat. Ti-am spus ce mi-a spus si mie Stanica. Stiu eu cat e de palavragiu.
Georgeta incerca din nou sa se apropie de Felix. Il prinse cu amandoua mainile de reverurile hainei, ingrijata de netezimea lor, isi revarsa parul pe sub nasul tanarului si-l intreba confidential:
- Spune-mi drept, e frumoasa domnisoara Otilia, o iubesti mult?
Felix, neobisnuit cu astfel de confidente, nu satisfacu decat o parte a intrebarii:
- E foarte frumoasa!
- Am auzit de ea la Conservator, zise Georgeta. Stii ca si eu am urmat vreo doi ani. De altfel, cant, asa, la reuniuni mai mult sau mai putin nocturne. Ce vrei sa fac?
Georgeta dadu din umeri in chip de scuza, intentia ei vadita era de a se apropia de Felix, de a-l dezgheta putin, fiindca nu se indoia ca venise cu ganduri mai mult sau mai putin erotice.
- Ce tanar esti! se mira ea si-l mangaie usor pe obraz, dezvaluind in zambet un sirag de dinti de o stralucire de sidef.
Felix isi aminti de Otilia si avu brusc sentimentul unei mari culpe. Duse instinctiv mana inspre obraz ca spre a indeparta mangaierea, ceea ce atinse putin amorul propriu al Georgetei. Aceasta se osandi in gand de banuiala ca Felix venise cu intentii frivole, in vreme ce Felix insusi era nedumerit asupra atitudinii ce trebuia sa ia. Fata ii placea, dar, cu toata purtarea ei libera, era sa de distinsa in miscari si vorbire, incat nu si-o putea inchipui in ipostaza de curtezana. Ar fi vrut s-o cucereasca, temandu-se totusi sa nu fie ridicol, fiindca stia ca Georgeta nu e altceva decat "o fata faina", cum zisese Stanica. Amandoi erau incurcati de nesiguranta. Georgeta intreba:
- Asa esti de timid cu femeiel totdeauna? Totusi imi placi, dar ai un nu stiu ce care insipra respect. Ai sa fii un doctor impunator.
Georgeta rase, dar se simtea in chip serios intimidata. Isi drese repede parul, isi stranse pegnoir-ul pe ea si cauta in minte un subiect de convorbire mai convenabil. Negasindu-l, se duse sa-i aduca lui Felix dulceata. N-avea deloc obiceiul acesta burghez de a primi invitati, dar acum crezu de datoria ei sa-i arate tanarului ca e o fata mai cumsecade decat pare. Sparse din neindemanare un pahar in sufragerie, pica masa cu dulceata si arunca afara tot continutul unei cutii a bufetului, ca sa gaseasca un servetel multumitor. Isi arunca apoi in graba o rochie pe ea si-si puse ciorapi fini de retea. Cand reaparu, Felix fu uimit de eleganta ei simpla. Rochia de catifea se incretea ca o ie la gat, si strangea tot bustul ca o lama rasucita. Georgeta i se paru de o rara frumusete si de o onestitate desavarsita in privire. Era o Otilia plastica, mai placida. Tenul, nefardat, era de o finete superba. Felix fu cuprins de un sentiment care-l facu sa vibreze. Ii placea mai mult prietenia fetelor decat a barbatilor si cand intalnea o fata frumoasa simtea nevoia confidentei, a legaturilor simple, familiare. Lipsit de surori, cauta in orice fata o sora, de care apoi, cum era cazul cu Otilia, se indragostea.
- Esti foarte eleganta, daca-mi ingadui sa spun! zise el cu mina serioasa.
- Nu numai ca-ti ingadui, dar imi face placere, desi exagerezi. Stii, cand ai de-a face ca mine cu tot felul de secaturi care isi inchipuie ca te dau gata debitandu-ti complimente de fotograf, elogiul unui om serios ca dumneata incanta. Oh, de-ai sti ce plistisita sunt cateodata, ce descurajata!
O alta Otilie i se paru lui Felix ca i se destainuie, desi comparatia o considera jignitoare pana la un punct, pentru cea dintai. O intreba cu fraternitate:
- De ce esti descurajata? Poate iei lucrurile in tragic!
