Femei imperfecte, Araminta Hall

 ...........................................

2-5

      Cu mulți ani în urmă, după o petrecere la care merseseră toate trei la sfârșitul anului doi de facultate, fusese cât pe ce să-i spună lui Nancy că ea îl cunoscuse prima.

    Acum s-a întrebat ce întorsătură ar fi luat vieţile lor dacă ar fi făcut-o, fiindcă Nancy nu i-ar fi stat niciodată în cale, ba chiar ar fi încurajat-o să încerce să aibă o relaţie cu el.
   Nancy și Mary dansau în sufragerie, iar ea își punea ceva de băut în bucătărie, când intrase Robert. Îl remarcase mai devreme, fiindcă înalt și blond cum era, contrasta puternic cu aerul mizer al petrecerii. Purta o cămașă bleu, pantaloni chino și mocasini, iar ea nu și-a putut stăpâni zâmbetul, ceea ce el interpretase greșit drept o invitaţie de a se prezenta. Dar părea ușor pierdut, așa că l-a întrebat la ce facultate era și, când spusese că la Drept, ea pufnise și ridicase din sprâncene.
   - Nu, nu așa, a spus el fluturând mâinile în faţa feţei.
   Ea a râs, s-a întors, s-a sprijinit din nou de chiuvetă și a sorbit din băutură.
   - Nu știam că sunt mai multe moduri de a studia Dreptul.
   Îmbujorarea lui era adorabilă.
   - Păi, diploma e aceeași. Voiam doar să spun că nu mă atrage ideea de a deveni vreun mare mahăr corporatist care-i apără pe autorii unei noi deversări de petrol, sau care scapă vreo celebritate de o acuzaţie de viol. Vreau să fac lucruri bune.
   Atunci a fost rândul ei să roșească, fiindcă vorbele lui păreau aproape identice cu dorinţele cele mai secrete din adâncul inimii ei. A încercat să păstreze un ton degajat.
   - Te înţeleg. Studiez engleza, dar de fapt vreau să lucrez la o organizaţie care oferă ajutor în zone sinistrate. Pur și simplu nu reușesc să mă obișnuiesc cu ideea de a face ceva lipsit de importanţă, când e atâta nevoie de ajutor în lume.
   Pe chipul lui a apărut un zâmbet larg.
   - Da, exact așa mi se pare și mie. Uneori, când sunt la cursuri, mă uit în jur și aproape că pot vedea deasupra capului fiecăruia dintre colegi simbolul lirei sterline.
   Și-a ascuns zâmbetul stârnit de cuvintele lui și s-a simţit ca atunci când mănânci o cutie întreagă de șerbet.
   - Vrei și tu?
   A înclinat în direcţia lui sticla pe care le-o ducea lui Mary și Nancy.
   - Mulţumesc, da, te rog.
   I-a întins paharul de plastic, iar când ea l-a luat, degetele li s-au atins în treacăt și a fost ca atunci când scoteai ceva din priză și un fir nu era bine izolat și ștecărul scoate scântei în mâna ta. Când i-a dat paharul înapoi, a avut grijă să îl privească în ochi și a fost sigură că a simţit și el același lucru, a fost sigură că nu numai ea simţea atracţia.
   Rămăseseră așa vreo două ore, sprijiniţi de dulapurile din bucătărie, discutând și bând bourbonul vâscos, râzând la auzul zgomotelor petrecerii decadente din încăperea alăturată. Se mișcase abia când venise Nancy s-o caute ca să-i spună că plecau.
   Le-a făcut cunoștinţă, dar Nancy avea privirea înceţoșată, așa că plecaseră în grabă toate trei, ceea ce însemna că nu făcuseră schimb de numere de telefon, iar apoi, când mergeau spre casă, nici nu-i venise să vorbească despre el cu Nancy sau Mary, fiindcă i se părea ceva prea personal și special.
   Toată ziua următoare a stat la biroul ei, gândindu-se la modalităţi de a găsi numărul de telefon de la căminul lui, și se lăsase dusă mult prea departe de fantezia unei întâlniri cu el și unde ar fi dus-o și ce ar fi discutat. Pe la 5 sunase în sfârșit telefonul, iar ea își ţinuse răsuflarea când o auzise pe Nancy alergând să răspundă, dar durase prea mult, așa că atunci când Nancy venise în camera ei, nu fusese pregătită pentru ce urma să audă.
   - Era băiatul ăla de aseară, Robert, a spus Nancy, prăbușindu-se pe patul lui Eleanor. Știi tu, ăla pe care mi l-ai prezentat când am venit să te iau din bucătărie.
   Eleanor s-a uitat la prietena ei, la corpul ei suplu făcut covrig ca al unei pisici, la cum își mușca o pieliţă de la o unghie, la părul ei blond care-i cădea în valuri pe umeri și și-a spus că nu era vina ei că se născuse așa de frumoasă.
   - Ce voia?
   Și-a mai acordat un moment de speranţă, fiindcă încă era posibil să fi căutat-o pe ea.
   - Sincer, a fost cam ciudat. M-a invitat să beau ceva cu el. Adică... n-am schimbat nici două vorbe. Tu stăteai de vorbă cu el. Era drăguţ?
   Eleanor simţise că-i dau lacrimile.
   - Da, a fost foarte simpatic.
   Nancy a ridicat ochii.
   - Vai de mine, îţi place de el? Normal că nu ies cu el dacă îl placi.
   - Nu, nu. Termină cu prostiile, sigur că nu-l plac. Nu e deloc genul meu.
   Eleanor își simţise trupul cuprins de un val de fierbinţeală. Ba chiar se gândise o clipă să spună adevărul, dar nu voise să fie alegerea a doua, după Nancy, ceea ce era ridicol când se uita la zeiţa tolănită pe patul ei. Și-a plecat iar capul către birou.
   - Du-te! E drăguţ.
   Ca să-și înfrâneze gândurile, Eleanor a sunat-o pe Zara, care a răspuns imediat. Auzea televizorul urlând în fundal.
   - N-ai teme?
   Și-a regretat întrebarea înainte s-o termine.
   - Ba da, dar n-am chef. În fine, scriu o carte.
   Eleanor descoperea că Zara, ca și mama ei, avea talentul de a o debusola.
   - O carte?
   - Un roman.
   - Serios?
   - În perioada asta, e singurul lucru care mă face să mă opresc din plâns.
   - Ei, asta e bine. M-a sunat tatăl tău. A spus că nu mai vii încoace.
   - Nu.
   Mai că o vedea pe Zara cum face botic, cu buza de jos lăsată.
   - E dezamăgit.
   - O să-i treacă.
   - Ești nedreaptă cu tatăl tău. E un om bun.
   - N-ai fost acolo. N-ai locuit cu noi.
   - Ce vrei să spui?
   - Se lua tot timpul de ea. Tot timpul îi spunea că nu făcea nimic bine. Și nu voia niciodată să facă niciunul din lucrurile amuzante care-i plăceau ei. Nu voia decât să meargă la Sussex și să citească ziarul.
   Eleanor și-a amintit cum Nancy se plângea exact de aceste lucruri și a enervat-o că, evident, vorbise cu Zara despre asta, ceea ce i s-a părut total neloial faţă de Robert.
   - Nu prea e corect faţă de tatăl tău. Muncește foarte mult.
   Zara a pufnit și Eleanor s-a văzut nevoită să îndepărteze o clipă telefonul de la ureche, fiindcă avea senzaţia că vorbește cu Nancy.
   - Oricum, nu poţi să fii furioasă pe el din cauza asta. Să știi că mama ta îl iubea.
   - Și dacă n-a fost Davide? Fiindcă adevărul e că ea a spus că pe tip îl cheamă David.
   - Da, dar normal că nu avea să-mi spună că îl cheamă Davide. Ar fi dat de gol prea mult despre el. Dar ai dreptate, poate că nu a fost el. S-ar putea să fie un cu totul alt David.
   - Sau poate că n-a fost nicidecum amantul.
   S-a lăsat tăcerea și lui Eleanor i s-a părut că o aude pe Zara înghiţind în sec chiar și prin telefon.
   - De ce crezi că poliţia l-a interogat atâta pe tata?
   - Fiindcă nu și-ar fi făcut treaba ca lumea dacă nu l-ar fi interogat.
   - Dar uneori se înfuria groaznic. El și mama se certau des.
   Vocea Zarei revenise în copilărie și suna de parcă avea 10 ani.
   Eleanor a fost nevoită să închidă o clipă ochii ca să-și stăpânească gândurile ce i-o luaseră razna, căci nu se putea ca tot ce știa să se zdruncine din temelii, fiindcă n-ar fi putut supravieţui unui asemenea cataclism.
   - Toate cuplurile căsătorite se ceartă, Zara. Și toată lumea se înfurie. Nu înseamnă nimic.
   - Uneori aproape că înţeleg ce a găsit mama la Davide Boyette.
   Pentru o clipă, niciuna dintre ele n-a spus nimic, fiindcă era o declaraţie oribilă.
   - În fine, a spus în cele din urmă Eleanor, nu-ţi face griji, mă duc eu cu tatăl tău în seara asta.
   Însă după ce a închis, s-a trezit că îl caută pe Google pe Davide Boyette, lucru pe care îl evitase cu îndârjire săptămâni în șir.
    Erau o mulţime de poze cu el online, de la ședinţe foto elegante pentru scriitori, la clipuri cu el vorbind la festivaluri de carte și articole din reviste. Avea un aspect neîngrijit, cu păr grizonant, ciufulit, și o barbă șic, tunsă la un milimetru, cu faţa colţuroasă. În toate fotografiile îi sclipeau ochii de parcă tocmai spusese o poantă porcoasă. Își dădea seama ce găsise Nancy atrăgător la el, la urma urmelor era exact opusul lui Robert, iar Nancy își petrecuse cea mai mare parte din viaţă căutând lucruri cât mai diferite.
   Nu mai fusese de ani la operă și uitase cum muzica îţi putea ridica moralul și te putea transporta către alte locuri. S-a uitat de câteva ori la Robert, dar el avea o expresie împietrită, cu maxilarele încleștate și ochii sticloși. A renunţat să mai încerce să asculte și pur și simplu a lăsat sunetele să pună stăpânire pe ea, dându-și permisiunea să le simtă în fiecare parte a trupului, profund și senzual. În pauză au băut șampanie, priviţi cu coada ochiului de cei din jur, iar alcoolul i s-a urcat direct la cap, făcând ca partea a doua a operei să fie și mai feerică decât prima.
   - N-ai vrea să vii până la mine să bem ceva? a spus Robert după ce s-a terminat și erau afară, în frig. Nu suport ideea de a merge la un bar, unde cineva m-ar putea întreba de Nancy.
   - Mi-ar plăcea, a răspuns Eleanor, dându-și după urechi părul tuns bob, fiindcă brusc își simţea mâinile inutile.
   Vai, ce șic ești, îi spusese odată Nancy în timp ce se băteau pe oglindă înainte de a pleca la o petrecere, iar Eleanor fusese șocată că cineva ca Nancy putea să invidieze pe cineva, cu atât mai mult pe ea. Dar ești așa de frumoasă, îi răspunsese ea, nu ai nevoie să șic. Eu trebuie să muncesc la aspectul meu, tu ești așa de la sine.
   Nancy se încruntase la ea însăși în oglindă. Ai remarcat că profesorul Sutcliffe se uita azi țintă la mine când vorbea despre Keats?
   Eleanor nu remarcase. Ei, se uita, spusese Nancy, fiindcă știe că frumusețea poate atât un blestem, cât și o binecuvântare.
   După frigul nopţii, casa părea foarte caldă, dar era în același timp goală, de parcă o bombă distrusese etajele. Robert a turnat de băut pentru amândoi și s-au așezat unul lângă altul pe canapea.
   - Apropo, ai o rochie foarte frumoasă, a spus Robert.
   Eleanor s-a uitat în jos la mătasea maro - se temuse că o să arate otova pe silueta ei scundă, rotundă.
   - Mulţumesc.
   S-a întrebat cu ce se îmbrăca Nancy la operă, cu siguranţă ceva perfect.
   - Au trecut aproape două luni, a spus Robert. Mă gândeam acum câteva zile cât mă bucur că s-a întâmplat după Crăciun! Închipuie-ţi cum ar fi fost să fim nevoiţi să trecem prin asta de sărbători.
   - Și curând o să se facă frumos afară. Cred că o să te simţi mai bine când o să poţi intra iar în rutina de la Coombe Place.
   A dat din cap zâmbind.
   - Știi că discutam cu Nancy să mă pensionez mai devreme și să ne mutăm acolo, poate să vindem casa asta și să ne luăm acolo un mic apartament?
   - Nu.
   Nu reușea să și-o imagineze pe Nancy în rolul de nevastă de la ţară.
   - Poate că o spunea doar ca să-mi cânte în strună, dar părea sinceră. Mai ales în ultima lună.
   Eleanor și-a pus mâna peste a lui Robert.
   - Nancy a fost întotdeauna foarte complicată. Probabil că era într-adevăr sinceră.
   S-a întors spre ea cu o privire disperată.
   - Chiar îţi spusese că voia să o termine cu..., a început el, dar s-a oprit, arătând de parcă avea un gust neplăcut în gură. Mă rog, cu... Davide? Prefer să știu adevărul.
   - Știi că s-ar putea să nu fie Davide Boyette. Poliţia nu a găsit absolut nimic care să-l incrimineze.
   Era ca un băieţel rănit, iar ea nu voia decât să îi aline suferinţa.
   - A, da, știu. Dar chiar spunea că o rupe cu el?
   Nu avea să-i spună niciodată cum era Nancy la început, cât de radioasă era, cât de fericită, cum Eleanor nu o mai văzuse niciodată. Dar era la fel de adevărat că, la sfârșit, ceva se schimbase radical și părea disperată să scape de bărbatul pentru care riscase totul.
   - Da, chiar voia s-o rupă cu el, dar el nu era de acord. Sunt sigură că asta s-a întâmplat în noaptea aia. Sunt sigură că i-a spus categoric că totul se terminase între ei și s-au certat.
   Robert s-a aplecat suspinând cumplit, dar a amuţit imediat, punându-și amândouă palmele peste gură. Lui Eleanor i s-a părut că privea un om care se îneca, un om care trebuia la propriu să fie readus la viaţă. L-a îmbrăţișat, iar el a cuprins-o cu braţele de talie, agăţându-se de ea, cutremurându-se de plâns, cu capul lipit de sânul ei. Ea l-a sărutat pe creștet și l-a mângâiat pe spate, cum ar fi făcut cu orice animal aflat în suferinţă. Și deodată, toată furia ei faţă de Nancy a apărut iar, făcând-o să simtă furnicături pe piele, iritată, exasperată.
    El s-a îndreptat de spate, ajungând faţă în faţă cu ea, iar buzele lui roșii și umflate contrastau cu obrajii supţi și palizi.
   N-a știut că avea să-l sărute până nu a făcut-o, dar de cum s-a întâmplat, a știut că sărutul nu era cast. Reacţia lui a fost frenetică, limba lui explorând fiecare colţ al gurii ei. A prins-o de fese și a tras-o spre el - iar Eleanor s-a trezit întinsă sub Robert, așteptând, dornică. Rochia ei de mătase s-a ridicat cu ușurinţă, a auzit fermoarul de la pantalonii lui, iar apoi l-a simţit în ea și a fost ca și cum ajunsese acasă... a fost tot ce își dorise dintotdeauna, așa că a trebuit să se ciupească de mână ca să nu uite că și-o trăgea cu soţul celei mai bune prietene de-ale ei și că nu era în regulă să se bucure de acest moment.
   - Ah, Doamne! a strigat el dându-și drumul, cu ochii închiși și faţa atât de contorsionată, că era imposibil să-ţi dai seama de sensul strigătului.
   - Îmi pare rău, a spus el desprinzându-se de ea.
   - N-ai de ce, a răspuns Eleanor.
   S-au așezat unul lângă celălalt pe canapea, iar Robert a luat-o iar de mână, așa că ea și-a pus capul pe umărul lui. N-au rostit nicio vorbă, dar ea s-a întrebat dacă și el se uita tot la pozele cu Nancy de pe șemineu.
   Ce s-a întâmplat nu poate să însemne nimic, și-a spus Eleanor de o mie de ori pe zi. Bărbatul acesta e în doliu după cea mai bună prietenă de-ale tale. Iar ea stă la picioarele patului tău. Și n-o să dispară niciodată. Nu vrei să dispară. Nu ai voie, pur și simplu nu ai voie să îl iubești.
   Într-o zi l-a făcut să râdă. A fost spontan și natural, așa că Eleanor a fost sigură că era sincer, a fost sigură că ceva i s-a părut amuzant, a fost sigură că uitase pentru o clipă. Se plimbau prin pădurea de lângă Coombe Place și ea i-a arătat un piţigoi albastru și i-a spus că îi amintea de Winston Churchill.
   Dar erau zile în care avea senzaţia că era total absent. De parcă se retrăsese după un zid înalt și încuiase poarta. Ea pălăvrăgea despre știri sau vreme sau ce legume plantase el, iar chipul lui se închidea în spatele unei expresii împietrite și îi răspundea în rafale scurte de cuvinte sacadate.
   Simţea că pierduse dreptul de a vorbi despre Nancy, ca și cum îi pângărea numele când i-l rostea. Firește că Zara nu știa nimic despre ce făceau ea și Robert, orice-ar fi fost asta, și voia să vorbească despre mama ei tot timpul. O suna pe Eleanor aproape în fiecare zi, uneori noaptea târziu, plângând. Nancy ajunsese să fie idolatrizatca o sfântă, ceea ce Eleanor observase că se întâmpla deseori cu cei care muriseră, cu atât mai mult când era vorba de mama ta. Dar uneori îi venea să o zgâlţâie pe Zara și să-i aducă aminte că Nancy nu fusese nici pe departe perfectă, nici pe departe nevinovată. Însă nu putea, fiindcă ar fi însemnat să își trădeze prietena și mai rău decât o făcea deja.
   O visa mereu pe Nancy. Visa lucruri pe care le făcuseră împreună, lucruri pe care nu le făcuseră niciodată, lucruri despre care vorbiseră, lucruri despre care nu vorbiseră niciodată. Se visa pusă în situaţii imposibile împreună cu ea, visa că ţipa la ea, că Nancy ţipa și ea. Dansau cu obrajii lipiţi, se zgâriau pe faţă, făceau schimb de corpuri, Nancy i-a furat copiii, numai că erau de fapt copiii ei. Cântau și râdeau și plângeau împreună. Iartă-mă, a spus Eleanor o dată, când s-a trezit, dar a avut impresia că lui Nancy nu-i păsa.
   Apoi s-a făcut deodată primăvară, de parcă închiseseră cu toţii ochii și-și doriseră asta, iar în cele din urmă, puterea supremă, oricare-ar fi fost ea, le oferise acest mic moment de respiro.
   Discuţiile despre caz dispăruseră din presă, iar poliţia nu îi mai contactase de ceva vreme, nu că ar fi închis cazul, i-au asigurat ei, dar nu mai găsiseră nicio probă nouă și toate pistele investigate nu duseseră nicăieri.
  Eleanor se simţea luată pe sus de o forţă exterioară, iar această senzaţie neobișnuită, localizată în piept, o făcea să îi fie tot mai greu să se concentreze asupra propriei ei vieţi. Știa că Mary avea nevoie de ea, fiindcă Howard pur și simplu nu își revenea - îi făcuseră nenumărate analize și tot ce îi putuseră spune cât de cât sigur era că nu avea o maladie fatală - dar mai știa și că nu o vizita cât ar fi trebuit de des fiindcă atracţia exercitată de Robert era întotdeauna mai puternică.
   Singurul lucru pe care îl mai făcea cu oarecare regularitate era să-și petreacă acasă serile de joi, fiindcă atunci o vizita pe Irena.
   Deci poate că n-a fost tocmai o surpriză când fiica Irenei, Sarah, a tras-o un pic înapoi, în propria ei viaţă. I-a dat telefon lui Eleanor într-o luni după-amiază ca să-i spună că tocmai vorbise cu mama ei care, după voce, părea bolnavă și o ruga pe Eleanor să treacă pe la ea în seara aceea ca să vadă cum se simte. Eleanor planificase să ia cina cu Robert și era așa de nerăbdătoare să se întâlnească cu el, încât s-a gândit să inventeze un motiv și să o mintă pe Sarah. Dar știa și că, dacă Irena era bolnavă, nu ar recunoaște și ar trebui presată ca să îi lase pe alţii să aibă grijă de ea.
   În drum spre casă, a cumpărat pâine proaspătă și supă, precum și o prăjitură cu ghimbir, niște lapte și ouă. Nu s-a mai obosit să urce până la apartamentul ei, a bătut direct la ușa Irenei de cum a intrat în casă. Irenei i-a luat o veșnicie să răspundă la ușă, iar Eleanor s-a înfricoșat; a lăsat sacoșele jos și, chiar când căuta cheile, ușa Irenei s-a deschis, în sfârșit. Femeia părea și mai micuţă, dacă era posibil, pielea ei căpătase o paloare gălbui-pământie, iar părul alb îi atârna în șuviţe subţiri în jurul feţei, când de obicei îl purta prins la spate.
   - M-a sunat Sarah, a spus Eleanor în loc de salut. A spus că păreai bolnavă, așa că ţi-am adus ceva de mâncare.
   - Of, fata aia..., a spus Irena, însă Eleanor a observat că femeia a făcut un pas înapoi, ceea ce nu-i stătea în fire, dându-i astfel voie să aibă grijă de ea.
   A ignorat frica ce i se cuibărise în suflet la gândul că vechea ei prietenă e bolnavă și a intrat până în bucătărie. În apartament era neplăcut de cald, deși nu fusese o zi friguroasă, iar Eleanor a simţit imediat ţâșnindu-i prin pori o transpiraţie lipicioasă.
   - Du-te și stai jos. Încălzesc repede supa și ţi-o aduc.
   - Nu e nevoie.
   Dar Irena o luase deja spre living, așa că Eleanor s-a dus în bucătărie, și-a scos haina și a început să pună cumpărăturile la locul lor. S-a întristat văzând puţinele lucruri din dulapuri și frigider, de parcă viaţa Irenei se redusese la cele mai mărunte daruri de la ea. Într-o zi, și bucătăria ei avea să arate așa, și-a spus ea punând cu zgomot o cratiţă pe aragaz, și s-a rugat în sinea ei ca cineva ca ea să observe asta.
   În timp ce supa se încălzea, a întins niște unt pe pâine, a făcut ceai și a tăiat o felie groasă de prăjitură, pe care știa că Irena nu avea s-o mănânce niciodată. Când totul a fost gata, a aranjat mâncarea pe o tavă și a dus-o în camera din faţă, unde Irena stătea în fotoliul ei cu spătar înalt și se uita pe fereastră.
   - Înflorește liliacul, a spus când Eleanor a pus tava jos.
   Eleanor s-a uitat pe geam la tufa mov, bogată, la toate milioanele de floricele ce alcătuiau fiecare inflorescenţă spectaculoasă. Părea uluitor că natura făcea un asemenea efort în fiecare an.
   - Vrei să-ţi culeg niște flori?
   Irena a fluturat din mână.
   - Nu acum. Stai jos!
   Eleanor s-a așezat, iar Irena a început să ciugulească din mâncare. Avea faţa umflată de la răceală, nasul roșu și pete purpurii în obraji.
   - Tare aș vrea să mă suni când nu te simţi bine. Pot să-ţi pregătesc cina, sau orice vrei, să știi.
   - N-am nimic. Sarah își face prea multe griji.
   - Ţi-ai luat temperatura?
   Irena a ţâţâit iritată, așa că Eleanor a tăcut și și-a întors iar privirea spre liliacul care se legăna la fereastră. Asta a făcut-o să-și dea seama că și la Coombe Place avea să înflorească liliacul, acolo unde se ducea weekendul următor, și cu toate că gândul o umplea de tristeţe, fiindcă știa că Nancy nu avea să mai vadă niciodată liliacul înflorit, era bucuroasă să-și petreacă timpul singură cu Robert.
   - Cine-ţi ocupă gândurile? a întrebat Irena, trezind-o pe Eleanor.
   A încercat să râdă.
   - Nimeni.
   - Zâmbeai.
   Eleanor s-a înroșit.
   - Adevărul e că da, mă gândeam la cineva.
   - Dar în același timp încercai să nu te gândești?
   - De unde știi?
   Irena a ridicat din umeri.
   - Am și eu o vârstă...
   - Nici nu-mi dau seama ce fac.
   Eleanor s-a uitat iar la liliac, la simpla și pura lui existenţă.
   - Cred că s-ar putea să mă fi îndrăgostit.
   - Dar ăsta e un lucru bun, nu?
   Irena mâncase doar un pic de supă și un colţișor de pâine. Acum sorbea din ceai, ca și cum terminase masa.
   - Nu poţi să mai mănânci puţin?
   - Spune-mi de iubirea ta, Eleanor. O să mă facă să mă simt mult mai bine decât orice supă.
   Irena avea cel mai cald zâmbet, și-a spus Eleanor arzând permanent de dorinţa disperată de a vorbi despre Robert.
   - Se pare că sunt... nici nu știu cum s-o descriu... că sunt, să zicem, implicată într-un fel de relaţie cu Robert. Soţul lui Nancy.
   Zâmbetul Irenei a alunecat de pe chip ca o falie de teren instabil, obrajii i s-au clătinat și a mijit ochii. Lui Eleanor i s-a strâns inima și și-a dorit să nu-i fi spus nimic, ba chiar s-a simţit mânioasă pe această femeie blândă, care nu avea cum să priceapă ce însemnau acele vorbe.
   - Iartă-mă, te-am șocat, a spus în cele din urmă Eleanor.
   Dar Irena a clătinat din cap.
   - La vârsta mea nu te mai șochează nimic. Dar știi când ceva e greșit.
   - Nu e greșit!
   Vocea ei a sunat mai aspru decât intenţionase.
   - Iartă-mă, doar că-l cunosc de foarte multă vreme. Cam de când o cunoșteam pe Nancy. Nu e ceea ce pare. Nu e nimic sordid.
   A simţit că i se aprindeau obrajii și inima îi bătea dureros, o simţea în gât.
   - Poate că nu e sordid, dar nu e corect.
   Irena vorbea blând, dar ochii ei erau duri ca niște pietricele.
   - Nu e corect faţă de el, și nici faţă de Nancy, dar, mai important, nu e corect faţă de tine, Eleanor.
   I-a venit să plângă, dar și-a înăbușit lacrimile. Fusese o prostie din partea ei să creadă că bătrâna asta putea să înţeleagă, putea să își aducă aminte cât de cât cum era să arzi pentru cineva, să știi că nu puteai exista decât dacă îl aveai.
   - Înţeleg că înseamnă foarte mult pentru tine, a spus Irena, iar Eleanor nu a îndrăznit să ridice ochii spre ea. Dar tu însemni foarte mult pentru mine, Eleanor, și vreau să fii atentă. Vreau să ai grijă de tine. Să fii blândă cu tine.
   Eleanor a scos un hohot de râs aspru, un sunet ce contrasta strident cu sentimentele exprimate de Irena. S-a ridicat, fiindcă se temea că altfel o să leșine.
   - Cred că ar trebui să faci o baie cât sunt aici. Eu mă apuc de spălat vasele.
   - N-am nevoie să mă culci ca pe bebeluși, a spus Irena, dar s-a ridicat și a pornit cu pași târșâiţi spre baie.
   Eleanor a spălat vasele plină de nervi, simţind cum îi fierbea sângele în vene, iar mintea ei refuza să se oprească prea mult asupra vreunuia din lucrurile pe care i le spusese Irena. Dar când a terminat de făcut curat și Irena și-a terminat baia, peste ele s-a așternut calmul, ca praful pe mobilă.
   - Îmi pare rău dacă am spus prea multe, a zis Irena instalându-se iar în fotoliul ei de la fereastră, refuzând să se culce, fiindcă spunea că vrea să se uite mai târziu la o emisiune.
   - Nu spui niciodată prea multe, a răspuns Eleanor, copleșită brusc de un val de afecţiune. Trec dimineaţă să văd ce faci, înainte să plec la muncă.
   - Eleanor!
   Irena a strigat-o din ușa sufrageriei, făcând-o să se întoarcă, dar tot ce-și dorea acum Eleanor era să fie singură în apartamentul ei răcoros, cu un pahar de vin în mână și cu Robert în gând.
   - Te rog să-mi promiţi un singur lucru.
   - Orice.
   - Nu uita că ești extraordinară.
   Era un lucru ridicol, dar Irenei i-a răspuns:
   - Cum zici tu!
   Ceea ce măcar i-a stârnit femeii un zâmbet.
   A pornit grăbită pe coridor, dar s-a împiedicat și și-a pierdut echilibrul, cât pe ce să cadă. S-a sprijinit în genunchi și a văzut că mocheta era de fapt din două bucăţi lipite una lângă alta, însă una se dezlipise și stătea un pic ridicată. A așezat-o la loc și a netezit-o, dar și-a propus să o repare cum trebuie. Poate că ar mai trebui să vorbească și cu Sarah să îi ia Irenei o alarmă de pus la gât, cum văzuse în reclame la televizor.

   Robert a sunat-o la prima oră, tremurând, fiindcă o visase pe Nancy ţipând la el ceva ce nu-și amintea, cu sângele șiroind pe faţă.
   Eleanor a stat cu el la telefon până l-a liniștit, iar în final și-a dat seama că întârziase deja foarte mult la prima întâlnire și că, dacă mai trecea și pe la Irena, avea să-și dea peste cap toată ziua. A trecut prin faţa ușii Irenei cu capul plecat, spunându-și că probabil n-ar trebui oricum să bată, fiindcă nu există remediu mai bun pentru o răceală decât somnul.
   După-amiază, Robert a sunat din nou și a spus că luase bilete la teatru, fiindcă simţea nevoia să fie înconjurat de oameni. Eleanor știa că după aceea avea să-și petreacă noaptea la el, dar lăsase acasă niște documente de care avea nevoie a doua zi, așa că era nevoită să plece puţin mai devreme de la birou. Când venea grăbită pe aleea casei, Irena i-a făcut semn din fotoliul de la fereastră să intre, ceea ce a făcut-o să se simtă neliniștită.
   Când Eleanor a ajuns la ușă, Irena era deja în pragul apartamentului ei, așa că nu a avut de ales și i-a permis să o conducă în aerul închis și cald dinăuntru.
   - Vrei un ceai? a întrebat Irena când treceau pe lângă bucătărie.
   - Nu prea pot să stau. Mă duc la teatru.
   Irena s-a așezat în fotoliul ei, așa că Eleanor a luat loc în faţa ei, pe marginea scaunului, gata să ţâșnească spre ușă cu prima ocazie.
   - Te duci cu Robert?
   Întrebarea a luat-o prin surprindere pe Eleanor, fiindcă i se păruse foarte puţin probabil că Irena avea să-și amintească numele lui.
   - Da, a spus ea și s-a detestat că a roșit.
   Irenei îi străluceau ochii și era ușor îmbujorată, ceea ce Eleanor spera că era de la răceală.
   - Mă gândesc la asta de când mi-ai spus.
   Eleanor a dat din cap și un imens nod de lacrimi i s-a urcat în gât, sufocând-o.
   - Trebuie să te oprești, Eleanor.
   - Nu cred...
   S-a poticnit în cuvinte, trăgând aer în piept ca să-și controleze impulsul de a ţipa la bătrână.
   - Adică, sincer vorbind, nu știi nimic despre situaţia noastră.
   - Dar nici nu e nevoie să știu ceva despre situaţia voastră. Ţin la tine și nu vreau să te văd că suferi.
   - Irena, te rog!
   Eleanor simţea că începea să i se facă rău de la stomac.
   - Știu că totul pare complicat și greșit, dar sunt în regulă. Serios, totul e în regulă.
   Irena a scuturat din cap.
   - Una din puţinele părţi bune ale bătrâneţii e că poţi să spui exact ce gândești. Ești prietena mea, Eleanor, așa că e treaba mea să-ţi spun uneori lucruri pe care nu vrei să le auzi. Nu suport să mă bag în viaţa altuia, dar nu poate să iasă nimic bun din ce faci.
   Lui Eleanor îi venea să-și pună palmele pe urechi, fiindcă vorbele Irenei sunau a blestem. S-a mulţumit să se uite la ceas.
   - Trebuie să plec, altfel ratez începutul piesei.
   A dat să se ridice, dar Irena i-a pus mâna pe braţ.
   - Știi, Eleanor, de cele mai multe ori, dragostea e fantastică. Magică și fantastică. Dar uneori dragostea e periculoasă. Uneori îţi sfâșie inima și-ţi distruge viaţa. Uneori, pur și simplu nu merită.
   La aceste vorbe, Eleanor s-a ridicat, lăsând mâna Irenei să cadă de pe braţul ei.
   - Îmi pare rău, dar chiar trebuie să plec.
   Irena a dat din cap.
   - Ne vedem mâine la cină, ca de obicei?
   Dar Eleanor nici nu a putut să se întoarcă spre ea, așa de concentrată era asupra dorinţei disperate, copleșitoare, de a ieși de acolo. N-a trântit ușa după ea, dar i-ar fi plăcut să o smulgă din balamale, să o facă pulbere.

