Misterul din Caraibe, Agatha Christie

 1-4
CAPITOLUL 1

MAIORUL PALGRAVE SPUNE O POVESTE

        - De exemplu, povestea asta cu Ken, zise maiorul Palgrave. O mulțime de tipi sunt trimiși acolo cu forța, fără să știe nimic despre acel loc! Iar eu am ajuns să-mi petrec 14 ani din viață acolo. Cei mai buni ani din viață, de fapt.

   Bătrâna Miss Marple dădu din cap cu condescendență.

   În timp ce maiorul Palgrave continuă să-i dea detalii, oarecum neînsemnate, despre viața personală, femeia își urmă firul gândurilor. Totul îi suna foarte familiar. Varia doar locația.

   În trecut, era vorba în special de India. Maiori, colonei, generali-locotenent și toate cuvintele care îi deveniseră în timp atât de cunoscute: Shimla, cărăuși, tigri, Chota Hazri - Tiffin, Khitmagars și așa mai departe. În cazul maiorului Palgrave, noțiunile erau puțin diferite: safari, Kikury, elefanți, swahili. Însă tiparul era, în esență, același.

   Un bărbat trecut de prima tinerețe care avea nevoie de un ascultător pentru a retrăi vremurile când fusese fericit. Zilele în care avea spatele drept, când vederea îi era bună și auzul ascuțit. Unii interlocutori fuseseră foști soldați prezentabili, alții, din păcate, îngrozitor de urâți.

   Maiorul Palgrave, cu fața vânătă și un ochi de sticlă, și, în ansamblu, cu înfățișarea unei broaște umflate, aparținea celei de-a doua categorii.

   Miss Marple îi tratase pe toți cu aceeași blândețe. Ascultase răbdătoare, prefăcându-se atentă, dând aprobator din cap din când în când, urmându-și propriul fir al gândurilor și savurând propriile momente de bucurie, în acest caz, albastrul-închis al Mării Caraibelor.

   „Ce drăguț din partea dragului de Raymond”, se gândi ea plină de recunoștință, „cât de amabil”.

   Nu-și putea explica ce anume îl făcea să se zbată atât pentru bătrâna lui mătușă. Din conștiință, probabil, datorită sentimentului de castă pe care îl nutrea? Sau poate chiar îi era simpatică..

   Se gândi că, de fapt, chiar o plăcea - întotdeauna o plăcuse - într-un fel oarecum exasperat și pretențios! Prin felul în care încerca să o țină la curent cu ultimele evenimente. Prin felul în care îi trimitea cărți. Romane moderne. Atât de grele - despre acei oameni atât de puțin simpatici, care făceau lucruri atât de ciudat, încât, aparent, nu le plăceau nici măcar lor.

   Cuvântul „sex” nu se rostea în tinerețea lui Miss Marple, însă fusese pus în practică de nenumărate ori - cu toate că nu se vorbise prea mult despre asta, oamenii se bucuraseră de el mai mult decât în prezent sau, cel puțin, așa i se părea ei. Deși de obicei era etichetat drept Păcat, nu se putea abține să nu se gândească la faptul că era preferabil etichetei pe care o primise azi - un fel de Datorie.

   Privirea îi poposi o clipă pe cartea care îi zăcea în poală, deschisă la pagina 23 (pagină de care nu simțea niciun imbold să treacă!)

   Vreți să spuneți că n-ați avut nicio experiență sexuală până acum? întrebă tânărul neîncrezător. La vârsta de 19 ani? Dar trebuie. E de o importanță vitală.

   Fata își lăsă capul în piept, iar părul gras și drept îi căzu peste față.

   - Știu, bâigui ea. Știu asta.

   Tânărul se uita el ea, la hainele ei, un pulover vechi și pătat, la picioarele goale, la unghiile murdare, îi simțea mirosul de untură râncedă... Se întreba de ce o găsea înnebunitor de atrăgătoare.

   Și Miss Marple se întreba același lucru.

   „Nu mai spune! Să ți se impună începerea vieții sexuale la fel cum ți se recomandă să iei suplimente de fier. Bieții tineri...”

   „Draga mea mătușă Jane, de ce trebuie să-ți ascunzi capul în nisip asemenea unui struț simpatic? Continui să fii tributară vieții tale bucolice. Viața adevărată, asta e tot ce contează.”

   În acest fel, Raymond - ca și mătușa lui, Jane - rămăsese uimit, iar ea se văzuse nevoită să recunoască. Da, din păcate, era puțin de modă veche.

   Deși adevărata viață rurală nu avea nimic idilic. Oamenii asemenea lui Raymond erau atât de ignoranți!

   Cât timp lucrase într-o parohie, Jane Marple înțelesese suficient de bine ce înseamnă viața la țară. Nu simțea nevoia să vorbească despre lumea de acolo și cu atât mai puțin să scrie despre ea - însă o cunoștea foarte bine. Mult sex, normal sau mai puțin normal. Viol, incest, perversiuni de toate felurile. (Unele despre care nu păreau să aibă habar nici măcar bieții școliți la Oxford, care scriau cărți)

   Miss Marple se reîntoarse la momentul actual și reluă firul povestirii maiorului Palgrave.

   - O experiență foarte neobișnuită, îl încurajă ea. Foarte interesantă.

   - V-aș putea spune mai multe. Unele lucruri care, desigur, nu sunt potrivite pentru urechile unei doamnei.

   Cu naturalețea provenită din practica îndelungată, Miss Marple își dădu acordul clipind galant, iar maiorul Palgrave își continuă versiunea eufemistică a unor obiceiuri tribale, în timp ce Miss Marple se gândi din nou la iubitul ei nepot.

   Raymond West era un romancier de succes cu un venit important, care făcea tot ce-i stătea în putință pentru a-și ajuta bătrână mătușă.

   Iarna trecută suferise de o pneumonie urâtă, iar doctorii îi recomandaseră o climă mai caldă. În felul lui manierat, Raymond îi sugerase o excursie în Indiile de Vest. Miss Marple se împotrivise din cauza chelutielilor, a distanței, a călătoriei dificile, din cauză că trebuia să-și abandoneze casa din St. Mary Mead. Însă Raymond se ocupase de tot. Un prieten care scria o carte avea nevoie de un loc liniștit la țară.

   - O să aibă grijă de casa ta. E un individ foarte pedant. E homosexual, adică...

   Apoi Raymond se oprise stânjenit - însă cu siguranță că până și bătrâna sa mătușă auzise de homosexuali. După aceea, el continuase să facă aranjamentele pentru următoarea etapă.

   În ziua de azi e foarte ușor să călătorești. Va merge cu avionul - o altă prietenă, Doana Horrocks, pleca în Trinidad și se va asigura că mătușa Jane va ajunge cu bine acolo, iar la St Honore va locui la Golden Palm Hotel, care era condus de familia Sanderson. Cel mai drăguț cuplu din lume! Ei se vor în griji ca mătușii Jane să nu-i lipsească nimic. O să le scrie imediat.

   Din păcate, soții Sanderson se întorseseră în Anglia, însă cei care preluaseră afacerea, soții Kendall, fuseseră foarte amabili și prietenoși și îl asiguraseră pe Raymond că nu avea de ce să-și facă griji în privința mătușii sale. Pe insulă se afla un doctor care se putea ocupa de situațiile de urgență și ei înșiși vor veghea asupra confortului și sănătății ei.

   Și chiar așa fusese.

   Doamna Kendal era o blondă ingenuă în jur de 20 de ani, care părea tot timpul binedispusă. Ea o întâmpinase cu căldură pe bătrână și se străduise să o facă să se simtă cât mai confortabil. Soțul ei, Tim Kendal, slab, negricios, de 30 și ceva de ani, fusese, la rândul său, întruchiparea amabilității.

   Așa că Miss Marple se afla aici, departe de clima aspră din Anglia, având un bungalow drăguț doar pentru ea, înconjurată de indiene tinere și prietenoase gata să-i sară în ajutor, cu Tim Kendal care o aștepta în sala de mese și îi spunea o glumă în timp ce îi recomanda meniul zilei, la o aruncătură de băț de plajă și de malul mării, unde putea să stea într-un scaun de nuiele și să privească turiștii.

   Erau chiar și câțiva oaspeți mai în vârstă care îi țineau companie.

   Bătrânul domn Rafiel, doctorul Graham, reverendul Prescott și sora acestuia, precum și companionul ei din momentul de față, maiorul Palgrave. Ce altceva și-ar mai fi putut dori?

   Era regretabil - iar Miss Marple se simțea vinovată până și să recunoască față de ea însăși - că nu era atât de mulțumită pe cât s-ar fi cuvenit să fie. Clima era caldă, plăcută - și îi făcea atât de bine la reumatism - un peisaj deosebit, deși poate puțin cam monoton. Atâția palmieri! Toate zilele semănau între ele. Nu se întâmpla nimic. Nu era ca la St Mary Mead, unde în fiecare zi se petrecea câte ceva.

   Nepotul său comparase odată viața din St Mary Mead cu fundul unui iaz, iar ea replicase indignată că, dacă analizai la microscop o probă de pe fundul unui iaz, ajungeau la concluzia că viața era în toi chiar și acolo. Da, într-adevăr, în St Mary Mead tot timpul se întâmpla câte ceva.

   În mintea lui Miss Marple se derulau pe rând incidentele: greșeala comisă la prepararea siropului de tuse pentru domnișoara Linnett, comportamentul foarte ciudat al tânărului Polegate - cu ocazia vizitei pe care i-o făcuse mama lui Georgy Wood (dar oare chiar era mama lui?) - adevăratul motiv al certurilor dintre Joe Arden și soția lui. Atât de multe probleme care iscau nesfârșite ore de speculații!