- O, nu, deloc, crede-ma. Nu prea sunt cuminte, cred ca-ti dai seama, sunt "o fata faina", cum zice Stanica, dar sa nu-ti inchipui cine stie ce despre mine. Sunt poate mai nevinovata ca atatea fete asa-zis oneste. Desigur, Stanica ti-o fi spus comedii.
- O, nu, nimic altceva decat ca esti "fata faina"!
- Sunt, într-un anume înţeles. De ce aş fi ipocrită şi aş juca comedie? Am un individ bătrân care mă întreţine, un general, om de treabă în fond. Nu e singurul meu păcat! Am mai făcut şi poate am să mai fac, ca toate femeile. Câteodată sunt silită chiar de iubitul general să-i fiu infidelă, spre a proba prietenilor săi marile mele calităţi. Dar nu sunt o....... cum să-ţi spun....... o fată cu moravuri uşoare...... oficial, sunt artistă. Crede-mă că sunt de o castitate surprinzătoare, generalul fiind mai mult un ambiţios şi un unchi decât un înflăcărat.
Felix rămase mişcat de sinceritatea glumeaţă şi plină de graţie cu care Georgeta îşi expunea cazul, roşind din când în când de ochii prea pătrunzători ai tânărului. Acesta se crezu îndatorat să-i dea încurajări morale:
- De ce nu renunţi la această existenţă, ai dreptul să iubeşti.......
- Oh, astea sunt idei romantice, pe care le am uneori, dar realitatea le contrazice. Îmi place să fiu pozitivă. Generalul e inofensiv şi plin de fidelitate. E discret şi delicat. Cu el, lumea mă respectă, fiindcă generalul mi-a promis (nu-ţi vine să râzi?) că mă ia în căsătorie. Fără el, aş fi asaltată de toţi, solicitată să-mi ofer graţiile cu bani şi fără bani. N-ar fi decât o scăpare: să mă fac cu adevărat artistă. Ştii, artistele îşi pot îngădui luxul de a fi puţin prostituate. Însă, vai, n-am talent. Am poate mai mult decât cutare din colegele mele, dar prea puţin pentru aspiraţiile mele. În toate eu vreau absolutul. Prefer să rămân o protejată, fiindcă, îţi mărturisesc, îmi place luxul. Acesta-i şi motivul dezorientării mele. Oh, am şi eu mica mea dramă. Dar poate te plictisesc.
- Nu, nu, zise Felix, sinceritatea dumitale mă face să te stimez şi să te iubesc.
Aceste vorbe stângace măguliră mult pe Georgeta, care strânse obrajii lui Felix în palmele ei de o netezime ce înfioră pe tânăr.
- Eşti grăguţ de tot! J'en suis emue! (sunt mişcată)
Felix lăsă capul în jos combătut de sentimente contrare. Apropierea Georgetei îi procura o plăcere voluptoasă, deosebită de aceea a intimităţii cu Otilia, un sentiment de bărbăţie, însă avea scrupulul de a nu trăda pe Otilia.