   A doua zi la prânz, Mary a sunat-o pe Eleanor și a întrebat-o dacă nu ar vrea să treacă pe la ea în drum spre casă.
   Și-a dat seama din tonul prietenei ei că era cu moralul la pământ, așa că a acceptat și s-a dus direct la Mary de cum a reușit să iasă pe ușa biroului. Era o seară caldă, ceea ce a făcut-o pe Eleanor să-și spună că de-acum era cât se poate de clar că venise primăvara, ceea ce însemna că, în mod miraculos, planeta continuase într-adevăr să se rotească.
   - Ce e cu tine? a întrebat-o Mary de cum s-au așezat în grădină, cu câte un pahar de vin în mână.
   - Poftim? Nimic! a zis Eleanor, dându-și seama că n-ar trebui să aibă un ton așa de vinovat. La ce te referi?
   Dar Mary nu a avut timp să răspundă, fiindcă Marcus a ieșit în grădină pe ușa din spatele casei. Eleanor s-a răsucit în scaun să se uite la el și ce a văzut a șocat-o.
   Cum stătea așa, cu mâna streașină la ochi ca să se protejeze de lumina palidă a înserării, Marcus arăta de parcă renunţase la viaţă, de parcă încerca să evadeze din realitate. Avea tenul cenușiu și în jurul gurii avea pete de un roșu-furios, contrastând cu cearcănele negre. Hainele de pe el păreau murdare și părul îi era unsuros.
   - Mamă, ai să-mi dai niște bani?
   - Bună, Marcus, a spus Eleanor.
   - A, da, salut, a zis el, aruncându-i o privire.
   - Ce mai faci?
   A simţit că Mary se foia în scaun, lângă ea.
   - Bine.
   - Cum e la facultate?
   - M-am lăsat.
   - Aha. N-am știut. De ce?
   S-a uitat iar la mama lui, iar aceasta a spus:
   - Poșeta e în bucătărie.
   În casă s-a auzit un clopoţel și Mary a dat să se ridice.
   - Mă duc eu, mamă, a spus Marcus. Cred că vrea doar un ceai.
   - Bine, mulţumesc, Marcus. Deci ieși în oraș?
   - Îhîm... Fac ceaiul și am tăiat-o!
   - Când te întorci acasă?
   - Habar n-am. Pa!
   Eleanor s-a uitat la Mary, așteptând ca prietena ei să spună ceva, dar aceasta a tăcut.
   - Marcus se simte bine? a încercat ea într-un final.
   Mary își făcea griji pentru fiul ei de ceva timp și Eleanor și-a dat seama că nu dăduse suficientă atenţie acestei situaţii, că lăsase alte lucruri să treacă pe primul loc, când era evident că ceea ce se întâmpla aici era foarte grav.
   - Ce vrei să spui? a sărit Mary.
   - Păi, știu că ziceai că ești îngrijorată din cauza lui. Și nu arată prea bine.
   - Știu, a zis Mary sorbind din vin. Ţi-am spus, nu știu ce se întâmplă cu el. Vara trecută a început să iasă mai des în oraș și să se întoarcă târziu acasă... și știu că fumează și bea. Dar acum pare să fie mai rea starea lui și, sinceră să fiu, nu știu ce să fac.
   - Ai vorbit cu cei de la facultate?
  - Doar în sensul că mă tot sună să-mi spună că lipsește de la cursuri. Tot ce mai trebuie să facă acum e să dea nenorocitele de examene finale, dar el refuză cu încăpăţânare.
   - Atunci ce-ar fi să-l duci la un doctor?
   - Așa ar trebui, dar nu știu ce să-i spun și am fost ocupată până peste cap cu Howard.
   - Nu cred că l-am mai auzit vreodată pe Marcus oferindu-se să-l ajute pe Howard.
   Mary a început să râcâie cu degetul mare de la picior în peticul de iarbă.
   - Adevărul e că mi-a fost de mare ajutor. Mă face să cred că adorabilul meu Marcus încă mai e pe acolo, pe undeva. De fapt, cred că de-asta mi-e așa de greu. A fost întotdeauna un băiat așa de dulce și sensibil... și dintr-odată a devenit parodia asta de adolescent.
   - Normal că e tot dulce. Cu siguranţă, e doar o etapă sau ceva în genul ăsta.
   Eleanor și-a dat seama în timp ce rostea cuvintele că Marcus și Zara erau de-acum oficial adulţi și asta a făcut-o să se simtă ciudat și oarecum nervoasă, de parcă îi venea să dea o tură în goană în jurul micii grădini sau așa ceva.
   Mary și-a tras nasul dramatic, făcând-o pe Eleanor să se uite la ea și să remarce că tenul ei frumos căpătase o paloare cenușie și sub ochi avea pete vineţii. Uneori se întreba ce se întâmplase cu ele toate.
   - Părinţii tăi nu pot să te ajute cu Howard?
   Cu excepţia nunţii lui Mary, Eleanor mai vizitase doar o dată casa părinţilor prietenei ei și își amintea că era un loc plin de fericire, căldură și râsete. Și-o amintea pe mama lui Mary cu permanentul ei blond-deschis și pe tatăl ei, provenind din Bangladesh, care gătea curry cu un gust de te simţeai ca pe malul oceanului. În mod pervers, o făcea să i se facă dor de părinţii ei, unul mort și altul ca și mort de atâţia ani, încât era o festă de-a dreptul josnică pe care i-o juca propriul creier.
   - Mă sună foarte des. Dar îmbătrânesc și nu mai sunt așa dispuși să plece de acasă cum erau până acum. Iar Naomi e ocupată până peste cap cu copiii și serviciul. Bineînţeles că ar veni dacă aș ajunge într-o situaţie disperată, dar adevărul e că nu ar fi o soluţie practică.
   - Ai mai aflat ceva de boala lui Howard?
   - Nu. I-au prescris niște antidepresive și atât. Cred că e o ultimă încercare disperată de a-i da de cap.
   - Și cu serviciul ce face?
   - Poate să se pensioneze la cerere anul viitor, așa că șefii lui așteaptă să vadă ce se mai întâmplă până atunci. Au fost foarte înţelegători.
   Eleanor uita deseori că Howard era cu mai bine de 10 ani mai mare decât ele. Diferenţa nu se simţise până acum.
   S-a uitat la Mary, care se trăgea de o șuviţă de păr, și s-a întrebat dacă luase vreodată în calcul posibilitatea că el se putea îmbolnăvi cât ea era încă tânără, ceea ce era un gând absolut stupid, fiindcă evident că nu o făcuse. Iar asta a făcut-o să se gândească la toate lucrurile legate de Robert pe care ea nu le luase în calcul, la toate modurile în care putea s-o facă să sufere, la toate felurile în care, pentru prima dată în viaţa ei, își permisese să devină cumplit de expusă și vulnerabilă.
   - Câţi ani ziceai că are?
   - 59. Însă acum arată cam de 159.
   - Of, Doamne, ce rău îmi pare că trebuie să treci prin asta!
   Mary n-a spus nimic o vreme și Eleanor s-a temut că mersese prea departe, dar exact atunci prietena ei a zis:
   - Știi, e foarte ciudat, dar boala asta a lui mi-a adus în viaţă un fel de liniște și un spaţiu pe care nu le-am mai avut niciodată în această căsnicie. Și am umplut acel spaţiu cu amintiri, lucru care nu a fost prea grozav. M-am simţit foarte straniu, ca și cum mă uitam la mine din afară.
   - Dar ce-ai de gând să faci?
   Eleanor și-a dorit să o poată ajuta pe Mary, așa cum îi ajuta pe alţii. Dar situaţia era ca un labirint și ea nu vedea nicio ieșire.
   - Nu știu. O să pară egoist din partea mea, dar dacă nu se face bine, nu pot să las ca situaţia asta să devină permanentă în viaţa mea.
   - Nu e deloc egoist să gândești așa. N-ar fi egoist nici dacă Howard ar fi fost soţul perfect. Însă nu poţi spune că ţi-a dat prea multe motive ca acum să-ţi dorești să ai grijă de el. Vreau să zic că nu a fost chiar cel mai bun soţ din lume, nu?
   Lui Mary i-a scăpat o lacrimă, pe care a șters-o cu un gest așa de agresiv, că parcă încerca să se lovească.
   - La început a fost minunat.
   Eleanor s-a simţit copleșită de tristeţe pentru prietena ei.
   - Știu, scumpo. Dar ultimii 10 ani, sau cam așa ceva, nu au fost deloc grozavi.
   Mary mai că a izbucnit în râs.
   - E ironic că simt asta acum, nu crezi? M-am întrebat chiar dacă aș putea să-l părăsesc.
   - Poate că e doar ce ai spus - pentru prima dată de când te-ai căsătorit, ai și tu puţin spaţiu pentru tine.
   Adevărul e că nu știa ce sfaturi să-i dea, fiindcă nu-și putea imagina cum e să-ţi împarţi viaţa cu cineva atâţia ani, iar asta a făcut-o să se gândească la Robert și Nancy. Se simţea de parcă toate terminaţiile ei nervoase erau expuse, parcă o dureau până și dinţii.
   - Am senzaţia că nu am fost alături de Nancy la final, a încercat ea să deschidă discuţia, căutând o cale de a explica ce simţea.
   - Știu ce vrei să spui. În ultimul an, nu am vorbit aproape deloc cu ea... faţă de cum vorbeam noi pe vremuri.
   Mary se juca cu părul înfășurându-și o șuviţă strâns pe deget, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
   - Îţi aduci aminte de ideea aia tâmpită care ne-a venit acum vreun an, ca Nancy să lucreze voluntar la o organizaţie de caritate? De fapt, era acum mai bine de un an, fiindcă am vorbit despre asta la prânzul nostru de Crăciun, pe care anul trecut nu l-am ţinut. Deci trebuie să fi fost acum două Crăciunuri.
   - Crăciunul trecut, Nancy a fost cea care a anulat prânzul nostru tradiţional, nu?
   - Da.
   - Cred că a făcut-o fiindcă era în perioada în care încerca să pună capăt aventurii ei și era în necaz până-n gât.
   - Sau poate că încă era supărată pe noi. Fiindcă, după cum îţi amintești, la prânzul din anul precedent i-ai povestit că iei cina cu Irena în fiecare săptămână și i-ai sugerat să viziteze și ea un vârstnic, iar ei nu i-a picat bine deloc. Nu mai ţii minte?
   - Ba da!
   Amintirea a făcut-o pe Eleanor să se crispeze.
   - Mă gândeam la asta acum vreo două seri și, știi ce?, nu cred că a mai vorbit cu mine după prânzul acela. Nu cu adevărat. Poate de aceea nu mi-a spus de aventura ei. Cred că am jignit-o mult mai rău decât ne-am dat seama.
   Eleanor și-a amintit cât de jenantă fusese discuţia aceea, dar cu siguranţă nu se putea să fi avut un impact chiar așa de mare. La urma urmelor, Nancy i se destăinuise după aceea, îi spusese de aventura ei, dar era la fel de adevărat că deseori părea că regreta momentul de sinceritate.
   - Nu cred că asta a fost cauza. Ne-am cerut scuze și ea a știut că nu am spus-o cu răutate.
   Mary a dat aprobator din cap:
   - Probabil. Știi? E aiurea, dar nu m-am simţit niciodată destul de bună pentru Nancy.
   - Destul de bună?!
   Însă Eleanor știa ce voia să spună Mary.
   - Da, ca și cum nu eram genul de persoană cu care Nancy să fie prietenă. Ca și cum se întâmplase numai pentru că ne-am cunoscut în acea primă noapte la facultate. În oricare alte circumstanţe, noi trei nu ne-am fi cunoscut niciodată. N-ai avut niciodată impresia asta?
   Eleanor s-a aplecat după paharul de la picioarele ei și a băut o gură zdravănă de vin.
   - Ba cred că da... oarecum...
   - Dacă tu nu mi-ai mai fi dat niciun semn de viaţă, aș fi fost în cinci minute la ușa ta, gata s-o dărâm din balamale. Dar cred că am bănuit întotdeauna că, într-un fel sau altul, aici avea să ajungă relaţia mea cu Nancy.
   Eleanor s-a uitat în sus, la cerul portocaliu, brăzdat de sute de dâre de chimicale, ce se revărsau într-o ploaie otrăvită peste ei toţi.
   - Mă culc cu Robert.
   - Mi-am închipuit.
   Răspunsul lui Mary a șocat-o, fiindcă însemna că poate se deschisese mai mult decât își dăduse seama.
   - De unde știi?
   - E evident.
   - Vai de mine!
   - Nu pentru toată lumea, mă refer doar la mine.
   O mașină de poliţie cu sirena pornită a trecut în goană.
   - Sunt o persoană îngrozitoare, a zis Eleanor.
   Mary a întors capul ca să se uite în ochii ei.
   - Nu, nu ești. Dar nu are cum să se termine bine.
   Fixată de privirea ei înţeleaptă, lui Eleanor i-a venit să plângă.
   - N-aș fi făcut niciodată nimic dacă Nancy ar fi fost în viaţă. Nici el.
   Numai că, Dumnezeule mare, sentimentul acesta era mai puternic decât așa de multe alte considerente, că nu mai putea fi sigură că spunea adevărul. Poate că Nancy simţise și ea asta pentru amantul ei și Eleanor nu făcuse decât s-o judece ca o școlăriţă ţâfnoasă și afectată.
   O vreme nu au mai spus nimic, apoi Mary a zis:
   - A iubit-o enorm, Els. Sper că știi asta.
   - Sigur că știu, a răspuns ea, prea repede.
   Dar adevărul era că vorbele au lovit-o, făcând-o să recunoască ceva ce încerca să uite.
   - Nu vreau să te văd că suferi, asta-i tot. Haide, Els, fii sinceră! Tu chiar nu te gândești niciodată, nicio clipă, că s-ar putea să fie vinovat?
   - Nu, bineînţeles că nu. Cum poţi să mă întrebi așa ceva?
   Lumina lunii dansa pe ochelarii lui Mary.
   - Având în vedere cât de mult o iubea, nu cred că ar fi putut suporta s-o piardă în favoarea altui bărbat.
   Eleanor s-a simţit străbătută de un fior. Era adevărat, de câteva ori, când era în pat cu el, se uitase la mâinile lui puternice care-i cuprindeau trupul și se gândise la toate lucrurile pe care le puteau face și la toate lucrurile pe care nu avea cum să le știe despre el.
   Pământul s-a clătinat deodată.
   - Dar nu știa de aventura ei.
   - Ţi-a spus că bănuia. Și, crede-mă, întotdeauna știi, chiar și când ești în faza în care nu vrei să recunoști nici faţă de tine însuţi.
   Ca la comandă, la etaj, prin fereastra deschisă a dormitorului lui Mary și Howard, s-a auzit un clopoţel.
   - Fir-ar al naibii să fie! a spus Eleanor. Nu te scoate din minţi?
   - Nu așa de tare ca atunci când nu știam unde era sau cu cine, sau ca atunci când răspundeam la telefon și nu vorbea nimeni, sau când una din studentele lui a apărut la ușa noastră și a trebuit să mă prefac că nu o aud plângând.
   - Asta sună cam pervers, Mary.
   - Poate, dar cred că toţi ne adaptăm la orice situaţie și devine normală pentru noi. Dar acum, serios vorbind, Els, tu nu ești nevoită să te adaptezi. Până și cele mai ușoare relaţii sunt ape greu de navigat și nu vreau să te văd că te izbești de stânci.
   - Nu sunt într-una din tragediile tale grecești.
   Eleanor a încercat să râdă, dar hohotul i-a murit pe buze.
   - Toţi suntem într-o nenorocită de tragedie greacă, a spus Mary.
   Clopoţelul s-a auzit iar prin fereastra deschisă, ca o somaţie fantomatică și, de data asta, Mary s-a ridicat.
   - Mai bine mă duc să văd ce vrea.
   Eleanor s-a uitat cum silueta mică a prietenei ei se îndepărta, înghiţită de bezna din bucătărie. Motivele pentru care Mary stătea cu Howard i se păruseră întotdeauna un mister, dar pentru prima dată a simţit că începe să înţeleagă. Inima ei nu putea face o alegere mai proastă decât Robert și, cu toate astea, de el se îndrăgostise și nu avea cum să explice asta vreodată cuiva, nici măcar ei înseși. Nici nu voia să încerce, voia doar să se bucure de asta.
   Și-a amintit cum venise cu Nancy s-o vadă pe Mary după ce o născuse pe Maisie, cu 13 ani în urmă, când de ani parcă tot ce făcea prietena ei era să crească bebeluși în abdomenul ei umflat, să îi împingă din ea acasă, fiindcă Howard nu credea în spitale, apoi să umble cu ei permanent atașaţi de corpul ei fiindcă Howard credea în anxietatea de separare.
   Sarcina fusese foarte dificilă pentru Mary, având în vedere că nici nu-și revenise bine după nașterea lui Mimi și, cu toate astea, atunci își găsise Howard să înceapă să se poarte urât. Pe durata acelor 9 luni, Eleanor răspunsese la nenumărate telefoane primite în toiul nopţii de la Mary, care era disperată că Howard fie nu venise acasă, fie ţipase la ea sau o umilise din vreun motiv banal. Și apoi, exact înainte să nască, o fată despre care Mary susţinea că nu avea mai mult de 19-20 de ani apăruse la ușa lor și, după spusele lui Mary, fusese evident că era ceva între ei.
   Cumva, nimic din toate astea nu fusese un șoc pentru Eleanor.
   Nu numai că Howard îi fusese antipatic dinainte, dar nici nu se simţise niciodată în largul ei în prezenţa lui. Pusese întotdeauna asta pe seama faptului că Howard era căsătorit când îl cunoscuse Mary și apoi, când rămăsese însărcinată cu Marcus, el se tot gândise și se răzgândise de o mie de ori până să-și părăsească, în sfârșit, nevasta. Și avea mereu un ușor aer de superioritate enervant.
   Nancy adusese un coș cu fructe, iar Eleanor își amintea că gestul îl făcuse pe Howard să scoată exclamaţii de încântare. O ţinea în braţe pe Mimi și făcuse mare circ, legănând-o și arătându-i culorile din coș. Avea aerul unui bărbat ocupat și distrat, care încerca cu disperare să menţină o stare de normalitate, atât cât putea, rol pe care Eleanor era de părere că îl juca foarte bine. Le spusese să urce și că Mary abia aștepta să le vadă, așa că ele navigaseră cu grijă printre jucării și hârtii și haine azvârlite peste tot și o găsiseră pe Mary întinsă în patul răvășit, cu Maisie sugând la sânul ei uriaș, brăzdat de vene, arătând înspăimântător de palidă și obosită.
   În cameră era sufocant de cald și mirosea aspru, a fier, ceea ce o făcuse pe Eleanor să se uite în jur până ce dăduse cu ochii de un morman de cearșafuri pline de sânge ce se împuţeau într-un colţ.
   - Plânge Marcus? întrebase Mary uitându-se pe lângă ele către ușă.
   - Nu știu, spusese Eleanor.
   - Of, Doamne, nu pot să suport!
   Vocea i se înecase și ochii i se umpluseră de lacrimi.
   - Vrei să mă duc să văd? se oferise Eleanor. Poate vrei să-ţi fac un ceai? Să pun cearșafurile alea în mașina de spălat?
   Mary își îndreptase iute atenţia înapoi la ele în cameră, iar în obrajii livizi i se ridicase un val de sânge.
   - Vai, îmi cer scuze. Te superi?
   Eleanor luase de pe jos cearșafurile împuţite, iar Nancy se așezase pe pat, lângă prietena lor. Nancy avea să se priceapă să o liniștească pe Mary, își spusese ea ieșind din cameră. Coborâse și o luase spre bucătărie, simţind cum creștea în ea o furie nemiloasă.
   Marcus era așezat la masă, iar Howard era aplecat deasupra lui, cu Mimi în braţe.
   - Doamne, Marcus! îi spunea. Abia a născut, nu are nevoie să stai tu pe capul ei în fiecare secundă.
   La intrarea lui Eleanor ridicase privirea, dar chipul îi rămăsese inexpresiv, de parcă o provoca să zică ceva. Eleanor bănuia că știa că Mary îi spusese de fată, ceea ce probabil că îl făcuse să o deteste, dar probabil că amândoi aveau să fie nevoiţi să se prefacă, să pretindă că nu era așa, iar ea să-și ascundă gândurile roșii ca sângele.
   - Mary vrea un ceai, spusese Eleanor, refuzând să-și ferească privirea. Iar cearșafurile astea trebuie spălate.
   S-au privit fix câteva secunde, timp în care orice părea posibil, chiar și violenţa fizică. Dar în cele din urmă, Howard zâmbise și arătase spre mașina de spălat.
   - Lasă-le acolo, mă ocup eu!
   Îi întorsese spatele și ridicase tonul, prefăcându-se:
   - Nu știu cum le face Mary pe toate. Eu nici nu mai știu cum mă cheamă.
   Eleanor lăsase cearșafurile pe podea, apoi clătise 3 căni și făcuse ceai. Cu cănile de ceai în mână, spusese:
   - Marcus, vrei să vii cu mine sus? Mi-ar plăcea să stăm puţin de vorbă.
   Marcus se uitase la tatăl lui, cu buza de jos tremurând, cu muci uscaţi la nas. Howard zâmbise forţat, dar aprobase din cap, apoi o lăsase jos pe Mimi și se dusese la mașina de spălat. Eleanor îi zâmbise lui Marcus, iar acesta se strecurase jos de pe scaun și o rupsese la fugă după ea pe scări.
   Când Mary s-a întors în grădină, după ce se ocupase de Howard, se întunecase de-a binelea și se făcuse răcoare. Avea în mână o altă sticlă de vin și, când s-a așezat, i-a mai turnat lui Eleanor în pahar.
   - Doamne, cât e ceasul? a întrebat Eleanor.
   - 8 și un pic.
   - Fir-ar să fie!
   - Trebuie să ajungi undeva?
   Trebuia să fie la Irena, ca în fiecare joi, numai că gândul de a sta iarăși în apartamentul ăla înăbușitor era prea mult pentru ea.
   Vorbele Irenei din seara precedentă îi stăruiseră în minte toată ziua, de parcă i se implantaseră în carne și acum erau în sângele ei.
   Nu putea să le mai audă, fiindcă se îndoia că avea să mai poată nega și a doua oară.
   - Ce zici? Să fim un pic decadente și să comandăm ceva de mâncare? a spus Mary.
   - Da, a răspuns Eleanor, relaxându-se, odată luată decizia.
   Câteva ore mai târziu, când a ajuns acasă, pe sub ușa Irenei se vedea un fir de lumină, dar Eleanor era obosită și avea capul greu din pricina vinului și a lui Robert. La jumătatea scărilor a ezitat, fiindcă era imposibil să uite noaptea morţii lui Nancy, când Irena o strânsese la piept, nelăsând-o să dispară risipită în cele patru zări.
   Dar, pe de altă parte, dacă Irena avea dreptate și ea făcea cea mai mare greșeală a vieţii ei? I se părea imposibil să o piardă pe Nancy și apoi să piardă și contactul cu propria ei esenţă, să uite cine era.
   A intrat în casă și s-a dus direct la culcare, dar a descoperit că nu putea dormi. Umbrele copacilor ce dansau în vânt la geamul ei se jucau pe perdelele deschise la culoare și ceva din jocul lor o sâcâia, ca și cum uitase ceva important. A inspirat adânc și aerul i s-a revărsat fără opreliști în corp, ceea ce a făcut-o să-și dea seama cât de calmă era, cât de lipsită de griji. Și atunci a știut ce uitase: uitase să fie anxioasă, uitase că viaţa în ansamblul ei este cumplit de înfricoșătoare.
    Eleanor s-a ridicat în capul oaselor, cu inima bubuindu-i de parcă voia să recupereze timpul pierdut. Robert, a realizat ea, avea același efect hipnotic ca și copacii ce se legănau; o ademenise într-un fals sentiment de siguranţă, ba chiar într-o stare de stagnare aproape totală. Dar dacă avusese întotdeauna dreptate și dragostea era o minciună periculoasă ce ascundea adevăruri mult mai profunde și mai sinistre?
   S-a gândit la Nancy și la Mary, la mama ei și la ea însăși și s-a întrebat dacă, până la urmă, nu era asta soarta tuturor femeilor? - să fie subjugate de un bărbat, să renunţe complet la cine erau până uitau ce era important.
   Un val de panică, așa cum ajunsese de-a lungul anilor să numească starea asta în sinea ei, a traversat-o din creștet până-n tălpi. Dacă Zara avea dreptate, iar amantul, care-o fi fost el, nu avea nicio legătură cu moartea lui Nancy? Iar Mary... sigur avea dreptate și ea - Robert o adorase pe Nancy, poate prea mult ca s-o lase să-l părăsească. Ceea ce, desigur, o făcea să se întrebe ce căutau împreună, ce naiba spera ea să obţină din încurcătura asta bizară? Sau, poate, întrebarea mai pertinentă era ce obţinea el din această situaţie?
   Hotărâseră deja să petreacă weekendul în Sussex și adevărul era că, în dimineaţa următoare, când s-a trezit, Eleanor tot voia să meargă. O fi fost o situaţie urâtă, poate chiar periculoasă, dar era și îmbătătoare. Dacă asta era iubirea, atunci era mai puternică decât toată vinovăţia sau îndoielile care o măcinau. A auzit cum se trântea o ușă jos, în apartamentul Irenei, un memento îngrozitor că trebuia totuși să își ceară scuze pentru că nu venise la cină în seara dinainte. Dar mai știa și că ar fi trebuit să-i spună Irenei că pleacă din oraș, și ea ar fi întrebat-o unde, iar când ar fi auzit că pleca cu Robert, chipul i s-ar fi mâhnit într-un fel care ar fi făcut-o pe Eleanor să se rușineze.
   Eleanor a decis să facă un compromis - a găsit o prăjitură cu nuci în bufet și a scris un mesaj scurt pe o felicitare colorată: Nu sunt acasă în weekend, dar m-am gândit că ți- ar plăcea prăjitura asta. Trec să te văd duminică seară. Cu drag, E. x.
   A lăsat prăjitura și mesajul la ușa Irenei, încercând să ignore dezgustul de sine ce îi sufoca pielea ca o peliculă soioasă. Nimic nu avea s-o oprească să treacă pe la Irena duminică seara, la întoarcerea acasă, când o să poată avea o discuţie ca lumea și Eleanor o să-i poată explica de ce nu era nimic rău în ce făcea cu Robert, de îndată ce avea să găsească ea însăși răspunsul.