   Tare și-ar fi dorit să fie și aici ceva care să-i stârnească interesul și să merite explorat!

   Înțelese că maiorul Plagrave abandonase Kenya și trecuse la granița de nord-vest, narând acum peripețiile sale ca subaltern. Din nefericire, maiorul o întreba acum cu mult entuziasm în voce:

   - Spuneți și dumneavoastră, nu sunteți de acord cu mine?

   Experiența o învățase pe Miss Marple cum să reacționeze în astfel de situații.

   - Nu cred că am suficientă experiență încât să judec astfel de situații. Din păcate, am dus o viață destul de izolată și lipsită de pericole.

   - Și nici nu ar fi trebuit ca lucrurile să stea altfel, spuse galant maiorul.

   - Dumneavoastră, în schimb, ați dus o viață foarte plină, răspunse Miss Marple, hotărâtă să nu-și trădeze momentele plăcute de neatenție.

   - Nu mă pot plânge, admise maiorul Palgrave cu falsă modestie. Ba, din contră. Încântător loc, adăugă el privind apreciativ în jurul său.

   - Da, într-adevăr. Totuși, se întâmplă vreodată ceva pe aici? nu se putu abține Miss Marple.

   Maiorul Palgrave se uită lung la ea.

   - O, da! O mulțime de scandaluri... nu? Ei bine, v-aș putea spune...

   Însă Miss Marple nu scandaluri dorea. Nu e bine să te amesteci în scandalurile din ziua de azi. Era vorba de femei și bărbați care își schimbă partenerii și doresc să atragă atenția asupra lor, în loc să încerce să fie cât mai discreți și să se rușineze de faptele lor.

   - A avut loc și o crimă acum vreo 2 ani. Un bărbat pe nume Harry Western. S-a scris mult despre el în ziare. Probabil că ați auzit și dumneavoastră de acest caz.

   Miss Marple dădu din cap fără entuziasm. Nu fusese genul ei de crimă. Făcuse multă vâlvă, mai ales pentru că cei implicați erau foarte bogați.

   Fusese destul de evident că Harry Western îl împușcase pe Contele de Ferrari, amantul soției lui, și la fel de evident că alibiul său atât de bine pus la punct fusese cumpărat cu bani.
   După toate aparențele, toți băuseră peste măsură și se răspândiseră care-ncotro.

   Nu erau oameni prea interesanți, se gândi Miss Marple, deși, fără îndoială, era spectaculos să-i urmărești. Însă, în mod cert, nu erau pe placul ei.

   - Și dacă mă întrebați pe mine, acesta nu a fost singura crimă din perioada respectivă, zise el dând din cap și făcând cu ochiul. Am avut și eu suspiciunile mele... ei bine...

   Miss Marple scăpă ghemul de lână, iar maiorul se aplecă și i-l ridică de jos.

   - Că veni vorba de crimă, reluă el, am întâlnit la un moment dat un caz foarte interesant. De fapt, nu eu însumi.

   Miss Marple zâmbi încurajator.

   - Într-o zi, la club, din vorbă în vorbă, unul dintre băieți a început să spună o poveste. Era de profesie medic. Era vorba de unul dintre cazurile lui. Un tânăr i-a bătut la ușă în toiul nopții. Soția lui se sinucisese. Nu aveau telefon, așa că, după ce a tăiat sfoara cu care se spânzurase soția sa și a făcut tot ce i-a stat în putință, s-a urcat în mașină și a pornit să caute un doctor. Ei bine, nu era moartă, însă nici departe nu era. A supraviețuit. Tânărul părea foarte atașat de ea. Plângea ca un copil. Remarcase că se purtase mai ciudat în ultimul timp, puseuri de depresie și chestii de genul ăsta. Ei bine, cam asta a fost. Totul părea în regulă. De fapt, după vreo lună, soția acestui individ a luat o supradoză de somnifere și a murit. Trist caz!

   Maiorul Palgrave se opri și dădu din cap de câteva ori. Din moment ce era evident că ai urmau și alte detalii, Miss Marple așteptă continuarea.

   - Și cu asta basta, ați fi tentată să spuneți. Nimic ciudat aici. O femeie nevrotică, nimic neobișnuit. Însă cam după 1 an, acest doctor discuta cu un coleg despre cazurile lor, iar cel de-al doilea i-a povestit despre o soție care încercase să se înece, soțul o scosese la mal, chemase medicul, o salvaseră, pentru ca după câteva săptămâni să moară asfixiată cu gaz metan. Ce coincidență, nu-i așa? Același scenariu. Medicul meu a zis: „Am avut și eu un caz asemănător. Al meu se numea Jones (sau cum o fi spus că se numea), pacientul tău cum se numea?” „Nu-mi amintesc. Robinson sau ceva de genul ăsta. Dar, în niciun caz, Jones.” Ei bine, cei doi tipi s-au uitat lung unul la altul și au conchis că era destul de ciudat. Apoi medicul meu a scos o fotografie pe care a arătat-o celuilalt doctor. „Ăsta e tipul”, a zis el. Am trecut a doua zi pe la el să verific niște detalii și am observat în fața casei o specie de hibiscus magnifică, una cum nu mai văzusem niciodată la noi în țară. Chiar când am apăsat pe buton, soțul a ieșit din casă și l-am prins și pe el. Nu cred că și-a dat seama. L-am întrebat despre hibiscus, însă nu tia cum se numește. Al doilea medic s-a uitat la fotografie și a zis: „Nu e prea bine focalizată... însă aș putea jura în orice moment, sunt aproape sigur, că este același bărbat”. Nu știu dacă au reluat cercetările. Dar dacă au făcut-o, nu au ajuns prea departe. Bănuiesc că domnul Jones sau Robinson și-a ascuns bine urmele. Însă e o poveste destul de ciudată, nu credeți? N-ai crede că se pot întâmpla astfel de lucruri.

   - Ba da, aș crede, răspunse placid Miss Marple. De fapt, se întâmplă astfel de lucruri în fiecare zi.

   - Ei, nici chiar așa! E puțin cam exagerat.

   - Dacă descoperă cineva că o formulă funcționează, nu se va opri. O va folosi iar și iar.

   - Cazul cu „miresele moarte în baie”, nu?

   - Cam așa ceva.

   - Doctorul mi-a dat fotografia s-o păstrez ca pe o curiozitate.

   Maiorul Palgrave începu să caute într-un portofel înțesat cu de toate, șoptindu-și în barbă:

   - Sunt o mulțime de lucruri aici. Nu știu de ce păstrez toate aceste nimicuri...

   Miss Marple se gândi că ea știa de ce. Făceau parte din recuzita lui. Ilustrau repertoriul lui de povestiri. Povestea pe care tocmai o spusese nu fusese la origini așa - o mare parte din ea fusese cizelată de cât o tot repetase.

   Maiorul încă mai mormăia:

   - Uitasem complet de aceste lucruri. Ce femeie frumoasă, nu te-ai fi aștepta la așa ceva... oare unde.. A, asta îmi aduce aminte - ce colți de fildeș! Trebuie să vă arăt...

   Se opri puțin, scoase o fotografie, apoi se uită la ea.

   - Vă interesează să vedeți cum arată un criminal?

   Era pe punctul de a i-o oferi, însă încremeni brusc. Semănând mai mult ca niciodată cu o broască umflată, maiorul Palgrave rămase privind fix undeva peste umărul ei drept, de unde se auzea zgomotul unor pași care se apropiau.

   - Ei bine, fir-aș al naibii, adică... zise el îndesând totul înapoi în portofelul pe care îl vârî la loc în buzunar.

   Se înroși și mai tare la față. Exclamă artificial, cu voce tare:

   - Așa cum vă spuneam, aș vrea să vă arăt acei colți de elefant - cel mai mare elefant pe care l-am împușcat vreodată. A, bună! zise el brusc înviorat. Iată pe cine avem noi aici! Marele cvarter Fauna și Flora. Cum v-a mers astăzi?

   Pașii care se apropiau se dovediră a fi ai celor patru oaspeți ai hotelului pe care Miss Marple îi știa din vedere.

   Erau două cupluri căsătorite și, deși Miss Marple nu le știa încă numele de familie, știa că matahala de bărbat cu păr țepos era cunoscut drept „Greg”, iar femeii cu părul blond-auriu, soția lui, i se spunea „Lucky”, iar celălalt cuplu, bărbatul înalt și brunet și frumoasa lui soție, deși puțin cam trecută, era format din Edward și Evelyn. Erau botaniști, aflase ea, și erau, de asemenea, interesați de păsări.

   - Nu am fost deloc norocoși, zise Greg. Cel puțin, n-am fost norocoși să prindem ceea ce căutam.

   - Nu știu dacă ați avut ocazia să o cunoașteți pe Miss Marple. Domnul colonel Hillingdon și soția sa, respectiv Greg și Lucy Dyson.

   Aceștia o salutară respectuos, iar Lucy spuse că moare dacă nu bea un pahar cât mai curând posibil.

   Greg îl salută pe Tim Kendal care stătea la o masă din apropiere și studia împreună cu soția sa niște registre contabile.

   - Bună, Tim. Merg să aduc ceva de băut. Punci Planters? întrebă el uitându-se la ceilalți.

   Aceștia dădură afirmativ din cap.

   - Și pentru dumneavoastră la fel, Miss Marple?

   Miss Marple mulțumi, însă spuse că ar prefera un pahar de limonadă.

   - Atunci limonadă să fie, zise Tim Kendal. Și cinci punciuri Planters.