- Drama mea e simplă, povesti Georgeta. Tata a rămas văduv şi s-a căsătorit din nou. Aveam oarece stare. Mama mea vitregă era o femeie de mare eleganţă şi de o cochetărie abia ascunsă. Cred că asta l-a ameţit pe tata, care s-a simţit încântat să fie văzut la braţ cu o femeie aşa de elegantă. Atrăgea atenţia bărbaţilor numaidecât şi-şi făcea relaţii strălucite. Femeia aceasta m-a pervertit. M-a învăţat de mică cu luxul, mă îmbrăca în mătăsuri, se servea de mine ca de o păpuşă necesară apariţiei ei în lume. Mi se pare, aşa am auzit, că fusese pe vremuri actriţă. Avea pentru mine atenţii nu de mamă, ci de mare croitoreasă. În liceu, înspăimântam pe profesoare prin lux. Rufăria fâşâia pe dedesubt şi umpleam sala de miros de parfum scump. În special, o profesoară, fată bătrână, cu părul strâns într-un conci sărac pe vârful capului, era turbată de curiozitate. M-a pus într-o zi să mă dezbrac în faţa fetelor, să vadă cum sunt îmbrăcată, şi rezultatul a fost că toată clasa s-a strâns în jurul meu. Eram într-o combinaţie cu broderie superbă. Mama mă lăsa să stau până la orele târzii când avea musafiri şi începuse să-mi placă a fi curtată. Toţi bărbaţii îmi sărutau mâna, pe care le-o întindeam din proprie iniţiativă şi flirtam. Am ajuns acolo că pentru mine a nu avea o rochie cumsecade la începutul unui sezon e o nenorocire. Aş fi în stare să mă omor. Îmi place muzica, citesc, vorbesc franţuzeşte (mama m-a dus un an şi la Paris) şi am înclinaţie pentru studiu. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să fiu studentă la medicină. Dar aş înnebuni să stau prea multă vreme fără să ies, fără zgomot, lumină, mese fine. Nici noaptea nu pot să dorm. M-am dus la Conservator, să studiez canto. N-am stat însă mult, fiindcă prea era serios. Muncă, muncă şi iar muncă. Viaţa mondenă mi-a intrat în sânge ca un viţiu şi asta din cauza iubitei mele mame vitrege. Şi totuşi, cum mi-ar plăcea să am un bărbat, un copil, să fac şi eu ceva folositor! Nu sunt frivolă din naştere, nici stricată, am fost numai pervertită.
- Nu exagerezi? întrebă Felix, serios ca un medic. Te poţi reeduca. Poţi iubi!
- Nu cred. Mi s-a întâmplat un lucru prea teatral ca să nu devin cinică. Nu-ţi poţi închipui măcar. Mama îl înşela pe bietul tata, începusem să observ, căci eram mare, avea şaisprezece-şaptesprezece ani. Tata se ruinase cu cheltuielile ei nebune, şi acum ea o ducea mai departe pe acelaşi picior, dar cu contribuţia altora, începuse să mă vadă cu ochi răi, eram prea frumoasă şi-i făceam concurenţă - aşa cel puţin credea ea. Nu-mi dădea bani pentru rochii, tatei nu mă-nduram să-i cer, şi sufeream grozav. Atunci am luat o hotărâre eroică.... prin banalitatea ei. O, să nu-ţi închipui că sunt o "fille Elisa" ca a lui Goncourt, de o speţă mai subţire. Sunt o burgheză luxoasă, care visează să se mărite. Ei bine, am vrut să mă mărit. Am cunoscut un tânăr ofiţer, cam anost, cam înfumurat, cum sunt mulţi, dar care atunci îmi plăcea. Mi s-a părut chiar că-l iubesc. L-am invitat acasă. Mama l-a primit entuziasmată, au început mesele până noaptea târziu. Logodnicul meu - aşa se numea oficial - îmi dădea să beau vin, ciocnea cu mine Bruderschaft, mă trăgea de talie în faţa tuturor, şi într-o noapte, profitând de ameţeala mea, a intrat la mine în odaie şi, jurându-mi că mă iubeşte şi că mă ia în căsăstorie, că totul e o chestiune de formalităţi, a făcut ceea ce o fată prudentă nu îngăduie decât după nuntă. A doua zi, dezmeticită, am plâns, am mărturisit mamei, care a râs într-un mod foarte ciudat şi, în sfârşit, stimatul logodnic a promis solemn tatei că mă ia de nevastă. Am făcut chiar verighete, trusou. Logodnicul se instalase aproape în casa noastră, din ce în ce mai intim cu mama. Şi ştii ce s-a întâmplat? Mama a dat divorţ de tata, care, de supărare, s-a îmbolnăvit şi a murit, şi s-a măritat cu ofiţerul meu, iar eu, eu, eşti medicinist, deci pot să-ţi spun, am făcut avort. De atunci sunt "o fată faină", greu de căpătat, aproape onestă, dar totuşi mai mult sau mai puţin venală. Şi totuşi, curioasă moştenire, de la părinţi se vede, aş vrea să mă mărit. L-aş lua pe general, dar e prea bătrân. Nu vreau să rămân aşa de curând văduvă.