   Robert a luat-o de la birou după program și au gonit pe autostrăzile netede către casa pe care o iubise întotdeauna, dar nu o băgase în seamă cum trebuia, până acum.
   Coombe Place o preocupa acum mult prea mult și gândurile ei deveneau periculoase. Eleanor considera că bucătăria era prost proiectată și că ea nu ar fi folosit niciodată nuanţele alese de Nancy, fiindcă erau aproape excentrice, excesiv de rafinate, iar casa era mare, vastă, ca un vechi prieten. Pereţii, credea ea, cereau griuri și nuanţe de alb, iar podelele nu ar fi trebuit acoperite cu covoare. A început să-și imagineze lucrurile ei prin casă, vedea pe pereţi unele dintre fotografiile ei.
   Când au ajuns în acea seară la 9, au intrat în casă pentru prima dată după două săptămâni și aerul era prăfuit și închis, ca și cum casa îi certa că lipsiseră atât timp. Ori poate, și-a spus pășind în urma lui Robert, casa o ura fiindcă nu era Nancy, fiindcă pretindea că știe ea mai bine ce se potrivește în casă decât știa adevărata ei stăpână.
   Înainte să apuce să-și scoată haina, din poșetă s-a auzit înfundat telefonul. Era fiica Irenei, Sarah.
   - Bună, Eleanor. Iartă-mă că te bat la cap cu telefoanele, dar nu reușesc să dau de mama și mă întrebam dacă ai văzut-o în seara asta. Sau dacă ai putea să dai o fugă până jos.
  Eleanor a încercat să vorbească pe un ton degajat:
   - Sinceră să fiu, nu am fost pe acasă. Am plecat din oraș, direct de la birou.
   - Ești plecată tot weekendul?
   - Da.
   Ar fi trebuit să se trezească devreme și să bată la ușa Irenei sau să fi făcut efortul să meargă pe acasă după muncă și să treacă pe la ea, chiar se gândise la asta, dar știa că Robert voia să evite aglomeraţia.
   - A, stai liniștită, a spus Sarah cu falsă voioșie. Sunt sigură că nu e nimic. Se întâmplă des să nu răspundă la telefon. Îmi fac eu griji aiurea, fiindcă a fost bolnavă săptămâna asta.
   - Arăta mult mai bine, să știi.
   Deși Eleanor s-a gândit la ultima lor întâlnire și că nici măcar nu o întrebase cum se simţea, preocupată numai de faptul că Irena o făcuse să se simtă prost.
   - Deci ai văzut-o aseară, ca de obicei?
   - Da.
   Lui Eleanor aproape că i s-a tăiat respiraţia de tupeul cu care minţea. Nici măcar nu-și dădea seama ce obţinea cu asta, de ce simţea mereu nevoia să fie privită ca un om bun.
   - Se simţea bine.
   - Aha, păi atunci e clar că-mi fac griji degeaba. Apropo, îţi mulţumesc din suflet că o vizitezi joia. O bucură nespus vizitele tale.
   A simţit un bolovan în stomac, dar a zis:
   - Și pe mine.
   - Bine atunci, mulţumesc încă o dată.
   - Trebuia să ne oprim să luăm ceva de mâncare, a spus Eleanor aruncându-și telefonul în geantă, fiindcă antreul vast o făcea deodată să-i fie o foame de lup.
   Robert își revedea corespondenţa de pe măsuţa din hol, dar a venit spre ea și a îmbrăţișat-o strâns. A ridicat privirea spre el, iar el i-a dat bretonul la o parte privind-o în ochi într-un fel pe care ea nu prea îl înţelegea.
   - Hai! a spus el și a condus-o în sus pe scări.
   Până acum nu stătuseră decât într-unul din dormitoarele pentru oaspeţi, dar de data asta a condus-o în camera pe care o împărţise cu Nancy.
   - A, nu, nu pot, a spus ea oprindu-se în prag.
   - E doar o cameră. Nu suport salteaua cealaltă. Asta are forma corpului meu.
   Ea a zâmbit, dar nu s-a clintit. Nu putea să se întindă pe partea lui Nancy.
   - Nu înseamnă nimic, a adăugat el.
   S-a apropiat și i-a descheiat cămașa de mătase, apoi și-a strecurat mâna înăuntru, sub sutienul ei, ceea ce a făcut-o să geamă.
   Felul în care făceau dragoste era întotdeauna frenetic, aproape animalic. Eleanor se auzea scoţând sunete pe care nu le mai scosese niciodată și își simţea corpul viu în prezenţa lui. Îl dorea în ea tot timpul, nu-i trebuia niciun preludiu, voia doar să-l simtă în fiecare părticică a trupului, să se rupă în două, să o răscolească până ce toată fiinţa îi era întoarsă pe dos, voia orice și totul. Iar Robert părea și el plin de aceeași disperare. Cu mișcări dure și flămânde, a mușcat-o de gât și a tras-o în poziţii ciudate.
   După aceea au zăcut cu trupurile împletite printre cearșafuri și Eleanor s-a întrebat dacă Robert le schimbase după moartea lui Nancy. S-a ridicat în capul oaselor și și-a aranjat hainele, fără să știe prea bine ce făcea. Sunt din in irlandez, a auzit vocea lui Nancy, și le dau la spălătorie profesională ca o bogătașă decadentă ce sunt. S-a temut că, dacă întorcea capul, avea s-o vadă pe Nancy lângă pat, privindu-i.
   A simţit mâna lui Robert pe spate.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Tu nu te simţi niciodată vinovat?
   Nu a îndrăznit să se uite în jur. În cameră mirosea a trandafiri.
   - Mă simt în multe feluri.
   - Ăsta e felul tău de a te răzbuna pe ea?
   Eleanor nici nu-și dăduse seama că gândea asta, până nu a rostit vorbele.
   A tras-o lângă el și, lungiţi faţă în faţă, i-a răspuns:
   - Sigur că nu.
   - Dar nu, serios acum, vreau să spun...
   Voia să îl întrebe lucruri ce păreau copilărești. Sunt mai bună ca ea? Știu că nu sunt la fel de frumoasă, dar sunt mai deșteaptă, mai bună la suflet? S-a lăsat pe spate și i-a venit să urle.
   - Ellie, știi că nu e vorba despre asta.
   Și-a apăsat pumnii în orbite până a văzut fulgere albe.
   - Nu știu nimic. Habar nu am ce căutăm împreună. Îţi dai seama ce-ar fi dacă află Zara?
   - N-o să afle.
   Era aproape cel mai rău lucru pe care i-l putea spune.
   - Atunci, ce e între noi?
   - Ce mă întrebi, de fapt? Dacă vrei să știi adevărul, mi-am pierdut soţia acum 5 luni și sunt distrus. Știi că te consider extraordinară și că așa te-am considerat întotdeauna. Dar... mă întrebi dacă ce se întâmplă acum s-ar fi întâmplat și dacă Nancy era în viaţă? Nu, nu s-ar fi întâmplat.
   - Bineînţeles că nu asta întreb.
   Și-a luat mâinile de pe faţă și s-a întors iar pe o parte, cu vârful nasului aproape de al lui.
   - Crezi că ai fi iertat-o?
   - Nu știu. Asta e partea cea mai proastă, că nu știu detaliile, că nu știu dacă voia să plece sau nu.
   - Ţii minte cum ne-am cunoscut?
   S-a încruntat, încercând să-și amintească, și Eleanor a știut că ar trebui să ţină minte această clipă, fiindcă îi revela tot ce voia să știe.
   - Prin Nancy, presupun. Adică sigur că-mi amintesc de tine în facultate.
   Ea a râs cât de vesel a putut.
   - Mă bucur că-ţi amintești de mine.
   - Nu, adică... știi ce vreau să spun. De fapt, chiar mă gândeam la asta acum vreo două zile și m-a făcut fericit.
   - Ce anume?
   - Mă gândeam la cum nu ţi-am dat atenţia cuvenită înainte, nu la modul serios. Adică îmi plăcea de tine și abia așteptam să te văd, desigur, dar erai prietena lui Nancy, nu a mea, așa că a existat întotdeauna o distanţă.
   - Corect!
   Îi era aproape imposibil să creadă că el nu își amintea petrecerea aceea sau felul în care mâinile lor se atinseseră, sau ce discutaseră.
   Purtase în suflet amintirea aceea atâţia ani... dar dacă nu exista și în mintea lui, era ca și cum nu se întâmplase niciodată. A știut că trebuia să ţină minte acest moment, când el fie minţea, fie chiar uitase, fiindcă ea nu însemnase niciodată nimic pentru el.
   - Nu, serios, într-un fel e minunat, nu crezi?
   - Ce e minunat?
   - Că putem fi doar niște oameni oarecare unul pentru altul și apoi, deodată, ești mult mai mult. Într-un fel, îţi dă speranţă în viitor.
   Ce viitor? i-a venit să-l întrebe. Dar știa ce jalnic ar suna cuvintele rostite cu voce tare. Parcă îi strângea cineva inima în pumn, făcând-o să picure sânge din ea.

   A doua zi, Robert a trebuit să ia prânzul cu unul din așa-zișii lui vecini, un cuplu care locuia de fapt la un sfert de oră distanţă.
   Mereu se întâmpla așa când erau în Sussex - lumea se aduna în jurul văduvului singuratic. Eleanor înţelegea că era prea devreme și prea complicat să meargă cu Robert la aceste prânzuri la care nici nu voia să meargă de altfel, dar bănuia că în curând avea să se trezească așezat lângă o femeie necăsătorită.
   După plecarea lui, s-a așezat pe unul din șezlongurile de ratan și a savurat aroma de iarbă ce plutea în aer, lăsând soarele să-i încălzească oasele în timp ce încerca, și nu reușea, să citească o carte. Grădina era cam cum își imagina că arăta raiul, dar asta nu îi era de ajuns, așa că orele care se așterneau în faţa ei păreau nesfârșite. O singurătate cunoscută i s-a strecurat în suflet, ceea ce a făcut-o să-și iasă suficient de mult din minţi încât să-i treacă prin cap să-i dea un mesaj ca să îl întrebe când se întorcea acasă. Și toate astea erau absolut penibile, având în vedere că, într-un fel sau altul, își petrecuse majoritatea weekendurilor din viaţa ei de adult singură și întotdeauna se simţise grozav, mergând la galerii de artă, la prânz cu prietenii, la plimbări în parc și la filme văzute în după-amiezi ploioase. Bărbaţii veniseră și plecaseră, dar nu prinsese niciunul rădăcini, niciunul nu păruse cu adevărat potrivit pentru ea, niciunul până la Robert.
   Iar la rândul lui, acest gând o făcea să se simtă oribil, fiindcă nu credea că își petrecuse ultimii aproape 30 de ani tânjind după soţul prietenei ei. Doar că acum nu mai putea fi așa de sigură, nu putea să jure cu mâna pe inimă că nu cultivase o legătură între ei, că uneori nu-și lăsase privirea să poposească asupra lui o secundă mai mult decât trebuia, că nu exagerase în mintea ei acea primă întâlnire dintre ei. Presupunea că nu-și permisese niciodată să gândească astfel, fiindcă o iubea pe Nancy, dar, pe de altă parte, intensitatea sentimentelor pe care le avea acum pentru Robert sugera că nu puteau să apară din senin. Iar dacă era adevărat, atunci ce fel de persoană era ea, de fapt?
   Eleanor a lăsat cartea să-i cadă din poală pe pietriș și nu s-a mai obosit s-o ridice. Fusese nebună să-și închipuie că putea să concureze în lumea aceasta pe care o urmărise atâţia ani, o lume în vârful căreia stăteau Nancy și Robert, ca un cuplu de titani cu păr de aur. Erau fiecare imaginea perfectă în oglindă a celuilalt, cu frumuseţea și inteligenţa lor, cu banii și puterea lor, cu prietenii și influenţa lor. Acum își dădea seama că Nancy fusese cea care o includea și pe ea în lumea asta, Nancy fusese cea care o iubea, iar Robert nu avusese nimic împotrivă fiindcă și el ţinea la ea și îi plăcea compania ei, dar în primul rând fiindcă o iubea prea mult pe Nancy ca să îi refuze vreodată ceva.
   Deodată, era foarte clar că motivul pentru care nu-și amintea că pe ea o cunoscuse prima era că, în ochii lui, strălucirea lui Nancy eclipsase orice altceva.
   Eleanor s-a ridicat, ameţită de gânduri, într-un mod neplăcut de familiar. Plopi înalţi, eleganţi, se legănau în fundul grădinii, iar dincolo de ei vedea clopotniţa bisericii, unde, cu doar 5 luni în urmă, fusese ceremonia de înmormântare a lui Nancy. În acest loc perfect, ea era doar o impostoare, o intrusă în viaţa pe care și-o construiseră Nancy și Robert. S-a întors și a intrat înapoi în casa răcoroasă, dar nu părea să-și găsească locul nicăieri, așa că a rătăcit prin camere, înecându-se cu propriile lacrimi. Până la urmă, mai era o singură încăpere în care nu intrase și poate că era cea către care se îndreptase în tot acest timp: biroul lui Robert.
   A deschis ușurel ușa și a înaintat în aerul stătut din spaţiul ce părea nefolosit și neglijat.
   Pereţii erau tapetaţi cu rafturi dezordonate, pline cu dosare și mape și cărţi înghesuite pe ele aparent la întâmplare. La fereastră era biroul vechi cu tăblia de piele acoperită cu hârtii și căni în care crescuse pe ici, pe colo o dungă albă și pufoasă de mucegai. Pe jos erau alte hârtii și, într-un colţ, aterizase o pereche de pantofi de damă cu șiret. S-a așezat la birou și ochii i-au căzut imediat pe o fotografie cu Nancy zâmbitoare, într-o ramă argintie. Nu imaginea a frapat-o, fiindcă la urma urmelor casa era plină de astfel de poze, ci mai degrabă farmecul prăfuit al faptului că Robert o ţinea pe birou, când cu siguranţă nu trebuia decât să se ducă în camera de alături ca să o vadă în realitate. Poate doar dacă o pusese acolo după moartea ei, deși părea puţin probabil. Eleanor nu-și amintea să-l fi văzut intrând în camera asta de când venea cu el în Sussex.
   În colţ, lângă bibliotecă, era un fotoliu poziţionat în așa fel încât cine stătea în el putea să vorbească cu persoana de la birou.
   Șezutul era lăsat și o carte pe jumătate citită stătea întoarsă pe unul din braţe. Eleanor s-a întins și a întors-o ca să vadă ce era - Deep Water, de Patricia Highsmith. Nu-și imagina că Robert citea așa ceva, însă știa oricum că Nancy era cea care stătuse în fotoliul acela, citind acea carte. Și-a dat seama pe loc de ce nu intra Robert niciodată aici, de ce ușa era mereu închisă. Tresărind de groază, a realizat că acesta fusese mai mult decât dormitorul lor... locul lor!
   Aproape că o vedea pe Nancy ghemuită în fotoliu cu picioarele sub ea, citind încruntată, în timp ce Robert ofta studiind vreun detaliu de caz. Din când în când, ridicau ochii și își zâmbeau, mulţumiţi de acest semn de atenţie.
   Și atunci s-a simţit prinsă în capcană, ca și cum Nancy și Robert râdeau împreună de ea. I-a venit să spargă ceva, să rupă în două cartea și să arunce poza pe geam. Dar s-a mulţumit să deschidă sertarele biroului, răscolind fără niciun drept hârtiile personale ale lui Robert, în singurul act de răzvrătire care i-a venit la îndemână în acest moment.
   Pe fundul unuia dintre sertare era o felicitare, iar în interiorul ei, o foaie îndoită. A scos-o cu mâini tremurătoare și inima în gât. Pe faţă era o acuarelă a bisericii din fundul grădinii și înăuntru Nancy scrisese:

    Îmi pare rău, dragul meu Robert, îmi pare nespus de rău, acum și întotdeauna. Nu e intenția mea să îți provoc atâta tristețe și furie. Știu că trebuie să mă străduiesc mai tare și știu cât de exasperantă sunt. Cred că, la un moment dat, am uitat de tot ce însemnăm unul pentru altul, de tot ce am însemnat întotdeauna. Te rog, fii blând cu mine!

   Eleanor a mai citit o dată textul, dar tot i se părea că ceva nu era în regulă. Imaginea unei Nancy umilă, rugătoare... nici nu-i trecuse vreodată prin minte. Îi venea să zgârie cuvintele de pe hârtie, de parcă ascundeau sub ele un cod secret, dar ele se încăpăţânau să rămână opace. Fiind nedatat, era imposibil să știi când fusese scris mesajul - putea să fie vechi de 20 de ani, ori doar de câteva luni.
   Numai că, chiar și așa, nu avea niciun sens, fiindcă Eleanor nu-și amintea să fi existat vreodată un moment în relaţia dintre Nancy și Robert când aceasta să manifeste remușcări sau îngrijorare.
   A desfăcut scrisoarea ca să citească răspunsul lui Robert la scuzele lui Nancy. Dar încă de la primele rânduri i s-a părut ceva în neregulă, fiindcă era bătută la mașina de scris și nu-și putea imagina că Robert ar fi folosit vreodată una, și nici nu avea așa ceva în birou.

   Vai, dragostea mea, aveam așa de multe să-ți spun azi, după ce ai plecat! Uneori am senzația că nu mă asculți cu adevărat și că te pierzi în propriile tale gânduri. Deci te rog să citești cu atenție aceste rânduri și să te gândești la ce-ți spun.
   Te iubesc pentru cât de intens îți trăiești sentimentul de vinovăție, dar, la urma urmelor, e o emoție banală. Unele lucruri există în afara parametrilor moralei normale fiindcă sunt perfecte. Însă noi trăim într-o lume imperfectă, care are nevoie de reguli și coduri meschine, fiindcă cei mai mulți oameni sunt proști și lipsiți de orice capacitate de înțelegere. Noi doi suntem mai presus de astfel de emoții și tocmai de aceea ne-am simțit atrași unul de celălalt și ne-a fost imposibil să nu ne îndrăgostim. Ce facem noi nu poate fi greșit, din simplul motiv că e perfect.

   Eleanor a revenit la realitate, uitându-se pe geam, la priveliștea oferită de grădină, când a avut brusc o revelaţie: cuvintele astea nu puteau fi scrise de Robert. Citea, de fapt, o scrisoare de la amantul lui Nancy, o scrisoare pe care Robert probabil că o găsise, o scrisoare pentru care Nancy îi cerea iertare lui Robert fiindcă fusese nevoit să citească așa ceva.

   Înțeleg că e greu să te scuturi de povara vinovăției, mai ales când te gândești la familiile noastre. Dar nu cumva faptul că noi le zdruncinăm din temelii se va dovedi benefic pentru ei toți în viitor?
   Spui mereu cât de frică îți e să nu afle Zara, dar eu cred că ar putea exact ce îi trebuie. E leneșă și răzgâiată, la fel ca și copiii mei, până la urmă. Toți au nevoie să fie treziți la realitate, să fie forțați să ridice privirea de la mărunțișurile pe care le cred așa de importante.
   Când vor afla de noi, vor urla și vor zbiera, fiindcă nu vor înțelege. Dar cu timpul o vor face. Trebuie doar să ne ținem tari.
   Am putea învăța lumea să iubească. Cu iubirea noastră am putea pune capăt războaielor și am putea vindeca boli.
   Fii curajoasă și puternică, doamna mea perfectă, eroina mea, unica și neprețuita mea, fiindcă așa ești de fapt.

   Eleanor a rămas perfect nemișcată multă vreme după ce a terminat de citit, cu ochii ţintă la poza lui Nancy, aflată în faţa ei.
   La început a fost pur și simplu uluită că Nancy s-a putut combina cu cineva care folosea cuvintele așa cum le folosea bărbatul acesta, ca o mină de teren ascunsă într-un pământ sfâșiat de război. Dar apoi i-a venit în minte un alt gând: era evident că Robert citise această scrisoare înainte de moartea lui Nancy, din moment ce ea își cerea iertare din cauza asta.
   S-a ridicat, dar a luat-o cu ameţeală, așa că s-a aplecat peste biroul lui Robert. Fotoliul înfundat vorbea despre o intimitate inimaginabilă și, dintr-odată, încăperea părea înţesată cu secrete care făceau aerul irespirabil. Dumnezeule, cum trebuie să se fi certat; cu câtă furie trebuie să fi ţipat! Dar trebuie să se fi și iubit, cu atâta intensitate și pasiune, că se agăţaseră unul de altul chiar și puși în faţa acestei scrisori și a trădării colosale pe care o dezvăluia.
   Poate că Eleanor nu știa mare lucru despre iubire, dar știa clar că o asemenea pasiune nu putea exista prea departe de ură.
   Mintea îi gonea cu 1 000 de kilometri la oră, dar Eleanor știa că trebuie să se calmeze ca să priceapă ce se întâmplă. Anumite lucruri erau acum evidente. Era clar că Robert știuse de aventura lui Nancy înainte de moartea ei, ceea ce însemna că atunci când o rugase să vină la el, în noaptea crimei, și o făcuse să-i spună de relaţie, fusese un joc. Dar și Nancy o minţise; spre sfârșitul relaţiei, când amantul o hărţuia, Eleanor o implorase să se ducă la poliţie, dar Nancy spunea întotdeauna că nu voia să riște să afle Robert.
    Și de ce ascundea Robert scrisoarea asta, care putea conţine indicii sau chiar ADN? Ce avea de câștigat lăsându-l pe Davide Boyette să fie suspectul principal, dacă nu faptul că distrăgea atenţia poliţiei de la el?
    Și-a scos telefonul din buzunar și a făcut o poză cu scrisoarea, fără să știe prea bine de ce, convinsă că nu avea s-o arate niciodată nimănui, dar dorindu-și să aibă acces la ea, măcar ca să-și dovedească ei înseși ceva.

   Când Robert s-a întors acasă, Eleanor era înapoi pe șezlong, cu cartea din nou în poală. El s-a lăsat greu pe șezlongul de lângă ea, cu un aer obosit.
    Fără să-și scoată ochelarii, ea l-a întrebat:
   - Cum a fost la prânz?
   El s-a frecat pe frunte.
   - Au fost foarte amabili.
   S-a ridicat iar, aproape imediat, iar ea a recunoscut nevoia lui de a se mișca întruna.
   - Doamne, ce-aș bea ceva! Vrei și tu?
   - Da, te rog.
   S-a dus în salonul întunecat și ea a auzit zgomot de sticle deschise și clinchetul cuburilor de gheaţă în pahar. El a ieșit din nou la lumina soarelui, cu două pahare înalte cu gin, iar la prima sorbitură, a simţit taninul și înţepăturile bulelor de gaz.
   - Tu cu ce te-ai ocupat? a întrebat el.
   - A, nu cu mare lucru. Am citit puţin, știi tu.
   Robert s-a dus la capătul terasei și a rămas cu spatele la ea.
   - Îmi pare rău, Ellie, a spus el în cele din urmă.
   Ei i s-a oprit inima.
   - Pentru ce?
   S-a întors, s-a așezat la capătul șezlongului ei și i-a luat tălpile în palme, făcând-o să se înfioare și să-l dorească.
   - Păi, pentru tot. E de rahat, nu-i așa?
   - Ei, nu știu, nu chiar tot.
   - Dar totul e o mare mizerie. Noi ne vedem pe furiș, Nancy e moartă, Zara mă urăște. Parcă sunt în cădere liberă și nu știu ce se întâmplă.
   Ea s-a ridicat în capul oaselor, mai aproape de el, și i-a pus o mână pe obraz. Gândise lucruri așa urâte despre el, dar acum, că era aici, a simţit toate acele gânduri risipindu-se. Trebuie să fi înţeles ea greșit, cumva, sigur îi scăpa ei ceva.
   - Încă nu a trecut destul timp ca să judeci limpede. Fii mai îngăduitor cu tine!
   Și atunci a văzut că el plângea. Lacrimile îi picurau de pe vârful nasului și aterizau ca o ploaie de vară pe pietrele fierbinţi de la picioarele lui.
   - Of, Robert!
   S-a ridicat în genunchi ca să-l poată strânge la piept.
   El și-a îngropat faţa în umărul ei udându-i tricoul de lacrimi, care apoi au început să i se adune în scobitura claviculei.
   - Mi-e așa de dor de ea! Mi-e dor de ea de simt că mor!
   Eleanor s-a văzut nevoită să închidă ochii, fiindcă avea senzaţia că se afla pe un pervaz îngust, la 500 de metri deasupra pământului și vântul îi vâjâia pe lângă urechi.
   După ce au făcut dragoste, au luat cina în pat.
    S-au dus la bucătărie ca doi adolescenţi și și-au făcut sendvișuri cu brânză, pe care le-au mâncat însoţite de o sticlă de vin, fără să le pese că scăpau firimituri în așternuturile oricum murdare. Fereastra era deschisă și aerul era greu de aroma de regina-nopţii. Nancy plantase tufe de regina-nopţii în jurul casei, tocmai cu scopul de a parfuma serile de vară. Soarele apusese, dar cerul încă era luminat, iar la orizont stăruia o nuanţă de roz-somon.
   - Să știi că nu e nevoie să-ţi ascunzi sentimentele de mine, a spus Eleanor. N-o să mă rănești dacă vorbești despre Nancy.
   - Doar că e o situaţie de tot căcatul.
   - N-ai fi părăsit-o, nu-i așa?
   Eleanor a lăsat sendvișul pe noptieră, fiindcă începuse să aibă gust de cretă.
   - Nu, probabil că nu.
   - Ai vorbit cu ea despre aventura ei? Despre bănuielile tale, vreau să spun.
   Nu putea să se uite la el și își dorea din suflet să se lase întunericul și să se ascundă în el ca într-o mulţime de oameni.
   - Nu.
   Minciuna lui a durut-o.
   - De ce nu?
   - Fiindcă mi-a fost teamă de ce ar fi putut spune.
   În copacii de afară, păsările cântau un ultim rămas-bun de la ziua ce se încheia.
   - Și totuși ce te-a făcut să crezi că te înșela?
   Și-a ţinut respiraţia, dându-i încă o șansă, dorindu-și din suflet să-i spună și să-i dovedească că se înșela.
   - A, sincer să fiu, era mai mult o senzaţie. Când cunoști pe cineva de atât timp, cum ne cunoșteam eu cu Nancy, îţi dai seama de tot felul de lucruri. E aproape ca un fel de telepatie.
   A răsucit pe deget un capăt al cearșafului de in, simţind o greutate în creier.
   - Deci n-ai avut, de fapt, nicio dovadă?
   A întors capul spre ea și aproape că a început să râdă, așa de convingător, că ei i s-a strâns stomacul.
   - Nu! Ce vrei să spui?
   Auzindu-l cum minte, inima i s-a ridicat în gât.
   - Eu știu? Pur și simplu nu reușesc să pricep. Dacă aș fi măritată cu cineva aproape 30 de ani și aș bănui că mă înșală, l-aș întreba direct, n-aș putea să n-o fac.
   - Da, dar așa ești tu, Eleanor.
   Aerul era greu de implicaţia vorbelor lui nerostite. Robert a oftat.
   - Eu și Nancy evitam confruntările deschise. Aveam un fel de a ne spune lucruri fără să spunem, de fapt, nimic.
   - Și n-ai fi lăsat-o nici pe ea să te părăsească, nu-i așa? a spus în cele din urmă Eleanor.
   Robert s-a lăsat în jos în pat, ajungând cu capul pe pernă. Părul lui blond era răsfirat pe lenjeria albă. Dintr-odată, camera era cufundată aproape total în întuneric și Eleanor vedea lumina lunii proaspăt răsărite reflectată pe profilul lui mândru.
   - Cred că nu, a spus el întorcându-se pe o parte și lăsând-o să se uite la vertebrele lui puternic reliefate prin piele.

   A doua zi, când erau în drum spre Londra, Sarah a sunat iar, dar Eleanor a lăsat să intre mesageria, iar apoi nici măcar nu a ascultat mesajul semnalat de micul I roșu apărut lângă simbolul pentru telefon.
   Avea o durere de cap groaznică, pulsa de la maxilarul încleștat în sus, dar abia aștepta să o vadă pe Irena, ceea ce avea să facă de cum ajungea acasă. Poate vorbeau iar despre Robert. Poate că avea să-i zică chiar de scrisoare, fiindcă Irena era singura persoană pe care o știa în stare să-i spună ce însemna cu adevărat.
   Robert conducea prea repede, așa că păduricea de pe marginea autostrăzii se vedea doar ca o ceaţă, și abia trecuse de ora 4 când au intrat pe strada ei. Toată ziua avusese o senzaţie apăsătoare că începuse un fel de numărătoare inversă și se întreba dacă duminicile în Sussex îi dăduseră aceeași senzaţie și lui Nancy.
   - Lasă-mă aici, a spus ea. Nu are niciun sens să te pun să întorci la capătul străzii.
   - Ce se întâmplă?
   Se uita pe lângă ea, așa că i-a urmărit privirea și a văzut lumini pâlpâitoare la capătul străzii.
   - Nu sunt în faţa casei tale?
   - Nu, a minţit ea.
   - Vrei să vin cu tine? Să mă asigur că totul e în regulă.
   - Nu, stai liniștit. Probabil că nu e nimic.
   Numai că, în timp ce rostea cuvintele, a simţit o gheară în inimă și palmele i-au transpirat.
   - Ei, dacă ești sigură că nu e cazul... Sună-mă să-mi spui ce s-a întâmplat!
   Ea a deschis portiera și s-a dat jos.
   - Sigur. Îţi mulţumesc pentru acest weekend minunat.
   Când a închis portiera, Robert zâmbea, iar lui Eleanor i s-a părut că zâmbea de ușurare. Dar nu putea să se gândească prea mult la asta, fiindcă, cu cât se apropia de clădire, cu atât era mai limpede că poliţia era chiar în faţa casei ei. A intrat pe alee și a văzut două poliţiste în holul clădirii, una cu o staţie prinsă pe umăr, cealaltă cu braţul pe umerii unei femei care plângea în hohote.
   - Pot să vă ajut cu ceva? a auzit o voce în spatele ei și, când s-a întors, a văzut o altă poliţistă.
   - Locuiesc aici.
   Auzind-o, femeia care plângea s-a întors și Eleanor a văzut că era Sarah, cu chipul schimonosit și urâţit de lacrimi și durere. Era evident ce se întâmplase, iar gândul ăsta i s-a prelins în minte ca o otravă.
   Sarah s-a desprins de poliţistă și a venit spre Eleanor.
   - Am încercat să te sun acum vreo două ore. Nu am reușit să dau de mama tot weekendul, iar când am văzut că nu răspunde nici în dimineaţa asta, am venit încoace. Iar când am ajuns aici... Vai, Doamne...
   Vorbele i se învălmășeau unele peste altele.
   - Se simte rău?
   - Nu, a clătinat Sarah din cap. A murit.
   A fost ca o lovitură, o palmă pe obrazul lui Eleanor.
   - Dumnezeule mare!
   A simţit că o lasă picioarele și, o clipă, a crezut că o să cadă.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Paramedicii cred că a fost un atac cerebral. Am găsit-o căzută pe hol. Se pare că s-a împiedicat de un colţ de covor desprins, dar ei spun că nu a murit din cauza asta. Probabil că a făcut atacul la ceva timp după ce a căzut.
   Lumea s-a dat cu totul peste cap, făcând-o pe Eleanor să simtă un val de greaţă.
   - Vai, Sarah, îmi pare așa de rău! Când s-a întâmplat?
   Sarah și-a suflat nasul.
   - Paramedicii spun că probabil în ultimele două-trei zile. Era o prăjitură de la tine în faţa ușii, ceea ce înseamnă că nu a ieșit din casă tot weekendul, presupun. Când ai lăsat-o acolo?
   - Vineri dimineaţă, înainte să plec la lucru.
   Un gând rece îi trecea prin minte lui Eleanor.
   - Joi dimineaţă s-a întâlnit cu grupul ei de prieteni pensionari, iar tu ai fost la ea joi seara, deci trebuie să se fi întâmplat în noaptea aceea sau vineri dimineaţă, că am încercat să dau de ea la telefon vineri după-amiază.
   Chipul ei era răvășit.
   - Of, Doamne, nu știu de ce nu am venit ieri. Sau chiar vineri. Probabil că a zăcut pe jos ore în șir, poate chiar zile. Pur și simplu, mă omoară gândul ăsta.
   Sarah își cuprinsese corpul cu braţele, ca într-o îmbrăţișare, iar Eleanor s-a întins spre ea și i-a pus o mână pe braţ.
   - N-ar fi contat. Dacă veneai, vreau să zic.
   Sarah s-a șters la nas cu dosul palmei.
   - Dar poate că ar fi contat. Nu pot să suport gândul că a murit așa, singură.
   - Probabil că oricum nu mai era conștientă, deci nu a știut ce i se întâmpla.
   Deși Eleanor știa bine că era foarte posibil să fi fost conștientă și să fi știut tot. Poate că zăcuse în hol ore în șir, așteptându-și moartea, știind ce o aștepta. Era odios că o femeie extraordinară ca Irena avusese parte de un asemenea sfârșit.
   - Sper că nu. Doamne, sper că nu. Arăta așa de straniu întinsă pe jos! Adică mi-am dat seama imediat că e moartă. Cumva, se vedea că se stinsese, că nu mai era nici urmă de viaţă în ea.
   Eleanor a încuviinţat din cap, amintindu-și cum arăta Nancy.
   - Dar tare mă bucur că te-a văzut joi seara. Să știi că era foarte bucuroasă că locuiești deasupra ei. Toţi eram. Eram mult mai împăcaţi cu decizia ei de a locui singură.
   - Și eu eram încântată. Mama ta era o femeie extraordinară. O să-mi fie dor de ea.
   Ceea ce era cumplit și ireversibil de adevărat. Și totodată mult, mult mai rău decât ar fi putut să-și imagineze Sarah. Eleanor și-a amintit de ușa trântită pe care o auzise vineri dimineaţă în apartamentul Irenei. Nu, nu, nu se putea să fi fost Irena căzând la pământ, nu?
   Deodată, Eleanor s-a simţit ameţită, de parcă stătuse prea mult la soare.
   - Să mă anunţi, te rog, când e înmormântarea.
   Își dorea cu atâta disperare să fie acum în apartamentul ei, că parcă o apăsa un bolovan în creștet. Și-a păstrat zâmbetul pe faţă, dar în sinea ei se zvârcolea de durere, așa că se temea că, dacă mai stătea aici, avea să se prăbușească hohotind de plâns pe aleea nemăturată a casei sale.
   - Sigur că da.
   Eleanor a dat din cap și a trecut pe lângă ea. În apartamentul ei, aerul era încins și stătut, aproape ca într-o relicvă străveche, și îi amintea așa de tare de ea însăși, încât i-a venit să vomite. Și-a dat seama pe loc că nu putea îndura să îi vadă pe fiul și pe fiica Irenei că vindeau apartamentul, așa cum, cu siguranţă, aveau să facă la un moment dat. Nu putea îndura să vadă cum viaţa continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să vadă necunoscuţi mutându-se în casă, ca și cum nimic nu era real sau material.
   A stat o vreme în mijlocul salonului ei, uitându-se la arţarul de la fereastră care se unduia în adierea vântului. Cerul din fundal era azuriu, cu norișori fini. Nu credea în Dumnezeu, nici în rai sau iad, dar părea imposibil ca Nancy să nu fie pe undeva. Că nu ședea pe vreun nor, conversând cu îngerii, că nu știa tot ce se întâmpla.
   S-a dus la geam să se uite la cerul în care nu se putea să nu fie Nancy, dar atenţia i-a fost atrasă de zgomotul din faţa casei. Irena era acolo, uitându-se în sus, așa cum făcea întotdeauna când venea acasă, făcându-i cu mâna dacă o zărea pe Eleanor la fereastră.
   Numai că, de data asta, Eleanor n-a reușit să vadă decât silueta Irenei înfășurată într-un sac negru, scos pe ușă de doi bărbaţi asudaţi și cărat pe alee către o ambulanţă privată discretă. S-a întrebat dacă așa fusese luată și Nancy de pe malul râului.
   Eleanor și-a simţit picioarele de parcă toate oasele din ele se sfărâmaseră și nimic nu o mai susţinea în poziţie verticală. S-a dus să se așeze pe canapea. Totul părea extrem de îndepărtat și gândurile îi goneau fulgerător prin creier, refuzând să se potolească. A simţit că i se întăresc mușchii și a știut că, în câteva clipe, orice mișcare avea să fie stângace, dezarticulată. Inima dădea să-i spargă pieptul, ca într-un film horror prost, iar ochii o usturau.
   Avea senzaţia bizară că cineva trăgea o perdea de tifon între ea și lume și că avea să fie nevoie de un efort titanic ca să o îndepărteze.
   Îi spusese lui Sarah că moartea Irenei nu era din vina ei și asta era adevărat, dar îi era imposibil să se absolve ea de răspundere. Iar asta, desigur, sincer vorbind, era adevărat și în cazul morţii lui Nancy. Ba chiar era o posibilitate cât se poate de reală ca Eleanor să fi fost răspunzătoare de ambele morţi. Prea preocupată de propriile probleme sau preconcepţii sau judecăţi de valoare ca să se oprească să ajute două femei pe care le iubise din toată inima și care o iubiseră și ele, care avuseseră nevoie de ajutorul ei.
   „Te sun mâine să-ţi spun cum a fost“, fuseseră ultimele cuvinte pe care i le adresase Nancy și Eleanor știa că atunci când le auzise își ţinuse capul plecat, prefăcându-se că își căuta ceva în geantă.
   Simţise aproape fizic disperarea lui Nancy vibrând în aer ca o coardă și tot nu își ridicase privirea, tot fusese mai importantă pentru ea iritarea pe care i-o provoca prietena ei.
   - Doamne, Dumnezeule! a spus, dar apoi și-a pus repede mâna peste gură, apăsând tare ca să nu se dea în vileag.
   Dar gândurile deja puseseră stăpânire pe ea, se instalaseră permanent în mintea ei în timp ce ea și-o trăgea cu soţul lui Nancy, iar acum își căutau calea către suprafaţă, sfredelindu-i pielea cu tăișul lor. Ai vrut să se întâmple asta, îi spuneau, abia așteptai să profiți de șansa asta ca să fii cu Robert. Ai fost suficient de proastă și vanitoasă ca să crezi că avea să se îndrăgostească de tine, să crezi sincer că o iubise pe Nancy, dar că tu puteai să-i ștergi din minte amintirea ei. Ai vrut să-i iei locul, nu-i așa? Dinadins ai refuzat să o ajuți, ca să schimbi viața ta tristă și insignifiantă cu viața ei extraordinară.
   Numai că viața ei nu ți se potrivește; nu ești cu nimic mai presus de surorile vitrege urâte care încearcă să-și îndese picioarele în condurul de cleștar, cu încercarea ta de a lua ce nu-ți aparține, mizerabilă proastă și penibilă ce ești! Iar când Irena a văzut limpede situația, în loc să o asculți, i-ai întors spatele, încercând cu atâta disperare să nu auzi adevărul: acela că ai fost dispusă să o sacrifici pe ea, ca să fii tu fericită, deși e doar o prefăcătorie.
   Fotoliul părea prea înalt, așa că Eleanor s-a lungit pe podea, sperând să-și îndrepte spatele pe lemnul tare. Ziua s-a scurs, cerul s-a întunecat, iar ea nu a tras draperiile și nici nu și-a îngăduit să se ducă la baie, deși o durea vezica de plină ce era. Trupul a început să protesteze, dar era o nimica toată faţă de tsunamiul care i se forma în minte. Se temea că, dacă se mișca, avea să se spargă în așa de multe cioburi, că ar fi fost imposibil să se mai lipească vreodată la loc.
   Nu reușea să alunge din minte imaginea Irenei căzută pe jos, singură și speriată, exact unde zăcea acum ea. Numai că ea se putea mișca dacă voia, putea să scape măcar de presiunea din corpul ei, dacă nu de frica din suflet. Irena fusese neajutorată, probabil că avusese dureri, oase rupte și vânătăi. Poate că o strigase pe Eleanor, poate chiar o auzise coborând și lăsându-i la ușă rahatul ăla de prăjitură. N-ar fi fost nevoie decât să bată la ușă, ea să răsucească cheia în broască, n-ar fi durat decât o clipă.
    Chiar dacă n-ar fi reușit să-i salveze viaţa Irenei, poate măcar ar fi fost cu ea când a murit. I-ar fi ţinut capul fragil în poală, ar fi sărutat-o pe fruntea ridată, i-ar fi șoptit cuvinte afectuoase unei femei înţelepte și demne, care ar fi meritat o soartă mult mai bună decât moartea de care avusese parte.
   Eleanor a plâns o vreme, dar i s-a părut că nu merită să se descarce, așa că și-a înăbușit lacrimile și a zăcut fixând cu privirea tavanul crăpat, forţându-se să recunoască cât de crunt o dăduse în bară. Dintr-odată, era evident câtă dreptate avusese Irena în privinţa lui Robert - că se aruncase în relaţia cu el atât de total și fără rezerve, încât nu se gândise nicio clipă la cât de nebunește se purta, ori măcar la cine era el cu adevărat. S-a gândit la felicitarea și la scrisoarea din biroul lui și i s-a întors stomacul pe dos. Trebuia să pună capăt acestei demenţe, și totuși fără Robert lumea părea imensă și înfricoșătoare. Nu-i venea să creadă că funcţionase atâta vreme singură, că se amăgise că viaţa ei era împlinită și că avea sens.
    În mintea ei s-a căscat o prăpastie întunecată, ameninţând să o tragă înăuntru, întorcând-o pe dos. A orbecăit în gând după cineva la care să poată suna, cu toate că știa că să facă asta era peste puterile ei. Nu-și mai amintea nici cine era ea, pentru că, privind lucrurile din poziţia în care se afla, construise o versiune exterioară a propriei persoane, care nu avea absolut nicio legătură cu realitatea.
   Datorită meseriei sale, părea o persoană plină de compasiune, dar brusc, era o compasiune abstractă. Deodată, ajuta mii de oameni, dar nimeni nu se putea apropia de ea suficient cât să îi mulţumească, ori nu se apropia ea destul ca să ducă ceva până la capăt.
    Nu o ajutase pe Nancy la sfârșitul aventurii ei extraconjugale, nu o ajutase pe Mary când căsnicia ei se ducea de râpă, nu o ajutase pe mama ei când își pierdea minţile, nu o ajutase pe sora ei când o părăsise soţul, lăsând-o singură cu doi băieţei, nu o ajutase pe Irena când ar fi fost nevoie să-i așeze covorul și să-i ducă supă. Iar acum nu îl ajuta pe Robert, și nici pe sine, ci îl târa cu ea tot mai adânc în apele negre ale fricii și incertitudinii. Nici măcar nu era sigură că Robert avea nevoie de ajutor, sau dacă nu cumva ea înţelesese totul îngrozitor de greșit.
   Inevitabil, s-a făcut dimineaţă, iar ea și-a dat seama că, deși obosită și amorţită, se poate totuși ridica, ba chiar poate să-și facă și duș, să se îmbrace cu haine curate și să înghită forţat o jumătate de felie de pâine prăjită cu o ceașcă de ceai. Dar a făcut toate astea automat, de parcă fiecare mișcare era rezultatul unui efort de Sisif, de parcă creierul era cu un pas în urma trupului. A sunat la birou ca să anunţe că nu se simţea bine și că o să stea acasă, dar apoi și-a dat seama că nu-și putea petrece toată ziua singură în apartament, așa că a sunat-o pe Mary, care i-a spus să vină la ea.
   Într-o oră, Eleanor era acasă la Mary, în locuinţa ei haotică și aglomerată pe care ajunsese să o considere o prelungire a prietenei sale, precum cochilia imensă a unui melc. Însă azi, cu fetele la școală, Marcus dormind și Howard catatonic în fotoliul lui, casa era neobișnuit de tăcută. Lui Eleanor aproape că i-a venit să plece de cum a pășit în atmosfera sufocantă, dar și-a văzut singurătatea reflectată în ochii lui Mary, așa că a venit în bucătărie și a acceptat o ceașcă de ceai.
   - Tu cum te mai simţi? a întrebat Eleanor când s-au așezat faţă în faţă la masa plină cu mormane de reviste, cărţi, creioane și o mulţime de alte obiecte diverse, care nu aveau ce căuta în bucătărie.
   - Nici nu mai știu.
   Mary și-a masat ceafa cu nodurile degetelor.
   Nu se simţea pregătită să îi spună lui Mary de Robert, deci era bine că avea ce să o întrebe.
   - Cum se simte Howard? Au avut efect antidepresivele?
   Mary a clătinat din cap.
   - Acum spun că ar avea o cădere nervoasă. Ori poate o tulburare bipolară.
   - Ce înseamnă asta?
   - Tulburare bipolară care apare brusc la pacienţi de vârstă mijlocie. Dar e bizar, fiindcă te atacă la fel de agresiv fizic, ca și mintal. Poate fi declanșată de stres excesiv, iar să conducă departamentul politic a fost groaznic de stresant, mă gândesc că poate s-a adunat...
   - Poate.
   - Și a mai fost și întotdeauna teribil de temperamental, nu crezi? Am presupus întotdeauna că îl enervam eu sau că îi stricam dispoziţia, dar m-am întrebat în ultimul timp dacă nu cumva era de fapt groaznic de stresat. Dacă cineva s-ar uita la cum s-a purtat în ultimii 10 ani, ar putea spune că de multă vreme este în pragul unei căderi nervoase.
   - Of, Doamne, Mary!
   - Știu...
   Lui Mary au început să-i tremure buzele, iar colţurile i s-au lăsat.
   Eleanor îi vedea prin tricou clavicula scobită.
   - Dar, sinceră să fiu, îmi fac mai multe griji pentru Marcus. Acum e drogat mai tot timpul.
   - Tot așa o ţine? Ce crezi că se întâmplă cu el?
   - Nu știu. Dar deocamdată pare hotărât să se distrugă.
   Mary și-a înghiţit cu greu nodul din gât și Eleanor și-a dat seama că făcea eforturi să nu plângă; deodată, și-a imaginat-o pe prietena ei plângând în hohote, singură, chiar la masa la care stăteau acum.
   - Nu e bine să fii singură așa de mult timp. M-am gândit mult prea mult la viaţa noastră și la toate cele. Ar fi trebuit să-l iau pe Marcus de lângă Howard când era mai mic. Ar fi trebuit să-i iau pe toţi.
   - Acum nu mai are niciun sens să te gândești la asta.
   - E singurul lucru la care mă pot gândi. Cred că dispreţul lui Howard faţă de ceilalţi, sau cum vrei să-i spui, aproape că e mai rău decât dacă i-ar fi lovit. Iar Marcus a fost întotdeauna principala lui ţintă. Încep să cred că, de fapt, nu l-a plăcut niciodată, iar în adâncul inimii lui, Marcus trebuie să fi știut asta.
   - Dar nu se poate să fie adevărat.
   - Ei, știu și eu? Doar copiii nu au fost niciodată în plan, nu? Poate că Howard nu i-a vrut de fapt niciodată. Fiindcă acum, că mă gândesc, încep să-mi dau seama cât e de egoist... or, nu poţi fi egoist când ai copii. Când relaţia noastră a început să meargă prost, spunea deseori despre copii că au fost o povară care l-a ţinut în loc.
   Ideea de familie îi dădea ameţeli lui Eleanor; mai precis, felul în care se agăţau unii de alţii și se contopeau unii cu alţii. De-a lungul anilor, se întrebase dacă ar fi ajuns să facă ce făcea dacă în copilărie nu și-ar fi văzut mama lucrând cu organizaţii de caritate, iar gândul o făcea să se simtă imaterială. Avusese dreptate să păstreze distanţa faţă de ceilalţi și nu era de mirare că totul se ducea de râpă de când se îndrăgostise de Robert.
   - Nu poţi să te învinuiești pentru asta.
   - Ba sigur că pot.
   Peretele din spatele aragazului era împroșcat de-a curmezișul cu pete roșii care arătau ca sângele, dar probabil că era sos de roșii.
   - Ce-ai zice dacă ar lucra ca voluntar pentru mine? a zis ea înainte să se gândească prea bine la ce spune.
   Însă rostită cu voce tare, nu părea să fie o idee rea.
   - Marcus? a dat Mary din cap. Nu prea e de încredere.
   - Putem să o luăm ușurel. Avem acum mai multe proiecte în desfășurare la Londra. S-ar putea să fie exact ce-i trebuie.
   Lui Mary au început să-i strălucească ochii și Eleanor a înţeles cât de mult însemna asta pentru prietena ei.
   - Vai, Els, ar fi grozav! Deci... vorbești serios?
   - Sigur. Nu știu de ce nu m-am gândit la asta mai demult.
   Propriile cuvinte au izbit-o pe Eleanor ca o palmă și, pe neașteptate, a început să plângă.
   - Doamne, ce-ai păţit? a întrebat Mary profund îngrijorată.
   - Sunt un monstru de egoism, a spus Eleanor. Nu mă gândesc niciodată decât la mine.
   - Ce tot spui acolo?
   - Ieri a murit Irena, a zis și inima i s-a strâns.
   - Irena, vecina ta? Îmi pare rău. Dar nu...
   - Din vina mea.
   - A murit din vina ta? a întrebat Mary fără să-i vină să creadă.
   - Ţii minte că joia trecută am fost aici, da?
   Mary a încuviinţat.
   - Mă duc la Irena în fiecare joi, dar am rămas aici până mai târziu fiindcă vorbeam despre Robert. Când m-am dus acasă, n-am avut chef să trec pe la ea, iar vineri dimineaţă nici măcar nu am băgat capul pe ușă să văd cum e, deși plecam în weekend la Coombe Place. Și știam că fusese bolnavă în timpul săptămânii. Și am minţit-o pe fiica ei când m-a sunat vineri seară fiindcă nu reușea să dea de maică-sa, am minţit-o și i-am spus că o văzusem cu o seară înainte. Așa că n-a venit să vadă ce era cu ea, până duminică, când Irena era deja moartă.
   - Asta e trist, e groaznic, dar nu e vina ta.
   Lacrimile lui Eleanor s-au înteţit, transformându-se într-un plâns urât, teatral, jenant.
   - Ba este. Am fost așa de obsedată de Robert, că nimic altceva nu a mai contat absolut deloc. Așa mi-am dat seama că sunt o persoană groaznic de egoistă.
   - Ești persoana cea mai lipsită de egoism pe care o cunosc.
   - Ba nu, doar ţi se pare. Dar nu sunt.
   Mary și-a frecat faţa cu mâinile osoase, închizând o clipă ochii.
   - Care e, de fapt, adevărata problemă, Els?
   - Asta e.
   - Și Robert?
   - Nu știu ce caut cu el. E o nebunie.
   - Nu e așa orice iubire romantică?
   - Nu știu.
   - Mie mi se pare că ești extrem de severă cu tine.
   Eleanor murea să-i spună lui Mary de scrisoarea pe care o găsise în biroul lui Robert, dar părea așa de incriminatoriu, că nu a reușit să rostească cuvintele, așa că a spus doar jumătate de adevăr.
   - Când eram în weekend la Robert, am găsit un mesaj pe care i-l scrisese Nancy. Tonul din felicitare era complet diferit de tonul ei obișnuit. Îi cerea iertare, de parcă îl înfuriase rău de tot, sau cam așa ceva. Aproape ca și cum i-ar fi fost frică de el.
   - Viaţa lor nu avea cum să fie așa de perfectă cum părea.
   - Sigur că știu asta. Dar mesajul... nici măcar nu părea scris de Nancy.
   - Căsnicia e foarte ciudată. Pe cât e de plină de iubire, pe atât e de plină de ură. E absolut imposibil să facem speculaţii despre ce se întâmplă într-un cuplu când sunt singuri, în spatele ușilor închise.
   Eleanor s-a întrebat dacă nu cumva vorbea și despre ea și Howard. Nu reușea să își imagineze vreo fărâmă de tandreţe între ei și totuși trebuie să fi existat și tandreţe, altfel cu siguranţă nu ar fi făcut trei copii, iar ea nu ar fi încă aici, nu?
   - Dar asta nu înseamnă că eu cred că ar trebui să continui să te vezi cu el, a spus Mary. O să ai numai de suferit.
   - Deja sufăr.
   - Fir-ar ai dracu’ de bărbaţi! a spus ea și și-a umflat obrajii, iritată. Obţin întotdeauna ce vor. Noi suntem întotdeauna cele care trebuie să dispărem.
   - Nu e vina lui Robert. Cred că și-a pierdut minţile de durere. Într-una din zilele astea, o să se trezească și o să-l apuce scârba când o să mă vadă în pat lângă el.
   - Of, Els...
   Mai era timp să îi spună lui Mary de scrisoare, dar la ce bun? Nu dovedea nimic și existau nenumărate motive pentru care Robert nu spusese nimănui că o avea; poate chiar uitase de ea, și-a spus ea disperată. Nu, trebuia să găsească alte modalităţi de a ameliora situaţia, iar Marcus era un prim pas în direcţia cea bună, deși era sigură că putea face mai multe pentru Mary, ba chiar și pentru Nancy.
   Mary și-a tras scaunul lângă Eleanor și a luat-o de umeri. Era micuţă, numai piele și os, dar tot era tare bine să fie îmbrăţișată de ea, așa că Eleanor și-a pus capul pe umărul prietenei ei și și-a lăsat lacrimile să curgă în tăcere.

   Mai târziu, când Eleanor a ajuns acasă, a sunat-o pe Zara și a întrebat-o dacă voia să ia prânzul cu ea a doua zi.
    A minţit și i-a spus că avea o întâlnire în Oxford, fiindcă nu voia ca Zara să știe că făcea drumul special ca să o vadă, dar Zara a fost așa de încântată de idee, că Eleanor s-a simţit și mai prost, fiindcă o neglijase și pe ea în favoarea lui Robert.
   S-au întâlnit într-un restaurant propus de Zara, aglomerat și zgomotos, plin de oglinzi care o făceau pe Eleanor să se simtă ușor ameţită. Zara era deja într-un separeu, decorat în stilul unui hotel de lux rusesc din anii 1940. Sorbea dintr-un pahar de vin și-și trecea degetul în sus și-n jos pe ecranul telefonului.
   - Arăţi bine, a spus Eleanor când s-a așezat, ceea ce în cazul Zarei nu era niciodată o minciună.
   - Cred că am slăbit din cauza stresului.
   Zara a încercat să zâmbească, dar colţurile gurii i-au alunecat în jos.
   - Sper că ai grijă de tine.
   - Uneori nu văd rostul, a spus Zara ridicând din umeri.
   - Vai, Zara, e ridicol. Sigur că are rost.. Cum merge la școală?
   Zara i-a turnat vin lui Eleanor și și-a umplut din nou și propriul pahar.
   - Bine. Cum ţi se pare cartea mea?
   Eleanor s-a gândit la toate documentele descărcate în calculatorul ei, dar pe ultimele nu mai avusese puterea să le deschidă. Toate rândurile pe care le citise păreau fie un urlet de jale, fie un catalog al eșecurilor parentale.
   - Înţeleg de ce o scrii. Ai terminat-o?
   - Nu-ţi place fiindcă nu vorbesc frumos despre tata?
   - Nu e vorba de asta. Doar că cred că ar trebui să ai grijă. Ai putea să-l rănești foarte tare pe tatăl tău.
   Zara a oftat.
   - El e întotdeauna tot ce contează, nu-i așa? L-ai mai văzut în ultimul timp?
   Eleanor a clătinat din cap.
   - Ar fi foarte îndurerat dacă ar vedea unele din lucrurile pe care le-am citit.
   Zara s-a uitat la ea și ochii ei erau așa de plini de Nancy, că Eleanor a trebuit să-și plece privirea.
   - Încă mai cred multe dintre lucrurile pe care le-am scris, a spus ea sfidător.
   - Doamne, cât semeni cu ea! nu s-a putut stăpâni Eleanor.
   - Da? a zâmbit Zara.
   - Da, nu se poate să nu știi, a dat din cap Eleanor. Dar poate că nimeni nu-și cunoaște mama până nu înaintează el însuși în vârstă. Și unii dintre noi nici atunci. Doamne, Zara, știi, dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut vreodată, probabil că Nancy era ultima persoană la care m-aș fi gândit vreo clipă că o să moară tânără.
   Însă în timp ce vorbea, s-a întrebat dacă era adevărat. Viaţa lui Nancy ar fi putut avea nenumărate variante, ceea ce probabil că era valabil pentru oricare dintre ei. Doar că ei existau într-o realitate concretă, pe când Nancy era creată de ei, nouă și extraordinară, de fiecare dată când vorbeau despre ea. Și, așa cum e mai ușor să-ţi iubești partenerul când e la distanţă, la fel e mai ușor să gândești frumos despre cei morţi.
   Un chelner le-a adus mâncarea, dar Zara nici nu a luat furculiţa în mână.
   - Nu știu ce-am să mă fac.
   - Ei, haide, a încercat Eleanor să o convingă, încercând să schimbe tonul conversaţiei sumbre. Ai o viaţă minunată înaintea ta. Ești la Oxford, scrii o carte. Și vei cunoaște pe cineva, te vei îndrăgosti și vei avea la rândul tău copii.
   Zara a ridicat din umeri.
   - Cred că sunt incapabilă să am o relaţie de durată.
   Eleanor a simţit aceleași palpitaţii anxioase pe care i le provoca și Nancy, făcând-o să-și dorească cu disperare să-i spună ceva plăcut, fără să știe ce.
   - Ei, hai, știi că nu-i adevărat!
   - Tare aș vrea să mai fie aici!
   Ochii Zarei erau plini de lacrimi.
   Eleanor a fost nevoită să tragă adânc aer în piept ca să poată vorbi.
   - Normal că vrei. Toţi vrem asta.
   - Știu că sună oribil, Ellie, dar sunt groaznic de furioasă pe ea. Și pe tata.
   - De ce?
   - Sunt furioasă pe ea că s-a pus într-o asemenea situaţie și a ajuns să fie ucisă; și sunt furioasă pe tata că ori a omorât-o, ori n-a iubit-o așa cum trebuia, a bolborosit Zara, știind ce groaznic sunau cuvintele ei.
   - Doar nu crezi sincer că tatăl tău ar fi putut s-o omoare, nu?
   I-a venit în minte scrisoarea.
   Zara s-a aplecat peste masă.
   - Nu știu, presupun că nu. Dar e ca și cum capacitatea mea de a cântări caracterul cuiva a fost distrusă de ei doi. Nu am încredere în nimeni. Și cum o să-mi afecteze asta relaţiile? Dacă tot ciclul ăsta distructiv se va perpetua la nesfârșit?
   S-a oprit, și pe obraz i-a alunecat o lacrimă.

...........................................