   - Dumneata nu ne ții companie, Tim?

   - Mi-ar face mare plăcere. Însă trebuie să verific niște calcule. Nu pot s-o las pe Molly să se ocupe de toate. Apropo, diseară cântă formația.

   - Grozav! strigă Lucy. La naiba, se tângui ea. Sunt plină de spini. Au! Edward m-a aruncat intenționat într-o tufă de trandafiri.

   - Sunt absolut minunate acel flori roz! exclamă Hillingdon.

   - Da, și au spini lungi absolut minunați. Ești o brută sadică, nu-i așa, Edward?

   - Nu ca mine, zise Greg rânjind. Pâinea lui Dumnezeu!

   Evelyn Hillingdon se așeză lângă Miss Marple și începură să discute într-o manieră plăcută și degajată.

   Miss Marple își puse în poală lucrul de mână. Încet și cu oarecare dificultate, din cauza reumatismului de care suferea, întoarse capul și privi în jur. În apropiere se afla marele bungalow pe care îl ocupa bogatul domn Rafiel. Însă nu părea să fie cineva acolo.

   Răspunse cum se cuvenea la observațiile lui Evelyn (într-adevăr, nu se putea opri să nu remarce cât de amabili erau oamenii cu ea!) însă ochii săi scrutau fețele celor doi bărbați.

   Edward Hillingdon părea un bărbat de treabă. Tăcut, însă cu mult farmec.... Iar Greg... masiv, gălăgios și jovial. El și Lucky erau fie canadieni, fie americani. Se mai uită și la maiorul Palgrave, care făcea pe bonomul, deși forțarea era un pic cam evidentă.

   Interesant...

CAPITOLUL 2

MISS MARPLE FACE COMPARAȚII

I

   În seara aceea, la hotelul Golden Palm atmosfera se dovedi a fi deosebit de plăcută.

   Așezată la măsuța ei din colț, Miss Marple privea în jurul ei cu foarte mult interes.

   Sala de mese era o cameră încăpătoare, iar aerul cald al Indiilor de Vest intra prin trei părți. Pe mese erau așezate veioze micuțe, în culori calde. Majoritatea femeilor purtau rochii de seară, din țesături de bumbac cu imprimeu, care lăsau să se vadă umerii și brațele bronzate.

   Miss Marple însăși fusese convinsă, în cel mai elegant mod cu putință, să accepte un „mic cec”.
   „Pentru că, mătușică Jane, va fi destul de cald acolo și nu cred că ai garderobă haine foarte subțiri.”

   Jane Marple îi mulțumise și acceptase cecul.

   Venea dintr-o epocă în care era perfect normal ca toți cei vârstnici să accepte ajutorul celor tineri, iar cei de vârstă mijlocie să se ocupe de ce în vârstă. Cu toate acestea, nu putea să își cumpere ceva foarte subțire. La vârsta ei, rareori se simțea altfel decât plăcut când era deosebit de cald, iar temperatura de la St Honore nu era chiar ceea ce se cheamă „climă tropicală”.

   În această seară purta ceva tipic doamnelor de provincie din Anglia: o rochie de dantelă gri.

   De fapt, nu era singura doamnă în vârstă din salon. Era reprezentate toate categoriile de vârste.

   Se aflau acolo bătrâni domni înstăriți împreună cu a treia sau a patra soție. Erau și cupluri între două vârste din nordul Angliei. Mai era și o familie veselă cu copii din Caracas. De altfel, țările din America Latină aveau mulți reprezentanți, și toți discutau animat în spaniolă sau portugheză. Mai erau două persoane care proveneau din familii de clerici, unul de profesie doctor, celălalt un judecător pensionat. Era până și o familie de chinezi.

   În sala de mese serveau îndeosebi femei, negrese tinere și înalte, cu o înfățișare demnă, îmbrăcate în haine albe apretate; însă șeful de sală era un chelner italian cu experiență, specialistul în vinuri era un francez și toți aceștia erau supervizați de ochiul atent al lui Tim Kendal, care se oprea ici și colo să schimbe câte o vorbă de complezență cu oamenii de la mese. Soția sa îl seconda și nu era cu nimic mai prejos. Era o fată cu înfățișare plăcută. Avea părul blond natural și o gură largă și generoasă, care râdea cu ușurință. Se întâmpla rareori ca Molly Kendal să fie prost dispusă.
   Personalul lucra cu entuziasm, iar ea își adapta comportamentul și manierele în funcție de oaspeți. Cu bărbații în vârstă râdea și flirta, iar pe femeile tinere le complimenta pentru hainele pe care le purtau.

   - O, ce rochie superbă aveți în seara aceasta, doamnă Dyson! Vă invidiez atât de tare pentru ea, încât îmi vine să o smulg de pe dumneavoastră.

   Însă ea însăși arăta foarte bine în rochia ei, sau cel puțin așa considera Miss Marple: o rochie albă, mulată, cu un șal vernil de mătase brodată peste umeri.

   Lucky pipăi șalul, zicând:

   - Are o culoare foarte plăcută. Și mie mi-ar plăcea să am așa ceva.

   - Puteți să vă cumpărați unul de la magazinele de pe aici, îi zise Molly continuându-și periplul.

   Nu se opri la masa lui Miss Marple. De doamnele în vârstă se ocupa, de obicei, soțul ei.

   Tim Kendal veni și se aplecă peste Miss Marple.

   - Nu doriți să vă aduc nimic? întrebă el. Pentru că nu trebuie decât să-mi spuneți și voi ordona să se gătească special pentru dumneavoastră. Mâncarea de la hotel - și mai ales felurile semitropicale - nu seamănă deloc cu cea de acasă, nu-i așa?

   Miss Marple zâmbi și spuse că aceasta era una dintre plăcerile călătoriilor pe alte meleaguri.

   - Așadar, totul este în regulă. Totuși, aș putea să fac ceva...

   - Ca de exemplu?

   - Ei bine, răspunse Tim Kendal puțin bulversat. Budincă din pâine și unt? se hazardă el.

   Miss Marple zâmbi și răspunse că, pentru moment, se descurcă foarte bine și fără budincă din pâine și unt. Apoi luă lingurița și își savură înghețata de fructul pasiunii.

   După aceea formația începu să cânte. Formațiile cu instrumente de percuție erau atracția insulei.

   Adevărul era că Miss Marple se putea lipsi de acest program muzical. Considera că făceau un zgomot îngrozitor, inutil de mare. Însă era evident că toți erau încântați, așa că, în amintirea tinereții, Miss Marple se hotărâse să se deprindă să-i placă și ei. Era aproape imposibil să-i ceară lui Tim Kendal să scoată de undeva acordurile „Dunării albastre”.

   Era ciudat felul în care oamenii dansau în prezent. Aruncându-se în dreapta și în stânga, părând atât de contorsionați. Ei bine, tinerii trebuiau să se distreze.

   Însă își dădu seama de ceva: acum, că se gândea la acest aspect, constată că, de fapt, destul de puțini dintre cei de față mai erau tineri. Dansul, luminile, acordurile unei formații, erau, cu siguranță pentru tineret. Dar unde era tineretul? Studia, bănuia ea, la facultăți sau deja lucra și beneficia doar de un concediu de două săptămâni pe ani. Un loc ca acesta era mult prea departe și prea scump.

   Miss Marple suspină gândindu-se la tineri. Mai era, desigur, și doamna Kendal. Probabil că nu avea mai mult de 22 sau 23 de ani și părea că se simte bine, însă, cu toate acestea, își făcea doar meseria.

   La masa de alături erau așezați reverendul Prescott și sora lui. Îi făcură semn lui Miss Marple să vină lângă ei la o cafea, iar aceasta acceptă.
   Domnișoara Prescott era o femeie uscățivă, cu înfățișare severă, iar preotul era un bărbat rotund, rubicond, respirând veselie.

   Veni și cafeaua, iar scaunele fură depărtate de masă. Domnișoara Prescott deschise o geantă de lucru din care scoase niște șervete de-a dreptul hidoase, pe care le cosea. Îi povesti lui Miss Marple tot ce se întâmplase în acea zi.

   De dimineață făcuseră o vizită la școala de fete. După siestă trecuseră printr-o plantație de trestie-de-zahăr, în drum spre o pensiune unde luaseră ceaiul cu niște prieteni de-ai lor care stăteau acolo.

   Deoarece reverendul și domnișoara Prescott se aflau în Golden Palm de mai mult timp decât Miss Marple, erau în măsură să dea informații despre oaspeții hotelului.

   Bătrânul acela, domnul Rafiel, de exemplu. Venea în fiecare an. Era putred de bogat. Deținea un lanț uriaș de supermarketuri în nordul Angliei. Tânăra care îl însoțea era secretara lui, văduva Esther Walters. (Era în regulă. Nu era nimic nelalocul lui, ținând cont că el se apropia de 80 de ani)

   Miss Marple dădu din cap, confirmând că este de acord că relația nu era una scandaloasă, iar reverendul remarcă:

   - Este o femeie foarte drăguță. Am înțeles că mama ei este văduvă și locuiește în Chichester.

   - Domnul Rafiel are și un valet cu el. Sau, mai bine zis, un fel de asistent, maseur sau ceva de genul ăsta. Îl cheamă Jackson. Bietul domn Rafiel e practic paralizat. Ce trist - în ciuda banilor săi.

   - Un bărbat generos și vesel, zise reverendul Prescott.

   Oamenii își schimbau locurile, unii se depărtau de orchestră, alții se așezau mai aproape de ea. Maiorul Palgrave se trase lângă cvartetul Hillingdon-Dyson.

   - Acum, că veni vorba de oamenii ăștia, zise domnișoara Prescott coborând vocea inutil de mult, ținând cont că sunetul orcherestrei îi camufla vorbele.

   - Da, chiar voiam să vă întreb despre ei.

   - Au fost aici și anul trecut. În fiecare an petrec 3 luni în Indiile de Vest, pe diferite insule. Bărbatul înalt și slab este colonelul Hillingdon, iar femeia brunetă este soția lui - amândoi sunt botaniști. Ceilalți doi, domnul și doamna Gregory Dyson, sunt americani. El scrie despre fluturi, dacă nu mă-nșel. Și toți patru sunt pasionați de păsări.

   - Ce frumos e să ai hobby-uri care să te țină în aer liber! zise reverendul Prescott vesel.

   - Nu cred că le-ar plăcea să te audă că le numești hobby-uri, Jeremy, spuse sora lui. Au articole publicate în National Geographic și în Royal Horticultural Journal. Își iau munca foarte în serios.

   Dinspre masa la care se uitau se auzi un hohot de râs. Era suficient de puternic încât să răzbată prin sunetul orchestrei. Gregory Dyson era rezemat pe spătarul scaunului său și bătea ritmul pe masă, soția sa îi făcea observație, iar maiorul Palgrave își dădu pe gât paharul și părea că aplaudă.

   Deocamdată, cu greu puteai să zici că se luau în serios.

   - Maiorul Palgrave n-ar trebui să bea atât de mult, remarcă acid domnișoara Prescott. Are probleme cu tensiunea.

   Între timp, se înnoi rezerva de punci Planters de la masa de vizavi.

   - Ce bine e să ți se dea informații complete despre oameni! zise Miss Marple. Când i-am întâlnit în această după-amiază, nu eram sigură cine este căsătorit cu cine.

   După o scurtă pauză, domnișoara Prescott își drese glasul și rosti:

   - Ei bine, în privința asta...

   - Joan, o admonestă reverendul prompt. Cred că ar fi înțelept să te limitezi la ceea ce ai spus deja.

   - Serios, Jeremy, nu aveam de gând să spun nimic. Doar că anul trecut, din anumite motive - chiar n-aș putea spune exact - am crezut că doamna Dyson este doamna Hillingdon, până când ne-a explicat cineva cum stau lucrurile.

   - E ciudat ce impresii își pot face oamenii, nu-i așa? afirmă cu inocență Miss Marple.

   Ochii ei îi întâlniră pe-ai domnișoarei Prescott preț de o secundă. Se înțeleseră din priviri.

   Un bărbat mai sensibil decât se dovedea reverendul Precott s-ar fi simțit în plus. Un al semnal trecu de la o femeie la alta. Mesajul era clar: „Cu altă ocazie...”.

   - Domnul Dyson îi spune soției sale Lucky. Așa o cheamă sau e doar o poreclă? întrebă Miss Marple.

   - Mi-e greu să cred că acesta este numele ei adevărat.

   - L-am întrebat odată, zise reverendul. Mi-a zis că-i spune Lucky pentru că îi aduce noroc. Dacă o va pierde, se va duce și norocul. Foarte frumos pus în cuvinte, aș spune.

   - Îi place mult să glumească, zise domnișoara Prescott.

   Reverendul se uită cu neîncredere la sora lui.

   Formația se dezlănțui, iar o trupă de dansatori se năpusti pe ringul de dans.

   Ca și ceilalți oaspeți ai hotelului, Miss Marple își îndreptă scaunul spre ringul de dans ca să poată privi.

   Lui Miss Marple îi plăcea mai mult dansul decât muzica; îi plăcea mișcarea picioarelor și unduirea ritmică a corpurilor. Totul arăta, după părerea ei, foarte real. Avea un fel de putere a unui mesaj subliminal.

   În această seară, pentru prima dată, începea să se simtă acasă în noul mediu în care se afla... Până acum dusese dorul a ceea ce i se părea atât de comod - să știe câte ceva despre oamenii cu care se întâlnea, despre care pe unii îi cunoștea personal. Probabil că ăi luaseră ochii hainele vesele, în culori exotice, însă curând, simțea ea, va fi în stare să facă niște comparații interesante.

   Molly Kendal, bunăoară, semăna cu fata aceea drăguță, a cărei nume nu și-l amintea, și care lucra la autobuzele Market Basing. Te ajuta să urci în autobuz și nu pornea până nu se asigura că te-ai așezat confortabil pe scaun.

   Tim Kendal aducea cu șeful de sală de la hotelul Royal George din Medchester. (Suferea de ulcer, își aminti ea)

   În ceea ce-l privește pe maiorul Palgrave, era identic cu generalul Leroy, căpitanul Flemming, amiralul Wicklow și comandantul Richardson.

   Continuă cu un personaj mai interesant. Cu Greg era mai greu, pentru că era american. Avea ceva din Sir George Troppole, probabil, întotdeauna pus pe glume la întâlnirile Apărării Civile - sau poate din domnul Murdoch, măcelarul. Domnul Murdoch avea o reputație cam proastă, însă unii oameni susțineau că nu e vorba decât de bârfe și că domnul Murdoch încuraja aceste zvonuri.

   Dar Lucky? Ei bine, în cazul ei era simplu: Marleene de la Three Crowns.

   Evelyn Hillingdon? Nu putea s-o identifice cu precizie. După înfățișare, i se potriveau multe roluri: cunoștea o mulțime de englezoaice înalte și slabe. Era Lady Caroline Wolfe, prima soție a lui Peter Wolfe, cea care se sinucisese? Sau Leslie James, acea femeie tăcută care rar spunea ceea ce simte și care își vânduse casa și plecase fără să spună nimănui unde.

   Colonelul Hillingdon? Nu avea indicii imediate în cazul lui. Trebuia să ajungă să-l cunoască mai bine ca să-și formeze o impresie. Era genul de bărbat rezervat și manierat. Despre care nu știi niciodată ce gândește. Care te ia uneori prin surprindere.

   Privirea îi era ațintită asupra mesei domnului Rafiel. Lucrul cel mai important pe care îl știa despre el era că e incredibil de bogat, că venea în Indiile de Vest în fiecare an, că suferea de hamipareză și că arăta ca o pasăre de pradă bătrână și ridată. Hainele îi fluturau pe trupul fragil. Avea probabil 70-80 de ani sau poate chiar 90. I se citea răutatea în ochi și vorbea deseori nepoliticos, însă oamenii nu ripostau, pe de o parte, pentru că era atât de bogat, pe de altă parte, din cauza personalității covârșitoare care avea efect hipnotic, lăsând oarecum impresia că domnul Rafiel era îndreptățit să fie nepoliticos, dacă asta își dorea.

   Alături de el ședea și secretara lui, doamna Walters. Avea părul galben-pai și o față plăcută. Domnul Rafiel era deseori bădăran cu ea, însă ea nu părea să observe - nu avea o atitudine serilă, mai degrabă nu punea la suflet. Se purta ca o asistentă medicală foarte competenetă.

   În spatele scaunului domnului Rafiel stătea în picioare un bărbat tânăr și chipeș, îmbrăcat cu o jachetă albă. Bătrânul se uită spre el, dădu din cap, apoi îi făcu semn cu capul spre un scaun. Tânărul se așeză, după cum fusese îndemnat.

   „Bănuiesc că este domnul Jackson”, își zise Miss Marple. „Valetul său”.

   În studie pe domnul Jackson cu mare atenție.

II

   La bar, Molly Kendal își îndreptă spatele și își scoase pantofii cu toc. Tim i se alătură de partea cealaltă a tejghelei. Preț de o secundă, barul le aparținu doar lor.

   - Ești obosită, draga mea?

   - Doar puțin. Mă cam dor picioarele în seara asta.

   - Nu cumva te obosești prea tare? Cu toate astea pe cap? Știu cât volum de muncă înseamnă, zise el privind-o cu îngrijorare.

   - O, Tim, nu fi ridicol, răspunse ea râzând. Îmi place aici. E minunat. Visul meu dintotdeauna a devenit realitate.

   - Da, ar fi totul foarte bine dacă ai fi doar oaspete. Însă dacă trebuie să te ocupi de bunul mers la lucrurilor, asta da, muncă!

   - Ei bine, nu-ți pică nimic din cer, nu-i așa? rosti Molly Kendal pe un ton împăciuitor.

   Tim Kendal se încruntă.

   - Crezi că lucrurile evoluează în direcția bună? Că e o afacere de succes?

   - Bineînțeles că este!

   - Nu crezi, nu-i așa, că oamenii spun: „Nu e la fel ca pe vremea când familia Sanderson era proprietara acestui loc”?

   - Bineînțeles că vor fi unii care vor gândi așa, întotdeauna se găsesc și astfel de oameni. Dar numai cei pe care nu-i duce capul la mai mult. Sunt sigură că suntem mult mai buni în ceea ce face. Avem mai multă clasă. Le farmeci pe fetele bătrâne și te pricepi de minune să dai impresia că ești gata să faci dragoste cu disperatele de 40-50 de ani, iar eu îi complimentez pe bătrânei și îi fac să se simtă ca niște câini în călduri sau joc rolul fetiței pe care cei sentimentali și-ar fi dorit s-o aibă. O, avem totul pus la punct!

   Fața lui Tim se lumină din nou.

   - Atâta timp cât tu crezi că așa stau lucrurile, totul e bine. Dar eu sunt puțin speriat. Am riscat totul ca să pornim afacerea asta. Am renunțat la slujba mea...

   - Și bine ai făcut, interveni Molly prompt. Te măcina pe dinăuntru.

   Tim râse și îi sărută vârful nasului.

   - Îți garantez eu, situația este sub control, repetă ea. De ce trebuie să-ți faci întotdeauna atâtea gânduri negre?

   - Cred că așa sunt eu. Tot timpul mă gândesc... dacă nu o să iasă ceva cum trebuie?

   - Cum ar fi?

   - A, nu știu. S-ar putea să se înece cineva.

   - În niciun caz. Este una dintre cele mai sigure plaje. Și, în plus, o au și pe namila aceea de salvamar suedez.

   - Sunt un prost, zise Tim Kendal. Dar tu, ezită el, ai mai avut visele acelea?

   - Scoicile erau de vină, conchise Molly râzând.

Capitolul 3

MOARTE LA HOTEL

   Lui Miss Marple i se servi, ca de obicei, micul dejun la pat. Ceai, un ou fiert și o felie de pawpaw.

   Fructele de pe insulă, se gândi Miss Marple, o cam dezamăgeau. În fiecare zi pawpaw. Și-ar fi dorit să mănânce un măr gustos, însă cei de pe insulă nu păreau să fi descoperit merele.

   Acum, că se afla pe insulă de o săptămână, Miss Marple reușise să-și țină în frâu dorința de a întreba cum e vremea. Vremea era întotdeauna la fel - frumoasă. Nicio schimbare în acest sens.

   „Nenumăratele splendori ale vremii într-o zi din Anglia!” își spuse ea, întrebându-se dacă era un citat pe care-l reținuse sau ea însăși îl inventase.

   Se produceau, desigur, uragane sau, cel puțin așa i se explicase. Însă uraganele nu intrau în accepția noțiunii de vreme, după părerea lui Miss Marple. Erau, mai degrabă, semne ale Lucrării Domnului. Se referea la ploaie, scurte furtuni violente care durează 5 minute și se opresc apoi brusc. Când toți și toate sunt acum ude fleașcă, pentru ca apoi, peste 5 minute, să se usuce din nou.

   Negresa băștinașă zâmbi și îi spune bună dimineața, în timp ce îi așeza tava pe genunchi. Avea dinții atât de frumoși și era numai un zâmbet! Toate aceste femei erau de treabă și era mare păcat că nu doreau să se căsătorească. Reverendul Prescott era foarte îngrijorat. Prea multe botezuri și nicio nuntă!

   Miss Marple își mâncă micul dejun și se hotărî cum să-și petreacă ziua. Nu-i luă prea mult timp să se decidă.

   Se va ridica încetișor din pat, pentru că era cald, iar degetele ei nu mai erau agile ca odinioară. Se va odihni vreo 10 minute, își va lua lucrul de mână, va merge agale spre hotel și se va hotărî unde să se așeze. Pe terasa cu priveliște la mare? Sau se va duce pe plajă și va privi copiii care înotau? De obicei, opta pentru a doua variantă. După-amiază, după siestă, poate că va merge și la o plimbare cu mașina.

   „Astăzi va fi doar o zi ca oricare alta” își zise ea.

   Numai că, desigur, nu era așa.

   Miss Marple își puse în aplicare programul conform planului și se îndrepta încet spre hotel când se întâlni cu Molly Kendal. Pentru prima dată, tânăra femeie nu zâmbea.

   Aerul ei îngrijorat era atât de nefiresc, încât Miss Marple o întrebă imediat:

   - S-a întâmplat ceva, draga mea?

   Molly clătină din cap. Ezită puțin, apoi zise:

   - Ei bine, trebuie să știți, toată lumea trebuie să afle. E vorba de maiorul Palgrave. E mort.

   - Mort?

   - Da. A murit în timpul nopții.

   - O, Doamne! Îmi pare teribil de rău.

   - Da, e îngrozitor să moară cineva aici. E deprimant pentru toată lumea. Bineînțeles, era destul de în vârstă.

   - Ieri părea vesel și sănătos, zise Miss Marple, displăcându-i ideea că moartea unei persoane în vârstă putea părea perfect normală. Nu arăta bolnav, adăugă ea.

   - Avea probleme cu tensiunea, afirmă Molly.

   - Da, dar cu siguranță că poți lua ceva pentru asta, anumite pastile. Știința face minuni astăzi.

   - Da, dar probabil că a uitat să-și ia pastilele sau a luat o doză prea mare. Ca insulina, știți dumneavoastră.

   Miss Marple nu credea că diabeticii și hipertensivii erau unul și același lucru. Așa că întrebă:

   - Doctorul ce zice?

   - O, l-a văzut doctorul Graham, care de fapt este la pensie acum și care stă la hotelul nostru, iar oficialitățile de pe insulă au venit să elibereze un certificat de deces, însă totul este foarte clar. Asemenea lucruri sunt destul de frecvente în cazul hipertensivilor, mai ales al celor care fac abuz de alcool, iar maiorul Palgrave a fost foarte imprudent în sensul acesta. Aseară, de exemplu, a cam exagerat.

   - Da, am remarcat și eu, zise Miss Marple.

   - Probabil că a uitat să-și ia pastilele. E mare păcat că s-a dus bătrânul ăsta, dar nimeni nu e veșnic, nu-i așa? Însă e teribil de îngrijorător, adică pentru mine și pentru Tim. Oamenii ar putea să răspândească zvonuri că de la mâncare i s-a tras.

   - Dar cu siguranță că simptomele morții prin otrăvire sunt diferite de cele ale morții cauzate de hipertensiune.

   - Da. Însă oamenii au tendința de a face tot felul de afirmații. Iar dacă oamenii decid că mâncarea a fost de vină, pleacă sau le povestesc și prietenilor lor despre asta...

   - Nu cred că trebuie să vă faceți probleme, zise Miss Marple amabil. Așa cum ai spus și dumneata, un bărbat în vârstă ca maiorul Palgrave - cred că avea peste 70 de ani - poate muri oricând. Majoritatea oamenilor vor considera că nu este nimic ieșit din comun; trist, dar nimic neobișnuit.

   - Ce păcat că moartea lui a survenit așa de brusc! suspină Molly neconsolată.

   „Da, s-a produs brusc”, își spuse Miss Marple în timp ce își continua drumul spre hotel.

   Nu mai târziu de aseară râdea și făcea glume cu familiile Hillingdon și Dyson. Hillingdonuu și Dysonii... Miss Marple încetini pasul. În cele din urmă, se opri brusc. În loc să meargă pe plajă, se hotărî să rămână într-un colț retras al terasei. Își scoase lucrul de mână, iar andrelele începură să se miște rapid, încercând parcă să țină pasul cu gândurile ei.

   Refăcu în minte șirul evenimentelor din ziua precedentă.

   Maiorul Palgrave și poveștile lui...

   Nimic neobișnuit, care să-ți solicite prea tare atenția... Deși poate ar fi trebuit să fi ascultat cu mai mare luare-aminte.

   Kenya, vorbise mai întâi despre Kenya, apoi despre India, despre frontiera de nord-vest, apoi, dintr-un anumit motiv, sfârșiseră prin a vorbi despre o crimă. Și nici măcar atunci nu-l ascultase cu atenție.

   Un caz cunoscut, care avusese loc aici și despre care se scrisese în ziare. Apoi, când ridicase ghemul de pe jos, începuse să vorbească despre o fotografie. „O fotografie a unui criminal”, acestea fuseseră cuvintele lui.

   Miss Marple închise ochii și încercă să-și aducă aminte despre ce era vorba.

   Fusese o poveste cam neclară, pe care maiorul Palgrave o auzise la clubul lui sau al altcuiva, de la un doctor, care o auzise de la alt doctor, iar un doctor fotografiase pe cineva care ieșea pe ușa casei lui, iar acel cineva era un criminal... Da, asta era... toate detaliile îi reveniră în minte.

   Și se oferise să-i arate și ei fotografia. Își scosese portofelul și începuse să caute prin el cu grijă.

   Apoi, când încă mai vorbea, ridicase privirea - se uitase înainte - nu la ea, ci la ceva peste umărul ei drept, mai precis. Și se oprise din vorbit, se înroșise la față și se apucase apoi să îndese totul la loc în portofel, cu mâinile tremurând; apoi începuse să vorbească tare, cu voce ușor nenaturală, despre colții de elefant.

   Aproape imediat, familiile Hillingdon și Dyson li se alăturară...

   Abia după aceea Miss Marple întorsese capul și se uitase peste umărul ei drept.

   Dar nu era nimeni sau nimic de văzut. La stânga ei, puțin mai departe, înspre hotel, îl zărise pe Tim Kendal și pe soția acestuia; iar dincolo de ei, o familie din Venezuela. Însă maiorul Palgrave nu se uita în acea direcție.

   Miss Marple medită până la ora prânzului. După prânz nu mai ieși la plimbare.

   Trimise, în schimb, un mesaj prin care anunța că nu se simțea prea bine și îl ruga pe doctorul Graham să aibă amabilitatea să vină să o vadă.

Capitolul 4

MISS MARPLE SOLICITĂ O CONSULTAȚIE MEDICALĂ

   Doctorul Graham era un bătrânel amabil, în vârstă de 65 de ani. Practicase medicina în Indiile de Vest timp de mulți ani, însă acum era la pensie, iar majoritatea pacienților fuseseră preluați de alți parteneri din Indiile de Vest.

   O salută respectuos pe Miss Marple și o întrebă ce probleme avea. Din fericire, la vârsta lui Miss Marple se găsea întotdeauna o problemă de sănătate care putea fi adusă în discuție, cu o ușoară exagerare din partea pacientului. Femeia ezita între umăr și picior, însă, în final, se hotărî să vorbească despre genunchi. Durerea de genunchi, era întotdeauna prezentă.

   Doctorul Graham se dovedi a fi deosebit de amabil, și se abținu să-i amintească faptul că, la vârsta ei, așa ceva nu era ieșit din comun. Prin urmare, îi prescrise medicația tipică pentru astfel de situații.
   Pentru că știa din experiență că mulți oameni în vârstă se pot simți singuri când vin pentru prima dată în St Honore, mai rămase un timp ca să mai discute puțin cu ea.

   „E un om foarte drăguț și îmi pare foarte rău că va trebui să-l mint. Însă nu prea văd ce altceva aș putea face” își zise Miss Marple.

   Miss Marple fusese crescută în respectul pentru adevăr și era din fire o femeie care nu mințea niciodată. Însă în anumite ocazii, când considera că este datoria ei s-o facă, putea să spună cele mai gogonate minciuni, dând impresia că rostește adevărul gol-goluț.

   Își drese glasul, tuși puțin, apoi spuse cu voce subțire, ușor afectată:

   - Ar mai fi ceva ce aș dori să vă întreb, doctore Graham. Nu-mi face plăcere să aduc vorba de asta, însă nu știu cum altfel aș putea proceda deși, desigur, nu e ceva de importanță vitală. Însă, vedeți dumneavoastră, pentru mine este important. Și sper că mă veți înțelege și nu vi se va părea obositor sau ofensator ce vă cer.

   La o asemenea introducere, doctorul Graham nu putu decât să răspundă politicos:

   - Vă neliniștește ceva? Permiteți-mi să vă ajut.

   - Are legătură cu maiorul Palgrave. Îmi pare foarte rău de moartea lui. Am rămas șocată când am aflat de dimineață.

   - Da, zise doctorul Graham, s-a întâmplat totul foarte brusc, din păcate. Părea atât de vesel aseară.

   Doctorul Graham era amabil, însă convențional. Pentru el, în mod evident, moartea maiorului nu era nimic neobișnuit. Miss Marple se întrebă dacă nu exagerează ea. Oricum, răul fusese deja comis. Nu mai avea altceva de făcut decât să meargă înainte.

   - Ieri după-amiază stăteam de vorbă, zise ea. Îmi povestea despre viața sa atât de plină și interesantă. A călătorit prin multe locuri ciudate...

   - Da, într-adevăr, confirmă doctorul Graham, pe care maiorul Palgrave îl plictisise de nenumărate ori cu poveștile sale.

   - Apoi mi-a povestit despre familia sa, despre tinerețea lui, mai degrabă, apoi i-am povestit și eu despre nepoții și nepoatele mele, iar el a ascultat cu luare-aminte. Și i-am arătat o fotografie cu unul dintre nepoții mei, pe care o aveam la ine. Un băiat de zahăr, ei bine, nu chiar băiat, însă pentru mine va rămâne întotdeauna un băiat, înțelegeți ce vreau să spun.

   - Înțeleg foarte bine, zise doctorul Graham, întrebându-se cât va mai dura până când bătrâna va ajunge la subiect.

   - I-am dat-o lui și, în timp ce o privea cu atenție, au apărut pe neașteptate oamenii aceia foarte drăguți, de altfel, cei care colecționează flori și fluturi, colonelul Hillingdon și soția sa, dacă nu mă înșel...

   - A, da, familiile Hillingdon și Dyson.

   - Da, exact. Au apărut pe neașteptate, râzând și vorbind. Au luat și ei loc la masa noastră și am început să vorbim. A fost foarte plăcut. Însă, neintenționat, maiorul a pus probabil fotografia mea la el în portofel, apoi l-a băgat în buzunar. Atunci nu mi-am dat seama, însă după aceea mi-am spus: „Trebuie să-mi amintesc să-l rog pe maior să-mi înapoieze fotografia lui Denzil”. Chiar mi-am adus aminte de asta seara trecută, în timp ce orchestra cânta și lumea dansa, însă n-am vrut să-l deranjez chiar atunci, pentru că am văzut că se simțea atât de bine, așa că mi-am zis din nou: „O să-mi amintesc de dimineață”. Numai că în această dimineață...

   Miss Marple se opri, cu răsuflarea tăiată.

   - Da, da, făcut doctorul Graham, înțeleg foarte bine. Iar dumneavoastră, bineînțeles, vreți fotografia înapoi, nu-i așa?

   Miss Marple dădu din cap cu entuziasm.

   - Da, așa este. Este singura fotografie pe care o dețin și nu am negativul. Și chiar nu vreau să pierd acea fotografie, pentru că bietul Denzil, care a fost nepotul meu preferat, a murit acum vreo 5-6 ani. Aceasta e singura fotografie care mi-a rămas de la el. Mă întrebam dacă e prea mare deranjul pentru dumneavoastră dacă v-aș ruga să mergeți să o luați. Vedeți, nu știu la cine altcineva să apelez. Nu știu cine se va ocupa de lucrurile lui. E o situație atât de dificilă! O să mă considere toți o pacoste! Vedeți dumneavoastră, nu înțeleg astfel de lucruri. Nimeni n-ar putea înțelege ce valoare are acea fotografie pentru mine.

   - Desigur, desigur, rosti doctorul Graham. Înțeleg foarte bine. Sunteți îndreptățită să vă simțiți astfel. De fapt, în curând mă întâlnesc cu autoritățile locale - înmormântarea va fi mâine - din partea administrației va veni cineva să se uite peste actele și bunurile sale, apoi va lua legătura cu cea mai apropiată rudă a sa - și toate procedurile care se fac în aceste situații. Ați putea descrie fotografia?

   - E făcută în fața casei, zise Miss Marple. Și cineva, Denzil adică, ieșea pe ușă. A fost făcută de un alt nepot al meu, care este pasionat de flori și dorea să fotografieze un hibiscus, cred, sau una dintre speciile acelea de trandafiri. Întâmplător, Denzil ieșea tocmai atunci din casă, pe ușa din față. Nu e cea mai bună fotografie a lui, e puțin neclară. Însă mie îmi place și nu mă despart niciodată de ea.

   - Ei bine, zise doctorul Graham, mi-e mai mult decât clar. Cred că vom recupera fotografia dumneavoastră fără nicio problemă, Miss Marple.

   Apoi se ridică de pe scaun. Femeia îi zâmbi.

   - Sunteți foarte amabil, domnule doctor. Chiar foarte amabil, înțelegeți prin ce trec, nu-i așa?

   - Bineînțeles că înțeleg, zise doctorul Graham, scuturându-i mâna cu căldură. Să nu vă îngrijorați. Faceți exerciții cu genunchiul în fiecare zi, însă fără se exagerați. O să vă trimit eu medicamentele. Luați câte o pastilă, de 3 ori pe zi.

Capitolul 5

MISS MARPLE IA O DECIZIE

   A doua zi, serviciul de pompe funebre se ocupă de corpul răposatului maios Palgrave.

   Miss Marple participă la înmormântare în compania domnișoarei Prescott, iar reverendul ținu slujba - după aceea, viața își urmă cursul obișnuit.

   Moartea maiorului era deja doar un incident, un incident nefericit, e drept, însă unul care se uită curând. Aici viața însemna soare, mare și activitate socială.

   La urma urmei, nimeni nu îl cunoștea prea bine pe decedat. Fusese un bătrânel cam vorbăreț și plicticos, care îți povestea tot felul de amintiri pe care nu țineai neapărat să le auzi. Nu puteai să-l legi de nicio parte a lumii. Soția lui murise cu mult timp în urmă. Avusese o viață singuratică și o moartea la fel de singuratică. Însă trăise în mijlocul oamenilor și, din acest motiv, singurătatea nu fusese tocmai neplăcută. Poate că maiorul Palgrave fusese un om singuratic, însă la fel de bine puteai spune că fusese și foarte vesel. Se distra în felul lui.

   Iar acum era mort și îngropat și nimănui nu-i părea rău de el, iar peste o săptămână nimeni nu-și va mai aminti de el și nu-și va pierde timpul gândindu-se la el.

   Singura persoană care probabil îi va simți lipsa va fi Miss Marple. Nu neapărat din afecțiune față de el, ci pentru că înțelegea stilul de viață pe care-l dusese maiorul Palgrave.

   „Pe măsură ce îmbătrânim”, cugeta ea, „începem să devenim ascultători din ce în ce mai buni”; poate că nu ascultători foarte interesați, însă între ea și maior avusese loc acel schimb de informații care îi leagă pe oamenii în vârstă.

   Nu suferea după maiorul Palgrave în adevăratul sens al cuvântului, mai degrabă îi simțea lipsa. În după-ammiaza înmormântării, în timp ce tricota așezată în locul ei preferat, doctorul Graham i se alătură. Puse lucrul de mână deoparte și îl salută.

   El îi spuse direct, pe un ton vinovat:

   - Mi-e teamă că nu am vești îmbucurătoare, Miss Marple.

   - Chiar așa? Referitor la...

   - Da. N-am găsit prețioasa dumneavoastră fotografie. Mă tem că o să fiți dezamăgită din această cauză.

   - Da, așa este. Dar, deisugr, nu contează cu adevărat. Era mai mult un sentimentalism. Îmi dau seama de asta acum. Nu se afla în portofelul maiorului Palgrave?

   - Nu. Și nicăieri altundeva printre lucrurile lui. Avea câteva scrisori, câteva articole decupate din ziare și diverse alte nimicuri, însă nici urmă de fotografia de care ați pomenit.

   - Vai de mine, zise Miss Marple. Ei bine, nu se mai poate face nimic. Mulțumesc foarte mult, doctore Graham, pentru deranj.

   - O, n-a fost niciun deranj! Însă știu din proprie experiență ce valoare sentimentală pot avea diverse lucruri de familie, mai ales când începi să îmbătrânești.

   „Bătrâna chiar reacționează bine” se gândea el. „Probabil că maiorul Palgrave dăduse întâmplător peste fotografia din portofel și nici măcar nu-și dăduse seama cum de ajunsese la el, o rupsese și o aruncase ca pe un lucru fără importanță. Însă, desigur, fusese de o mare importanță pentru această bătrânică. Cu toate acestea, reacționează foarte bine, oarecum filosofic.”

   În forul ei interior, Miss Marple nu era nici pe departe veselă sau înclinată spre filosofie.

   Simțea nevoia să se gândească pe îndelete la cele aflate, însă, în același timp, dorea să profite din plin de ocaziile pe care i le oferea prezentul.

   Miss Marple începu să converseze cu doctorul Graham cu mare entuziasm, fără să facă efortul să și-l ascundă. Gândindu-se că limbuția ei se datora vârstei și singurătății, acest bărbat amabil se strădui s-o consoleze pentru pierderea fotografiei, discutând lejer despre viața din St Honore și despre diferitele locuri pe care Miss Marple ar trebui să le viziteze.

   Pe nesimțite, conversația se întoarse la moartea maiorului Palgrave.

   - Pare atât de trist, zise Miss Marple, să mori atât de departe de casă. Deși, din ce mi-a spus el însuși, am înțeles că nu avea rude apropiate. Se pare că locuia singur la Londra.

   - Călătorea foarte mult, cred, spuse doctorul. Inclusiv iarna. Nu îi plăceau iernile noastre. Nu pot să-l condamn pentru asta!

   - Nu, într-adevăr, fu de acord Miss Marple. Și cu siguranță că suferea de plămâni sau de ceva care îl îndreptățea să evite iernile londoneze.

   - A, nu, nu cred.

   - Parcă era hipertensiv. E așa de trist! Se pare că din ce în ce mai mulți suferă de această boală.

   - V-a poveste despre asta, nu-i așa?

   - O, nu. Nu mi-a spus nimci de asta. Altcineva mi-a spus.

   - A, da?

   - Bănuiesc, continuă Miss Marple, că poți muri ușor din asta.

   - Nu neapărat, zise doctorul Graham. În zilele noastre, există metode prin care se poate ține sub control această problemă.

   - Moartea lui a survenit foarte brusc, însă presupun că pe dumneavoastră nu v-a luat prin surprindere.

   - Ei bine, n-am fost prea surprins de moartea unui om de vârsta lui. Dar, cu siguranță, nu mă așteptam la asta. Sincer să fiu, întotdeauna mi s-a părut a fi în formă, însă nu l-am consultat niciodată. Nu i-am luat niciodată tensiunea sau ceva de genul ăsta.

   - Se poate ști, adică un doctor poate ști dacă cineva e hipertensiv doar uitându-se la pacient? întrebă Miss Marple cu inocență în glas.

   - Nu doar dacă te uiți la cineva, e nevoie și de niște analize.

   - A, înțeleg. Acel lucru îngrozitor care se pune în jurul brațului și se umflă? Îl urăsc. Însă doctorul meu mi-a spus că am tensiunea foarte bună pentru vârsta mea.

   - Ei bine, e o veste bună, zise doctorul Graham.

   - Desigur, maiorului îi cam plăcea punciul Planters, constată Miss Marple gânditoare.

   - Da, alcoolul nu e cel mai bun lucru pentru un hipertensiv.

   - Se iau pastile pentru asta - sau cel puțin așa am înțeles.

   - Da, sunt câteva tipuri pe piață. În camera lui era un flacon de Serenite.

   - Câte progrese a făcut știința în zilele noastre, exclamă Miss Marple. Doctorii pot să facă atâtea lucruri, nu-i așa?

   - Cu toții avem un concurent puternică, replică doctorul Graham. Natura. Și, din când în când, mai intră în competiție și câte un leac din bătrâni.

   - Cum ar fi, de exemplu, să pui pânză de păianjen pe o tăietură? zise Miss Marple. Obișnuiam să facem asta când eram copii.
   - Foarte întelept, replică doctorul Graham.

   - Sau semințe de in pe piept și masaj cu ulei camforat pentru o tuse urâtă.

   - Văd că le știți pe toate! rosti doctorul râzând. Ce vă mai face genunchiul? întrebă el ridicându-se. Nu v-a deranjat prea mult?

   - Nu, pare mult, mult mai bine.

   - Ei bine, nu vom putea spune dacă e de la pastile sau de la leacurile din bătrâni. Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult.

   - Dar ați fost atât de drăguț cu mine! Mă simt jenată că am abuzat de timpul dumneavoastră. Ați spsu că nu era nicio fotografie în portofelul maiorului Palgrave?

   - Ba da, era una cu maiorul însuși călare pe un ponei și încă una cu un tigru mort. Stătea cu piciorul sprijinit de el. Poze de genul pe care ți le faci în tinere. Însă m-am uitat cu atenție, vă garantez că nu era nicio poză ca aceea pe care mi-ați descris-o.

   - O, sunt sigură că ați căutat-o cu atenție - nu asta am vrut să spun - eram doar curioasă. Cu toții avem tendința să păstrăm astfel de nimicuri.

   - Comori din trecut, zise doctorul zâmbind.

   Apoi își luă rămas-bun și plecă.

   Miss Marple rămase privind gânditoare la palmieri și la mare. Nu-și reluă lucrul de mână decât după minute bune. Acum avea un fapt. Trebuia să se gândească la acel fapt și la semnificația lui.

   Fotografia pe care o scosese maiorul Palgrave din portofel și pe care o pusese la loc atât de repede nu mai exista acum. Nu era un lucru pe care maiorul l-ar arunca. O pusese înapoi în portofel și ar fi trebuit să fie acolo și după moartea sa. Poate că banii se pot fura, însă nimeni n-ar fura o fotografie. În afara cazului în care avea un anumit motiv s-o facă.

   Pe chipul lui Miss Marple se așternu o expresie gravă. Trebuia să ia o decizie. Avea sau nu de gând să-l lase pe maiorul Palgrave să se odihnească în mormânt? Oare nu era mai bine să facă pur ți simplu așa? Era oare doar o coincidență faptul că murise în acea noapte? Sau nu era vorba de nicio coincidență?

   Doctorii acceptă moartea persoanelor în vârstă cu prea mare ușurință. Mai ales în cazul în care găsesc în camera loc un flacon de pastile pentru hipertensiune care trebuie luate în fiecare zi, toată viața. Însă cineva furase fotografia din portofelul maiorului și tot acel cineva ar fi putut să pună flaconul cu medicamente în camera lui. Nu își amintea să-l fi văzut luând vreodată medicamente;nu-i spusese niciodată că avea probleme cu teniunea. Se mai sufocase uneori, era puțin astmatic, însă nimic mai mult.

   Însă cineva spusese că era hipertensiv - Molly oare? Domnișoara Prescott? Nu-și amintea.

   Miss Marple oftă, apoi se mustră în gând? „Acum și tu, Jane, ce vrei să sugerezi sau la ce te gândești? Oare inventezi totul? Ce ai de gând să întreprinzi?”

   Trecu din nou totul în revistă, pas cu pas, conversația pe care o avusese cu maiorul pe tema crimelor și a criminalilor.

   „Vai de mine”, își zise Miss Marple, „chiar dacă - într-adevăr nu văd ce aș putea face în acest sens.”

   Însă îi era foarte limpede ce intenționa să facă.

Capitolul 6

DIS-DE-DIMINEAȚĂ

I

   Miss Marple se trezi devreme.

   Ca majoritatea oamenilor în vârstă, avea somnul ușor și perioade de veghe când își planifica o acțiune sau acțiuni pe care dorea să le ducă la bun sfârșit în următoarele zile. De obicei, erau chestiuni personale sau legate de gospodărie, care nu intereau pe nimeni altcineva în afară de ea. Însă în această dimineață stătea trează în pat și se gândea la crimă și la ce s-ar putea face dacă suspiciunile ei s-ar dovedi adevărate.

   Avea doar o singură armă, iar aceasta era conversația.

   Doamnele în vârstă puteau pălăvrăgi pe cele mai diverse teme. Asta-i cam plictisea pe oameni, însă nimeni nu le suspecta că ar avea un motiv ascuns. Nu era cazul să pună întrebări directe. Trebuiau să fie întrebări care să o ajute să adune mai multe informații despre anumite persoane.

   Trecu din nou în revistă lista cu aceste persoane.

   Putea afla, probabil, mai mult despre maiorul Palgrave, dar chiar avea s-o ajute la ceva? Se îndoia de asta. Dacă maiorul fusese ucis, acest lucru se întâmplase nu pentru secretele din viața lui, pentru ca să-i poată moșteni averea sau pentru a se răzbuna pe el. De fapt, deși el era victima, avea de-a face cu una dintre acele situații rare când aflarea amănuntelor despre victimă nu duce neapărat la descoperirea criminalului.

   Problema lui era - și singura problemă, de altfel, după părerea ei - că maiorul Palgrave vorbea prea mult!

   Aflase multe lucruri interesante de la doctorul Graham. Maiorul avea în portofel mai multe fotografii, una cu un ponei, alta cu un tigru ucis și alte câteva pe aceeași idee. Oare de ce le avea la el? În mod cert, se gândi Miss Marple, pentru că îi plăcea să spună oamenilor povești despre ele.

   Problema era că acesta era unul dintre obiceiurile lui. Povestea cu criminalul făcea parte din repertoriul lui. Dacă aducea cineva vorba de vreo crimă, sărea și maiorul cu povestea sa. În acest caz, reflectă Miss Marple, poate că deja își spusese povestea altcuiva. Sau poate mai multor oameni și, în acest caz, poate reușea să obțină mai multe detalii, cum arăta persoana din fotografie, de exemply.

   Dădu mulțumită din cap. De aici trebuia să înceapă.

   Și, desigur, mai erau și oamenii pe care în numea în minte „Cei patru suspecți”. Deși, dacă maiorul vorbise despre un bărbat - existau doar doi suspecți. Colonelul Hillingdon sau domnul Dyson nu aveau figuri de criminali, însă de foarte puține ori criminalii arată a criminali. Oare era vorba de altcineva?

   Nu mai zărise pe nimeni când întorsese capul să se uite și ea.

   Mai erau, desigur, și bungalow-urile. Bungalow-ul domnului Rafiel. Să fi ieșit oare cineva din bungalow și apoi să fi intrat înapoi, înainte ca ea să întoarcă privirea? În acest ca, nu putea fi vorba decât de valetul-asistent. Oare cum îl chema? A, da, Jackson. Să fi fost Jackson cel care ieșise pe ușă. În aceeași ipostază ca aceea surprinsă în poză.

   Probabil că îl izbise asemănarea. Până în acel moment, maiorul Palgrave nu se uitase cu atenție la Arthur Jackson, valetul-asistent. Ochiul său de om curios și băgăcios era în esență un ochi de snob - Arthur nu era un pukka sahib* - iar maiorul Palgrave nu se obosise să-i acorde atenție cu adevărat.

   *termen hindi care avea sensul de „adevărat gentleman”

   Până când, desigur, cu fotografia în mână, privise undeva peste umărul drept al lui Miss Marple și văzuse un bărbat ieșind din casă...?

   Miss Marple se răsuci pe pernă - în programul de mâine, sau mai bine în cel de astăzi - și își propuse: continuarea ingestigațiilor în legătură cu familiile Hillingdon și Dyson, precum și cu Arthur Jackson, valetul-asistent.

II

   Și doctorul Graham se trezi de vreme.

   De obicei se întorcea pe partea cealaltă și se culca la loc. Dar astăzi era neliniștit, iar somnul întârzia să apară.

   Ce anume îl neliniștea? Nu putea să-și dea seama. Stătea întins în pat și medita la asta. Era ceva legat de... da, de maiorul Palgrave. De moartea lui? Nu înțelegea totuși ce anume îl neliniștea în această privință. Era oare ceva ce spusese bătrânica aceea vorbăreață? Avusese ghinion cu fotografia ei. Dar ea reacționase foarte bine. Însă ce o fi spus, ce cuvânt  aruncat de ea la întâmplare i-ar fi putut provoca acest ciudat sentiment de neliniște?

   La urma urmei, nu era nimic ciudat în legătură cu moartea maiorului Palgrave. Absolut nimic. Cel puțin, el bănuia că nu era nimic ciudat.

   Era totul foarte clar în tabloul clinic al maiorului - reluă în minte datele pe care le obținuse atunci când îl examinase.

   Dar oare chiar știa care era starea sănătății maiorului? Toată lumea zicea că era hipertensiv. Însă el însuși nu vorbise niciodată cu maiorul Palgrave despre asta. De fapt, nu vorbise niciodată prea mult cu maiorul. Palgrave era un bătrân plicticos, iar el se ferea de bătrânii plicticoși.

   De unde Dumnezeu îi venise ideea asta că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu moartea acestuia? Oare din cauza bătrânei doamne? Dar, la urma urmei, nu spusese nimic. Oricum, nu era treaba lui. Autoritățile locale erau mulțumite. Găsiseră în camera decedatului un flacon de Serenite, iar bătrânul se pare că se plânsese tuturor de problemele sale cu tensiunea.

   Doctorul Graham se răsuci pe partea cealaltă și nu după mult timp adormi la loc.

III

   În apropiere de hotel, într-una din barăcile modeste de lângă pârâu, Victoria Johnson se răsuci în pat și se ridică în capul oaselor.

   Fata din St Honore era o făptură impresionantă, cu un bust ca de marmură neagră, care ar fi fost pe gustul oricărui sculptor. Își trecu degetele prin părul des, negru și cârlionțat, apoi își împunse partenerul cu piciorul în coaste.

   - Hei, omule! Trezește-te!

   Bărbatul mormăi în somn și se întoarse pe partea cealaltă.

   - Ce vrei, nu e încă dimineață.

   - Trezește-te, omule. Vreau să vorbesc cu tine.

   Bărbatul se ridică în capul oaselor, se întinse și căscă, arătându-și dinții frumoși.

   - Ce te neliniștește, femeie?

   - Maiorul ăla care a murit. E ceva care nu-mi place. Simt că e în neregulă ceva.

   - A, de ce-ți faci griji în legătură cu el? Era bătrân, A murit de bătrânețe.

   - Ascultă-mă, omule! E vorba de pastilele alea. Pastilele despre care m-a întrebat doctorul.

   - Și ce e cu ele? Poate că a luat prea multe.

   - Nu, nu e vorba de asta. Ascultă! zise ea aplecându-se spre el și vorbindu-i apăsat.

   El căscă și se întinse din nou în pat.

   - Nu e nimic în neregulă. Despre ce vorbești?

   - Nu contează, o să vorbsc cu doamna Kendal despre asta de dimineață. Cred că e ceva necurat la mijloc.

   - N-ar trebui să-ți bați capul, zise bărbatul, pe care, deși nu erau cununați, ea îl considera soțul ei. Hai să n-o căutăm cu lumânarea, spuse el căscând și întorcându-se pe-o parte.

Capitolul 7

O DIMINEAȚĂ PE PLAJĂ

I

   Pe plaja de lângă hotel strălucea soarele dimineții.

   Evelyn Hillingdon ieși din apă și se așeză pe nisipul auriu. Își scoase casca de înot și își scutură capul cu putere.

   Plaja nu era mare. Oamenii aveau obiceiul să se adune aici dimineața și în jurul orei 11:30 era întotdeauna o mică reuniune.

   La stânga lui Evelyn, într-un scaun exotic din nuiele împletite, se afla senora Caspearo, o femeie atrăgătoare din Venezuela. Lângă ea stătea bătrânul domn Rafiel, care era cel mai vârstnic oaspete al hotelului Golden Palm și care deținea un balansoar pe care doar bătrânii invalizi foarte bogați puteau să și-l procure. Esther Walter îl servea. De obicei, avea carnețelul de stenodactolografiat și un creion, în cazul în care domnul Rafiel își amintea de o afacere ce trebuia rezolvată urgent.

   Îmbrăcat în costum de baie, domnul Rafiel era incredibil de slab, numai piele și oase. Deși arăta de parcă s-ar fi aflat pe patul de moarte, nu părea deloc diferit în comparație cu ultimii 8 ani - sau, cel puțin, așa se vorbea pe insulă. Din obrajii ridați ieșeau în evidență doi ochi albaștri pătrunzători; principala sa plăcere în viață era să contrazică vehement orice ar fi spus ceilalți.

   Miss Marple era și ea de față. Ca de obicei, stătea și tricota, ascultând ce se spunea și participând sporadic la conversație. Când intervenea, toată lumea era surprinsă, pentru că aproape uitaseră de existența ei! Evelyn Hillingdon o privea cu indulgență și se gândea că semăna cu o pisică bătrână și drăgălași.

   Senora de Caspearo se dădu cu ulei de plajă pe picioarele ei lungi și frumoase, fredonând în surdină o melodie. Nu era vorbăreață de felul ei. Păru nemulțumită de marca pe care o folosea.

   - Acesta nu este la fel de bun ca Fragipiano, zise ea cu trestețe în glas. Din păcate, nu se găsește aici, continuă ea închizând ochii.

   - Intrați acum să faceți o baie, domnule Rafiel? întrebă Esther Walters.

   - O să intru când o să fiu pregătit, răspunse domnul Rafiel tăios.

   - E ora 11:30, îl anunță doamna Walters.

   - Și ce dacă? zise domnul Rafiel. Crezi că sunt genul de om care să facă totul după ceas? Fă asta la ora exactă, fă astalaltă la și 20, fă astălaltă la fără 20... câh...

   Doamna Walters era în serviciul domnului Rafiel de suficient de mult timp încât să fie obișnuită cu toanele lui. Știa că avea nevoie de timp să își revină după baie, așa că îi amintise cât era ceasul, luându-și o marjă de 10 minute, pentru a-i da acestuia ocazia să-i respingă sugestia, pentru ca apoi să facă exact ce-i sugerase, fără a lăsa impresia că o ascultă.

   Nu-mi plac espadrilele astea, zise domnul Rafiel, ridicând un picior și uitându-se la el. I-am spus și prostului de Jackson. Dar omul ăsta nu dă doi bani pe ce-i spun eu.

   - Să vă aduc altele, domnule Rafiel?

   - Nu, n-o să pleci nicăieri. O să stai aici și o să taci din gură. Urăsc să văd oamenii învârtindu-se în jurul meu ca găinile.

   Evelyn se răsuci timid pe nisip, întinzându-se. Miss Marple, atentă la lucrul de mână, își întinse un picior, apoi se scuză jenată.

   - Îmi pare foarte rău, doamnă Hillingdon, cred că v-am lovit din greșeală.

   - O, nu vă faceți probleme, zise Evelyn. Plaja asta e atât de aglomerată!

   - O, nu vă mutați, vă rog. O să-i mut scaunul ca să nu se mai întâmple.

.................................