Felix rămase foarte impresionat de această autobiografie. Asemănarea dintre destinul Otiliei şi al Georgetei îl izbi. În definitiv, şi el se afla în aceleaşi condiţii. Erau, toţi, copii care nu se bucuraseră de o familie cordială. Întinse mâna şi o puse în semn de simpatie mută pe o mână a Georgetei. Aceasta, recunoscătoare pentru gestul fratern, îl mângâie din nou pe obraz, gest care aruncă în fundul sufletului lui Felix o uşoară nemulţumire. De ce oare, îşi zicea el, fetele îl mângâie aşa, ca pe un copil mic? Nu inspira el nicio încredere virilă?
- Dar tu.... ah, iartă-mă..... dar dumneata eşti to t cam aşa, fără părinţi. Te simţi singur, nu? Şi de Otilia am auzit că are tată vitreg. Spune-mi drept, ce fel de fată e Otilia asta? Mi se pare că o iubeşti. Cum se poartă? La vârsta asta, voi, tinerii, jucaţi tot sufletul pe o carte. Trebuie să fii mai blazat.
- Otilia e o fată admirabilă, o fată superioară, zise Felix, căpătând încredere şi bucuros în fundul sufletului de a vorbi cu cineva despre problema care-l chinuia îndeosebi. E o fată admirabilă, dar n-o înţeleg.
Şi începu să-i spună toate îndoielile lui despre Otilia, relaţiile cu Pascalopol, plecarea la moşie, cu o atâta aprindere confesională, încât o lacrimă gratuită, din exces de sensibilitate se strânse într-un ochi, fără a fi avut deloc impulsiunea de a plânge. Felix făcu gestul de a se freca la ochi şi de a reacţiona împotriva acestei false impresii, dar gestul fu atât de stângaci, încât ochii stimulaţi se umplură şi mai mult de lacrimi. Georgeta crezu cu dinadinsul că Felix plânge.
- O, ce copil eşti, zise ea cu o alintare în glas, care făcea şi mai simpatică faţa ei rotundă, de porţelan, ce copil eşti! Dar nu trebuie să plângi! Poate şi ea te iubeşte. Aşa suntem noi, femeile, capricioase, bizare. Eu o înţeleg foarte bine. S-a plictisit de atâtea mizerii, n-a voit să-ţi tulbure viitorul. Şi eu dacă aş fi în locul ei aş fi făcut la fel. Te-aş fi cruţat. Eşti atât de tânăr! De ce să vezi toate lucrurile în negru?
Deşi nu plânsese, neputând să-şi ascundă lacrimile venite din senin, Felix le lăsă să se rostogolească pe obraz. Aceste lacrimi fiziologice îi deşteptară însă un sentiment adevărat de consolare şi se simţi mulţumit ca un copil mângâiat. De teamă ca lucrul să nu se mai repete, se ridică să plece.
- Pleci? zise Georgeta. Îmi pare rău că te-am întreţinut cu fleacuri. Un tânăr nu vine la "o fată faină" ca să asculte astfel de confesiuni. Eşti simpatic, îţi repet. Nu vreau să te seduc în paguba dragostei dumitale. Stimez pe Otilia numai prin felul cum îmi vorbeşti despre ea.
- Îţi mulţumesc, zise Felix sărutându-i mâna îndelung.
- Însă poţi fi credincios unei femei, chiar făcându-i mici infidelităţi cu o alta. E un fel de a o preţui prin comparaţie. Ţi-am spus, sunt o fată cuminte până la un punct, dar nu sunt o sfântă. A păcătui cu un tânăr simpatic este acum pentru mine, fără ipocrizie, singura distracţie în viaţă. Îţi dau voie să vii oricând ca să încerci să mă tragi pe calea pierzării.
Felix înţelese îndemnul spiritual al fetei, dar o sfială grozavă îi paraliza orice gest. Se simţi stupid. Dorea din tot sufletul pe această fată simplă şi graţioasă şi-şi dădea seama că răceala lui era jignitoare pentru o femeie care mersese atât de departe. Luă amândouă mâinile Georgetei şi i le sărută şi pe o parte şi pe alta. Se afla lângă uşa de la intrare. Georgeta zâmbi.
- Ah, zise Georgeta, eşti de o timiditate!
Şi prinzându-i capul între mâini, îl sărută cu putere şi prelung pe buze.
Felix ieşi ameţit pe uşă, fericit şi totodată înciudat de stângăcia lui, de situaţia, deplorabilă pentru un bărbat, de a fi sedus de o femeie.
XII.
Peste câteva zile, Felix primi o carte poştală ilustrată care-i făcu să-i tresară inima la-nceput, ş-apoi în cufundă în tristeţe şi mai mare. Pe o vedere de la Paris (eternul Turn Eiffel) recunoscu scrisul Otiliei. Fata îi tirmitea scurte salutări din Franţa, unde nu spunea cu cine se află, întreba de moş Costache şi de el şi-l ruga să-i scrie, dându-i un număr oarecare pe rue de la Michodiere. Lucrul acesta nu l-ar fi bănuit niciodată. Ce cauta Otilia la Parsi, mai ales cu cine? Fara indoiala, cu Pascalopol. Sufletul i se umplu de amaraciune. Daca Otilia s-ar fi dus la mosie, asta ar mai fi mers. Era un gest de plicitiseala care se scuza, mai ales ca mosia era un loc de delectare primavara. Dar la Paris era altceva. Otilia petrecea, se bucura, dormea poate in aceeasi camera cu Pascalopol, trecea drept sotia lui, daca nu era, legal sau nelegal. La Paris, Pascalopol inceta de a mai fi un simplu protector parten. Un om in varsta, care duce minorele in strainatate, e un corupator. Felix il uri. "Ce fata fara suflet, in orice caz, Otilia asta! gandi el. Pleaca de atata vreme de acasa si nu scrie un rand lui mos Costache, pe care spune ca-l iubeste." Felix lua o fotografie a Otiliei si o privi indelung. Ciudat, ochii limpezi ai fetei dezminteau proastele lui opinii. Cine stie daca nu erau si alte motive la mijloc in aceasta familie ciudata, pe care n-o cunostea indeajuns?? Mos Costache nu se purtase in asa chip incat sa merite recunostintele fetei. Felul cum il tutela pe el, speculandu-l, era o dovada. Ramanea insa excesul de intimitate cu Pascalopol. Marturisea ca nu intelegea nimic si se simtea descurajat. O iubise pe Otilia, dar purtarea ei nu-i dadea nicio speranta. Era zadarnic sa se mai insele.
Felix comunică scrisoarea lui moş Costache, care o înregistră cu un răguşit "Daaa?" lipsit de semnificaţie hotărâtă, părând mai degrabă mândru de aventura fetei, acesta spuse vestea Marinei, şi Marina o trecu mai departe. Aurica chemă palidă pe Felix la portiţă.
- Domnule Felix, e adevărat că ai primit o scrisoare de la Otilia?
- Da, îmi scrie de la Paris.
Aurica rămase cu gura căscată. Apoi fugi iute în casă şi, vânătă la faţă, vorbi cu glasul sugrumat cu care se vestesc catastrofele:
- Mamă, ai ştiut asta? Otilia e la Paris.
Aglae suferi şi ea o scurtă convulsiune a muşchilor feţei, dar nu-şi schimbă poziţia pe scaun. După puţin timp, rezumă numai într-un cuvânt toată firea ei:
- Scârbă!
- Deşteaptă fată! comentă Stănică ştirea, când o află. Ştiu că se descurcă-n viaţă!
- Dumneata numeşti deşteptăciune, zise Aurica, să pleci fără ruşine cu un bărbat în străinătate?
- Da! decretă Stănică. Numesc deşteaptă o femeie care suceşte capul bărbaţilor. Ăsta e rostul femeii.
Felix, noros, se duse ca un om care vrea să se sinucidă la Georgeta şi se purtă în aşa chip, încât fata, inteligentă, înţelese tulburarea şi dorinţa lui ascunsă şi-i uşură cu îndemânare manifestarea. Felix se bucură din plin de darurile pe care i le putea oferi fata, dar, cu toată frumuseţea excepţională a acesteia, îl uimi mai cu seamă simplitatea cinismului ei, graţia firească cuc are putea să treacă de la gesturile cele mai îndrăzneţe la convorbirea prietenească. Simţi pentru ea recunoştinţă, dar înţelese totodată că numai pe Otilia o iubea. Pentru Otilia avea o spaimă mistică şi nu şi-ar fi închipuit-o niciodată în atitudini scarboase. Sufletul lui, capabil de exaltări, era puţin jignit de indiferenţa blazată cu care se oferise Georgeta, de lipsa de importanţă pe care o dădea întâmplării. Ea îl privea cu simpatie şi curiozitate, îndepărtându-i de pe ochi o şuviţă de păr, sărutându-l, însă cu acel aer de detaşare profesională al femeilor care se amuză de orice nouă cucerire. Georgeta îl puse pe Felix pe programul ei:
- Îmi placi foarte mult, îi zise, poţi să vii când vrei să mă vezi, dar niciodată seara şi nici sâmbăta. Nu trebuie să te întâlneşti cu generalul meu.
Felix şedea totuşi încurcat, şi Georgetei i se păru că ghiceşte motivul luptei lui interioare.
- Te aleg ca pe un fel de logodnic simbolic. Vreau să cunosc şi eu tulburările unei fete oneste. Să nu-mi faci niciun fel de cadou, că mă supăr. În schimb, uite, îţi dau eu un ac de cravată, ca să nu mă uiţi! Nu te teme! Proprietarul lui a murit. Trebuie să ştii că sunt relativ, o! relativ, aşa de onestă, încât poţi fi într-adevăr mândru de cucerirea ta, şi-ţi dau voie să ţi-o trâmbiţezi la lume, fiindcă generalul meu nu crede nimic. Nu fi prost, adăugă eu, sărutând încă odată pe Felix, pe a cărui faţă plutea o uşoară incredulitate, dacă auzi pe câte un tip spunând că vine la mine, că sunt aşa şi pe dincolo, să ştii că se laudă. E paradoxal, dar aşa e: nu sunt o..... (Georgeta suflă cuvântul în urechea lui Felix) Însă, te rog, să nu te îndrăgosteşti de mine, nu vreau să te am pe conşiinţă. Am gânduri nebune matrimoniale, dar nu mi-aş ierta să te stric. În definitiv e mai bine să te porţi cu mine cum te-ai purta cu o..... (şi îi suflă din nou cuvântul în ureche)
La plecare, Georgeta îşi aduse aminte de ceva:
- Ascultă, zise, treci neapărat pe la Iorgu, la restaurant! Vrea să-ţi vorbească urgent, nu ştiu ce. Fă-mi negreşit acest serviciu, fiindcă Iorgu e un om de care noi, "artistele", avem nevoie.
Felix ieşi de la Georgeta mai optimist, cu o încredere în viaţă mai solidă. O mândrie virilă liniştită îi regulariza bătăile inimii. Georgeta era prima femeie pe care o cunoştea carnal, lucru pe care se străduise să-l ascundă Georgetei însăşi, din vanitate. Nu şi-ar fi putut închipui că o cucerire poate fi atât de simplă, fiindcă nu se îndoia de sinceritatea Georgetei. Timiditatea de până acum i se vindecă aproape toată, dintr-o dată. şi simţi că cu altă femeie ar şti să se poarte de-aci încolo cu alt tact. Lucru curios! Otilia îi apăru din nou scuzabilă şi se învinovăţi de a fi avut bănuieli nedrepte asupră-i. Pascalopol era un om de un mare bun simţ şi nu se putea ca el să fi fost aşa de lipsit de respect faţă de moş Costache, încât să-i răpească fata ca pe o întreţinută oarecare. Îşi refăcu faţa Otiliei, buclele ei, aruncate peste urechi cu ajutorul pieptenelui, râsul ei şi simţi că nimic nu era comun între ea şi Georgeta, deşi amânouă erau inteligente şi fine. Otilia era îndrăzneaţă, dar inocentă în toate vorbele ei, de o bruscheţe de soră. Dacă ar fi avut-o din nou alături, ar fi îngenunchiat, şi-ar fi pus capul în poalele ei, s-ar fi ferit să-i spună şi cel mai neînsemnat cuvânt dubios. Otilia era de o ştrengărie atât de castă, că îndoielile lui, acum vedea, erau ridicole. El însuşi observă acest lucru ciudat. În loc ca întâmplarea cu Georgeta să-i fi deşteptat cinismul viril, să-l fi făcut mai pozitiv în plăceri, dimpotrivă, îi limpezise spiritul, îl făcuse mai apt pentru dragoste. Se hotărî să scrie numaidecât Otiliei. Luă o hârtie şi aşternu aceste cuvinte:
"Dragă Otilia,
Plecarea ta neaşteptată, hoţească, a zdruncinat în mine, la început, toate credinţele. Aveam o raţiune în viaţă şi îmi îndeplineam cu sfinţenie datoria faţă de ea. Şi tocmai tu m-ai înşelat, cel puţin aşa mi s-a părut. Mă iubeşti sau nu mă mai iubeşti, mi-e frică să te mai întreb, după cum mi-e frică să-ţi cer să-mi spui cu ce prilej eşti la Paris şi cum trebuie să te numesc eu de aci înainte. Însă cred iarăşi în tine, şi eu, din partea mea, mă voi ţine de cuvânt, voi face adică aşa încât să te fi meritat, dacă tu ai avut vreodată de gând să-ţi arunci ochii asupra mea. Moş Costache e sănătos.
Felix"
Felix aruncă scrisoarea la cutie şi se îndreptă spre restaurantul lui Iorgu. Acesta îl primi cu mare ceremonie frecându-şi mâinile, îl vârî într-un fel de birou, îl întrebă dacă dorea să consume ceva şi, la negaţiunea timidă a lui Felix, comandă din proprie iniţiativă siropuri, prăjituri, asigurându-l că sunt de cea mai bună calitate. Felix era curios să afle motivul chemării şi nu izbutea să găsească o ipoteză oricât de puţin valabilă. Iorgu, cu multe gâfâituri şi frecături de mâini şi o dificultate ieşită din dorinţa de a vorbi distins, îşi expuse cazul:
- Domnule Felix, te-am chemat, si sa ma ierti c-am indraznit, te-am chemat fiindca stiu ce om de treaba sunteti si sunteti si ruda cu domnul Giurgiuveanu. (Iorgu amesteca persoana a doua singulara cu a doua plurala, dupa impresiile momentului) Domnule Felix, daca ai vrea sa-mi faci un serviciu, ti-as multumi ca la un frate. Noi am varat capital mare in afacerea asta si nu zic sa nu merge, nu vreau sa supar pe Dumnezeu (Iorgu se inchina supersitios), dar e negot delicat, din orice se strica. Aici totul e sa ai vad, sa stie lumea de unde sa te ia. Daca ma mut, sunt un om pierdut. Domnul Giurgiuveanu e proprietarul localului, cum stii si dumneata, si nu pot sa ma plang. Am platit cinstit si am ramas. Dar acum am aflat ca unchiul tau vinde casele. Imi vin samsari mereu. Daca vine alt proprietar, ce ma fac eu? Imi mareste chiria, asa nici vorba, as da si mai mult, desi si-asa e greu. Dar umbla concurenta. E cineva care vrea sa ma scoata de aici si sa deschida el restaurant. Domnule Felix, nu te uita la noi ca parem oameni cu stare, avem riscurile noastre. Uite, eu am copiii mari, unul, sa-mi traiasca, e ca dumneata, student la Drept, as vrea sa-l cunosti, ne face onoare mare. Eu trebuie neaparat sa stau aici. (Iorgu impreuna mainile si vorbi lui Felix in asa chip, incat se parea ca trateaza cu el) Domnule Felix, cumparam noi casa, dam cat cere, ne imprumutam, in fine, facem ce facem, suntem negustori romani, cinstiti, dumneata ai auzit de Iorgu. De ce s-o ia altul, cand noi am lasat atatia bani ca chirie?
- Eu, se apara usor Felix, am toata bunavointa, insa mos Costache nu prea vorbeste cu mine de astea.
- Domnule Felix, urma Iorgu mai cu aprindere, nu-ti cer mare lucru. Sa vezi cum stau lucrurile si te rog sa nu te superi de ce-am sa-ti spun. Eu am vorbit cu domnul Stanica de chestia asta, i-am dat si onorarii si mi-a fagaduit marea cu sarea. Un chelner de la mine mi-a spus ca l-a vazut cu amicul care ma sapa pe mine. Stii, sa nu te superi, dar domnul Stanica e un om, cum sa zic......
- Nu ma supar, protesta Felix zambind, insa ce trebuie sa fac?
Iorgu se inveseli.
- Sa-i vorbesti domnului Giurgiuveanu, poate nu i-a spus nimic, asa banuiesc eu, sa-i spui ca vreau eu sa cumpar, ca dau cat cere, sa ma cheme sa stam de vorba. Eu as fi venit, dar n-am vrut sa ma vaza lumea, am crezut in domnul Stanica.
Felix fagadui, si Iorgu, in culmea satisfactiei, se repezi sa-i ofere fel de fel de lucuri, ii strecura in buzunar tigari exotice, bomboane.
- Am sa ma uit la dumneata ca la un tata, pardon, ca la un frate!
La coltul strazii, Stanica rasari ca din pamant.
- Ha, ha, tipule, te-ai dezghetat bine, frecventezi localurile de preditiune! Bravo, te felicit. Dar ce cauti la ora asta? Te-am vazut cu Iorgu. Spune-mi drept, ce-ti spunea? Esti tanar inca, naiv, asta e vulpe batrana, isi face treburile cu dumneata. Spune-mi drept (Stanica il privi pe Felix in ochi) te sondeaza in chestia localului, ti-a spus ceva de contract, de vreo vanzare?
- Nu! minti Felix, devotat lui Iorgu, din instinct. Stanica se uita incredul.
- Zau? Dar e in stare! Sa nu te uiti la el. Asta e un pungas care a facut milioane, pe spinarea mea, a dumitale, a cui vine sa-si lase banii aici. Ce-ar vrea el? Sa ia un local splendid pe nimic? Mos Costache nu vinde, mi-a spus mie, pe cuvantul meu de onoare. De ce sa vanda? Sa rispieasca averea? Ar fi o dobitocie. Tot ce are lasa Otiliei, asculta-ma pe mine. (Stanica zgaltai pe Felix de haina) E in interesul dumitale. AI s-o iei pe Otilia de nevasta, nu spune nu, doar nu vrei s-o iei goala. Nu fi prost! Interesul nostru e ca mos Costache sa nu vanda nimic. Nici nu sufla vorba batranului despre asta, ca se supara foc. Nu-i place sa-i bati capul. Astea sunt escrocherii de-ale lui Iorgu, care-si inchipuie ca ar putea sa dea o lovitura, si cu cateva chirii sa devina proprietar. Sa vrea sa faca asta mos Costache, si dumneata, ca tanar cinstit, viitor ginere, sa-i spui: Nu, mosule.
In timpul convorbirii, Stanica, zarind ceva in buzunarul lui Felix, varase mana:
- Ia te uita, pezevenghiul! El ti-a dat astea? Astea-s tigari de contrabanda, eu i-am facut afacerea.
Si Stanica vari una in gura, lasand pe celelalte in buzunarul lui Felix. Apoi se razgandi.
- Parca nu fumai!
- Nu!
- Atunci, da-mi-le mie, nene, e pacat sa te joci cu ele, ca copiii mici.
Felix il asigura ca va fi discret si dadu sa plece, dar Stanica il tinu de haina.
- Stai frate, unde fugi asa? Ai mai fost pe la Georgeta?
.......................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu