XI.
- Ei, spuse Aglae dezgustată, aici o să dormiţi? Nici n-aveţi loc! Şi pe Titi n-o să-l tragă curentul de la uşă? Şi apoi, când se dă jos din pat, cum o să calce cu picioarele goale pe scândură? Trebuia să aveţi un covoraş. Soba asta parcă bate la cap! Uite, aşa se-ntâmplă când tinerii fac lucrurile de capul lor şi nu-ntreabă pe cei bătrâni! Dacă îmi cereaţi consimţământul, de, cum spune buna-cuviinţă, discuta eu cu dumnealor (aici aruncă ochii ironic spre bătrâni) şi făceam lucrurile cum se cade la nişte oameni aşezaţi.
Din ziua următoare, Aglae se ocupă de gospodăria lui Titi cu un zel extraordinar, dar care era îndreptat numai spre Titi şi părea ostil faţă de Ana. Cumpără saltea, covor, aduse cearşafuri, perne, rufărie, puse şifonierul în ordine, ca acasă, împăturind bine cămăşile lui Titi, largi, solide ("mai creşte băiatul") şi aruncă ostentativ câteva lucruri mototolite şi murdare ale Anei. Îi dădu acesteia instrucţiuni severe.
- Uite, cămaşa asta să i-o dai când e mai frig. Să nu-l laşi noaptea fără scufie, aşa s-a obişnuit el, ar fi chiar bine, fiindcă văd că e curent aici, să-i dai să-şi pună vată în urechi. Aici i-am adus flanelă, să poarte până în iunie, sub cămaşă. Să nu-l laşi fără nasturi la cămăşi, că nu e frumos, şi să-i dai să se primenească de două ori pe săptămână.
Aglae îi cumpără şi haine lui Titi şi puse să i le croiască după gustul ei, adică largi, îi cumpără ghete de box foarte mari, umplându-le vârful cu vată:
- Mai bine largi, să-i odihnească piciorul.
Aduse farfurii, cratiţe, tacâmuri şi, în sfârşit, trimise la fiecare două zile, alimente de gătit, dând şi indicaţii de bucatele ce trebuiau făcute. Ana îşi păstră cu o răbdare lăudabilă ţinuta onctuoasă. Aglae făcea dese inspecţiuni, scotocea prin bufet şi în bucătărie, să vadă mâncarea, întreba pe Titi dacă e îngrijit bine. Acesta răspundea totdeauna afirmativ. Plină de atenţii infinite pentru fiul ei, Aglae nu venea niciodată cu mâna goală, aducând foarte adesea măcar prăjituri. Ana, lacomă, se repezea şi muşca din toate, până ce Aglae îi dădea peste nas:
- Lasă şi pe bărbat să mănânce, că munceşte mai mult. Asta cu frişcă i-am adus-o lui, că-i place.
Aglae merse cu interesul fata de Titi pana acolo incat sa insinueze ca o femeie trebuie sa fie asidua in chestiunile mai intime cu barbatul, fiindca astfel acesta devine nervos. Lui Titi ii dadu instructiuni limpezi:
- Tine-o din scurt, n-o lasa sa se zbenguie cu toata lumea, pe urma isi ia nasul la purtare.
Ce-i drept, Ana merita indoielile Aglaei. Nu gatea mai niciodata si, daca se hotara sa faca ceva, mergea in bucatarie imbracata ca in oras, apuca alimentele cu varful degetelor, ca pe niste impuritati. Frigea la repezeala ce-i trimitea Aglae (conservele, lucrurile mai greu de preparat, le lasa sa se strice, le arunca la gunoi) dar apoi, gustand din propria-i mancare, o manca de-a binelea. Intra prin bucataria batranilor, se apropia in picioare de masa fratilor, ciugulea, de la toti, vorbind si razand cu gura plina, si apoi, cand sosea Titi, spunea candid:
- Draga, tie ti-e foame, ca eu n-am pofta deloc! Nici n-am gatit.
Titi isi schimba adanc si domol apele ochilor, dar nu zicea nimic. Ana pleca mereu in oras, alergand neostenita nu se stie unde, avida de petrecere, invidioasa pe orice lux. Titi se inchidea in casa, facand picturi dupa carti postale ilustrate, inramandu-le singur si batandu-le cu exactitate in perete. Lucra, cu o frenezie casnica tacuta, la fel de fel de maruntisuri. Facu abajururi de tul pe care le zugravi cu acuarela, vopsi masa si scaunele, inventa passe-partout-uri de felurite forme si marimi pentru fotografii. Ana il lasa in pace si se infunda la parintii ei sau pleca in oras. Incepuse de la o vreme sa vina tot mai des si mai dezinvolt in purtari cu Stanica.
- Haide, frate, in oras sa mai luam aer, indemna el.
- Titi, nu vrei sa mergem? facea Ana numaidecat.
Titi se intuneca si refuza cu o incapatanare in care se ghicea o suparare ascunsa.
- Bine, rezolva Ana chestiunea foarte simplu, daca tu nu mergi, ma duc eu cu domnul Ratiu.
Stanica primea cu jovialitate si plecau amandoi de brat. Titi refuza sa mearga la cinematograf, la teatru, la berarie, avand pentru toate aceste petreceri si o teorie. Iesi o singura data, pe ger, si se obstina sa asculte afara un concert militar gratuit, oferit intamplator in parcul Carol, din zelul artistic al unui capel-maistru. Nu voi in ruptul capului sa plece inainte de sfarsit, desi era vanat la fata de frig. Ana il lasa si pleca, dar sosi acasa mai tarziu decat el. Titi picta, se legana langa soba, sedea nemiscat pe marginea patului, cand era plictisit si, refuza orice abatere de la acest program, ascunzand prin posomorare si incapatanare antipatia fata de spiritul independent al Anei, fata de care incetase chiar de la inceput de a mai arata tulburari erotice. Criza lui Titi fusese scurta si se prefacuse intr-o placiditate ursuza si banuitoare.
- Iubite domnule Titi, il aviza Ana, eu sunt tanara, vreau sa patrec cat mai am vreme. Daca nu vrei sa iesi nicaieri, stai acasa. Eu una nu pot.
Titi se impaca numai cu Sohatchi, cu care, cand era bine dispus, vorbea indelung despre colegii de la liceu si de la belle-arte. Stanica venea des, se zbenguia cu Ana, fara sa se mai sinchiseasca de Titi. Intr-o zi rasera in odaia alaturata, baura, dupa toate aparentele si mancara ceva, si abia tarziu Stanica deschise usa, cu gura plina, si zise aproape indiferent:
- A! tu erai aici?
Titi incepu sa-si manifeste supararea pasiv, nemaivorbind nimic ore indelungate. Dar intr-o buna zi si pentru intaia oara, cand Ana veni noaptea tarziu acasa condusa de Stanica, Titi izbucni, in chip surprinzator pentru ea, cu o brutalitate nemaipomenita:
- C...va! Las' ca mi-a spus mie mama, ce, eu nu vad?...... Unde mergi dumneata toata ziua si toata noaptea?
Vreo dovada impotriva Anei nu exista, ce-i drept. Fratii venira repede la locul scandalului si capitanul mustra pe Titi cu destula aroganta si un tot vadit trivial si iritant:
- Amice, trebuie sa-ti supraveghezi expresiile, ma intelegi..... Aici sunt parintii nostri, oameni batrani, sunt ordonantele, care aud. Nu admit se ne insulti sora, asa, pe simple elucubratii de-ale dumitale. In definitiv, ce-i? S-a plimbat in oras cu cumnatul dumitale. Daca dumneata esti bolnav si nu suferi lumea, nu trebuie s-o silesti si pe ea sa se calugareasca.
Titi se invineti la fata si, reeditand furia subita a lui Simion, batu cu pumnul in masa, inspumat la gura, si tipa ca un descreierat:
- Sa nu ma insultati, magarilor, ca va spun lui mama!
Toti il privira in liniste ca pe un pacient in criza si lui Titi i se paru ca Ana lasa buza-n jos intr-un gest de dispret. Fratii iesira din odaie fara sa-l mai contrarieze si tocmai aceasta indiferenta infurie si mai tare pe Titi.
- Lasa-l, ma, se auzi glasul locotenentului, nu vezi ca e nebun?
- Ba o sa-l dau in...... spuse pe sleau capitanul.
Titi puse mana repede pe palarie, isi trase paltonul nervos pana a se incurca in maneci si iesi ca un glont din casa si din curte. Din acea zi nu se mai intoarse in caminul lui. Aglae ii ordona sa divorteze, Stanica fu si el de aceeasi parere, "de vreme ce nu va intelegeti", dar se jura ca Ana si cu el petrecusera in chip nevinovat, nedandu-si seama cum a trecut vremea. Lucru curios. Cand auzi de divort, Titi se intuneca. Nu voia.
- Sa faca ce-o sti, zise elc u absurditate, nu ma priveste. Eu n-o cunosc, si pace. N-are decat sa dea divort, eu nu ma duc pe la tribunale.
- Dar nici n-ai nevoie, omule, explica Stanica, aranjam noi toate.
- Eu nu dau divort.
Era aceasta incapatanare o modalitate primara de a-si marturisi inca dragostea pentru Ana? E cu putinta. Sohatchi veni la Aglae si lamuri ca ei n-au avut nicio intentie rea, ca s-au certat cu totii cum se-ntampla, dar ca situatia surorii lor era intolerabila si trebuia sa fie rezolvata intr-un fel, cel mai cuminte chip fiind acela ca Titi sa se-ntoarca acasa. Titi declara scurt:
- Eu acolo nu ma mai duc, cine vrea sa vie, sa vie aici.
Aglae, ca sa nu-l supere, zise si ea:
- Domnule Sohatchi, eu nu pot sa las pe baiatul meu sa fie insultat. Ana sa vie sa stea aici cu el, ca se gaseste loc.
Intr-adevar, Ana veni, primita de Titi cu e tresarire de satisfactie, repede inabusita de o uitatura posaca. Reinfipt in solul lui, Titi nu facea decat sa copieze note, sa desene dupa ilustrate, sa stea nemiscat. Agale o intepa pe Ana fara sa vrea, punandu-i intrebari suparatoare: "Tu nu stii sa gatesti? Tu stai asa imbracata toata ziua? Tu n-ai decat o camasa de noapte?"
Dar trebui sa recunoasca chiar ea, ca Titi era imposibil si o contrazicea pe Ana in cele mai legitime dorinte, cu o obstinatie de asin. Ana aduse cinci bilete de teatru, cu o invederata multumire de a-i lua pe toti, dar Titi singur refuza.
- Eu nu ma duc la teatru. Nu ti-am spus eu sa iei bilete. Ma duc la teatru cand am dispozitie, nu asa, pe neasteptate. Si apoi cine ti-a dat banii? De unde stiu eu?
- Titi, se irita chiar Aglae, ma agasezi!
Titi nu merse, tacand insa cu perversitate voita sau involuntara pana in preajma momentului de plecare, asa incat toti se imbracara, crezand ca i-a trecut rezistenta. Dupa-masa, Titi disparu. Ceilalti isi inchipuira ca se-mbraca. Iesira pe usa sa-l astepte, dar Titi nu se vedea nicaieri. Aglae intra in odaia lui si-l gasi in pat, sub plapuma.
- Dar ce faci aici, pentru Dumnezeu, nu mergi? De ce m-ai facut sa ma-mbrac?
- Ti-am spus ca nu merg.
Si Titi se intoarse cu capul la perete. Suparata, Aglae se dezbraca si nu mai merse. A doua zi Ana fugi.
- Titi, insista Aglae, termina odata. Nu va intelegeti, si pace. Ea e usuratica, tu esti incapatanat, nu-i nimic de facut. Divortati.
- Eu nu divortez! se-ncapatana Titi.
De altfel Ana era văzută de toţi pe stradă cu feluriţi inşi, unii afirmau că avea legături certe cu unul sau cu altul. Curând nu mai fu nicio îndoială cel puţin că Ana iese la braţ cu un funcţionar superior dintr-un minister, om mai în vârstă, cu ceva avere, care afirmă, fiind şi Stănică de faţă, că dacă Ana e liberă, o ia de nevastă. Era o ocazie, susţinu Stănică, de a se despărţi fără scandal. Altfel Ana ar abuza de numele lui, cu profit pentru ea. Titi însă nu voia să divorţeze. Se vede totuşi că Ana găsise găsise o bună combinaţie, fiindcă dezlegarea nodului veni tot de la ea. Într-o zi, două ordonanţe depuseră în faţa uşii de la intrare, fără să vrea să intre, o boccea enormă, în care Aglae găsi cu ciudă toate lucrurile lui Titi, cele mai multe murdare. Totul îi fusese restituit cu o grijă afectată fiindcă Titi regăsi şi o pereche de pantofi rupţi pe care îi aruncase la gunoi, precum şi un cuţit, pe care forţându-l îl rupsese în două. Erau amândouă bucăţile. Titi primi, în sfârşit, şi o notificare că i se intentase acţiune de divorţ din partea Anei. Cu greu Stănică putu să-l facă pe Titi să consimtă a da o declaraţie că se desparte de bunăvoie, pentru nepotrivire de caracter. Acum el voia să se judece, susţinând între altele că nu se simte bine, că Ana i-a dat o boală. Lucrul era de domeniul fanteziei şi dovedea numai, prin surmenarea spiritului, o recrudescenţă a hipocondriei lui latente, congenitale.
IX.
În martie, Felix îşi făcea planuri mai nerăbdător ca oricând. Cu puţin înaintea Crăciunului împlinise douăzeci de ani. Mai avea deci câteva luni şi devenea major. Se făcuse acum mai îndrăzneţ, mai conştient de sine, însă lipsa de bani îl chinuia, jignea orgoliul lui. Ar fi vrut haine de primăvară, mănuşi şi ceva bani asupră-i. Când câte un coleg îl ducea de braţ într-o cofetărie sau berărie, se simţea pus pe jăratic. N-avea niciun ban în buzunar şi îi era ruşine să recunoască. Era gelos şi de Pascalopol. Ar fi voit să fie şi el în stare să facă Otiliei o cât de mică plăcere, s-o plimbe cu trăsura. Moş Costache nici nu se gândea măcar să-i dea vreun ban, ba-i propunea unele târguri dubioase. Venise într-o zi cu o serie întreagă de seringi "Record", aparţinând probabil unui medicinist care nu plătise chiria, şi întreba acum pe Felix dacă nu cunoaşte pe cineva sau dacă el însuşi n-ar fi dispus "să le cumpere". I le încredinţase "o persoană". Într-o duminică, Felix voi să iasă în oraş cu nişte prieteni, însă, după câţiva paşi făcuţi pe stradă, se întoarse. Era o zi admirabilă, şi paltonul îl apăsa pe umeri.Să-l scoată şi să rămână în haină era încă prematur. Cum Costache era singur acasă, Felix se duse de-a dreptul la el cu un curaj pe care i-l dădea supărarea. Spuse cam iritat că e acum om în toată firea, că-şi închipuie că are destul venit ca să nu meargă mereu în oraş cu mâinile goale. Are nevoie de haine, de cărţi, de o mulţime de lucruri, şi-i trebuie bani. În definitiv, vrea să ştie odată care sunt drepturile lui. Moş Costache ascultă, înfricoşat de această ieşire, căută să-l îmblânzească, ţinându-l mereu de mânecă, într-un chip comic, dar nu scoase nicio vorbă încurajatoare, nicio explicaţie. În cele din urmă, cu tonul răguşit, cu ochii aplecaţi în jos, făcu această neaşteptată propunere:
- Dacă ai nevoie de bani, de ce nu iei împrumut vreo mie de lei de la cineva? Poate sa gasesc eu la un prieten, numai sa nu spui la nimeni.
Suma izbi pe Felix, care, de bucurie, nu mai examina deloc ciudatenia propunerii din partea lui mos Costache. A doua zi, batranul veni mesterios in odaia lui Felix si-i intinse un bilet la ordin, indemnandu-l sa-l completeze cu suma de o mie de lei si sa-l dateze 30 decembrie 1910. Felix voi sa intrebe asupra rostului acestei simulatiunii, dar Costache ii incanta urechea cu sunetul unui pumn de piese. Scadenta biletului ramase in alb. Dupa semnare, batranul inmana lui Felix doua sute cincizeci de lei. Mirat, acesta intreba cu ochii.
- Nu poate sa dea tot acum, explică răguşitul, îţi dă prin mine în fiecare lună, câte două sute cincizeci de franci.
Felix era prea nerăbdător să aibă bani, ca să mai discute provenienţa lor, însă rămase cu o îndoială, şi la întâiul prilej consultă un prieten de la Drept, care-i cunoştea de altfel bine situaţia.
- Bătrânul te-a pus să datezi cambia în decembrie, fiindcă atunci eşti major şi deci responsabil. Eu cred că ţi-a dat mia chiar din banii tăi, şi tu i-o vei plăti tot din banii tăi, din primul venit liber. E dat dracului moşu!
Felix se adumbri şi se-ntoarse dezgustat acasă. În lipsa Otiliei începură să se strângă asupra-i şi ale dezgusturi, să bănuiască pe fată de complicitate şi să creadă în tot ce Aurica spunea despre ea. Pe dată însă ce Otilia reapăru cu ochii ei limpezi, plini de seninătate, se ruşină de asemenea presupuneri şi o socoti şi pe ea o victimă a bătrânului. Voi cu mai multă putere decât oricând să o scape de acolo, s-o ia el sub protecţia lui. Avea crize de sensibilitate şi reverie. În vreme ce Otilia răscolea valurile pianului, el se plimba cu mâinile în buzunar, oprindu-se din când în când în faţa oglinzii. Se privea sever, lăsând buzele în jos, într-o amărăciune patetică. Se simţea frumos. Singurătatea lui, faptul de a nu avea părinţi, îl umplea de o exaltare vagă a destinului propriu.
Se întreba, inundat de frazele muzicale care veneau de jos, ce avea să devină: medic mare, savant, autor celebru, om politic? Se vedea trecând, în ritmul muzicii Otiliei, într-o trăsură deschisă, nemişcat, fără zâmbet, privind rece înaintea lui. Aşa îşi închipuia purtarea omului mare. Alteori, dimpotrivă, reveria îi deştepta flăcări de dezinteresare. O vedea pe Otilia ameninţată de bandiţi, care aveau mai toţi fizionomia lui Stănică. Ochind flegmatic, de pe fereastră, dobora pe rând pe toţi vrăjmaşii, în vreme ce Otilia, tremurând, îl strângea cu braţele ei subţiri de gât. Sau fugea călari de duşmani neidentificaţi spre păduri care se îndoiau moale până la pământ, ţinând în braţe pe Otilia. Generozitatea lui se-ntindea şi asupra lui moş Costache, căruia, ruinat, îi oferea azil, de dragul Otiliei, şi chiar asupra lui Pascalopol, pe care-l visa bolnav, senil, readus la viaţă prin sforţările lui de medic.
Cântând furtunos la pian şi aruncându-şi ochii asupra lui Felix, care uneori se rezema de capacul instrumentului, Otilia nu bănuia că e salvată de foc şi înec cu atâta devotament. Odată, după ce şezuse multă vreme alături de Otilia, care citea o carte, şi visase treaz ca de obicei, copleşit de sentiment, îşi lăsă deodată capul în poalele ei. Otilia îi primi ofranda simplu, mângâindu-i uşor părul.
- Spune-mi ceva plin de primejdii, să fac pentru tine, zise Felix.
Otilia răspunse gânditoare:
- Va veni vremea când ai să ai acest prilej.
Relaţiile sentimentale dintre cei doi erau din ce în ce mai aprinse. Felix o căuta pe Otilia cu oarecare imprudenţă, o ruga cu ochii şi o săruta furtiv. Fata nu-l respingea, dar dădea gestului o candoare fraternă, făcea astfel încât orice abuz era înlăturat. Felix îi vorbea cu ochii la masă, se aşeza alături de ea şi o prindea de mâini, iar fata îl mustra cu blândeţe. Moş Costache îi surprinse într-o zi sărutându-se, dar nu zise nimic. Păru chiar ruşinat de lipsa lui de atenţie şi fugi repede cu capul în piept. Nu-i împiedică niciodată, nu le făcu nici cea mai mica aluzie.
Încurajat de consimţirea Otiliei, îmbătat, Felix începu să fie ispitit de un gând insidios. Dacă Otilia îl iubeşte cu adevărat, ar trebui să aibă încredere în el şi să-i dea de acum dovezi mai temeinice de dragoste. Senzualitatea firească a vârstei se lupta cu mistica erotică. Intr-o noapte, neputand sa doarma, combatut de cele doua porniri, Felix se scula si se imbraca. Nu voia sa faca nimic rau si totusi inima ii batea cu putere, ca simtindu-se vinovata. O forta mai mare decat vointa lui il trase pe usa afara si-l impinse la usa Otiliei. Batu iarasi usor, ca alta data. Auzi limpede saritura speriata a fetei si tropotul pasilor prin odaie. Capul zbarlit al Otiliei aparu in intredeschizatura usii.
- Ce vrei, Felix? intreba fata cu repros.
Felix se zapaci si declara prosteste:
- Te..... iubesc!
- Of, Doamne, se vaita Otilia, iar nu esti deloc cuminte. Ti-am spus sa nu mai vii.
Si cum Felix lasase capul in jos iritat si rusinat deodata, Otilia iesi curajoasa afara si prinse pe tanar cu bratele de gat, privindu-l in ochi.
- Felix, daca ma iubesti cu adevarat, daca vrei ca mai tarziu sa fim prieteni, nu mai veni asa. Ai incredere in mine, cum am si eu in tine. Nu te indoi, te iubesc.
Si tragand capul lui Felix, il saruta pe buze. Apoi fugi repede in odaie, inchise usa si intoarse cheia de doua ori. De aci incolo, Felix reprima cu regiliozitate orice instinct impur (nu fara oarecare ciuda, uneori, si porniri de gelozie fata de Pascalopol) si se multumi cu strangerea de maini si sarutarea casta, alunecata spre ureche. Totusi si asa fura suprinsi odata in chip neplacut. Otilia cosea un nasture la haina lui Felix, si acesta nu se putu elibera de ispita de a o saruta, cand Stanica intra dezinvolt pe usa.
- Faceti, faceti, zise el protector, ca si cand intre Felix si Otilia erau legaturi indiscutabile, marturisite.
Otilia ii arunca o privire manioasa si era gata aproape sa-l dea afara pe usa pentru indiscretie. Stanica para lovitura mieros, facandu-se ca nu-ntelege.
- Asa e tineretea, n-ai ce sa-i faci. Eu, cand eram indragostit de Olimpia, o sarutam, ma-ntelegi, toata ziua si peste tot. Nu mai ne feream de nimeni. Asa ca..... nu va jenati.
Felix facu gestul de a pleca si avu chiar curajul de a prefera protocolar, facand aluzie la nasturele cusut:
- Multumesc, domnisoara Otilia!
Stanica insa il opri.
- Stai, frate, nu pleca, am vrut tocmai sa va-ntreb ceva. Pe dumneata, ca faci medicina. Am un caz interesant. Un client al meu vrea sa atace un act de donatiune, in sfarsit chestii de-ale noastre care ne privesc, facut de un unchi al lui, batran. El pretinde ca batranul nu-i in deplinatatea facultatilor mintale. Evident, noi putem gasi un doctor care sa-l examineze, insa aici trebuie o somitate, un profesor universitar, a carui vorba sa fie lege..... si sa se preteze. Clientul plateste. Numai, intelegi, batranul n-o sa vrea sa fie examinat. Doctorul o sa vie asa, intamplator, ca intr-o vizita. De pilda, aici. Sunt eu, Otilia, Pascalopol, mos Costache, vine si batranul in chestie, adus de mine cu un pretext oarecare, pe urma doctorul. Nimeni nu banuieste nimic. Asta am vrut sa te-ntreb. Care profesor de la facultate, psihiatru, s-ar preta mai bine si cum am putea sa-i propunem fara sa riscam nimic? Daca omul e posac, mai rau ne-ncurca socoteala. Poate cunosti pe asistent, poti sa-i strecori o vorba.
Felix asculta pe Stanica ganditor. Isi aminti de vizita lui Vasiliad, de examinarea forţată a lui moş Costache. Afacerile lui Stănică i se părură curioase, cinice. Dar mai ales, de ce să vină cu doctorul în chiar casa bătrânului? O combinaţie preocupa în chip evident pe Stănică, în care era de trebuinţă un doctor complice. Fără să vrea, Felix raportă totul lui moş Costache însuşi. Îl vedea din nou cercetat de profesorul universitar, chestionat, dezbrăcat. De ce? Bietul moş Costache avar, e drept, şi cam fără obraz, nu făcea niciun rău nimănui şi era banal de normal şi vigilent în toate actele lui. Felix dădu informaţii foarte deprimante asupra severităţii proverbiale a profesorului de specialitate de la universitate. Era un savant pierdut în câmpul microscopului, incapabil de a se coborî la asemenea combinaţii, şi de altfel bogat. Stănică deveni posac.
- Mă surprinde ce-mi spui. Poate nu-l cunoşti încă bine. Cu bani, primeşte azi oricine. O să mai culeg informaţii.
- Comedia asta cu doctorii, observă Otilia după plecarea lui Stănică, mă pune pe gânduri. Pascalopol avea dreptate. În fond, voiesc să lovească în mine, ştiu bine.
- Cine să lovească-n tine? întrebă Felix.
- Ei, cine? Îţi poţi închipui! Ş-apoi, la ce să mai facă sânge rău lui papa? Un loc sub soare voi găsi eu pe lumea asta!
Felix făcu o mişcare ocrotitoare spre Otilia, care înţelese.
- Iar tu, dacă ai vrea să m-asculţi, dacă m-ai iubi, ai pleca după câteva luni, când vei fi major, şi ai trăi singur, muncind ca să-ţi faci o bună carieră.
- Prin urmare, vrei să plec, să te las, făcu Felix stins.
Otilia împreună mâinile, dezolată.
- Nu m-ai înţeles. Nu eşti decât încă un copil.
Pascalopol, care urmărea cu mare interes manevrele lui Stănică, se hotărî, în sfârşit, să vorbească cu moş Costache, şi într-o seară venind mai devreme, se invită la masă, după ce adusese o mulţime de pacheţele cu lucruri delicate de mâncare. Masa decurse în chip obişnuit. La cafea însă, Pascalopol rugă din ochi pe Otilia, cu care părea înţeles, şi pe Felix să-l lase singur cu bătrânul. Felix era acum atât de devotat cauzei Otiliei, pe care o înţelegea, încât, intuind situaţia, plecă fără să murmure, având aerul că se duce la treburile lui. Nu-l mai privea cu ochi răi pe Pascalopol. Moşierul intră în chestiune de-a dreptul:
- Costache, zise el, ştii bine că ţin la domnişoara Otilia cât şi la tine. Să fi fost cu zece ani mai tânăr, poate ţi-o ceream de nevastă.
- Ia-o! imploră bătrânul răguşit.
- Nu, nu! se supără Pascalopol. Nu trebuie s-o constrângem. Nu vreau s-o fac nefericită. Dacă va voi vreodată, sunt gata să-i pun la picioare tot ce am. Însă e tânără, trebuie lăsată să guste viaţa, să-şi cerceteze înclinările. În sfârşit, nu de asta vreau să-ţi vorbesc acum. Mi-ai spus de atâtea ori că vrei s-o adoptezi. Ei bine, Costache, e timpul să faci asta. Fata creşte, se face majoră, e ceva neplăcut în situaţia ei de fată străină în casa unui bărbat. Eşti sănătos, vei trăi mai mult ca noi toţi, dar gândeşte-te ce se faca fata asta dacă ar rămâne singură. Eu, se-nţelege, sunt la dispoziţiile ei oricând, dar o fată e mândră, nu va apela la un bărbat pe care nu-l voieşte. Şi apoi aud mereu cum o bârfeşte cocoana Aglae..... Nu, nu, trebuie să faci lucrurile aşa cum e bine. Ai fost cam neglijent până acum, totuşi vremea nu-i pierdută.
Costache asculta morala lui Pascalopol cu ochii plecaţi pudic în ceaşca de cafea, din care, după ce sorbise bine băutura, scotea acum drojdia cu degetul şi o mânca.
- Ce zici, Costache? îl stimulă Pascalopol.
Moş Costache privi prudent în drepta şi-n stânga şi apoi, ridicându-se puţin ca să vorbească mai aproape de urechea moşierului, şopti:
- Şi Aglae ce-o să zică?
- Doamne, cum eşti! se scandaliză blând Pascalopol. Ce-ţi pasă ce-are să spună cocoana Aglae?! Ea n-are niciu drept să se amestece în afacerea asta, care n-o priveşte. Otilia este, sau nu fata nevestei tale? E adevărat, sau nu că i-ai folosit banii, fără nicio dovadă scrisă? Atunci trebuie să-i dai o reparaţie, ce Dumnezeu, doar o iubeşti!
- N-o las eu! declară evaziv Costache.
- Ştiu eu că n-o laşi, dar în chestiuni de astea e totdeauna bine să faci acte în regulă. Fereşte, poţi să-i dai bani, poţi să-i laşi prin testament.....
Costache făcu un gest de oroare.
- Dar aici nu e vorba numai de bani, continuă Pascalopol demonstraţia, testamentele se atacă, şi poate Otilia nici n-are nevoie de banii tăi, om viguros, când vei binevoi tu să mori. Ei îi trebuie o poziţiune clară, onorabilă, de care vei fi mândru şi tu.
- E bătaie de cap adopţiunea, trebuie să mergi la tribunal, cheltuială, nu prea sunt înlesnit. Mai târziu, nu zic nu.
- Nu fi meschin, Costache! Nu e nicio bătaie de cap! Uite, pun eu pe avocatul meu să se ocupe de chestiunea asta. Nu-i dai niciun ban. Îl plătesc cu anul.
- Aşa? se bucură moş Costache.
- Se-nţelege! Ei, ce zici, să-l pun să înceapă demersurile?
- Pune, pune! consimţi Costache cu jumătate de gură, privind iarăşi în toate părţile. Deodată se făcu roşu la faţă. În pragul uşii dinspre intrarea principală, uşa puţin acoperită de soba înaltă, când stăteai la masă, înfipt în semiîntuneric, şedea Stănică.
......................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu