"Nimic nu e mai usor decat a vorbi savant si a nu spune nimic."
                       Titu Maiorescu

Enigma Otiliei, George Calinescu

................................................
                              XX.

              - Nu cred eu că moş Costache n-are să aibă grijă de ea, spuse Felix, puţin atins.
       Stănică îi surprinse momentul de slăbiciune.
       - E în stare, e în stare, nu-ţi face iluzii, bătrânii au psihologia lor. E datoria dumitale, dacă zici că o iubeşti pe Otilia, să pui umărul să creăm aici o atmosferă sănătoasă, pentru ca succesiunea, când va fi, să se deschidă în mod echitabil. Ori vrei să pună mâna soacră-mea pe toate, pe averea în fond a Otiliei? Dumneata ştii că restaurantul a fost cumpărat de moş Costache din zestrea nevestei lui? Era, de fapt, dreptul fetei.
      Felix făcu un gest de protest la injustiţie. Stănică atacă problema mai adânc:
      - E din partea dumitale o faptă de moralitate. Fata asta dulce, delicioasă, trebuie ferită de primejdii, de ispite. Fără nimic şi nimeni pe lume, ştii ce face Otilia, ce e îndreptăţită să facă? Se aruncă în braţele lui Pascalopol, asta face!  Şi-i dau dreptate.
      Stănică, încredinţat că a pus punctul pe i, închise cu zgomot tratatul de medicină. Felix se întunecase mai mult, iritat de readucerea în chestiune a cazului Pascalopol.
      - Ce pot să fac eu? zise el plictisit. Nu pot şi n-am căderea să m-amestec. În curând voi fi major, şi prezenţa mea în această casă va trebui să înceteze.
      - Nici nu trebuie să faci nimic. Să ai numai încredere în mine, să-mi uşurezi misiunea, să mă laşi să fac fericirea Otiliei şi a dumitale. Eu aş voi să-l ajut pe moş Costache, să-l învăţ cum să facă bine lucrurile. Nu vezi ce prostii face? A vândut două imobile până acum, cu sume mari. I-a primit banii în mână, ştiu sigur asta, doar am vorbit cu cumpărătorii. Ei bine, ce-a făcut moş Costache cu banii? I-a pus la bancă? Nu cred! Îţi închipui că eu n-am colindat peste tot? Bătrânii, domnule, nu depun banii! Ei vor să fie siguri de ei, să-i aibă în labă, de aceea şi vând. Vor să-i manipuleze, să-i păcălească pe moştenitori. Bătrânii îngroapă, amice. Eu fac prinsoare cu dumneata că moş Costache a îngropat undeva banii. dar unde? Asta-i chestiunea. N-ai mirosit nimic, nu bănuieşti nimic?
       - Nu, nici nu m-am gândit la aşa ceva!
      Stănică îl scrută neîncrezător şi râse tactic, cu capul lăsat pe umăr.
      - Hoţule, nu zău! Nu-mi prea vine să te cred. Am ajuns la convingerea că eşti fin de tot. La dame, cel putin, esti maestru. N-am facut in doi ani cu Georgeta ce-ai facut dumneata in cinci minute. Astia care au succes la dame se pricep si in lucruri banesti, contrar parerii comune. Dar sa zic ca n-auzi, nu vezi. Eu te intreb asa, sa vad, dumneata cum judeci? Unde sa-i fi scuns?
      - In casa nu cred ca-i tine, zise Felix, dintr-un sentiment de solidaritate cu batranul. Avarii ingroapa banii prin gradini.
     - Ei, asta in povesti, nu pe aici la oras. Crezi ca eu nu m-am plimbat prin gradina? Nici eu n-as crede ca-i tine in casa. Insa sa stii ca aici sunt ascunzisuri pe care numai el le stie si soacra-mea, ascunzisuri de casa veche. Ai sa vezi ca batranul nu face foc iarna, sa-l tai, in cutare soba, ceea ce inseamna ca-i e frica sa nu arda banetul ascuns prin apropiere. In definitiv, treaba lui, vorba dumitale, cum isi asterne, asa doarme. Eu unul, n-am niciun interes. Ma ocupam si eu, asa ca filantrop, pentru binele lui si putin pentru Olimpia. Am, ca sa zic asa, un mandat moral, sa apar interesele generatiei noi fata de cea veche.
     Fiindca Felix dadea oarecare semne de plictiseala, Stanica se ridica si chiar trecu pragul, dar se intoarse din nou.
      - Ceea ce vrusesem sa-ti spun, tocmai aia nu ti-am spus. Te invita Iorgu maine seara la noua la restaurant. Vine si mos Costache. Are omul fata careia ii rupe turta, si a gasit pretext ca sa dea o masa cunoscutilor, in vederea ca a devenit proprietar. Mai mult pentru asta. Tocmai dumneata, care ai mijlocit, ca sa zic asa, afacerea si mos Costache sunteti eroii serii. Vin si eu, nici vorba.
      - Nu cred ca am sa pot merge!
      - Refuz nu se poate! Am ordin sa te aduc. Mai da-le dracului de examene! Mi se pare c-o sa-ti arat o fata faina.
      Incredintat ca a aruncat argumentul suprem, Stanica iesi pe usa maiestuos. Intr-adevar, Felix se duse la restaurant, fiindca mos Costache tinu neaparat sa fie insotit, si apoi pretindea ca trebuie sa inchida casa peste tot cu cheia, fiindca a aflat ca umbla niste hoti care se introduc prin case si astepta acolo, ascunsi, pana pleaca lumea. In "sambrul" pe care Iorgu oferea, plin de multumire, masa, Felix avu surpriza si neplacerea sa intalneasca indivizii cel mai putin acordabili. Venise Georgeta, generalul, Olimpia si chiar Titi adus s-o insoteasca, explicau ceilalti, pe Olimpia pana la sosirea lui Stanica, si sa faca portretul lui Iorgu. Era si Weissmann, sudentul (care il lamuri pe Felix ca facea dantura familiei pe un pret absurd de avantajos). Nevasta lui Iorgu era o femeie grasa, enorma, cu fata severa, hindenburgiana si parul roscat adunat intr-un coc ridicol de ascutit. Parea binevoitoare, cuviincioasa si de origine germana. Fata, care da pretext sarbatorii, nu era de fata. Fusese culcata de mult. Mai participau cateva figuri necunoscute, un frate al lui Iorgu, un ofiter cu ras incantat, ostentativ optimist, o sora a doamnei Iorgu, doi barbati maturi, corect imbracati, dar cu aere de flacai batrani. Unul se prezentase ca maestru caligraf, si Iorgu comunicase asistentei ca arta musafirului consta in a face inscriptii, aflise, liste de mancare, in felurite caractere.
      Situatia lui Felix fu din cele mai penibile. A saruta mana Georgetei fata de Olimpia si de general i se arata ca o operatie desperata. Insa atat Georgeta, cat si generalul avura purtarile cele mai cordiale. Georgeta il primi cu aclamatii, si generalui voi cu orice chip ca Felix sa se aseze langa el. Titi nu facu niciun semn de suparare. Facu el insusi un salut din mana lui Felix, cu obisnuitul aer placid si timid, parand a fi uitat cu desavarsire incidentul. Cat despre Olimpia, ea nu facu nicio dificultate morala, ocupata sa admire multele bratari ale doamnei Iorgu, care isi scotea greoi si cu multa amabilitate bijuteriile, spre a face placere musafirilor.
       Totusi, Felix era tulburat. Titi se afla exact in fata lui, de cealalta parte a mesei, cu niste bucati de hartie de bloc, pe care isi propunea probabil, sa treaca in nemurire agapa. Sa stea de vorba, cu o familiaritate pe care nu si-o putea reprima, cu oricata sfortare la ipocrizie, intre privirile lui Titi si ale generalului, i se paru lui Felix un chin nou. In ochii lui Titi nu citi decat o mahmura, enigmatica lipsa de gandire. Generalul fu incantator in chipul cel mai jenant. Isi varase un brat dupa acela al Georgetei, si altul dupa al lui Felix si facea legatura de unire intre ei, vorbindu-le incet:
       - Mon jeune ami (Tinere prietene), zise, am asteptat sa te mai vad, si nu te-am mai intalnit. Pacat! Muncesti mult, imi inchipui. Insa, te rog eu, nu exagera. Ai timp. Ce zici, intreba el pe Georgeta, munceste mult?
       - Asa cred! raspunse Georgeta.
      - Vezi? reprosa generalul. Totusi e frumos, e foarte frumos ce faci! Nu e nevoie insa sa-ti parasesti prietenii pentru asta. Domnisoara Georgeta mi s-a plans, sunt dator sa-ti spun, ca ai neglijat-o. Est-ce qu'on neglige une beaute comme ca? (Poti ramane indiferent la o asemenea frumusete?)
      - Generale, esti un galant incorigibil, am gust sa te sarut.
      - Faites, faites (nu te sfii..), aproba acesta, mangaindu-si mustatile terminate in bila. Apoi se marturisi la urechea lui Felix: E o fata delicioasa, o fata buna, plina de virtutile antice.
      - Papa! reprosa Georgeta in gluma.
      - Zic virtuti, corecta generalul, in sensul de perfectiune. E femeia perfecta, totala, nu matroana, pentru Dumnezeu!
      - Vasazica noi suntem matroane, bietele femei maritate! crezu Olimpia ca trebuie sa obiecteze, pentru intretinerea convorbirii.
      - Oh, madam, deloc. N-avem dreptul sa calomniem femeile inainte de a le cunoaste posibilitatile.
      Georgeta fu cam ingrijorata de aceasta conversatie, ce putea degenera in altercatii cu o femeie ca Olimpia si, ca sa inlature raspunsul generalului, lua o bucatica de svaiter si-l vari cu varful degetelor in gura acestuia. Generalul prinse svaiterul si, in treacat, saruta si degetele Georgetei. Fata se pregatea sa-i mai astupe gura cu o alta bucata, facand si ea la fel, in scopul stimularii, cand sosi Stanica. Primejdia era inlaturata.
      - Sa ma iertati c-am intarziat, dar de-abia am scapat de la socru-meu. Olimpia, ce sa-ti spun, iubitul tau tata e imposibil. A aruncat pernele pe fereastra, a sfasiat cearsafurile, a facut un tambalau grozav.
      - Ce are? intreba madam Iorgu.
      Stanica rase.
     - Are gargauni, madam Iorgu, ce sa aiba? I-a intrat in cap ca duhul sfant, prigonit de oameni, s-a ascuns in cearsafuri, si se supara cand bati cu batul plapuma si celelalte. Asta- seara n-a vrut sa se culce,  fiindca rufele n-aveau duh, fiind spalate su lesie si persecutate. Mpa vazut pe mine cu batista asta si striga de zor ca duhul sfant s-a ascuns in ea si sa i-o dau sa doarma cu ea. De-abia l-am potolit.
      - De ce nu-l duce intr-un sanatoriu? observa madam Iorgu.
      Ofiterul rase zgomotos.
      - Ce sanatoriu? Balamuc! Nu si-a facut injectiile.
     Aceasta iesire neghioaba facu pe toti sa taca, din respect pentru Olimpia, care incruntase sprancenele. Felix retinu totusi banala calomnie cu injectiile si un rationament ii strabatu repede, obscur prin minte.
     - Hai mai bine sa ne veselim, indemna Stanica. Toata lumea sa traiasca si in special eroii serii, am numit pe iubitul nostru conu Iorgu cu familia sa si pe simpaticul meu mos Costache et compania. Ce ganditi dumneavoastra? Conu Iorgu a devenit proprietarul celui mai rentabil local de noapte, iar mos Costache a incasat parale bune. Spune drept, mos Costache, erau noi hartiile, frumoase? Unde le-ai ascuns?
      - Unde le-am ascuns eu, nu le gasesti dumneata! glumi cu malitie mos Costache.
      - Doar nu le-ai depus la vreo banca, sa dea faliment. S-au parlit multi.
      Stanica examina fata lui mos Costache, spre a-i surprinde reactiunile, dar acesta inghitea de zor, cu lacomie aperitivele.
      - E bine sa fii bogat, dar e bine sa fii si sarac. Fiecare stare are avantajele ei. Azi, daca ai bani, nu stii ce sa faci cu ei. La banci nu sunt siguri, acasa te prada hotii, sa-i cheltuiesti te imbolnavesti, sa nu-i cheltuiesti, la ce-i mai ai?
      - De asta, se vede, observa Olimpia ironic, nu faci tu avere, ca sa nu-ti bati capul!
      - Sa stii ca da! zise Stanica, prefacandu-se ca o ia in serios. Nici nu stii ce se poate intampla! Iata un caz tragicomic. Unul are cateva sute de mii de lei pe care nu vrea sa-i depuna la banca si-i tine in casa. I-a pus undeva prin soba, sau intr-un dulap, sau intre doua scanduri, asa ceva, Spune dumneata mos Costache, unde se tin banii de obicei?
      - Unde nu-l taie capul pe ticalosul de mostenitor!
      Toti rasera, iar Stanica in gandul lui, facu pe batran pezevenghi.
      - In sfarsit, i-a pus undeva prin casa, unde poti doar sa-i pui, in pivnita, in pod, sub saltea etcetera. Ei, si revitoarea a sters parchetul cu benzina, uitand sa deschida geamurile, un chibrit aprins a cazut pe dusumea, si vaporii de benzina au luat foc, si toata casa a fost scrum in doua ceasuri, cu bani cu tot. Morala: Nu pune banii de unde nu poti sa-i scoti imediat.
     Stanica incerca sa fixeze in ochi pe mos Costache, care continua a parea nepasator, insa manca cu o repeziciune cam nervoasa, evitand sa ridice privirea.
     "Sa stii, isi zise Stanica detectivistic, ca l-am prins pe mos. Ii are in casa banii!"
     - Domnule, zise el tare, sunt oameni care strang o avere in lazi, si nu prind de veste cand moneda iese din circulatie, ramanand ca tinicheaua goala. Dar o sa iasa acum o lege, am auzit eu, teribila. Statul are nevoie sa circule capitalurile. daca le tii in lada, frustezi societatea de posibilitatile inchise in ele. Ei bine, statul te forteaza sa declari ce parale ai, chemandu-te sa preschimbi bancnotele. Nu le-aduci, treaba dumitale, le pierzi, daca insa ii duci, atunci esti obligat sa imprumuti statul cu atat, contra titluri.
    - Esti destept dumneata! Cine a inventat legea asta? zise mos Costache cu o indispozitie abia acoperita.
     Stanica deveni elocvent:
     - Asta e o metoda clasica de a pune mana pe paralele particularului. Numai un razboi sa vina, cum se aude si nu te-ntreaba nimeni daca-ti convine ori nu. Dar daca m-ai intreba pe mine cum sa te aperi, eu ti-as spune.
     - Cum? intreba mos Costache sarcastic, mancand mereu.
     - Trecand-o asupra mostenitorilor, in cateva parti, ca sa nu atingi minimul impozabil. Sau, daca vrei, le lasi obligatiunile statului, si dumneata mananci banii.
     Mos Costache era gata sa declare suparat ca "n-are nimic", insa Iorgu se afla in fata lui ca cea mai buna dovada ca primise bani. Se multumi sa glumeasca:
     - Cand esti tanar n-ai bani si cand esti batran, daca ai strans, te pandesc rudele!
     - Asta asa e! aproba generalul. De aceea eu am hotarat sa-i cheltuiesc cu tineretea.
     Zicand acestea stranse de brat pe Georgeta si pe Felix, dar mai mult pe cea dintai.
     - Mon general, prinse ocazia Georgeta, cand imi cumperi o blana?
     - Intrebarea e impropie! raspunse galant generalul. Cumparatura e de mult facuta! Vrei sa spui, cand te insotesc ca sa ti-o alegi!
     Olimpia privi de Georgeta cu invidie si cu o curiozitate infinita, ca si cand aceasta ar fi fost un animal apocaliptic.
      Printr-o fireasca asociatie, convorbirea începu să se desfăşoare asupra copiilor, pentru care părinţii strâng bani privându-se de toate bunurile, ca apoi ei să-i risipească.
      - Noroc că am fată, zise madam Iorgu, fetele sunt mai cuminţi!
      - Pe fete nu trebuie să le măriţi? observă Olimpia. Uneori e mai greu ca cu băieţii. Ştiu asta din familie.
      - N-o silesc să se mărite! Dacă are noroc, mărită-se, dacă nu e bine şi aşa!
      - Perfect, zise Weissmann, va practica iubirea liberă pentru plăcerea proprie.
      În afară de Georgeta, Felix şi generalul care pufniră în râs, ceilalţi priviră uimiţi la Weissmann. Olimpia îndeosebi îl contemplă ca pe un monstru.
     - Cum, ţipă aproape Stănică, să ţii fata nemăritată? E o crimă aproape dublă împotriva vigoarei naţiei şi a economiei. Cum, să stea fata sterilă, să piară naţia românească, să scadă populaţia? Şi cu averea ce faci? În definitiv, ea e numai un împrumut al societăţii, care trebuie restituit....
     - Bravo! aprobă Weissmann. Trebuie restituit comunităţii.
     Weissmann fu iarăşi contemplat cu uimire.
     - Dă-mi voie, corectă Stănică, nu umbla cu socialisme de ale dumitale. Bunurile trebuiesc redate societăţii prin mâinile copiilor, ca să se folosească şi generaţia nouă.
     - Baţi câmpii Stănică, zise Olimpia, asta e de la sine înţeles că copiii au să moştenească.
     - Fireşte, făcu voluminoasa doamna Iorgu.
     Iorgu însuşi se aplecă înspre locul unde şedeau generalul, Felix şi Georgeta şi mărturisi cu un gest generos din mâini:
     - Îi las fetei avere împărătească! Mititica!
     Stănică auzise.
     - Nu m-aţi înţeles, strigă el, daca mă împiedicaţi să vorbesc! Nu e de-ajuns să-i lăsaţi fetei avere, trebuie s-o măritaţi, ca de avere să se folosească şi altul.
     - O mărităm, o mărităm, zise împăciuitor Iorgu.
     - Întrebarea este, cu cine o măriţi?
     - Eu aş vrea ofiţer sau doctor, zise madam Iorgu.
     - Doctor, sări Stănică, uite doctor! şi întinse mâna spre Felix. Lucica are opt ani acum, peste şase ani e nubilă, şi atunci dumnealui este tocmai doctor proaspăt. Băiat fain.
     Atât Iorgu cât şi nevasta lui priviră cu simpatie şi modestie la Felix, care găsea scena foarte penibilă şi blestema în gând limbuţia lui Stănică. Olimpia însă părea nemulţumită, şi pe Felix îl surprinse asemănarea ei cu Aglae.
     - Fata dumneavoastră, zise ea, cu o maliţie molatică, trebuie să aibă aspiraţii mai înalte, un magistrat, un ofiţer superior.
     Stănică pufni în râs fără să explice cauza. Iorgu, împăciuitor, închise discuţia:
     - Ce-o fi, nu ne uităm, să fie numai tânăr de ispravă, să muncească, cum am muncit şi eu, care m-am ridicat de jos. Însă, ce să vorbim acum degeaba, că fata e mică. Mai bine să bem în sănătatea ei şi a tuturor.
     Chelnerii, mobilizaţi la spatele invitaţilor umplură paharele şi toţi băură. Generalul se ameţise de-a binelea, păstrând totuşi dignitatea. Voia cu orice chip să vadă relaţiile dintre Felix şi Georgeta mai cordiale.
      - Mă rog matale, insistă el pe lângă Felix, care se simţea jenat, Georgeta e o perlă, e o fată adorabilă, pe care ţiu s-o cultivi. Îmi datoreşti această fineţe. Predau în mâinile dumitale o pupilă scumpă.
      În tot acest timp, moş Costache, mulţumit că scăpase de insinuaţiile lui Stănică, mânca  harnic şi bea mereu, sugându-şi buzele groase, privind numai în farfurie. Madam Iorgu, căzând cu ochi asupra lui, crezu de datoria ei să fie amabilă:
      - Domnule Giurgiuveanu am auzit că aveţi o fată, domnişoară, să vă trăiască, s-o vedem măritată. Unde e acum, de ce n-aţi adus-o?
      Moş Costache mormăi ceva, cu gura plină, în imposibilitate de a articula. Stănică luă cuvântul în locu-i:
      - Otilia? Unde e ea acum, n-are nevoie de noi. E la Paris.
      Stănică spuse ultimele vorbe triumfător, rotindu-şi privirile asupra întregii asistenţe. Inocentă, madam Iorgu întrebă pe Olimpia:
      - Studiază?
      Olimpia făcu o strâmbătură, pe care Stănică o remarcă.
      - Studiază muzica, zise el, făcând totuşi cu ochiul spre grupul din jurul generalului.
      - Aşa? exclamă madam Iorgu, fără să intuiască jena celorlalţi. Trebuie să cheltuieşti, domnule Costache, multe parale..... cu întreţinerea.
      Moş Costache bâlbâi ceva în paharul cu vin pe care tocmai îl ducea la gură. Stănică, făcând iarăşi cu ochiul, explică:
      - Are bursă. A remarcat-o un profesor, care a stăruit pentru specializare şi a condu-o personal, notaţi bine, personal, la Paris.
     - Foarte frumos! aprobă madam Ionescu.
     Ofiţerul, imprudent, intră pe neaşteptate în vorbă:
     - Parcă plecase cu unul Pascalopol, moşier mare. Aşa auzeam vorbindu-se, doar o cunosc pe duduia, fată superbă.
     Felix se simţi înăbuşit. Georgeta voi să salveze situaţia:
     - Sunteţi informat greşit, domnule locotenent. Otilia mi-a fost colegă de Conservator. Este o pianistă excepţională.
     Olimpia, care dădea mereu semne de plictiseală, încercă să reteze discuţia:
     - Nu înţeleg de ce ne pierdem vremea cu astfel de nimicuri. Otilia nici nu ne este rudă, nu e fata lui moş Costache, e o.....
     N-apucase să sfârşească. Moş Costache, înroşindu-se brusc, bâlbâi violent:
     - Să-să-să nu spui prostii, de-despre fa-fa-fata mea!
     Stănică îşi însuşi indignarea bătrânului:
     - Vezi ce comedii faci, iubito? Cum poţi să spui asemnea prăpăstii, când nu cunoşti lucrurile? Aşa e, o scuză Stănică faţă de ceilalţi, când o fată e crescută în idei greşite şi în duşmănii. Familiile dumnealor nu prea se au bine, mă înţelegi, şi de aici toată povestea.
     - E rău când nu e unire în familii, zise madam Iorgu, mereu placidă şi nepricepând situaţia.
     Felix fu foarte deprimat de această scenă care îl atingea direct, deşi cei de faţă nu se gândeau o clipă că el ar fi în cauză. Atunci îşi dădu seama că tot ce privea pe Otilia îl preocupa, cu toate sforţările de indiferenţă pe care încerca să le facă. Georgeta însă observase asta de la început şi, împreună cu ea, din fineţe şi din experienţă şi generalul. Amândoi se străduiau să atragă pe Felix, folosindu-se şi de Weissmann, într-o convorbire străină de obiectul conflictului:
      - Am auzit, domnule Felix, că la balamuc, vorbea Georgeta sunt bolnavi foarte interesanţi. Mi-ar plăcea să văd odată.
      Weissmann interveni:
      - Te duc eu domnişoară. Optzeci la sută bolnavi provin nu din infectaţii sanguini, ci din cei morali. Constrângerea, în materie erotică, zdruncină creierul. Dumneata, care eşti o fată fără prejudecăţi, dispunând liber de posibilităţile dumitale sexuale, ai să vezi dezastrele societăţii burgheze.
       Georgeta, deşi cam încurcată de libertatea de limbaj a lui Weissmann, îl ascultă în interesul lui Felix, fără să-i pese de ochirile celorlalţi, aprobată de zâmbetul cordial al generalului. Felix era, în chip învederat, distrat. Generalul găsi că ar fi potrivit ca Felix să se retragă. şi cu aprobarea recunoscătoare a acestuia, cei trei se ridicară. Moş Costache declară posac că vine şi el. Familia Iorgu se arătă mâhnită:
      - Puteai să stai măcar la prăjituri.
................................................

 "Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenta."
                    Elie Wiessel

Toamna, George Coşbuc

                        Toamna târziu
                        În noaptea cu lună,
                        Cum vâjâie codrul
                        Şi geme şi sună!
                        Din nordul cu neguri
                        Un vuiet răsare
                        Şi vine şi creşte
                        Mai iute, mai tare;
                        Iar codrul aude,
                        Puternicul rege
                        Aude prin noapte
                        Şi bine-nţelege
                        Al oştilor vuiet
                        Din nord pornite -
                        El vrea să răscoale
                        Puteri obosite
                        Şi-njură şi urlă,
                        Că-şi simte pierirea.
                        Şi galben se face,
                        Nu poate s-adoarmă,
                        Nu-şi află nici pace,
                        Şi tremură codrul
                        Cu inima ruptă
                        De spaimă, se zbate,
                        Cu vântul se luptă,
                        Pocneşte şi sună
                        Şi-şi urlă durerea,
                        Căci vântul îl prinde
                        Şi-l strânge de mijloc
                        Topindu-i puterea!
                        Şi codrul se-ndoaie;
                        Şi-l biruie vântul
                        Râzând îl sugrumă
                        Şi-i rupe veştmântul
                        Şi părul i-l smulge
                        Şi-n văi îl aruncă.

                        Un ţipăt răsare
                        Pe deal şi pe luncă;
                        Grăbitele păsări
                        Cu vuiet aleargă
                        Şi norii vin stoluri
                        Pe-ntinderea largă
                        De spaimă s-ascunde
                        Pârâul sub gheaţă -
                        Şi regele codru,
                        Din ultima viaţă
                        Suspină văzându-şi
                        Pustiul, şi geme
                        Şi cade pe spate
                        Şi moare cu fruntea
                        Pe pieptul naturii
                        Şi moare natura
                        De jalea pădurii
                        În toamna târzie!

ştiaţi că......

    
     .......pe 27 august 1943 se stingea din viaţă pe moşia lui de la Schinetea, judeţul Vaslui, Mareşalul Constantin Prezan, unul dintre artizanii Marii Uniri.  În timpul Primului Război Mondial a comandat Armata a 4-a de Nord, care în toamna anului 1916 a împiedicat pătrunderea armatelor Puterilor Centrale prin trecătorile Carpaţilor Orientali (îndeosebi la prima bătălie de la Oituz), premiţând menţinerea României în război. Ca Şef al Marelui Cartier General, a coordonat campania din vara anului 1917, soldată cu victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. După reintrarea României în război, a coordonat operaţiunile militare pentru eliberarea teritoriilor ocupate (Dobrogea, Banat, Bucovina) şi campania armatei române în Ungaria în vara anului 1919.

“Cartea este un cadou pe care poti sa il desfaci o data , si inca odata , si inca odata…”
                                Garrison Keillor

Enigma Otiliei, George Calinescu

...........................................
                      XIX.

              - Weininger? Weininger este cel mai grozav critic al femeii, dinc are cauza s-a si sinucis. Dupa el, femeia este numai sexualitate, pe cand barbatul e sexual numai temporal. La ea sexualitatea e intinsa pe tot corpul. Eu si iubita mea, care prin exceptie avea un suflet viril de intelectuala, am ramas inspaimantati cand am citit cartea, si ea mi-a dat ideea sa ne sinucidem, scarbita de realitate, care contrazicea idealul ei.
       - Vreau sa citesc aceasta carte! zise Felix.
       - Vrei sa citesti "Geschlecht und Carakter"? Admirabil. Da-mi un franc si ti-o procur eu.
       Felix ii dadu francul. Mersera catava vreme tacuti unul langa altul, fiindca Felix, desi iubitor de discutii, se simtea singherit sa faca marturisiri. I s-ar fi parut o necuviinta sa pomeneasca numele Otiliei, si chiar al Georgetei, fata de un altul, si chiar sa faca oricat de mici aluzii la existenta lor. Ca sa nu para plictisit, intreba pe Weissmann cum traieste, ce scopuri urmareste, dar se cai numaidecat, avand sentimentul ca cere altuia indiscretii pe care el nu ar voi sa le faca. Weissmann nu paru deloc contrariat si se porni pe confesiuni fara nicio umbra de rusine:
      - Traiesc ca un caine, ca un desperat. Am pe capul meu trei surori mici si o matusa batrana, pe care trebuie  sa le intretin eu, si stam cu totii intr-o odaie mizerabila, un fel de camera de vizitii, deasupra unui grajd, unde ne suim pe o scara de lemn mobila. Eu trebuie sa platesc chirie, eu trebuie sa gasesc de mancare.
      - Si cum faci?
      - Cum fac? Fac ce pot! Asist pe un dentist, fac injectii ieftine pe la lucratori, sunt redactor la o gazeta socialista, traduc carti pentru un editor, dau lectii particulare, asta fac. Eu sunt proletar care asteapta mantuirea clasei mele prin dialectica istoriei.
      - Esti socialist?
      - Eu socialist? Ce e aia socialism? Toate spiritele mari fără prejudecăţi din lume, cugetă ca mine. Eu sunt socialist ştiinţific. Susţin colectivizarea mijloacelor de producţie şi moralizarea dragostei prin eliminarea venalităţii: dragoste neconstrânsă.
      Felix, cu toate că era lipsit de prejudecăţi, simţi o stingherire în faţa acestor formule. În sufletul lui se simţea burghez şi admira liniştea, independenţa autoritară şi rafinamentul lui Pascalopol.
      - Crezi, întrebă el, că la noi sunt potrivite astfel de reforme?
      - Nu cunoşti chestiunea, ripostă Weissmann. A demonstrat-o la noi cel mai mare critic român.
      - Maiorescu?
      - Ce Maiorescu? Maiorescu e un pigmeu, Maiorescu e ceva la degetul mic de la un picior al lui Brandes. Eu îţi vorbesc de Dobrogeanu-Gherea, cel mai mare critic românn care a scris despre G. Coşbuc un articol excepţional, "Poetul ţărănimii". Trebuie neapărat să-l citeşti.
      Weissmann vorbea cu aâta pasiune şi convingere, că trecătorii întorceau capul. Felix nu-i împărtăşea nicio idee dar era încântat de frenezia lui ideologică, aşa de absentă la alţii.
      - Am să mai stau un an, doi în România, unde nu pot să gândesc liber, până îmi mărit surorile şi plasez pe mătuşa la vreun cumnat, şi apoi mă expatriez. Mă duc în Franţa.
      Felix îi mărturisi normal că şi el avea de gând să plece la Paris, pentru a-şi desăvârşi studiile, dar că simţea ca o datorie de onoare să se întoarcă apoi în ţară, spre a contribui la progresul ei. Îl întrebă dacă pe el nu-l mişca la fel acel obscur devotament pe care îl are orice om pentru pământul în care s-a născut.
      - Tu poţi să vorbeşti aşa fiindcă eşti creştin. Eu sunt evreu, suspectat în sentimentele mele patriotice. Şi dacă am să-ţi spun că şi mie îmi răscoleşte sufletul doina românească, ai să mă crezi? Mi-e teamă că n-ai să mă crezi nici tu. Mulţi ne atribuie obstinaţia de a vedea peste naţii, de a pregăti răsturnări. Mirabeau, Danton, te întreb eu, au fost evrei, au lucrat ei contra patriei franceze? Toţi cei care cugetă la binele de mâine al omenirii şi văd peste prezentul îngust sunt calificaţi nepatrioţi de către privilegiaţii prezentului. Eu sunt patriot român, însă în numele ţărănimii şi a proletariatului, alături de orice bun român care nu exploatează. Azi, în societatea burgheză, toţi cei care gândesc ca mine, evrei sau creştini, fără deosebire, sunt trădători. Ce-s eu de vină că frecventez spiritele cu viziunea viitorului? Am sau n-am eu dreptate?
      - Poate ai dreptate, zise Felix, logic vorbind. Dar sufletul meu nu poate depăşi datele experienţei imediate. E totuna cum mi-ai spune că e zadarnic să iubesc o fată, fiindcă peste atâţia ani va fi bătrână şi va muri. Eu iubesc pe cea de acum, singura care există pentru mine, iraţional.
     - Sofism, sofism, eşti un escroc al logicii! vociferă Weissmann gesticulând, gata să dea năvală cu alte argumente. Felix însă ajunsese aproape de casă şi trebuiră să se despartă. Weissmann îl întoarse din drum, îi privi hainele, le pipăi stofa cu mâna şi se arătă nemulţumit, deşi costumul lui Felix era foarte bun, numai puţin cam gros pentru anotimp.
     - Vrei să porţi un costum elegant cum poartă numai Demetriad de la Naţional? Da-mi costumul ăsta vechi şi douăzeci de franci şi eu îţi procur un costum nou, cum n-ai mai purtat toată viaţa.
     Felix se codi, dar Weissmann îi vârî în mână o adresă pe o carte de vizită.
     - Ţine asta, parcă ce pierzi? Când ai să te decizi, ai să te duci şi-o să-ţi pară bine!
     - Să-mi aduci pe Weininger! îi strigă de departe Felix, făcându-i un semn amical cu mâna.
     Ajuns acasă, intră de-a dreptul în camera Otiliei şi căută poeziile lui Samain. Le răsfoi, se lăsă pe un scaun cu ele în mână, apoi se-ntinse pe sofa. Atmosfera aceea vaporoasă, mătăsoasă, îl umplea de înfiorări noi. Nu-i plăcea în fond poezia, o găsea prea preţioasă, dar pricepu prin ea reveriile Otiliei, tumulturile ei tăcute de fată. Pe marginea mesei zări un degetar şi o păpuşă de stofă. Din paginile volumului căzu un mic ac de păr ondulat şi o panglică verde. Otilia îi apăru ca o fiinţă fragilă, suferind la o muzică prea tare, ca o floare respirând în întuneric umiditatea. O fată care citea astfel de fluidităţi nu putea fi o fiinţi diabolică, ci contemplativă, victimă a oricărei mişcări pasionale prea tari, dependentă de cel care ar fi fascinat-o. Urî pe Samain. Se duse în odaia lui şi luă o carte medicală în care se vorbea tocmai de conformaţia femeii şi autorul sublinia, cu oarecare patetism, destinul ei de pasivitate. Felix îl căută în zilele următoare pe Weissmann şi nu-l lăsă până nu-l căpătă pe Weininger. Îl citi cu pasiune, dar amărăciunea acelui original sinucigaş nu-l contamină. Dimpotrivă, rămase cu convingerea şi mai întipărită că femeia e o fiinţă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească şi să-i împrumute personalitatea lui. Contactul cu Weissmann şi probleme sale dezvălui lui Felix o latură care-l ruşină. Da! Citise multe lucruri pentru vârsta lui, însă dăduse cu prea mult orgoliu atenţie numai pregătirii tehnice. Nu-şi cercetase sufletul, nu-şi pusese probleme, fusese un animal ambiţios. Viaţa avea aspecte multiple şi era stăpânită de legi interioare, sub apăsarea cărora orice om îşi avea iertarea lui. Fusese un înfumurat egoist, mulţumit că are o stare, necunoscând nicio mizerie, purtându-se cu lumea rece.
      Desigur, Titi era un băiat mediocru, dar avea şi el suflet. Îl umilise prin pretenţiile lui savante şi-l jignise în amorul propriu, purtându-se indiscret în afacerea cu Georgeta. Aglae era rea, duşmănoasă, dar fiindcă îşi iubea copiii.
      Cu Pascalopol se purtase fără nicio delicateţe, deşi n-avea niciun drept asupra Otiliei. Îndeosebi, Felix îşi scrută atitudinea faţă de cele două fete şi se găsi profund vinovat. Pe Otilia o urmarise, inainte de a se incredinta ca fata il iubeste, compromitandu-i, agravandu-i situatia, iar pe Georgetao vexase pur si simplu. Era si ea o fiinta ca toate fiintele, care voia sa aiba un camin si sa fie stimata. Chiar daca nu era decat o fata usuratica, nu se cadea sa fuga in chipul acela las din patul in care ea il primise cu atata vadita sfiala, cu un respect care il magulise. Ea il iubea, fara indoiala, si-l socotea mai presus de ea. Felix se hotari ca, pe data ce-si va fi trecut examenele, sa faca unele lecturi de documentare mai generala in domeniul vietii si sa scruteze mereu, spre a-si surprinde si sugruma orice impulsiune orgolioasa, si orice cruzime fata de altii. Ca sa nu uite, isi lua caietul si scrise neted:

       "Voi cauta sa fiu bun cu toata lumea si modest, si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios."

      Felix, dupa multa lupta cu sine insusi, ajunse la concluzia ca "trebuie" sa se duca la Georgeta, spre a repara impresia de raceala pe care o lasase fetei. Il tulbura insa faptul ca sila pe care si-o facea il bucura launtric. Lua deci drept hotarare ceea ce nu era decat slabiciune? Şi apoi, nu cumva nu mai iubea îndeajuns pe Otilia? Căută să analizeze sincer şi crezu că descoperă această dualitate. Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare soţie, Georgeta îi era trebuitoare fiziologiceşte. Îl tulbura, o dorea, dar nu se temea că ar putea să se îndrăgostească de-a binelea de ea. Se duse deci la Georgeta, care-l primi cu o plăcere întristată. I se păru chiar curios lui Felix că o fată aşa de jovială şi deliberată în tot ce face, exprimând prin perfecţiunea de mare păpuşă de porţelan femeia crudă, indiferentă, e atât de preocupată de cazuistica morală.
      - Domnule Felix, îi zise ea, îmi pare sincer rău de Titi. N-am vrut deloc să-l fac să sufere. Dumneata nu înţelegi că e perfect absurd ca eu....? În sfârşit, e ridicol. E de vină numai Stănică. Dar sunt şi eu vinovată, că m-am jucat. Generalul a aflat, tot Stănică trebuie să-i fi spus, cum are obiceiul, şi mi-a făcut aluzie. Nu din gelozie, închipuie-ţi, din bunătate. E un om bun.
      Lui Felix i se păru ciudată şi această bunătate a unor oameni cu o situaţie morală atât de independentă. Se gândi şi la Aglae, şi la Pascalopol şi-şi făcu mintal socoteala că fiinţele dezlegate de cătuşele familiei, trecute prin toate plăcerile vieţii, sunt mai îngăduitoare. În tot cazul, fu înduioşat de judecata Georgetei şi o privi lung.
     - Ascultă, zise aceasta, eu am pretenţia de a fi frumoasă, seducătoare, ştii, nu sunt îngâmfată, dar o femeie îşi dă seama numaidecât de felul cum e privită de bărbaţi. Şi, apoi, în tagma mea sunt de o castitate aproximativă, pot să inspir tulburări romantice. M-am întrebat: eşti un timid, sunt eu lipsită de interes pentru un om cult? Spune-mi drept, nu mă supăr! De ce fugi de mine?
     Sub imperiul hotărârii lui disciplinare, Felix se apropie de Georgeta şi-i sărută mâna. În fond, era tulburat şi se temu că nu va fi consecvent. Simţi că o forţă naturală, imperioasă, cere ca relaţii de acest fel cu femeia să devină normale. Georgeta îi văzu obrazul înroşit şi ochii vinovaţi şi-l luă de bărbie (în sine Felix fu iar înciudat).
      - Ce curioşi sunteţi voi, tinerii, îndrăzneţi şi plini de ascunzişuri! De ce-ai fugit atunci?
      - Trebuie să înţelegi că e jenant pentru mine să lipsesc noaptea de acasă. Moş Costache e un om bătrân, merită respect. Apoi, Otilia.....
      - O iubeşti, nu?
      Felix găsi o deosebită mulţumire să se mărturisească şi i se păru chiar foarte firesc ca să-şi dovedească astfel prietenia faţă de Georgeta:
      - O iubesc, într-adevăr!
      Georgeta îl strânse repede de un braţ şi-l sărută.
      - Dar la mine ce cauţi atunci, aşa iubeşti tu pe Otilia?
      Felix se dădu înapoi, dezarmat de argument. Georgeta redeveni serioasă.
      - Nu, zise ea, glumesc, desigur. Iubeşti într-adevăr pe Otilia şi o fericesc. Nu faci o crimă dacă vii la mine, oricărui bărbat îi e îngăduit asta.
      - Nu-i aşa? se prinse Felix de precept. De Otilia sunt legat de mult, din copilărie. Şi pe tine te iubesc.... altfel. N-am avut nicio intenţie rea atunci, îngăduie-mi să repar greşeala.
      - Ah, râse Georgeta, ce şiret eşti! Vrei iarăşi să-l trădez pe generalul cu tine? Ei bine, am să fac şi asta, fiindcă sunt o fată bună şi, de altfel, am prins slăbiciune pentru tine, dar fără manifestări casnice. Ai dreptate, în definitiv, însă află că în cele din urmă devin primejdioasă. Un tânăr s-a sinucis din cauza mea! Iubeşte-mă pe furate, nu te zăpăci!
     Pe Felix, această morală îl supără iarăşi, lucru pe care Georgeta îl remarcă. Fata se aşeză pe genunchii lui Felix şi-i înconjură gâtul cu un braţ.
     - Sunt o proastă că-ţi fac atâta morală, iartă-mă, inspiri atâta respect, încât am devenit pedantă. La drept vorbind îmi placi, asta-i principalul! Fă cum crezi!
     Ca un fulger trecu prin mintea lui Felix, iarăşi imaginea Otiliei. Hotărârea de a-i fi absolut credincios îi întârzia spontaneitatea plăcerii de a se simţi alături de Georgeta, apoi se simţi profund ridicol ca în asemenea împrejurare să stea să mai cântărească sentimentele. Se lăsă cu totul în voia simţurilor, şi atât el cât şi Georgeta fură fericiţi în acet joc care avea savoarea primejdiei, fără a fi propriu-zis ameninţaţi. La plecare Georgeta îl privi pe Felix cu o simpatie adâncă şi-i şopti cu un galeş reproş:
     - Felix, să nu te îndrăgosteşti de mine! Fii impertinent, aşa trebuie să fie un bărbat! Ţi-o spun pentru binele tău.
     Felix se simţea fericit. Era absurd să tăgăduiască acest lucru. Se simţea mai ales ocrotit de toate împrejurările şi de oameni ca de o conjuraţie a favorii. Otilia îi păstra un gând de departe şi el avea voluptatea de a o iubi, Georgeta îi dădea cu mari gingăşii ceea ce era în puterea ei. Era însă nemulţumit de el însuşi, de această luptă lăuntrică între impulsurile momentane şi nevoia congenitală de a-şi face un program în viaţă. Dacă se va duce mereu la Georgeta, va fi un profitor, lipsit de orice capacitate de asceză în numele unei iubiri mai pure, dacă nu se va duce, va fi un ridicol cazuist, timid. Otilia şi Georgeta şedeau foarte bine laolaltă, lucrul era limpede, cu toată îndărătnicia de a găsi vreo antinomie. Mai degrabă îl supără facilitatea relaţiilor lui. Parcă nu el cucerise pe Georgeta, ci ea îl cucerise pe el. Şi Otilia îl privise ca pe un factor de a cărui iniţiativă nici nu se cădea să se informeze. Felix avu în treacăt ideea, pe care n-o lăsă să de dezvolte din pudoare, că spre a-şi controla voinţa şi capacitatea lui de a urmări un scop ar fi trebuit să încerce să cucerească experimental o altă fată, inaccesibilă. Însă examenele îl absorbiră cu totul şi câtăva vreme uită şi de Otilia, şi de Georgeta.
      Pe când citea un curs, străduindu-se să memoreze pagină cu pagină, moş Costache, după ce dădu câteva târcoale prin faţa odăii lui, crăpă uşa şi îşi vârî înăuntru capul lui ca o bilă.
      - Nu-nu-nu te duci nicăieri azi?
      - Nu. Am de învăţat. Dar de ce? Ai vreo trebuinţă de ceva?
      - Nu. Am zis că e frumos afară, e soare, ţi-ar face bine să mai iei aer. Eeeee întuneric aici!
      - Îţi mulţumesc, zise Felix. Am să ies mâine. Azi vreau să citesc cursul.
      Moş Costache scoase capul din întredeschizătura uşii şi dădu să plece. Ezită însă, şi după ce dădu câteva târcoale îl vârî din nou:
      - Nu-nu-nu ieşi din odaie, nu-i aşa? Pe jos e urât, fa-fac nişte reparaţii.
      - Nu ies! răspunse Felix.
      - Bi-bine faci! se bârbâi moş Costache vesel.
      Deşi întrebările bătrânului erau cam fără rost, Felix nu le luă în seamă, dar rămase cu sugestia vremii frumoase. Într-adevăr i-ar fi plăcut să se plimbe puţin la şosea, să-şi mai consolideze prin odihnă terminologia în memorie. De jos de auzi un huruit ca de mobilă târâtă pe duşumea şi apoi bătăi de ciocan. Îşi aruncă ochii prin ferestrele geamlâcului şi văzu că în curte nu era nimeni. Uşa de la odaia Marinei era închisă cu lacătul, ceea ce însemna că bătrâna nu era acasă. Moş Costache apăru deodată în curte cu un ciocan în mână. Privi înspre poartă, în fundul curţii, în toate părţile, uitând să arunce ochii în sus, apoi se întoarse, călcând în vârful picioarelor chiar pe pământ, ca un hoţ. Se auziră din nou huruituri şi scârţâituri ca de lungi cuie trase greu cu un cleşte. Felix se decise să plece în oraş. Tot trebuia să mănânce undeva, de vreme ce Marina nu era acasă. Se dădu jos pe scară fără să fie auzit. În sufragerie însă fu oprit în loc de o scenă pe care n-o aştepta. Marele bufet era dat la o parte, iar moş Costache şedea îngenuncheat în faţa unei găuri în duşumea, făcută prin scoaterea unei bucăţi de scândură. În ea, Felix zări, fără să vrea, o cutie de tablă de-ale Regiei, în care luceau monede, şi un pachet de hârtii, după toată aparenţa bancnote. Bătrânul se silea, cu mâinile tremurătoare şi pline de sudoare, să pună repede deasupra bucata de scândură. Felix voi să se strecoare îndărăt pe uşă fără a fi văzut, dar duşumeau trosni sub paşii lui. Moş Costache sări galben în picioare cu ciocanul în mână:
        - Ci-ci-cine e? Nu intra!
       - Eu sunt, moş Costache! Am venit să-ţi spun că mă duc în oraş. Dacă voiai să repari dulapul, trebuia să-mi spui mie, să-ţi ajut.
       Felix minţise intenţionat, dar moş Costache îl crezu sau se făcu că-l crede.
       - Nu-nu nu-i nimic. S-a rupt puţin o scândură, îl repar eu, că mă pricep.
       Felix se strecură pe uşă cu ochii în tavan, ca să dovedească bătrânului că nu vede nimic. Pe dată ce ieşi, auzi cheia răsucindu-se în broască. Ieşit în stradă, întoarse instinctiv privirea şi văzu că moş Costache pândea la fereastră să vadă dacă a plecat. Bătrânul îi făcu un semn de adio cu mâna, ca să fie sigur că pleacă.
       - Imprudent bătrân, îşi zise Felix, dacă află Stănică, e un om mort.
       Stănică nu află, dar extraordinarul lui simţ pentru tot ce se petrecea în umbră pe raza intereselor lui îl făcea neliniştit şi căutător ca o pisică în preajma unei fripturi. Felix nu-şi putea da seama, în definitiv, ce urmărea Stănică, şi nici acesta nu i-ar fi putut explica într-un acces de sinceritate. Stănică nu urmărea nimic special, aştepta numai înfrigurat, lovitura care să-i schimbe cursul vieţii. Această relativă gratuitate a activităţii lui îl făcea fecund în idei şi ascuţit în intuiţii, ca pe un adevărat artist. Stănică era pretutindeni, întreba de toate, dădea sfaturi în toate direcţiile, era frate, părinte, consilier pentru oricine, înduioşându-se de propriile lui improvizaţii sentimentale. Felix îl surprindea adesea privind pe fereastră în odaia lui moş Costache sau cotrobăind prin casă. Totdeauna întorcea astfel vorba, încât indiscreţia lui părea un lucru firesc şi neînsemnat. Felix îl găsi într-o zi chiar în odaia lui. Îl văzuse bine cum scotoceşte prin cameră, dar, când intră, Stănică şedea pe un scaun lângă masă şi contempla atent o pagină dintr-un tratat.
      - E foarte interesantă chestia asta, zise el, bătând cu degetele în carte, ca şi când era limpede că pentru carte venise. Când termini examenele, să mi-o dai şi mie s-o citesc, vreau să mă informez şi eu. Ştiinţa exactă, asta a fost pasiunea mea. N-am avut părinţi......
      Felix îl privise totuşi aşa de surprins, încât Stănică simţi nevoia de a mai da o îndreptăţire prezenţei lui acolo:
      - Domnule, mă uitam la Marina asta, a îmbătrânit rău, săraca. Ştii că le e cam rudă dumnealor! Ai dracului oameni! Să-ţi fie rudă şi s-o faci servitoare. Şi nici nu-ţi închipui în câte familii bune, mă-nţelegi, există porcăria asta! O soră nemăritată, o mătuşă, aşa puţin mai cretină, spală rufele celorlalţi gratis. Să zic că Marina nu prea face cine ştie ce treabă, dar, oricum gratis, e o afacere. Eu aş lua-o bucuros, s-o scap din mizeria asta, dar te lasă dumnealor? Culmea, nu vrea nici ea. Domnule, Marina asta trebuie să aibă parale, pe onoarea mea, asta i-a împrumutat odată lui moş Costache două mii de franci. Unde dracului i-o fi ţinând? Cunosc o familie care ţinea o decrepită de asta numai pentru că ştia că are bani. Când a murit însă, n-au găsit nimic. Ştii de ce? Ia să văd dacă ai fler!
       Felix ridică din umăr.
      - Avea amant, puiule, avea amant un cocoşat, cu care făcuse şi doi copii admirabili, cel puţin ca ten. Nu ştiu ce învăţaţi dumneavoastră la medicină, dar cocoşaţii fac copii albi, planturoşi, cu pieliţa ca de chiparoasă şi crin, ca de plantă ţinută în pivniţă. Mor însă matematic după un an. Ei, eu mă întreb la cine rămâne Marina dacă, Doamne Fereşte (lucrul e inevitabil), moare Costache? Cine se păcăleşte sau se procopseşte? În locul dumitale eu aş pipăi terenul, aş trage-o de limbă (am văzut că Marina ţine la dumneata) să văd ce bani are. Dumneata ai putea s-o iei foarte bine, ca student ai în ea o comoară, fără niciun ban, pentru puţină ţuică. Şi pe urmă, şmecherie, rămâi cu banii. Dar e vorba, are sau nu are? Dumneata ce zici?
      - Niciodată, răspunse Felix, nu m-am gândit la asta, şi chestia mi se pare inactuală, bineînţeles pentru cel interesat. Ar trebui să moară moş Costache, apoi ea, sunt prea multe evenimente de aşteptat. Mi se par foarte solizi.
      - Bine, bine, noi lucrăm cu probabilităţile. Ia să presupunem că eu, care am experineţă, şi dumneata, la care ţin ca la un frate mai mic, facem un pact. Dumneata observi, eu pilotez, apoi împărţim beneficiile. Evident, e o loterie, dar o loterie cu toate numerele câştigătoare. Trebuie numai răbdare. Numai cu asta nu trăieşti, dar dacă mai joci şi la alte loterii de astea, poate veni vremea când toate să se tragă deodată. Atunci trebuie să fii pregătit. Dumneata eşti doctor, pentru numele lui Dumnezeu, şi ştii. Ce e viaţa? Vax. Ai trecut de o anumită vârstă, încep beteşugurile: ba un reumatism, ba o gută, ba inima, ba rinichii. Într-o bună zi, pac, şi nu pică unul, ci toţi de vârste apropiate. E statistic, e ştiinţific. Ieri l-a pocnit pe Simion (se curăţă sigur, fac prinsoare) mâine pe moş Costache, şi nici ceilalţi n-o să trăiască o mie de ani. E rândul nostru, al tinerilor, să ne aşezăm la masa vieţii. Da, dar trebuie să fim pregătiţi, să nu lăsăm lucrurile de azi pe mâine. Bătrânii sunt şireţi, escroci, ţi-o spun eu, ca avocat, au duşmănie declarată pe moştenitori. Un bătrân care toată viaţa n-a ştiut să se folosească de averea lui, gelos pe tineri, face farse, de pildă, lasă averea la o biserică sau la alte instituţii şi mai neprevăzute. E frumos ca Otilia să-şi fi consumat aici tinereţea şi apoi să rămână pe drumuri, tocmai când e mai încântătoare şi are nevoie de lux?
..........................................

"Traieste-ti viata, ca si cum fiecare fapta a ta, ar deveni lege universala."
                              Immanuel Kant

Bine şi rău, Tudor Arghezi

Între nădejde tristă şi-ndoială,
Te-am căutat prin bolta siderală.
Te-am căutat pe unde şi neunde îţi bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsa
Prin
Testamente şi
Apocalipsă.
Să fi rămas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am căutat?
Când socoteam ca te-am găsit.
Se şi-nălţa în dreptul tău un zid.
Simţindu-te zvâcnind în rădăcini
Te mai simţeam în spice şi-n tulpini.
Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte,
Şi peste vieţi şi peste moarte.

 Tu rămâneai mereu departe.
 Auzul tău nu vrea s-audă
 Cântec de nai, de cobză si-alăută?
 Într-o-nserare, în sfârşit,
 Mi se păruse ca te-aş fi zărit
 În mantia de aur a unui asfinţit,
 Prinzându-ţi-o, ţârâtă prin ţarină.
 Mi-a şi rămas un ciucure în mână
 Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag
 Un bun de furtişag.
 Dă-mi voie, negăsită arătare.
 Să-ţi pui acum o veche întrebare:
 Ca ai făcut atâtea frumuseţi blajine,
 Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,
 Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
 Timpuri şi valuri călătoare
 Şi oamenii în sărbătoare;
 Bărbaţi viteji, domniţe la harfă şi la furcă,
 Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.
 Dar, mare-aprinzătorule de stele.
Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele ?

stiati ca.....

     ......Cracovia este al doilea oraș ca mărime și unul dintre cele mai vechi din Polonia. Situat pe Vistula în regiunea istorică Polonia Mică, orașul datează din secolul al VII-lea.

Enigma Otiliei, George Calinescu

.....................................................
                               XVIII.

                 - Domnule Felix, zise mieros Aurica, vezi cum eşti? Parcă dumneata nu ştii? Noi am aflat precis că Georgeta face asta pentru dumneata. Noi nu zicem nimic, poate ţii la ea, dar nu trebuia să-l încurce pe bietul Titi.
      Titi mânuia pensula, cu ochii în hârtie, din ce în ce mai nervos. Felix rămase înmărmurit de insinuarea  Aurichii, trebuind totuşi să-i recunoască o măsură de adevăr.
      - Eu, zise el încurcat, nu am nimic cu domnişoara Georgeta, abia o cunosc...... Întâmplător...... e o eroare la mijloc...... cine v-a spus asta?
      - Cine ne-a spuuuuuus? întrebă Aglae înţepat. Uite cine ne-a spus! Vorbeşte domnule!
      Şi cu mâna arătă pe Stănică. Acesta stătuse tot timpul cu ochii rătăciţi pe pereţi şi făcea acum lui Felix nişte semne mute disculpatoare.
      - Am spus..... adică am auzit...... n-am spus chiar că domnul Felix. În sfârşit, ce să ne mai învinovăţim pe unul şi pe altul....... trebuia să mă ascultaţi pe mine şi să nu vă încurcaţi cu o individă ca Georgeta. Aia e o..... ştie toată lumea.
      Un bubuit neaşteptat se auzi dinspre fereastră. Titi bătuse cu pumnul în masă şi se ridicase în picioare, galben ca ceara.
      - Nu e adevărat, dumneata mi-ai spus că l-ai găsit pe Felix acolo şi au râs de mine. Otilia e o târfă, care a dormit cu Felix şi acum doarme cu Pascalopol. Nu îţi dau voie, înţelegi......
      Titi bătu din nou în masă, risipind hârtiile. Indignat, Felix dădu să se scuze:
      - Îmi pare rău că vorbeşti asa de Otilia.
      - E o târfă! urlă ca un nebun Titi, bătând cu pumnul în masă.
      - Este vina mea, adăugă Felix, că stau de vorbă cu domnul Titi, care îşi îngăduie să spună astfel de neadevăruri.
      Asistenţa păru impresionată de supărarea lui Felix, numai Stănică îi făcea semne desperate cu mâna să tacă din gură, cu aerul de a-i zice: "E un secret mare la mijloc, nu pot să ţi-l explic." Olimpia spuse:
      - Nu vă luaţi după gura lui Stănică! Aşa se amestecă el în toate!
      Felix dădu să iasă, dar, trecând pe lângă măsuţa lui Titi, acesta făcu un gest de nervozitate din braţ. Crezând că Titi vrea să-l lovească, Felix ridică şi el un braţ în faţa pieptului. În gesticulaţia sa, Titi se propti greşit pe covor şi alunecă pe spate peste masă, răsturnând-o. Această scenă accidentală fu interpretată de cei de faţă, care privind pieziş, nu observase bine pe cei doi, ca o încăierare. Stănică sări numaidecât să prindă braţele lui Felix, în vreme ce Aglae ridicase şi ţinea strâns pe Titi, care striga cât îl ţinea gura: "Otilia e o târfă, aşa să ştiţi!"
      Felix fu scârbit şi de conflictul în sine, dar şi de falsa interpretare a accidentului. În vreme ce Aurica şi Olimpia încercau să-l potolească, fără să fie nevoie ("Dar nu te supăra aşa domnule Felix! Copilării! Nu ştii că Titi e nervos?") supărat de-a binelea, împinse pe Stănică şi ieşi din casă. Pe urma lui, Stănică se ţinea cu paşi mari.
      - Scumpule, iubitule, degeaba eşti supărat pe mine, îi strigă acesta în mers şi încercând să-l prindă de braţ, ai dreptate, pune-te însă în locul meu. Nu le-am spus nimic! Or fi bănuit ei ceva şi dau acuma vina pe mine. Pot eu să contrazic pe soacră-mea? Femeie bătrână! Dumneata eşti inteligent, pricepi! Eh, eu să fiu ca dumneata, n-aş pune la inimă fleacurile astea. Mi-aş vedea de treabă şi pace. Ei şi ce dacă a zis că trăieşti cu Otilia? E un rău? Norocul dumitale!
      - Domnule Stănică, zise exasperat Felix, dând să intre în casă la el, lasă-mă în pace!
      - Iar te-ai supărt? întrebă nevinovat Stănică. Vezi cum eşti, nu ştie omul cum să te ia.
      Felix trânti uşa şi se urcă repede la el în odaie. Stănică stătu puţin pe gânduri în faţa uşii, ezită, apoi o luă în vârful picioarelor, deschise uşa gotică şi intră prin faţă la moş Costache. Felix îl zărise însă de pe fereastra geamlâcului. Îşi luă atunci pălăria şi, dându-se jos tiptil, ieşi pe poartă şi plecă în oraş. Era enervat şi descurajat peste măsură, şi toate vechile planuri de fugă îl năvăliră. Cursurile îl distrară puţin, şi când se întoarse acasă primi cu recunoştinţă acest sfat, şoptit, al lui moş Costache:
      - Să nu te mai duci acolo! E mai bine aşa!
      Stănică vorbise, într-adevăr, batranului, inflorind lucrurile si dandu-le colori de drama.
      - Domnule, zisese, tinerii cand iubesc, iubesc! Asa eram si eu. Felix al dumitale, asa zice lumea, ar trai cu Georgeta. Fata faina, n-am ce zice, bravo lui! Dar nu-ti spui ca Titi s-a indragostit de ea si a vrut s-o ia de nevasta..... A adus-o aici, la soacra-mea, pe onoarea mea, totul era gata. Ce-a fost, ce n-a fost, fata nu mai vrea acum. Lumea zice ca n-o lasa Felix! O fi, o fi! Fata e frumoasa, e data dracului. Cum iti spun. N-a mai vrut. Dar si Titi, violent, nici nu-ti vine sa crezi, cand il vezi asa bleg. Eu, cand i-am vazut fata-n fata, am sfeclit-o. Hait, zic, acum se-ntampla ceva! Si-ntr-adevar domnule, nici n-am bagat de seama cand au sarit unul la altul! Titi isi inclestase mana in parul lui Felix, Felix il strangea de gat. Comedie mare! Pentru o femeie, pentru o femeie frumoasa nu-i vorba. Mos Costache, asculta-ma pe mine, ca-s avocat, pentru o femeie se fac crime, se strang de gat fratii intre ei, se fac razboaie. Femeia, asta-i discordia lumii.
      Mos Costache se plimba sumbru si cocosat prin odaie, sugand cu indaratnicire un muc de tigara si privind, din cand in cand, cu neincredere si dispret pe Stanica. Nu credea o iota din ce-i spunea.
      - Ce-aveti cu baiatul asta, zise el in sfarsit, de nu-l lasati in pace? Nu v-a facut nimic! Nu trebuie sa-i spuneti vorbe grele nici lui, nici Otiliei. Copii orfani! Pacat!
      Stanica prinsese aceasta tema si o dezvoltase:
      - Imi pare rau ca-mi spui astea! Eu nu respect orfanii? Eu insumi, ma vezi, am fost orfan de mic copil si cunosc rana asta, sa n-ai pe nimeni aproape. Eu nu-l respect pe Felix? Dar tin la el ca la un frate mai mic, si intentia mea e sa-i ajut pasii in lume, sa-l pilotez. In chestia Georgetei, ce sa spun, e putin-putin vinovat. Eu i-am spus: "Amice, nu te vari cu fata aia, e o fata nefasta." Cand a venit sa ceara cheile i-am facut semn sa fie prudent fata de Titi.
     - Ei, zise mos Costache, nerabdator, mi-a gasit cheile?
     - Le cauta soacra-mea. Dar, da-mi voie, ce faci cu ele, ca doar ai un rand..... Vinzi casele cumva? Ca de inchiriat, acum a trecut timpul. Bine faci ca le vinzi, tot mai bine e sa ai banul in punga, dar trebuie sa fii cu ochii in patru, sa pui un samsar bun. Cam cat ceri, asa, sa ma orientez?
     - Nu vand nimic! zise scurt mos Costache.
     In fond, Stanica mirosise bine, batranul voia sa vanda si casele astea, precum voia sa vanda tot. Acest imobil vechi il cumparase chiar de la Simion, cu multi ani inainte, cand acesta avusese nevoie de bani spre a plati unele datorii ajunse la scadenta. Aglae nadajduia ca, cel putin, daca a consimtit ca aceasta vanzare, casele ii vor fi lasate tot ei, pentru Aurica si Titi. Cererea cheilor (avea un inel cu dublete de chei ruginite, uitat prin pod) o iritase. Costache le cerea fiindca chiriasii pierduse multe chei si n-ar fi vrut sa cheltuiasca bani pentru facerea altora.
     - Nu vinzi? raspunse Stanica. Nu e rau nici asa. Banul fuge, imobilul e valoare sigura. Cu cat stau sa ma gandesc, iti dau dreptate. Sa nu vinzi. Si sa ma consulti pe mine cand vrei sa intreprinzi ceva. Stii, eu cunosc chitibusurile, sunt avocat, iti fac toate gratis. Imi dai acolo, o nimica toata, pentru deplasari.
     Intors in sinderiul din casa Aglaei, Stanica incepu sa tune:
     - Mama-soacra, se petrec lucruri suspecte de tot! De ce m-am temut eu nu scapati. Mos Costache a vandut restaurantul, acum umbla sa vanda, cu siguranta si casele din Stirbey voda, maine o sa vanda tot. Ce faci atunci, adica ce facem, fiindca imi dai voie sa imbratisez interesele fetei dumitale, Olimpia? Batranul e sfatuit de cineva, nu face el de capul lui toate astea. Vinde tot, preface in bani si da cui vrea.
     - Il dau pe mana parchetului, striga Aglae. Un om care vinde toate intr-o zi nu e in toate mintile.
     - Inca o idee, zise Stanica cinic. Il punem sub interdictie ca incapabil de a se administra. Numai, vezi dumneata, nu sunt la mijloc mostenitori directi, a caror succesiune sa fie primejduita, si moc Costache nu urla, nu bate pe nimeni si nici nu arunca banii la joc. De gasit, se gasesc totdeauna oameni care sa certifice tot ce poftesti, dar te duci dumneata ca sora, sa declari ca fratele dumitale e nebun!
      - Ma duc! zise furioasa Aglae.
      - Te duci, dar nu te crede!  Vine Otilia, vine Felix, vine Pascalopol, etetera si declara ca totul e calomnie. Asta merge cu babe imbecile, dar cu mos Costache nu, este mai siret decat credeam. Te faci de ras, prinde necaz pe dumneata si nu-ti lasa nimic prin testament.
      - Face el testament? se indoi Aglae.
      - Trebuie sa faca! Daca vinde tot, nu mai ramane alta solutie decat sa te iei bine cu el, si mai ales cu Otilia!
      - Eu cu Otilia? Niciodata!
      - Atunci, treaba dumitale!
      - Si de ce Otilia, ma rog, e averea Otiliei? Crezi ca Otilia renunta la avere? De ce-i sta ea pe cap?
      - Aici e greseala dumneavoastra de tact. Otilia face ochi dulci lui Pascalopol, si Pascalopol Otiliei! Ei si? De ce v-ati suparat, ma rog, si ati inceput sa-i impungeti? Vroiai dumneata sa te mariti cu Pascalopol? Daca nu, atunci ce te priveste pe dumneata pe cine ia Otilia? Pe mine, ca om cu viziunea larga, ca avocat al intereselor dumitale, chestiunea ma incanta. Pascalopol e bogat, e batran, prin urmare isi da si camasa de pe el ca sa puna mana pe Otilia, care umbla dupa avere. Mos Costache e zgarcit si e vesel, la randul lui, sa nu-i dea nimic fetei. Si atunci isi cloceste singur banii, pana ce, intr-o buna zi gata, ca nu suntem niciunul eterni, si ramai dumneata mostenitoare unica! Asa, ce-ai facut? Te-ai certat cu mos Costache, l-ai ambitionat, si omul se razbuna. S-au mai vazut zgraciti care mor pe o rogojina si lasa averea pe la aziluri, la stat!
       Aglae ingalbeni deodata.
      - Da, da, la stat! o sperie Stanica.
      - Trebuie sa fie nebun!
      - Asta e singura nebunie pentru ca statul nu-l vara la balamuc.
      Argumentatia lui Stanica impresiona mult pe membrii acestui consiliu neoficial de familie. Aglae lasase capul, imblanzita.
      - Mama, zise lenes Olimpia, el cam are dreptate, in astea nu-i prost!
      - Am dreptate, domnule, confirma zgomotos Stanica, plimbandu-se cu pasi mari prin casa, cand n-am eu dreptate?
      - Si ce vrei sa fac acum? intreba Aglae ironic. Sa cad in genunchi in fata Otiliei, sa ma rog de ea sa ma ierte?
      - As! Otilia nu e ranchiunoasa. Te faci ca nu esti suparata, ca ai uitat si te duci in casa la mos Costache, frate, de! Si mai ales nicio intepatura lui Pascalopol. Sa-i indemnam sa se ia, sa-i felicitam. Pascalopol te pupa cand aude ca-i lauzi pe Otilia, si lui mos Costache ii pare si lui bine de combinatia asta.
      Stanica se plimba de cateva ori in lungul si in latul odaii, apoi fu trasnit de o idee:
      - Stii ce? Am o idee admirabila. Avem adresa Otiliei la Paris. Ii scriem colea o carte postala ca si cand nimic n-ar fi, spunandu-i de mos Costache ca e bolnav. Fata e sensibila.
      - Scrieti voi! Eu nu scriu!
      - Scriem noi, dar iscalesti si dumneata.
      Stanica, intr-adevar, compuse aceasta carte postala:

                     "Scumpa noastra Otilia,
          Am aflat cu nespusa bucurie ca te afli la Paris, unde ai tot dreptul sa te receezi acum, cat esti tanara. Ne era foarte dor de tine si de domnul Pascalopol. Ne lipsesti foarte mult. Daca te-am suparat vreunul cu ceva, nu lua in seama, caci batranii sunt totdeauna mai cu necazuri. Mos Costache nu spune, dar sufera fara tine. Felix, ca tinerii, are cu ce se distra, el uita mai repede. Noi am fost foarte necajiti cu mos Simion, care e tot bolnav. De acum, cu batranii nu te poti astepta la altceva. Sa veniti cu bine, caci va asteapta cu dor ai vostri
                                     Stanica, Aglae, Olimpia, Aurica, Titi"

      Stanica puse pe toti sa iscaleasca. Dinadins insinuase subtire indiferenta lui Felix, ca sa apropie si mai mult pe Otilia de Pascalopol, si facuse aluzie la destinul batranilor, ca sa arunce in sufletul fetei grija de mos Costache. Pe plic scrisese: "Domnisoarei Otilia Pascalopol"
      - N-are sa se supere? intreba Aurica.
      - Ei, as! Zi-mi mie Stanica Ratiu, deputat, si vezi c-am sa ma supar. Trebuie sa fim psihologi.
      Stanica lua cartea postala si iesi cu ea sa mearga in oras. Inantreu observa ca afara ploua. Lasa cartea postala pe masuta si se intoarse sa ceara o umbrela. In acest timp, Simion veni hoteste langa masuta, privi scrisoarea pe amandoua partile, apoi, varand degetul in gura, trease langa semnaturi o dunga de saliva si iscali gros cu un creion chimic: "Isus Cristos". Stanica lua mai tarziu cartea postala, o puse in buzunar si-o arunca in cutie fara a o mai privi.

                            XIV.
            Ceea ce-l intuneca pe Felix, dandu-i oarecare doza de mizantropie, era indiferenta tuturor, chiar a colegilor de universitate, pentru orice atitudine intelectuala, pentru orice inflacarare ce n-avea un scop imediat, terestru. La Iasi, in internat, discuta cu aprindere cu colegii, chiar in pat, dupa singerea luminii, probleme pe care cateodata nu le intelegea nimeni bine, dar care ii imbatau, dandu-le mandrii de filozofi. Problemele erau formulate indeosebi in chipul intrebarilor (ce e viata? ce e moartea?) asa cum le intalneau prin brosuri. Unul pusese odata problema: "ce e femeia?" si toti se straduira sa dea solutiile cele mai extravagante, nimeni nu facu nici cea mai mica gluma indecenta si nici macar vreo aluzie la problema sexualitatii. Erau unii care puneau mana pe reviste si-si scoteau din ele teme necunoscute celorlalti, pe care le dezlegau cu solutii tot din revista, spre ciuda colegilor de disputa, care voiau sa stie de unde furasera ideile. Intr-o noapte discutasera despre Dumnezeu. Afara ploua cu galeata si tuna, si unii din baieti, mai fricosi, si mai putin dialecticieni, tremurau de frica si chiar se inchinau pe sub patura incredintati ca o astfel de discutie poate fi primejdioasa pe asa vreme. Raspunse cate unul cu idei de manual, inflorite (studiau putina istorie a filozofiei, abia in clasa ultima) Dumnezeu este cauza dintai si scopul din urma. Prin el noi ne explicam tot ce intrece puterea noastra de explicatie si dam sens vietii. Un baiat de popa zise ca Dumnezeu  "e o dogma care nu se discuta" si ca "noi trebuie sa credem in tot ce e absurd". In sfarsit, cel care starnise discutia stramba din buze dispretuitor.
       - Spune tu, ma atunci daca esti mai destept! se suparase baiatul de popa. Ia te uita la el! Ce te strambi asa, parca tu stii!
       - Ma, zise filozoful, Dumnezeu sunt eu, tu, pamantul, cerul, tot ce exista pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decat ca noi suntem marginiti pe loc si in timp (asta se zice "in timp si spatiu") pe cand Dumnezeu e nesfarsit!
       Nimeni nu rasese de aceasta solutie usor de caricaturizat, ramanand toti tulburati. Afara fulgera. Numai unul intrebase incredibil:
      - De unde ai luat tu asta, ca n-ai inventat-o tu?!
      Feciorul de popa facuse aceasta obiectie, care multora le paruse foarte intemeiata:
      - Bine ma, noi socotim pe Dumnezeu ca fiind de o bunatate nesfarsita, opus raului, adica diavolului, care e un razvratit, tagaduind pe Tatal nostru din ceruri. Pai, daca lumea toata e Dumnezeu, atunci se cheama ca si ucigasul e o particica din Dumnezeu, sic e face, face cu voia lui. Se poate asa ceva? Esti un "eretic".
      Fiul de teolog spusese aceasta vorba cu mare orgoliu, dar celalalt filozof recunoscuse sincer ignoranta lui:
      - Vezi ca eu nu m-am gandit la asta. Trebuie sa fie si aici o socoteala. Eu, unde am citit, am aflat ca filozofia asta se cheama panteism.
      Atunci se hotarara cu totii sa intrebe pe profesorul Dumbrava, in care aveau mai multa incredere, fiindca era sfatos, bland si dispus la problema. Era un batranel cu parul tare si negru, cu barbuta maioresciana si care vorbea cu accent moldovenesc excesiv.
      - Domnule Dumbrava, se ridicase unul din ei (era in clasa a VI-a) colegii mei va roaga, prin mine, sa ne explicati ce este Dumnezeu.
      Dumbrava ramase inmarmurit.
      - Da ci, bre, voi v-ati zarghit? Valeu! D-apai aveti rabdare, bre, pana la anul macar, cand v-o veni mintea. Ci vrai, si ma bat cu parintele?
      Totusi le schitase cateva aspecte ale problemei.
      Felix isi aminti acei ani si se simti trist; in el clocoteau idealuri mari, probleme si energii. Otilia ii placuse la inceput, prin aerul ei de intelectuala blazata, care nu vrea sa spuna ce stie, si in acelasi timp pentru subtirimea ei delicata, botticelliana. Ei, Felix i se putea dedica, consacra. Otilia i se infatisase de la inceput ca o finalitate, ca un premiu, mereu dorit si mereu amanat, al meritului lui. Voia sa faca ceva mare din cauza Otiliei si pentru Otilia. Departarea de fata nu-l supara in sine, ba intr-un fel ii convenea, fiindca gusta, ca un calugar, bucuria de a se infatisa mai tarziu Otiliei perfectionat sufleteste. Il supara insa ca plecase cu Pascalopol. Asta intuneca putin figura Otiliei. Fecioara Maria este venerata de toti si nu e a nimanui. O fata care primeste omagiile unui om in varsta si se plimba cu el in strainatate e suspecta de aspiratii comune, de obtuzitate pentru marile sacrificii barbatesti. Ar fi vrut-o pe Otilia calugarita, refuzandu-se tuturor. Atunci ar fi ramas si el ascet in onoarea si adorarea ei. Pe Georgeta, Felix n-o dispretuia. Isi marturisea chiar ca-i place si ca o doreste. Il supara insa ca, fiind mai redusa intelectualiceste decat Otilia, nu cazuse in capatul de jos al valorilor feminine. Ar fi dorit o Georgeta frumoasa ca si aceasta, dar de un cinism mai accentuat, mai inconstient. Ar fi voit-o cazuta, ratacita, ca prostituatele din romanele lui Dostoievski, care in abjectiune mai au o licarire de constiinta morala. Atunci i s-ar fi sacrificat invers decat Otiliei, salvand-o, ridicand-o pana la el, vindecand-o trupeste si sufleteste. Asa, Georgeta il irita putin. Era incantatoare de frumusete si sanatoasa tun, imorala, dar cu luciditate, cu principii burgheze si bun-simt. Nu numai ca n-avea nevoie de salvatori, dar il privea pe Felix matern, ingrijorandu-se de studiile si reputatia lui, acordandu-i favoruri din caritate. Raportul acesta era insuportabil, cu atat mai mult cu cat, in ochii fetei, Felix credea ca zareste o sclipire de ironie. Radea oare Georgeta in sine de naivitatea lui Felix, care o privea ca pe o sfanta sau, dimpotriva, era mai onesta decat isi inchipuia, si atunci ea observa cu mailitie orientarile lui in lumea femeilor?
       Felix simtea, mai mult decat nevoia fiziologica si psihologica de a avea femei si de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a-si gasi un punct de vedere metafizic, in care sa-si ordoneze viata sentimentala. Il plictiseau eternele apostrofe si insinuari triviale ale colegilor: "Te-am vazut cu o dama bine", "Ai dat o lovitura", "Faci ceva?", "Sper ca nu e numai platonic!"
      Bantuit de astfel de ganduri, mergea incet de-a lungul Cheiului Dambovitei, cand il opri cu bratele larg deschise colegul Weissmann. Vorbea putin cu el, abia il cunostea de fapt, totusi nu ramase deloc surprins de familiaritatea colegului.
     - Ce mai faci? il intreba Weissmann. Te plimbi ganditor, esti pierdut in contemplari. Faci poezii?
     - As! protesta Felix.
     - Si de ce sa nu faci? Crezi ca eu n-am facut? Ce, e rusine? Am facut caiete intregi de poezii, asa eram de sentimental intr-o vreme!
     - Publici? intreba Felix. 
     - Ce sa public? Le-a citit un prieten al meu, baiatul cel mai inteligent de pe lume, cel mai delicios; el mi-a citit pe ale lui, si eu am aruncat pe foc pe ale mele. Baiatul asta are cel mai mare talent, e mai tare ca Heine.
     - Cum il cheama?
     - Cum il cheama? Barbu Nemteanu! Trebuie sa-l cunosti, e de pe acum un poet celebru.
     Felix marturisi ca nu-l stie, ceea ce mira pe Weissmann, care nu-si lua totusi aere de suficienta.
     - Amice Sima, pe baiatul asta trebuie sa-l cunosti numaidecat, este cel mai mare poet contemporan. Iti fac eu cunostinta. Am sa-ti aduc revistele in care publica el, sa-ti dai si dumneata seama. De ce sa te privezi de o asemenea betie lirica?
      Weissmann vorbea cu un entuziasm extraordinar si gesticula, oprindu-se din cand in cand si rezemandu-se de balustrada cheiului, spre a demonstra mai bine si a-i declama unele versuri, persuasiv, in soapta, tragandu-le cu mana din gura si sugand din buze voluptos, ca dupa muscarea unei piersici. Ii puse lui Felix repetate intrebari, daca nu cunoaste cutare sau cutare poet roman sau strain, si Felix trebui sa recunoasca rusinat ca nu era atat de informat.
      - Asculta o poema delicioasa:

    "Il est d'etranges soirs ou les fleurs ont une ame, (Sunt stranii seri cand si florise se-anima)
    Ou dans l'air enerve flotte du repentir (Prin aerul sensibil cand trec pareri de rau)
    Ou sur la vague lente el loudre d'un soupir (Si cand pe valul unui suspin incet si greu)
    Le coeur le plus secret aux le vres vient mourir. (Cuvantul cel mic si tainic pe buze abia se stinge.)
    Il est d'etranges soirs ou les fleurs ont une ame, (Sunt stranii seri in care si florile se-anima,)
    Et ces soirs-la, je vais tendre comme une famme. (Si-n serile acelea merg bland ca o femeie.)"

     Weissmann declama prelung, cantand aproape, apropiindu-se si departandu-se de urechile lui Felix, asa cum fac violonistii tigani in Ungaria si Austria.
      - Cum? Nu-ti place,  poate?! Asa un poem minunat! Cred ca stii de cine e! Cum, nu stii? E de Albert  Samain, cel mai mare poet francez, mai mare decat Lamartine. E o celebritate.
      De Samain Felix auzise si-si aduse chiar aminte ca vazuse intre cartile Otiliei un volum destul de vechi, "Au jardin de l'Infante". Nu-l citise fiindca nu-l atrasese pana acum poeziile. In interesau romanele care infatisau cazuri de energie virila, de tenacitate in ambitie, biografiile oamenilor mari, in genere toate cartile care tratau despre problema educarii vointei. In anul acesta intai de facultate citise putina literatura si foarte multe carti de medicina. Mai mult decat risipirea,  prefera profunditatea intr-un lucru hotarat. Acum, insa, sufletul ii era sonor. Declamatia lui Weissmann, care oprea in loc pe trecatori, ii placea si se decise in gand sa citeasca acasa pe Samain.
      - Ai iubit vreodata? intreba brusc studentul, dupa ce-l aruncase inutil prin poezia ruseasca, prin Nekrasov si Balmont.
      - Cred ca da! raspunse dupa putina ezitare Felix.
      Weissmann il privi incredul, apoi se porni cu obisnuita frenezie spre confesiuni.
      - Ca mine n-ai iubit! E imposibil. Eu am iubit fenomenal, asa cum numai o data un om iubeste intr-un secol. Am material sufletesc sa fac bucuria unui poet mare. Am iubit o fata extraordinara, un adevarat inger, o fata nervoasa, impresionabila, o fata, iti zic, al carei suflet vibra ca o vioara scumpa sub arcusul unui Enescu, o adevarata Marie Baskirtscheff. Am petrecut cu ea ceasuri divine, ne-am topit in betia sfanta a carnii. Am vrut sa ne sinucidem amandoi. Ne-am inchis in casa si-am dat drumul la gaz. Fata s-a speriat la sfarsit si a tipat, si atunci a venit o matusa a ei cu vecinii si au spart usa.
       - Si de ce ati vrut sa va sinucideti?
       - De ce am vrut sa ne sinucidem? sopti tainic si grav Weissmamm. Tu nu cunosti durerea carnii, desperarea de a fi ajuns pe culmile betiei, de unde nu mai e nicio fericire posibila? Cum ajungi o astfel de culme, imediat te navaleste uratul. Ne-a fost sila de viata, am vrut sa prelungim clipa in eternitate.
       Lui Felix Weissmann i se paru cam prea teatral de subtil, dar seriozitatea cu care isi facea tragedii strict gratuite il incanta. I se redesteptau in suflet emotiile noptilor de disputa de la liceul internat.
       - Ma intrebi de ce am voit sa ne sinucidem? continua Weissmann. Tu ai citit Weininger, marele Weininger, cel mai teribil ganditor contemporan?
       Felix trebui cu ciuda sa marturiseasca ca nu citise nici pe Weininger si fu umilit de putinele lui cunostinte si uimit de informatia colegului.
      - N-ai citit? Te-ai privat de cel mai delicios festin al intelectului. Iti fac eu rost de cartea lui; stiu eu de unde sa ti-o cumperi cu un rabat inimaginabil. Cand ai ceva de cumparat in materie de carti, spune-mi mie, si-ti cumpar mai ieftin ca oriunde.
     - Cine este acest Weininger? intreba Felix plin de curiozitate, dornic sincer sa se informeze.
.....................................................

  "Sa nu stie nimeni ce rani te dor."
            Octavian Goga

Enigma Otiliei, George Calinescu

.......................................................
                              XVII.

            - E la mijloc nebuna aia de Otilia, nu cred eu că moşu are s-o lase aşa, pe drumuri.
       - Dar eu ce fac? zise cu un aer jignit Stănică. Eu observ, trag iţele.
       - Mai bine ţi-ai vedea de afacerile tale. M-am plictisit să atârn de uşa altuia.
       Stănică şi Olimpia ajunseră şi intrară în casa lor şi Olimpia îşi aruncase blana de vulpe pe un scaun şi se dezbrăca, obosită. Dormitorul arăta ca un interior improvizat şi neglijat, de oameni care nu fac gospodărie. Nicio mobilă nu se potrivea cu alta. Olimpia îşi scosese şi rochia şi, rămasă în jupon, îşi înnoda părul în jurul capului. Pieptul şi spatele rămăseseră goale, viguroase. Stănică, într-un elan de sentimentalism, veni tiptil şi o sărută apăsat pe umăr.
      - Ah, protestă Olimpia, lasă-mă, sunt foarte obosită.
      Stănică, contrariat, dădu altă ieşire sentimentelor lui.
      - Olimpia, comoara mea, poate nu mă mai iubeşti.  (Olimpia îşi aruncă ghetele din picioare, după ce desfăcuse nasturii cu un ac de cap) E perfect explicabil. Ce sunt eu? Un nimic, un ratat! Ce ti-am adus eu? Nimic. Tinereţea ta, frumuseţea ta meritau omagii mai mari. Dar mă sacrific. Mă dau îndărăt în faţa viitorului tău, ca şi când n-aş fi fost. (Olimpia se întinse pe spate şi căscă) Spune-mi un cuvânt şi eşti liberă. Îţi rămân un sclav veşnic recunoscător, fiindcă, orice ai zice, tu ai fost întâia mea mare dragoste şi vei fi unica. (Olimpia puse picior peste picior pe deasupra plapumei, privind în gol peste tăblia patului) A, sau poate nu vrei despărţirea, de ochii lumii, nu mă dispreţuieşti până acolo încât să nu mă suferi în faţa ochilor tăi. Dar poţi şi aşa să fii fericită. Poate iubeşti pe cineva, spune-mi ca unui frate.....
      - Ce? zise aspru Olimpia, privindu-l fix.
      Stănică se fâstâci puţin.
     - Zic, poate iubeşti pe cineva, aspiri, mă rog, la altcineva, s-au mai văzut cazuri. Eu sunt om inteligent, suntem oameni moderni, amândoi. Ne căutăm fiecare fericirea care ni se potriveşte, fără s-o stricăm pe asta de zi cu zi. Eu sunt un om preocupat, inapt pentru tine. Îţi redau libertatea. Ne întâlnim, stăm la aceeaşi masă, ieşim în lume, nimeni nu ştie nimic, cine ce-are cu noi. E sănătos, e inteligent.
     - Cum adică, întrebă rar şi ironic Olimpia, eu îmi iau un amant, tu îţi iei o amantă şi ne facem casa loc de întâlnire?
     - Exagerezi. N-am vrut să spun asta. Eşti în drept să iubeşti frumuseţea, luxul, pe care eu nu ţi le pot da.
     - Şi să-mi iau atunci un amant, care să-mi facă lux, şi tu să trăieşti de pe urma lui, nu?
     - Olimpio, frumuseţea mea, făcu Stănică urcându-se în pat, ma atingi în adâncul sufletului. Sunt legat de tine pentru vecie, uniunea noastră va fi pildă de constanţă şi lealitate. Lasă-mă să muncesc pentru tine, să-ţi fac un altar demn de frumuseţea ta. Ai să vezi tu cine e Stănică!
     - Suflă-n lampă, ordonă Olimpia.
     Stănică oftă şi se execută. Gândul lui mergea departe de vorbe. Se gândea la Otilia şi se învinovăţea că nu ştiuse cum s-o ia, medita la Georgeta. S-o ia de nevastă pe aceasta din urmă nu era o afacere, deocamdată. I-ar fi stricat relaţiile. Mult mai bine ar fi fost s-o mărite cu generalul său, măcar de formă, cu altul, apoi s-o lanseze el. Ideea asta i se înfipse în minte. Georgeta măritată şi apoi văduvă era o perlă. Trebuia odată distrusă situaţia aceea incertă de artistă. Stănică se întoarse cu spatele la Olimpia, care făcuse la fel, se înfăşură bine în plapumă şi adormi aproape numaidecât.

      Când, peste câtăva vreme, Felix se duse din nou la Georgeta, află lucruri neaşteptate.
      - Uite, vezi ăsta, făcu Georgeta, arătându-i un portret al ei în creion, cam chinuit, plat, dar corect, academic, ghici cine mi l-a făcut?
     Felix nu putu să ghicească fiindcă acea uşoară intuiţie de ordin stilistic îi era împiedicată de raţionament.
     - Domnul Titi Tulea, simpaticul dumitale văr sau aşa ceva.
     - Dar de unde-l cunoşti?
     - Ah, nu ştii, zise Georgeta, e o poveste întreagă. Mi l-a adus aici tam-nesam Stănică. Nu şi nu, să-mi facă portretul. E un molâu, care te priveşte fix şi înghite mereu, de te-apucă capul. A venit nu ştiu de câte ori, săracul, până a terminat drăcia asta. Nici nu seamănă! Ce, aşa bătrână sunt eu? Începuse să mă cam îndese muţeşte, să mă apuce de mână. Am râs grozav. N-aş dormi cu ursul ăsta în casă, să mă tai. Dar pare de treabă, săracul, ce zici?
     - Da! confirmă Felix.
     - Şi e de familie bună, nu?
     - Sigur!
     - În sfârşit, nu mă interesează! Numai, nu ştiu cum să scap de el. Mă jenează să-l bruschez, mi-e milă chiar, mă priveşte cu nişte ochi! Doamne, sunt o fată bună!
     - Şi ce vrea? întrebă Felix, cu un început de egoism.
     - Ce vrea? Dumnezeu ştie. Îmi închipui eu ce-ar vrea el, dar asta nu se poate. Fii pe pace.
     De fapt, Titi îşi pierduse iarăşi liniştea. Suna în fiecare zi aproape la uşa Georgetei, sub un pretext oarecare, şedea pe scaun zâmbind prosteşte, fără să-i spună nimic, încerca s-o tragă de mână. Îi aducea desene înrămate şi le bătea în perete. Georgeta, fată cu gust, le scotea numaidecât, dar se repezea să le pună la loc când îl auzea venind. Chestiunea devenea cam plictisitoare. Georgeta se hotărî să-l roage pe Stănică să pună odată capăt jocului. Stănică, auzind asta, sări în sus.
      - Eşti o nerecunoscătoare, nu-ţi dai seama că eu îţi vreau binele, cu sacrificiul fericirii mele, fiindcă idealul vieţii mele ar fi să fii nevasta mea. Ştii cum te iubeşte băiatul ăsta? Nebuneşte. O să-mi spui: e aşa şi pe dincolo, bleg (recunosc) nu frumos, nu deştept. De acord. Ăsta e tocmai omul care-ţi trebuie. Generalul nu te ia de nevastă, că nu-l lasă rudele. Îl pun sub interdicţie. Mai multe scoţi de la el aşa. Cât ai câştiga să fii măritată. Madam Tulea. Admirabil. Băiatul ăsta? Numaidecât te ia de nevastă. Îţi garantez eu consimţământul rudelor. faci nuntă în regulă, intri în rândul oamenilor şi pe urmă, dacă nu-ţi place, îl laşi în plata Domnului.
     - Cum o să fac una ca asta? Am scrupule. Nu-a aşa de infernală. Dacă m-aş mărita, înţeleg să rămân măritată, bineînţeles, cu condiţia să nu-mi facă viaţa prea austeră.
     - Păi, tocmai asta e. Titi e un băiat de zahăr, un om nul, artist, trece prin lume orbeşte. Lasă-mă pe mine să te pilotez. Ai să mă binecuvântezi.
      Georgeta isi batea joc in fond de Titi, dar omul i se parea bland, de treaba. Ideea de a se marita o inflacara subit. Facu generalului cateva aluzii glumete la posibilitatea de a se marita cu el,  dar acesta o lua galant de barbie si-i spuse:
     - Meriti mai mult decat un reformat ca mine.
     Poate ca Stanica avea dreptate. Maritandu-se, intra in alta lume. Putea apoi sa divorteze, daca nu se intelegeau, cu consimtamantul chiar al lui Titi. Cu aceasta fantezie in cap, primi pe Titi mai afabil. Acesta, stiind pe dinafara lectia invatata in cealalta scurta casnicie, declara solemn ca doreste sa-i dea numele.
     - Cum? intreba amuzata Georgeta.
     Titi repeta in sudori.
     - Dar parintii dumitale ce zic?
     Acum Titi, sigur de bunavointa Aglaei, isi propuse sa nu mai faca lucrurile in taina.
     - Parintii mei aproba. Insa trebuie sa te vada.
     Georgeta rase. Inteligenta ii spunea ca face prostii, un sentiment ciudat ii dadea branci in aceasta combinatie falsa. Se lasa dusa intr-o buna zi de Stanica si Titi la Aglae. Felix nu stia absolut nimic. Simion o primi cu mainile deschise si-i zise apostolic:
     - Fii binevenita pe muntele Olivierilor!
     Fata, surprinsa, intreba din ochi pe Stanica, dar acesta o trase inainte. Aglae o privi de la cap pana la picioare cu o atentie ostentativa, ca spre a nu se pacali, in schimb Aurica fu entuziasmata:
     - Vai, zise ea, ce frumoasa sunteti domnisoara. Mama, o sa fie fericirea lui Titi.
     Aglae o cerceta, o intreba de toate, ii facu aluzii clare la necesitatea ca nora ei sa fie fata de treaba, nu o dezmatata, iscodi de are zestre. Stanica facu minuni de prezenta de spirit, mintind, luand vorba din gura Georgetei, inflorind: generalul deveni "unchiul general", santanul "teatrul". Georgeta era un fenomen de cumintenie, o artista extraordinara, care impreuna cu Titi ar fi dat familia tipica de artisti. Georgeta se cai ca venise, dupa atata interogatoriu, desi o ciudata multumire o cuprindea sa se vada luata in serios, imbratisata intr-o familie, sarutata pe obraz. Juca o piesa inedita. Titi zise cu posomorarea aceea care era prevestirea unei incapatanari de bou si pe care Aglae o cunostea asa de bine:
     - Mama, eu vreau s-o iau pe domnisoara Georgeta.
     - Draga, zise Aglae, nu eu ma marit, el se insoara. Ii placi, treaba lui. Sa fiti fericiti, asta e esentialul. Nu intreb cine esti si de unde vii.
     Era in indiferenta ei un ac care atinse pe Georgeta, hotarata tocmai prin asta sa faca tot ce-i sta in putinta sa scape de conditia ei dintai. Dupa aceasta intrevedere, Stanica intretinu flacara in amandoua partile. Georgeta, zicea el intr-o parte, are trusou, ceva parale (ceea ce era adevarat) si ep generalul protector. Titi, spunea el dincoace, va avea casa de locuit si va primi si el o suma de bani, ceea ce iarasi era adevarat. Aglae se obisnui atat de mult cu ideea, incat, desi aflase, nu se stie cum, ceva de Georgeta, fu castigata cauzei. Era mandra ca va avea "artista" in familie. Titi era un baiat cuminte, care asculta pe mama. La cea mai mica insinuatie despre onestitatea Georgetei, raspundea intepata:
      - Mai bine asa, fata care a iubit si a schimbat si s-a potolit acum si tine la casa, decat stricate de astea cu masca de mironosita. Mie-mi place. Eu n-o invinovatesc pe ea, ci pe barbatii care se tin de capul fetelor frumoase.
      - Mama, aproba Aurica extaziata, frumoasa e! De ce nu m-am nascut si eu asa?
      Era decisa sa ia lectii de frivolitate de la Georgeta. Astfel, in vreme ce Georgeta era imbiata de viata casnica, familia Tulea glorifica pe demimondene.
      În cele din urmă, Felix află combinaţia din chiar gura lui Stănică.
      - Titi al dumitale, ii spuse acesta, da o lovitura. O ia de nevasta pe Georgeta! Fata faina!
      Lui Felix i se facu negura inaintea ochilor si se-ntreba singur de ce. In definitiv, nu iubea pe Georgeta si n-avea cu ea decat legaturi care nu-l obliga pe nici unul la nimic. In lipsa Otiliei, insa, pusese in Georgeta ceva intre puterea lui de prietenie pentru femei.  I se paru odios ca o fata inteligenta, fie si usoara ca Georgeta, sa arunce ochii asupra lui Titi. Era ca si cand ar fi stabilit o comparatie intre Titi si el. Felix se simti umilit, inselat din nou in sentimentele lui fata de femei. Se scruta bine si-si marturisi ca-i era ciuda pe Titi, ca era gelos si invidios. Isi zise la inceput ca era cuminte sa nu se amestece in chestiunea aceasta. Dar apoi, reprezentandu-si  noua situatie, vazu ca e mai grea. N-ar fi putut da niciodata ochii cu Titi si ceilalti fara a avea un sentiment de complicitate. Georgeta fusese amanta lui si fara indoiala ar fi continuat sa fie si mai departe, fiindca nu si-o putea inchipui pe fata facand acum pe austera. Casatoria ii aparu din toate punctele de vedere absurda, si necazul lui viril isi gasi numaidecat un aliat in obligatia de a deschide ochii Georgetei. Dupa ce o invinovati pe fata de discretie culpabila (aceasta se apara spunand ca nu era nimic sigur, numai vorbe de-a lui Stanica), o intreba:
      - Stii bine care e situatia lui Titi, ce fel de om e?
      - Nu! Imi inchipui ca nu e un criminal. Ma sperii.
      - Titi a mai fost casatorit.
      Georgeta ramase cu gura cascata. Combinatia lui Stanica, in aparenta in favoarea sa, aparea acum ca o manopera de a pune capatai unui june bleg, care sta pe capul parintilor.
      - Auzi dumneata! Spune-mi tot, Felix.
      Felix ii povesti fara exagerari, dar cu o răceală ironică intenţionată, toată istoria lui Titi. Căsătoria cu Ana, încăpăţânările sale, maniile (printre care nu uită legănatul), supunerea la instrucţiunile Aglaei, convingerea lui că Simion era nebun şi că un factor ereditar apăsa şi asupra lui Titi. Toată fantezia matrimonială a Georgetei, care se ţinea numai de o vanitate de fată cu viaţa neregulată, se spulberă. Georgeta începu să râdă cu lacrimi.
      - Felix, zise ea, orice om are un gărgăune. Eu, Georgeta, fată cu libertate de gândire şi capabilă să sucesc capul la trei generali deodată, măritată cu un desenator? Dar e absurd. Felix, eşti prietenul meu. Pe Stănică am să-l dau afară.
      Însă nu-l dădu, atât de nevinovat părea la faţă când intră pe uşă chiar în acea zi. Mirosise parcă în aer schimbarea.
      - Ascultă, Stănică, tot mai susţii să mă mărit cu ursul tău?
      - Eu? Cum desconsideraţi bunele mele sentimente! Mă uitam la tine şi la Felix. Ce tinereţe şi frumuseţe! Vă invidiez. Iubiţi-vă, bucuraţi-vă de viaţă, daţi-le dracului de prejudecăţi. Ştii de ce am venit? Am venit să te întreb frăţeşte, vrei cu dinadinsul să-l iei pe Titi? Ei s-au prins, o iau în serios. Eu am făcut o glumă, acolo, dar sunt dator să te previu. Titi ăsta nu e cum îl vezi, e ca un catâr. Soacră-mea, nici ea nu e sfântă. E o onoare pentru mine să-mi fii cumnată, întâi de toate însă vreau să-ţi fiu prieten. Nu e aşa, domnule Felix?
      - Uite ce e amice, zise Georgeta, întoarce-o cum vrei, că nu te mai ascult. Spune-i pretendentului că eu nu mă mărit, iar soacrei că sunt o......
      Felix făcu un gest de reproş din ochi. Găsea că face abuz de cinism. Stănică zise:
      - Aşa îmi consum eu sufletul, din bunătate. Intenţiile mele sunt oneste, dar poţi greşi şi face răul, căpătându-ţi duşmani.
      Stănică se plimbă de câteva ori prin casă, ridică capacele la câteva cutii-bibelouri, privi pe fereastră, apoi, negăsind nimic de spus, zise bună-ziua şi plecă. În uşă se întoarse însă brusc:
      - Dă-mi douăzeci de lei, zise el Georgetei, ca să te vadă Dumnezeu.
      Georgeta luă un napoleon dintr-o cutie şi i-l aruncă. Stănică îl prinse din zbor.
      - Am sufletul uşurat, încheie el, ieşind pe uşă. Azi am făcut o faptă bună!
      În acea seară, Georgeta pretinse ca Felix să rămână la ea. Rămase, dar satisfacţia bărbătească îi fu alterată de un sentiment lăuntric că a devenit o secătură. În pat, Georgeta îl stimulă mereu să vorbească despre el. Voia să ştie intenţiile lui, planurile de viitor. Aceste întrebări, cam asemănătoare cu cele ale Otiliei, îi aduse aminte că trădează o imagine scumpă. Încercă să uite, vorbind Georgetei despre năzuinţele lui. Îi spuse că voia să ajungă un doctor mare, om de ştiinţă, că universitatea avea să-i fie un mijloc de a putea lucra. Voia să descopere ceva, să dezlege o enigmă ştiinţifică, să contribuie la progresul medicinei. Îi vorbi înflăcărat de datoria generaţiei lui de a face o muncă constructivă, de tristeţea în care se află când vede că numele românesc nu răsună nicăieri în cultura universală. Era capabil de sforţări supraomeneşti.
      Georgeta îi ţinea mâna pe umăr, încântată că un bărbat o crede, în sfârşit, aptă de convorbiri serioase. Era o fată destul de sprintenă la minte şi cu multe lecturi, de un caracter însă, vag literar şi artistic, în limba franceză. Avea replica promptă, şi generalului îi plăcea să stea de vorbă cu ea. Dar nu ieşea din frivolităţi.
      - Entuziasmul tău îmi place, zise Georgeta. În viaţă însă mai sunt şi alte bucurii. Mai târziu are să ţi se urască de atâta studiu şi ai să vrei să trăieşti. Eu te văd făcând o căsătorie strălucită, cu o fată bogată, intrând în politică, ajungând deputat şi poate şi mai departe. Un băiat inteligent ca tine pătrunde oriunde.
      Felix fu dezamăgit de platitudinea gândirii Georgetei, dar nu făcu nicio observaţie. I se păru dintr-o dată banală.
      - De ce mă priveşti aşa? îl întrebă Georgeta.
      - Te privesc..... aşa...... în sfârşit, e firesc să te privesc când când vorbesc.
      - Parcă ai vrea să-mi spui ceva.
      - Vezi că, se hotărî deodată Felix, eu trebuie să plec. Am uitat să-ţi spun că am lucrări grabnice mâine, trebuie să mă prepar pentru examene.
      Ideea de a sta o noapte întreagă la Georgeta îl chinuia. Totul i se părea fals şi căuta un pretext să fugă.
     - Ascultă Felix, ai curajul şi spune-mi drept! Ţi-e frică să rămâi la mine, crezi, cum să zic, că n-ar fi convenabil.
     - Nu, nu, protestă Felix încurcat, e aşa cum spun eu.
     Se îmbrăcă repede, intimidat de privirile Georgetei, care-l contempla, în prada celei mai vii îndoieli. Gestul era cam jignitor, dar îşi dădea silinţa să creadă că Felix nu minţea. Ideea că un tânăr ar fugi de ea i se părea, de altfel, absurdă.
     Cand Felix iesi in sala insotit de Georgeta, dadu cu ochii de un individ in varsta, care zambea gales, scotandu-si manusile. Nu auzise nimeni cand venise.
     - Oh, generalul! tipa Georgeta.
     - Oui, mon enfant, c`est justement ton general! (Da fetito, este chiar generalul tau!) Te mira? Am vazut lumina. Ce n`est pas de ma faute..... (Nu e din vina mea....)
      Felix deveni alb la fata, ceea ce generalul, mereu zambitor, observa numaidecat. Era un batran simpatic, cu mustati albe, imbracat foarte ingrijit, in haine de culoarea tabacului.  In cap avea un melon, si in jurul gatului o mare cravata de matase, neagra, cu trei derivatii.
      - Acesta-i tanarul dumitale prieten? Sunt incantat. Imi dai voie, generalul Pasarescu.
      Si generalul batu ghetele militareste si, inclinandu-se, intinse mana ceremonios lui Felix.
      - Oh, zise el, fara nicio ironie, cu o sincera parere de rau, sunt vinovat, n-am avut de lucru. V-am deranjat. Domnisoara Georgeta e o strengarita, nu-mi comunica exact orele cand primeste.
      Georgeta fugi, fericita de intorsatura lucrurilor, sa-si arunce o rochie pe ea.
      - Cum ai zis ca te cheama, tinere? intreba generalul.
      - Sima!
      - Care Sima?
      - Feciorul lui Sima, din Iasi.
      - Care a fost in armata?
      - Da!
      - Dar l-am cunoscut pe Iosif, tatal dumitale. Ei, ce intamplare!
      Generalul il privi mai atent pe Felix, il apuca de barbie si paru incantat. Lui Felix, apucatul asta de barbie i se facuse nesuferit. Otilia, Georgeta, barbati, femei, toti il luau de barbie, ca pe un copil mic.
      - Dragul meu, te felicit, rase generalul, nemaigasind ce sa spuna.
      Umpluse anticamera cu efluvii de parfum. Felix facu un gest de plecare.
      - Vai de mine, protesta generalul, nu trebuie sa pleci. Te-am deranjat. Cobor indata.
      - Trebuie numaidecat sa plec, sunt asteptat, zise desperat Felix.
      - Asa? se mira, politicos, generalul. Stii, adauga el, domnisoara Georgeta e o fata excelenta, merita prietenia noastra. Faci bine ca vii s-o vezi. Se plictiseste. Noi, batranii, pricepi, venim din amor propriu, ca sa fim vazuti de altii. Numai dumneavoastra tinerii, aveti arta de a le distra.
      Desi batranul nu punea nicio malitie in vorbele sale, Felix ar fi intrat bucuros in pamant.
      - Vino, draga domnisoara, vrea tanarul sa-si spuna buna seara.
      Georgeta reaparu imbracata, si cei doi jucara comedia despartirii solemne. In vreme ce Felix alerga ca un nebun pe scari, generalul intra  in salonul Georgetei si se aseza pe un scaun.
       - Admirabil tanar, zise el catre Georgeta. Sa nu-l strici, si te rog sa nu-l mai pui in situatii de astea penibile, retinandu-l la orele cand pot veni eu. Bietul baiat!
       Georgeta se lasa pe genunchii generalului.
       In vremea aceasta, Felix mai mult fugea decat mergea. Sufletul lui era rascolit ca de o furtuna mare. Venise la Bucuresti cu ganduri de munca, cu ambitii mari, gasise o fata asa cum o visase, ii jurase iubire si stima pe toata viata, si acum ajunsese sa doarma noaptea la o individa suspecta. Fireste, Georgeta era frumoasa, dar nu era decat o prostituata de lux. Probabil, gandi, isi batea joc de ingeniozitatea lui, voia sa guste senzatii proaspete. De aceea umblase sa se marite cu Titi. El, rivalul lui Titi! Situatia era scandaloasa. Dar apoi rusinea intalnirii, pe aceeasi sala, cu generalul! Daca acesta l-ar fi insultat, atacat, ar fi fost cel putin mandru ca se bucura de o favoare disputata. Dar si generalul, si el erau incurcati de intalnire, de unde rezulta ca pentru amandoi era compromitatoare. Felix isi exagera situatia, socotind-o ca o decadere morala, si isi fagadui o cura de ascetism. Avea sa se infunde in carti, sa dea examene stralucite, sa-i arate Otiliei cum stie el sa se tina de cuvant.
        Examina din nou si cazul Otiliei. Plecase, e adevarat, dar n-avea nicio dovada ca il tradase. Fata scrisese, avea sa se intoarca, poate in curand, ce semnificatie putea sa aiba o plimbare de o luna, doua in strainatate? Asa se purta Otilia de obicei, si daca mos Costache nu facea mare caz, cu atat mai putin era el indreptatit sa banuiasca lucruri grave. De atatea ori barfelile ii aruncase indoiala in suflet si, cu toate acestea, se incredintase ca nimic nu fusese adevarat. Era sau nu asa cum vedea, Otilia infatisa nu mai putin femeia lui ideala. Trebuia sa creada in ea, iar daca fata i-ar fi dezmintit mai tarziu iluziile, era indatorat sa-i cultive imaginea, in gol, ca o simpla posibilitate a existentei.
       Trebuia sa faca neaparat acest exercitiu de statornicie si devotament, spre a-si controla si exercita puterea sufleteasca. Trebuia sa ramana cast pana cand fapta cea mare a existentei lui se va indeplini. Ajuns acasa, Felix urca tiptil scarile de din dos, blestemand treptele care scartaiau, si se dezbraca numaidecat.
       In pat isi aduse aminte din nou de Georgeta, fiindca venea din alt pat, dintr-al fetei. Imaginea sanatoasa, lucioasa, cu dinti de portelan a Georgetei rase de planurile lui austere. Sedea cu panglica camasii putin cazuta si cu o mana alba pe umarul sau si-i spunea: "Vezi ce ingrat esti? Ti-am oferit ceea ce multi ar dori, calcand o avere in picioare sau stricandu-mi viitorul. Am facut din tine, sudentas timid, un barbat care se poate mandri cu amanta sa. Ei, si ce daca am si alti amanti? Asiduitatile generalului sunt o dovada ca nu sunt o fata comuna, oarecare, care-si vinde gratiile. Cu cine m-ai vazut, si cine ti s-a laudat ca ma are? Fac si eu ce fac atatea, dar pe fata, cu arta, avand avantajul de a fi frumoasa. Otilia ta nu sta cu bratele de gatul lui Pascalopol, nu se lasa intretinuta de el? Tot ce s-a facut mare in lumea asta prin femei ca mine s-a facut. Curtezanele, nu femeile de treaba, au stimulat geniile. Eu iti dau dragostea si toate bucuriile, fara nicio obligatie, fiindca tu stii ca sunt curtezana, si-ti ingadui, fara blam, sa ma plantezi oricand. Nu fi prost! Inteleg stima ta pentru Otilia, iubeste-o, slaveste-o, asta e cu totul altceva. Esti doar medicinist! De ce sa fii absurd, sa arunci bucuriile pe care ti le dau eu, pentru ca iubesti pe Otilia? Asta înseamnă, dimpotrivă, să-ţi încarci simţurile, să te gândeşti la ea cu impuritate, să crezi c-o idolatrizezi, şi în fond s-o iubeşti. Eşti tânăr, treci prin criză erotică. De ce-ţi închipui c-a fugit Otilia? Orice fată inteligentă intuieşte tulburările băieţilor. A fugit  fiindcă îi e frică de tine şi te iubeşte. Pascalopol e altceva, e un om în vârstă, inofensiv, ca generalul meu. Eu nu te iubesc, fiindcă nu vreau să mă leg de nimeni, fiind o fată frivolă, îmi eşti simpatic numai, îmi satisfac prin tine, nevoia ce-o am de-a sta de vorbă cu un tânăr de vârsta mea. Generalul m-aprobă. El nu e supărat! N-ai văzut cum te privea? Astfel de scene sunt pentru aceşti bătrâni, care ne întreţin, o garanţie, că nu ne băgăm mai mult în sufletul lor. Ştiu, ai să zici că eşti un profitor al lui, un..... (ştii cum ţi-am spus) De ce? Eu nu-ţi dau bani! Eu sunt tânără, dorită de toţi. Scrupulele tale nu vestesc un doctor mare. Un doctor trebuie să vadă viaţa cu ochi lipsiţi de prejudecăţi şi, ca s-o vadă aşa, trebuie s-o cunoască. Tu trebuia să faci Literele. Eşti un naiv poet."
        Felix îşi vârî capul în plapumă şi încercă să sugrume cu întunericul vedenia supărătoare. Pentru a o izboni, se agăţă cu voinţă de o imagine purificatoare. Numele "Isus" răsărindu-i în minte, aruncat de scurta apariţie în penumbră a lui Simion, se strădui să-l cultive. Dar asociaţia interioară luă forme care-l îngroziră. Noua umbră albă se îndreptă către cealaltă, care aştepta râzând şi mai sarcastic, şi totul se amestecă grotesc.
      Felix scoase capul la aer şi deschise bine ochii ca să scape de rânjetele viselor. Preferă atunci să înfrunte treaz problema şi ajunse la încheierea virilă că, dacă Otilia înfăţişa fără îndoială aspiraţia sufletului său, Georgeta putea să-i fie o prietenă, fără niciun neajuns pentru cealaltă.
      Avea să fie doctor, om serios, nu se cădea să ajungă la excese mistice. Însă legăturile cu Georgeta deveneau cam primejdioase pentru demnitatea lui, dacă Titi continua să umble după Georgeta; chiar îngăduinţa mai mult sau mai puţin ironică a generalului era stânjenitoare.
      Se gândi să încerce o renunţare, măcar provizorie, la întâlnirile cu fata. Cu cât se hotăra mai tare, cu atât însă o dorea mai mult pe Georgeta, faţă de care simţi, în orice caz, vinovat de brutalitate, fiindcă fugise în acel chip jignitor pentru amorul ei propriu. Fuga aceasta, medită el, medical dovedeşte o timiditate bolnăvicioasă, o ineducare a voinţei. Trebuia să înveţe a se depărta de Georgeta înfruntându-i frumuseţea, şi-n orice caz îi era dator o reparaţie. Decise dar, să rupă politicos cu fata, după ce-şi va cere scuze de la ea pentru plecarea precipitată (un gând ascuns îi şoptea chiar că putea să-i dovedească o singură dată că-i preţuia farmecele fizice) şi cu această hotărâre închise iar ochii mai împăcat, lăsându-se de astă dată, în toată voia, resemnat, pradă chemărilor Georgetei, care, în clipa când adormi se chema Otilia.
      Moş Costache îl rugă a doua zi de dimineaţă, să se ducă la Aglae, pentru a-i cere nişte chei de la casa din strada Ştirbey vodă. Felix consimţi cu părere de rău.
       - Ce vrea cu cheile? N-are chei? întrebă Aglae agresiv, ca şi când Felix ar fi fost vinovat cu ceva.
      Acesta ridică din umeri. Privi cu neplăcere aşezarea în cerc a tuturor celor de faţă, căci se aflau acolo Aglae, nelipsiţii Stănică şi Olimpia, Aurica şi Titi. Acesta din urmă, aşezat la o măsuţă lângă fereastră, copia în acuarelă un desen dintr-o carte ilustrată şi arăta o atenţie încruntată, prin care se simţea obligat să nu mai remarce pe noul-venit. Felix simţi în aer o curiozitate insultătoare şi o duşmănie împietrită şi ar fi ieşit numaidecât pe uşă afară, dacă nu s-ar fi simţit îndatorat să aştepte cheile. Aurica trase prima împuşcătură, pe nepregătite.
     - Titi, zise ea, e foarte supărat, săracul, că domnişoara Georgeta, prietena dumitale, s-a purtat aşa de urât cu el. I-a trimis vorbă că n-are chef de căsătorie şi astfel de expresii ordinare. Curios. Părea o fată foarte distinsă. Dumneata ce zici?
     Întrebarea era atât de încărcată de subînţelesuri, încât Felix căuta să-şi scape privirile din ochii reci ai Aurichii.
     - Hai, interveni Aglae sarcastic, nu fata e de vina. E de vină cine a învăţat-o să facă asta. Las' că ştim noi.....
      - Cine a învăţat-o? întrebă automat Felix.
.......................................................