Femei imperfecte, Araminta Hall

 .....................................................

3-5

        Eleanor s-a uitat la tânăra din faţa ei, fiica unei femei pe care o iubise, o tânără care trecea prin momente îngrozitoare, care căuta răspunsuri.

   - Vorbește cu mine, Zara, a îndemnat-o ea, așa cum ar fi trebuit să-i spună lui Nancy în acea ultimă seară, așa cum își dorea din tot sufletul s-o fi făcut, fiindcă, dintr-odată, sufletul îi era plin de o profundă iubire pentru prietena ei, o iubire ce părea să se întindă din trecut până în acest moment, trăgând după ea tot ce era important.
   Zara s-a înroșit.
   - Și, sincer, mama era la fel de rea ca tata. Păi, ne-a sacrificat pe toţi pentru nenorocitul ăla de Davide, sau cine-o fi fost el.
   Eleanor s-a aplecat peste masă, peste mâncarea lor neatinsă, și a luat-o pe Zara de mână, simţind-o alunecoasă, transpirată. Simţea o puternică dorinţă de a-i lua apărarea lui Nancy, ca și cum o înţelegea pentru prima dată pe deplin, ca și cum toţi anii de prietenie însemnau deodată mult mai mult decât își imaginase.
   - Știi? Mama ta era o persoană foarte complicată. De fapt, toţi suntem complicaţi, Zara, nimeni nu scapă neatins. Nancy era deșteaptă, dar a greșit în multe privinţe și nu a știut să-și structureze viaţa cum trebuie, iar asta o scotea din minţi de frustrare. Nu cred că aventura asta a însemnat mare lucru pentru ea. Cred că doar a vrut să încerce ceva diferit.
   Zara arăta ca o copilă care mai avea mult prea multe de învăţat, așa că Eleanor a continuat.
   - Eu nu am copii, dar nu cred că atunci când îi faci primești ca prin magie răspunsurile la toate problemele vieţii. Cred că tot mai faci tâmpenii. Și asta nu înseamnă că nu-i iubești cu fiecare fibră a fiinţei tale. Înseamnă doar că nu te iubești pe tine.
   Zara a suspinat sfâșietor, ca o explozie, iar Eleanor s-a speriat că i-a spus ce nu trebuia.
   - Când mă gândesc de câte ori am venit de la școală și am alergat direct la mine în cameră sau nu am vorbit cu ea la cină sau mi-am dat ochii peste cap când spunea ceva... Trebuie să se fi simţit cumplit de singură, iar ăsta e cel mai groaznic sentiment din lume.
   - Cred că foarte multe femei se simt așa, a recunoscut Eleanor, întrebându-se dacă era bine să împovărezi o tânără cu niște lucruri adevărate, înainte să le afle pe pielea ei.
   - Dar tu sigur nu, așa-i? Nu, cu cariera ta extraordinară.
   Zara s-a uitat la ea și gândurile lui Eleanor au zburat către o cină din urmă cu... să fi fost 10 ani, poate mai bine, când Nancy îi spusese aproape același lucru. Vederea i s-a întunecat și chipul din faţa ei s-a înceţoșat și s-a clătinat. Atunci nu știuse ce să spună, dar credea că acum ar putea da un răspuns.
   - Sigur că și eu. Uneori mă gândesc că femeile sunt prea absorbite de viaţă - o disecăm, o cercetăm, îi scoatem la lumină ungherele întunecate. Și uneori asta e minunat, dar alteori e groaznic. Și nu ar trebui să urâm bărbaţii fiindcă nu fac la fel, așa cum nici ei nu ar trebui să ne urască fiindcă o facem. Este foarte, foarte greu să găsești o raţiune în toate astea și să crezi că ceva, orice, are vreun sens. Dar am un singur sfat pentru tine: nu te simţi vinovată pentru ceea ce simţi! E o colosală risipă de energie.
   Avea senzaţia că juca rolul adultului în situaţia de faţă, dar poate că asta însemna să fii adult - să ai capacitatea de a te preface mai bine. Fiindcă ea nu aplica în propria viaţă - nici în cea sentimentală cuvintele pe care tocmai le rostise. Cu mișcări frenetice, Zara și-a șters lacrimile de pe obraji. Eleanor a simţit că undeva, în mintea ei, începea să prindă formă un gând limpede.
   Dar părea încă foarte departe, ca și cum, oricât de tare s-ar fi străduit, tot nu reușea să-l apuce, dar datorită acestei senzaţii a știut ce trebuia să spună mai departe.
   - Ce a făcut mama ta și ce s-a întâmplat cu ea nu are nicio legătură cu tine ori cu tatăl tău, Zara. V-a iubit pe amândoi din tot sufletul. Dar adevărul e că nu se iubea pe sine și de aceea a făcut niște prostii colosale. Știu că nu sunt mama ta, departe de mine gândul, dar te iubesc și o să fiu întotdeauna alături de tine. Te rog să nu uiţi asta niciodată!
   Ochii i s-au umplut de lacrimi și și-a amintit ce îi spusese Robert nu demult, că partea fantastică a iubirii e că poate oricând să se extindă ca să includă mai mulţi oameni. Și era adevărat, și-a spus ea ţinând-o pe Zara de mână, iubirea chiar era infinită, putea fi într-adevăr generoasă.
   Robert i-a dat telefon a doua zi dimineaţă, când Eleanor își pregătea micul dejun, și a întrebat-o dacă voia să iasă seara la cină.
   Nu a întrebat-o ce căutase poliţia pe strada ei duminică, atunci când o lăsase acasă.
   - Nu pot, a spus ea. Vecina mea de la parter, Irena, a murit duminică.
   - Îmi pare rău. Eraţi apropiate?
   - Da.
   - Poate că o ieșire la cină ţi-ar mai ridica moralul, ce zici?
   Ea a râs fără tragere de inimă.
   - Nu pot, Robert. Serios, nu am dispoziţia necesară. Ar fi trebuit să am mai multă grijă de ea, așa că mă simt foarte aiurea.
   - Cum adică?
   - Am trecut puţin pe la ea și știam că era răcită... văzusem covorul din holul ei, era dezlipit, și ar fi trebuit să fac ceva în privinţa asta, ori s-o sun pe fiica ei... Mă simt teribil de vinovată de toată treaba, asta-i tot.
   El a pufnit dispreţuitor.
   - Ce motiv ai avea să te simţi vinovată? Nu era responsabilitatea ta.
   Eleanor a dat să-i explice, dar apoi și-a dat seama că nu avea rost.
   Femeile, și-a spus, poartă cu ele vinovăţia și responsabilitatea atât de firesc, ca pe o a doua piele, încât aceasta le trage în jos și le împiedică să-și atingă vreodată potenţialul maxim. Mai știa și că un bărbat pus în faţa adevăratelor proporţii ale vinovăţiei din sufletul unei femei o va considera automat și categoric nebună, lucru pe care îl auzea deja în tonul lui Robert. Nebunie, nevroză, emoţii exagerate, toate sunt atribute aruncate cu prea mare ușurinţă în cârca femeilor, dar, așa cum Eleanor începea să își dea seama după doar câteva luni de iubire, erau doar rezultatul faptului că bărbaţii nu sunt capabili să ia în calcul simplul fapt că femeile sunt diferite de ei.
   - Știi ce? Te sun eu peste câteva zile, s-a mulţumit ea să spună.
   Uneori, și-a spus ea, răspunsurile sunt la îndemână, nu trebuie decât să întrebi. Și ceea ce voia acum, mai mult decât orice, erau niște răspunsuri reale, clare.

    Agentul lui Davide Boyette a fost ușor de găsit și a fost de acord să transmită e-mailul pe care i-l scrisese Eleanor. Răspunsul a apărut pe ecranul monitorului ei doar câteva ore mai târziu: accepta bucuros să se vadă cu ea, atâta vreme cât era dispusă să vină ea la el. Ultimele 6 luni fuseseră dificile și încă nu era capabil să facă drumuri lungi.
   Și-a spus de multe ori că ar trebui să se întoarcă din drum, dar nu a făcut-o. Descoperise că, odată ce te hotărai să faci astfel de lucruri, trebuia să mergi până la capăt. Autostrada era aproape pustie, cenușie și dreaptă, iar bura de ploaie ce cădea îi mânjea parbrizul. În scurt timp avea să iasă de pe autostradă și apoi, îi spusese el, mai avea de mers o oră bună prin mlaștinile din Yorkshire. Unii fac cale întoarsă când vin prima dată în vizită, îi spusese el în cele câteva e-mailuri eliptice pe care le schimbaseră chiar ieri. Cred cu toții că e imposibil să locuiesc aici, tocmai la dracu-n praznic și le e teamă să nu se rătăcească. Eleanor a gândit că nu era nevoie de mlaștini ca să rătăcești drumul, dar, evident, nu a spus-o cu voce tare.
   Parcurgea kilometrii în goană și se gândea la Howard și la ce însemna să îţi pierzi minţile. Unde se ducea gândirea și cu ce era înlocuită? Și chiar și atunci când minţile rămâneau intacte, corpul avea deseori de suferit, mai ales inima. S-a gândit la Robert, și gândul a fost tăios ca briciul, făcându-i inima să se zbată în piept ca o pasăre în colivie. A trecut-o un val de fierbinţeală, iar palmele transpirate au început să-i alunece pe volan.
   Ceva, mai mult o părere, i-a atras atenţia și nu s-a putut abţine să nu se întoarcă să se uite. Ceea ce a văzut arăta ca un tablou antic: colinele satanice străvechi, peste care se așternea un cer cu vârtejuri de nori violet, străpunși într-un cerc perfect de un fascicul de lumină orbitoare ce cădea prin văzduh până la pământ, ca un reflector. Așa, nereligioasă cum era, i s-a părut a fi o ofrandă divină, ca un semn, ca ceva intenţionat. Însă habar nu avea ce semnifica.
   Un claxon i-a spulberat gândurile și ea și-a întors privirea înapoi la drum exact la timp ca să vadă că intra pe banda a treia, iar o mașină elegantă venea în goană din spate. Și-a îndreptat mașina la timp, a încetinit și a inspirat profund. Doamne, cât de multe lucruri se decideau în fracţiunile de secundă când te uitai în altă parte și aveai mintea preocupată cu planuri! Totul era teribil de aleatoriu, iar acest gând o înspăimânta de moarte.
   Davide nu exagerase deloc când spusese că locuia la mama naibii, dar în cele din urmă Eleanor a ajuns la o poartă deschisă și o potecă ce ducea, ca într-un basm, la o căsuţă din piatră gri, cu un horn ce fumega alene și un Fiat rablagit în faţa ușii, iar ea s-a întrebat din nou ce naiba căuta acolo.
   A stat o vreme în mașină, studiind priveliștea mohorâtă, și inima i s-a strâns de frică și de dorinţa de a întoarce și a se duce direct acasă. Dar atunci s-a deschis ușa și a ieșit un bărbat care semăna mai degrabă cu un marinar scăpat dintr-un naufragiu decât cu scriitorul rafinat pe care îl văzuse pe internet. Își lăsase părul și barba să crească mult mai lungi, ochii își pierduseră sclipirea și pielea îi atârna și avea o culoare bolnăvicioasă. S-a apropiat de mașină, iar Eleanor a fost nevoită să deschidă portiera și să coboare în spaţiul lui personal, a trebuit să dea ochii cu cel care, poate, fusese ultimul om pe care îl văzuse Nancy.
   Interiorul casei era mult mai curat decât dădea impresia de afară, și mult mai intim, deși era sufocant de cald, focul ardea în cămin, cu toate că afară era o temperatură foarte plăcută. Davide mai avea pe el și un pulover, iar Eleanor s-a întrebat dacă era posibil să fi fost încă în stare de șoc și ce ar putea însemna asta. Să fi fost șocul cauzat de pierderea lui Nancy, ori de ce îi făcuse el lui Nancy, ori de faptul că fusese acuzat pe nedrept?
    Când Eleanor s-a așezat, labradorul mare și bătrân s-a cuibărit la picioarele ei.
   Ceasul ticăia neabătut.
   - Ai fost amabil că ai fost de acord să ne vedem, Davide, a spus ea în cele din urmă, când au terminat cu toate formalităţile.
   El a zâmbit și Eleanor și-a spus că tipul avea o privire caldă.
   - Nu e nicio problemă. După cum îţi imaginezi, nu primesc prea mulţi vizitatori.
   În vocea lui încă se mai simţea o urmă de accent franţuzesc, dar în același timp avea „r“-ul celor din Yorkshire, așa că accentul lui era în final de pretutindeni și de nicăieri.
   - Și eu locuiesc singură.
   Nu prea știa de ce spusese asta.
   - Și-ţi place?
   Ea a ridicat din umeri.
   - Da. Cred că da. Ţie?
   El a scuturat emfatic din cap.
   - O, nu! Deloc!
   Instinctiv, Eleanor s-a uitat pe geam, la întinderea mlăștinoasă de dincolo de casă.
   - Păi, atunci, de ce stai aici? De ce nu într-un oraș?
   Davide s-a aplecat spre câinele care se mutase înapoi la picioarele lui și l-a scărpinat după urechi.
   - Ei, nu prea mă dau în vânt după oameni, numai după cei care-mi plac.
   - Am reţinut corect, ai copii?
   - Da, două fete, de 12 și 14 ani, a spus zâmbind din nou. Locuiesc în Harrogate cu mama lor. Nu e departe. Le văd de vreo două ori pe săptămână.
   Gândul acesta a mai binedispus-o puţin pe Eleanor.
   - A, asta e bine.
   El a dat aprobator din cap.
   - Dar ar fi și mai bine dacă ar locui toate aici, cu mine.
   Eleanor a luat o gură de ceai. Aproape totul ar putea fi mai bine pentru toată lumea, peste tot, și-a spus ea.
   - Îmi pare rău.
   - O, nu, n-are de ce să-ţi pară, a spus el într-un fel cam enervant, ca și cum o ademenise dinadins într-o discuţie emoţională, ca la final să o fenteze. Presupun că e numai vina mea, că sunt un nenorocit.
   A întins mâna după pachetul de ţigări de pe masa de lângă el.
   - Te deranjează dacă fumez?
   - Sigur că nu.
   I-a întins și ei pachetul, dar l-a refuzat.
   Davide și-a aprins ţigara, spunând:
   - Mi-a părut bine când am primit e-mailul tău. În ultima vreme, m-am tot gândit să-l contactez pe soţul lui Nancy.
   - E un om foarte bun. Dar nu sunt sigură că ar fi bine.
   - Ești sigură că nu a omorât-o el? a râs el forţat.
   - A, sută la sută. Robert nu ar face rău nici unei muște. Și să știi că a iubit-o pe Nancy.
   Răspunsul ei a sunat extrem de convingător, deși scrisoarea încă îi mai stătea pe creier. Propria prefăcătorie a făcut-o să-și dea seama că Davide putea foarte bine să o mintă.
   Davide s-a aplecat și și-a aruncat în foc ţigara pe jumătate fumată.
   - Ce voiai să mă întrebi, Eleanor? Adică de ce ai făcut 300 de kilometri după atâta vreme, ca să mă vezi?
   Parcă toate clipele scurse între moartea lui Nancy și acest moment se comprimaseră până nu mai rămăsese nimic din ele.
   - Nu prea știu, a recunoscut ea.
   Davide s-a ridicat și s-a dus la o masă aflată la fereastră, unde a turnat două pahare de whisky, iar ea l-a acceptat pe al ei cu recunoștinţă.
   - În ultima vreme, am început să mă simt foarte descumpănită. E ca și cum toţi am acceptat că Nancy a murit și că nu o să știm niciodată ce s-a întâmplat cu ea.
   - N-o să-ţi fiu de mare ajutor în privinţa asta, a spus Davide scormonind în foc cu un vătrai de cupru.
   Era mai ușor pentru Eleanor să-i pună întrebarea asta când el stătea cu ochii fixaţi la flăcări.
   - Presupun că am vrut doar să stau în faţa ta și să te aud că spui că nu ai avut niciodată o legătură amoroasă cu ea?
   Ar putea să ia vătraiul ăla, și-a spus ea, și să-mi dea una cu el în cap.
   - Doamne ferește, parcă ești nevastă-mea! s-a lamentat el.
   Eleanor a ridicat privirea și a văzut că el stătea cu ochii mijiţi și și-a dat seama uluită cât de profund fusese impactul lui Nancy asupra lor și că, chiar și moartă, avea mai multă influenţă decât aveau majoritatea oamenilor cât erau în viaţă.
   - Îmi cer scuze.
   - Problema e că, dacă mergi pe firul acestei idei până la concluzia logică, mă întrebi, practic, dacă am ucis-o.
   - Nu neapărat.
   Davide s-a așezat la loc.
   - Ba da, asta mă întrebi. Foarte puţini oameni sunt uciși la întâmplare, de străini, iar poliţia spune că au fost toate semnele unei crime pasionale. Și, dacă nu a ucis-o soţul când a aflat că îl înșela, atunci trebuie să o fi ucis amantul, fiindcă îl părăsea. Tu ești cea care a spus poliţiei că încerca s-o rupă cu amantul, nu?
   - Da.
   - Și tot tu le-ai spus că amantul se numea David și că se cunoscuseră la muncă?
   Eleanor s-a uitat la lichidul chihlimbariu din pahar; probabil că era o nesăbuinţă că stătea de vorbă cu acest bărbat.
   - Da, așa mi-a zis ea.
   Davide s-a lăsat pe spătar și atmosfera din încăpere s-a schimbat.
   - Nu dau vina pe tine. De fapt, nu dau vina pe nimeni. E pur și simplu una din acele coincidenţe nefericite și totuși cataclismice că mă numesc Davide, că ne-am cunoscut în viaţa profesională și că nu am un alibi solid pentru noaptea respectivă.
   - Mai spune-mi o dată ce alibi ai!
   - Eram într-un turneu de promovare a unei cărţi. Am fost la o întâlnire cu cititorii, apoi m-am dus la hotel și m-am culcat. De obicei, ieșeam la cină cu toată echipa, dar în seara aceea mă durea capul și eram obosit. A naibii lege a lui Murphy! Nici n-am sunat-o pe nevastă-mea, pe Wendy, fiindcă vorbiserăm mai devreme și-mi spusese că Holly, fata noastră cea mare, avea febră, așa că nu am vrut să risc să o trezesc dacă dădeam telefon. Așa că ultima persoană care m-a văzut a fost recepţionera de la hotel și bineînţeles că ora a fost înregistrată și era 21:30. Și, da, sigur că Richmond e la o aruncătură de băţ de Hammersmith, așa că aveam tot timpul să mă strecor afară din hotel, să-i crăp capul lui Nancy și dimineaţă să iau micul dejun cu PR-ul meu.
   Eleanor a fost șocată de brutalitatea vorbelor lui, dar i-au dat curaj.
   - Dar nu ai făcut-o.
   - Normal că n-am făcut-o, ce naiba? Abia dacă o cunoșteam. Am fost prezentaţi unul altuia odată, când ne-am nimerit amândoi la editură. Iar după aceea am mai văzut-o de vreo două ori la diverse evenimente. Dacă nu ar fi fost așa de frumoasă, nici nu cred că aș fi ţinut-o minte.
   Eleanor a dat din cap.
   - Mă întreb ce a făcut-o să aleagă numele tău.
   A privit-o printre gene de parcă era proastă.
   - Sunt sigur că nu a avut nicio legătură cu mine. David nu e tocmai un nume rar. Probabil, când ai întrebat-o cum îl chema pe amantul ei, tocmai citise de vreun David în ziar sau chelnerul avea în piept un ecuson pe care scria David. Ori poate că nu minţea și chiar îl chema David. Cine naiba știe?
   Au rămas o vreme tăcuţi; se lăsa ceaţa și pe Eleanor o făcea să simtă că nimic din ce făcea sau spunea în încăperea asta nu conta.
   - Dar atunci, de ce s-a îndoit de tine soţia ta?
   - N-a crezut nicio clipă că am omorât-o. Însă a crezut că eram amantul ei, mai ales după ce i-a văzut poza în ziare. Sigur ai citit ce soţ de rahat sunt, și aproape tot ce a spus Wendy era adevărat. Dar le iubesc așa de mult pe ea și pe fete, că niciuna din celelalte femei n-a însemnat nimic pentru mine.
   Pe Eleanor aproape că a bufnit-o râsul, fiindcă și-l putea imagina pe Davide spunându-i asta bietei Wendy, scoţând din el o scuză așa de jenantă și uzată, că sigur femeii îi venise să-l înjunghie cu vreun cuţit aflat la îndemână în bucătărie.
   - Dar Nancy nu a fost una din femeile tale? a întrebat ea pe un ton exagerat de veninos.
   Davide a tresărit.
   - Dar te rog, nu te sfii să-mi arăţi ce gândești despre mine.
   - Iartă-mă!
   El a zâmbit.
   - Îţi ceri scuze întruna, știai asta?
   Eleanor simţea că îi venea să plângă.
   - Chestia e că...
   Dar lacrimile s-au revărsat și ea a fost nevoită să și le șteargă cu dosul mâinii. Voia să spună ceva ce nu avea de fapt nicio legătură cu subiectul de faţă, dar știa că voia să o spună, fiindcă nu o să mai stea niciodată faţă în faţă cu Davide în această cameră.
   - Chestia e că nu m-am purtat deloc frumos cu ea când ne-am văzut ultima dată.
   Nu-i venea să creadă că recunoștea asta în faţa unui străin, însă i-a fost mai ușor decât când îi spusese Irenei.
   - Înţeleg...
   Lacrimile îi șiroiau pe faţă. Și-a dat seama că avea să continue tot așa, simţea cuvintele ca pe o prezenţă fizică înlăuntrul ei.
   - Am gândit uneori lucruri foarte urâte despre ea, de-a lungul anilor. Iar de când a murit, aproape că am dat vina pe ea pentru propria ei moarte.
   Eleanor a tras adânc aer în piept, dar tot nu a risipit ameţeala pe care i-o dădea faptul că se confesa astfel.
   - Dar adevărul e că vina era a mea. O prietenă bună i-ar fi spus în seara aia să nu se ducă la întâlnirea cu David sau cum dracu’ l-o fi chemând. Dar mă enervase. Sinceră să fiu, mă enerva deseori, cu toate că o iubeam foarte mult. În seara aia, mai că i-am dorit răul. Nu fizic, normal, dar am vrut să ţipe cineva la ea și să-i spună cât era de egoistă. Așa că m-am uitat după ea cum dispărea în noapte și am rămas să-mi termin vinul, spunându-mi că o s-o sun dimineaţă.
   Eleanor hohotea de plâns, înghiţind în sec printre cuvinte, de parcă se temea să nu se înece cu ele.
   Davide i-a vorbit cu voce calmă și blândă.
   - Sunt sigur că ar înţelege. Nu mi s-au părut niciodată convingătoare scenele alea pe patul de moarte, cred sincer că sunt inventate de oameni ca mine. De cele mai multe ori, oamenii mor pe neașteptate și e absolut imposibil ca ultimele vorbe spuse de cei dragi să fie întotdeauna afectuoase sau profunde. Nu cred că contează ce i-ai spus ultima dată, mai important e cât de mult ai iubit-o cât a fost în viaţă.
   Eleanor s-a înroșit, fiindcă bineînţeles că lucrurile stăteau mult mai rău decât își putea imagina vreodată Davide și atunci a simţit că i se făcea rău, fiindcă ce făcuse cu Robert părea deodată groaznic de rușinos, de parcă scotea la iveală un adevăr despre ea pe care refuza să îl privească în faţă.
   Davide și-a pus coatele pe genunchi și și-a împreunat mâinile.
   - Nu se poate să nu fii de acord cu mine că e oarecum ironic că sunt suspectat de uciderea lui Nancy.
   - Din cauza cărţilor pe care le scrii?
   - Da. În tot acest coșmar, mă tot gândeam că, dacă aș fi fost vinovat, ar fi fost o povestire al dracului de tare. Dar n-am putut să nu remarc și altceva. Dăm foarte mare amploare când mor cei ca Nancy. Uite câtă atenţie a atras cazul ei, dar cu ce e mai tragic decât al adolescentului înjunghiat în locuinţele sociale, sau decât cazul a 20 de oameni aruncaţi în aer la un punct de control, sau cel al unui bătrânel a cărui inimă cedează din senin?
   Eleanor s-a simţit tulburată, ca și cum era pe cale să înţeleagă ceva, ca și cum în toată discuţia exista pe undeva potenţialul unei revelaţii, trebuia doar să reușească să se concentreze. Știa că avea legătură cu ceva mai important decât Nancy, dar parcă nu reușea nicidecum să vadă dincolo de ea.
   - Vecina mea de jos, la care ţineam foarte mult, a murit acum vreo săptămână. A fost o moarte foarte diferită de a lui Nancy - avea aproape 90 de ani și a făcut o comoţie cerebrală acasă la ea. Dar toată treaba m-a făcut să mă simt ca o ipocrită, fiindcă nu am simţit că moartea ei a fost o tragedie la fel de mare ca a lui Nancy. Ori poate că niciuna n-a fost tragică. Nu reușesc să-mi dau seama.
   - Asta spun și eu. Ne vine ceva în minte și Google ne dă răspunsul, dar moartea nu e întotdeauna așa.
   - Nici iubirea, a spus Eleanor cu gândul la Robert.
   - E adevărat, a zâmbit el.
   - Vrei să spui că n-ar trebui să-mi pese așa de tare de moartea lui Nancy?
   Davide a oftat și s-a lăsat pe spătar.
   - Nu, ar trebui să-ţi pese. A fost prietena ta dragă, așa că e normal să-ţi pese. Presupun că spun asta într-un sens mai general. Poate că de fapt spun să nu te mai învinovăţești așa de mult. Nu trebuie să ai impresia că ai fi putut face ceva să împiedici cele întâmplate, ori că trebuie să înveţi ceva profund din toată chestia asta. Uneori, viaţa e infectă și gata, iar noi trebuie să mergem mai departe.
   - Dar e teribil de deprimant gândul că nimic nu are sens. Ori că nu putem schimba nimic.
   Eleanor și-a simţit stomacul ghem și ochii i-au fost atrași către fereastră, unde ceaţa crea o senzaţie de atemporalitate.
   - Cred că schimbarea e întotdeauna posibilă, dar trebuie să înţelegem ce anume vrem să schimbăm. Sau cel puţin asta am învăţat eu în ultimele șase luni, a zis Davide și s-a uitat la ceas. Scuze, te-am deprimat cu trăncăneala mea fără sfârșit.
   Era adevărat, se simţea deprimată, dar nu din cauza celor spuse de Davide. Și Nancy, și Irena erau moarte și poate că ea avea ceva de învăţat din asta, ori poate că nu. Poate că totul era aleatoriu, ori poate că exista totuși un înţeles ascuns, dacă încercai suficient de tare să-l găsești, dacă săpai după el cât trebuia.

   A doua zi, când Eleanor s-a întors acasă, se simţea cuprinsă de un frig ce-i îngheţa oasele, așa că s-a înfășurat în pături, dar după aceea a început să transpire prin fiecare por.
    Se simţea slăbită și tremura de-i clănţăneau dinţii. Nu a avut putere să-și facă de mâncare, dar oricum nu ar fi reușit să ţină ceva în stomac. S-a târât în pat, unde a aţipit cu întreruperi, urmărind trecerea timpului în umbrele de la fereastră, simţind cum pustietatea apartamentului de dedesubt se strecura în sus, la ea, de parcă voia să o devoreze.
   Telefonul a sunat de câteva ori și știa că era fie Robert, fie Mary, dar nu a avut energie să răspundă, fiindcă mintea îi era deja plină până la refuz doar de Nancy și de vinovăţia zdrobitoare care o mistuia.
   În cele din urmă a adormit, conștientă că până dimineaţă trebuia să se simtă bine, fiindcă era ziua înmormântării Irenei și nu avea de gând să o dezamăgească din nou. Dar zorii nu i-au schimbat aproape deloc starea de spirit, deși era o zi senină și strălucitoare. Însă îi scăzuse febra, așa că a reușit să se smulgă din pat, să se târască la duș, sub stropii căruia și-a revenit suficient la viaţă ca să se poată îmbrăca și merge pe jos până la metrou.
   Slujba funerară avea loc la un crematoriu local, o clădire municipală aflată într-un cimitir din nordul Londrei, despre care nici nu știuse că exista. Participanţii erau mult mai puţini în comparaţie cu mulţimea care fusese la Nancy, dar Eleanor și-a reamintit că Irena avea aproape de două ori vârsta lui Nancy. A plâns când sicriul Irenei a intrat în flăcări prin ușile deschise, dar nu a simţit durerea sfâșietoare pe care o trăise lângă mormântul lui Nancy, deși o iubise pe Irena și se simţea zdrobită de povara cumplită a vinovăţiei de fiecare dată când se gândea la ea.
   Parastasul s-a ţinut în căsuţa lui Sarah dintr-o suburbie îndepărtată, iar lumea a vorbit despre o viaţă care avusese parte din plin de tristeţe, dar fusese o viaţă trăită din plin, deci atmosfera generală era caldă și jovială, lipsită de regret. Stând singură, cu o ceașcă de ceai și o felie de prăjitură în faţă, Eleanor a avut un moment bizar când aproape că i s-a părut că înmormântarea lui Nancy și cea a Irenei nu aveau nimic în comun, nici măcar nu erau același tip de eveniment.
    Familia și puţinii prieteni rămași în viaţă ai Irenei păreau să împărtășească un sentiment de acceptare a faptului că moartea ei era în firea lucrurilor, un eveniment trist, desigur, dar totodată un motiv de a-i celebra viaţa. Eleanor s-a întrebat o clipă, în mod nedrept, dacă nu cumva Irena fusese mai puţin iubită decât Nancy, ori poate pentru că moartea ei fusese mai puţin spectaculoasă, era mai puţin importantă.
   Eleanor își punea haina, pe hol, când Sarah a ieșit din sufragerie cu obrajii aprinși și ochii limpezi și lucioși de atâta plâns.
   - Bine că te-am prins, Eleanor, a spus ea. Mama ţi-a lăsat ceva și am vrut să ţi-o dau.
   - Mie?
   Pe Eleanor a cuprins-o sincer groaza întrebându-se ce putea fi.
   - Nu e mare lucru, a spus Sarah urcând grăbită la etaj.
   S-a întors imediat ţinând în mâini o cutiuţă de lemn.
   - Tata a făcut-o pentru mama când s-au cunoscut. A ţinut întotdeauna foarte mult la ea.
   - Vai, nu pot să...
   Eleanor a ridicat palmele în faţă, încercând să împingă cutia înapoi către Sarah.
   - Adică ar trebui să rămână la tine și la fratele tău.
   - Mama ne-a lăsat destule. Și-și dorea foarte tare să ai tu cutia asta. În ultimii câţiva ani, mi-a zis de o mie de ori să nu cumva să uit să ţi-o dau. A trecut asta chiar și în testament.
   Atunci Eleanor a întins mâna, fiindcă nu o putuse contrazice niciodată pe Irena. Sarah i-a pus în palmă o cutiuţă nu mai mare decât o cutie de chibrituri, din lemn de culoarea mierii, cu laturile îndreptate și lustruite, dar cu capacul gravat cu niște cuvinte în poloneză, a presupus Eleanor.
   - Ce înseamnă? a întrebat, trecându-și degetul peste literele străine.
   - Ești iubită.
   - Oh...
   Surpriza provocată de acest răspuns mai că a făcut-o să scape cutia din mână. Însă după aceea și-a simţit sufletul plin de tristeţe, și parcă sentimentul acesta o umplea până la refuz. Îi venea să-i spună lui Sarah că nu merita cutiuţa și nici toată bunătatea pe care cu siguranţă o conţinea. Că nu era cine știe ce iubită și nici demnă de iubire.
   - Ce frumoasă e!
   - Mama ne spunea întotdeauna asta.
   Eleanor a ridicat ochii și a văzut că lui Sarah îi dăduseră iar lacrimile.
   - Spunea că aceste cuvinte înseamnă mai mult decât te iubesc, spunea că îţi amintesc că tu hotărăști ce înseamnă să fii iubit, îţi amintesc de responsabilitatea pe care o ai când iubești și ești iubit. Spunea că dacă cineva te iubește, atunci trebuie să fii bun cu tine, ca să nu distrugi această investiţie emoţională, a zis și a râs încet. Tipic pentru mama. Dar să știi că avea dreptate. Acum le spun și eu același lucru copiilor mei.
   - Am iubit-o pe mama ta, a spus simplu Eleanor, fiindcă nu mai era altceva de zis.
   - Și ea te-a iubit pe tine, a răspuns Sarah.

   În noaptea aceea, Eleanor a dormit buștean, cum spunea mama ei, așa că atunci când s-a trezit nu-și amintea cine ori unde era, nici ce scop avea pe lume. Dar senzaţia a durat doar o clipă, apoi realitatea s-a prăbușit peste ea. Când s-a dat jos din pat, se simţea înţepenită și ameţită, așa că s-a dus direct la duș.
   Sarah îi spusese că, dacă ești iubit, trebuie să fii bun cu tine, dar nu prea vedea cum ar fi fost posibil, când ea nu putea să fie bună nici măcar cu oamenii pe care îi iubea. Și-a întors faţa spre jetul de apă, dorindu-și imperios curăţenie deplină. Ce-și dorea de fapt era să-și ispășească pedeapsa pentru ce făcuse, să fie judecată pentru cine era. Și atunci și-a dat seama: trebuia să-i ceară iertare lui Nancy. Avea să stea la mormântul lui Nancy, avea să se destăinuie prietenei sale și avea să-i ceară iertare. Și fiindcă era sâmbătă, n-avăzut niciun motiv pentru care să nu urce în mașină să se ducă până acolo și gata. A oprit apa, s-a șters, s-a îmbrăcat rapid, apoi a adunat cele câteva lucruri de care avea nevoie pentru călătorie, cu mintea vibrându-i de emoţie la gândul drumului care o aștepta, imaginându-și deja ce voia să spună.
   Era prea cald pentru pardesiu, dar când s-a dus să-și ia cheile de pe măsuţa din hol a văzut cutiuţa de la Irena acolo unde o lăsase în seara precedentă și arăta ca un talisman, ca ceva ce o putea proteja. Purta o fustă în dungi cu nasturi în faţă până jos, care știa că o făcea să pară grasă, dar, cumva, asta îi dădea satisfacţie. Avea în faţă două buzunare adânci și a lăsat cutia să cadă într-unul din ele, unde i s-a lipit în tăcere de picior.
   Mergând spre mașină, Eleanor s-a gândit că era adevărat că Nancy fusese uneori egocentristă și enervant de obsedată de propria persoană, dar, în același timp, fusese bună și generoasă și nu judecase pe nimeni niciodată. Era convinsă că ce îi spusese Zarei în timpul prânzului era adevărat; purtarea lui Nancy era mai degrabă consecinţa urii de sine decât a vreunui defect de caracter.
   Eleanor trebuia să îi ceară iertare prietenei ei nu doar pentru tot ce făcuse în ultimele șase luni, dar și pentru tot ce gândise despre ea.
   Fusese nevoie să intervină moartea ca s-o înţeleagă pe deplin pe Nancy, una din cele mai vechi și mai apropiate prietene ale ei.
   S-a oprit la o tarabă cu flori aflată lângă metrou. Taraba era plină de culoare și parfum îmbătător, dar nimic nu părea potrivit pentru Nancy - crinii erau prea funerari și trandafirii prea erau genul de flori pe care le oferă un iubit. S-a oprit până la urmă la un buchet de lalele galbene. Și-a amintit de o zi, la începutul unui alt an, când se uita cu Nancy pe fereastra bucătăriei din Sussex.
    Eleanor scosese o exclamaţie de încântare la vederea lalelelor apărute în toate straturile și Nancy spusese că așa le plantase, la întâmplare, să crească sălbatice și libere. Venise la fereastră lângă Eleanor și se uitaseră împreună la flori, până când Nancy spusese:
   - Cred că motivul pentru care iubesc așa de tare lalelele e că îmi dau foarte multă speranţă când le văd apărând așa de viu colorate din pământ, exact când aproape că te-ai obișnuit cu gândul că nu vei mai vedea niciodată ceva frumos.
   Eleanor a plătit grăbită florile și s-a întors la mașină, unde le-a desfăcut din ambalajul de hârtie, a ales cele mai înflorite și viu colorate trei lalele și le-a așezat cu grijă lângă ea, pe scaunul pasagerului. Avea să le pună pe mormântul lui Nancy, câte una pentru fiecare dintre ele - ea, Mary și Nancy, trei lalele mici, luminoase și vesele, strălucind în contrast cu cenușiul vieţii.
   Drumul era surprinzător de liber, așa că era încă destul de devreme când s-a dat jos din mașină cu florile în mână și a fost întâmpinată de un vânt tăios stârnit de nicăieri, care a făcut-o să se întrebe dacă Nancy era furioasă. Și, sincer vorbind, cum să nu fie? Ea trebuia să zacă în pământul ăsta îngheţat, în timp ce viaţa celorlalţi continua, prietenii uitau să o viziteze, totuși lumea vorbea despre ea, dar nimeni nu-și bătea capul să afle ce i se întâmplase cu adevărat, în timp ce soţul ei și-o trăgea cu cea mai bună prietenă a ei.
   Eleanor a urmat poteca ce ocolea biserica și a luat-o către marginea cimitirului. Odată, Robert îi spusese că avea să fie îngropat peste Nancy, dar ea se întreba dacă asta o să se întâmple vreodată. Era foarte posibil, și-a dat ea seama, ca Robert să se recăsătorească într-o zi și ca acea căsnicie să dureze mai mult decât cea cu Nancy. Dacă trăiau toţi încă 40 de ani, Nancy avea să devină doar o perioadă din viaţa lui, o etapă. Iar dacă Nancy era doar atât, atunci ea ce mai era? Un simplu punct, probabil complet uitat după o vreme.
   Exact când se apuca să traverseze marea de morminte ca să ajungă la al lui Nancy, aflat tocmai în spate, s-a oprit o clipă, fiindcă i s-a părut că Robert adăugase ceva pe piatra funerară. Dar când s-a apropiat, a văzut o mișcare și, după alţi câţiva pași, și-a dat seama că erau de fapt trei coţofene, îmbrâncindu-se pe piatra funerară, cârâind și ciupindu-se, bătând din aripi când își pierdeau echilibrul.
   - Bună, a spus ea când a ajuns faţă în faţă cu ele.
   Aproape că i-a venit să râdă, fiindcă atunci când au privit-o cu ochii lor negri, i-au amintit incredibil de mult de ea, Nancy și Mary.
   Păsările s-au încăpăţânat să rămână pe loc, iar în mintea ei a început vechea poezioară pentru copii pe care și-o recita de fiecare dată când vedea coţofene. A făcut o plecăciune către păsări, așa cum o învăţase mama ei să facă dacă vedea o singură coţofană, ca să se apere de ghinionul pe care poezioara spunea că îl purta pe aripile ei monocromatice, dar ele tot nu s-au clintit.
   - Deci nu una, ci trei aduceţi de data asta suferinţă, le-a spus ea, iar asta a părut să meargă, fiindcă și-au luat zborul, înţelegând că nu era nicio plăcere să îi accentueze durerea.
   Atunci s-a uitat la cuvintele de pe piatra lui Nancy, care i se păruseră perfecte când le alesese Robert, dar acum îi păreau o povară colosală, ca și cum nimeni nu ar trebui să ducă pe umeri o asemenea responsabilitate.

   NANCY LOUISE HENNESSY
   Iubită mamă, soție, fiică, prietenă
   „Pășește-n Frumusețe, ca o noapte Când nu sunt nori și ceru-i înstelat“

   Fără dată, fiindcă se pare că Nancy detesta să vadă date pe pietrele de mormânt. Eleanor presupusese că motivul era că nu voia să știe nimeni câţi ani avea, dar Robert o corectase; nu, motivul e că, întotdeauna când se plimbau prin cimitire, ea calcula vârstele oamenilor și se întrista foarte tare când cineva murise tânăr. N-ar fi suportat să se întristeze din cauza ei cineva care s-ar fi plimbat prin acest cimitir, spusese Robert mângâind piatra ei de mormânt.
   Acum Eleanor a întins și ea mâna și și-a plimbat degetul pe inscripţie, pipăind adânciturile. Deodată, viaţa i s-a părut cumplit de scurtă și simplă și cel mai probabil lipsită de cine știe ce însemnătate ori, în general, de vreun sens. Și-a simţit picioarele ca de plumb și le-a lăsat să i se înmoaie sub ea, căzând în genunchi, apoi s-a întors ca să se sprijine cu spatele de piatra de mormânt.
    Și-a întins picioarele în faţă, iar norii învârtejiţi de vânt s-au dat în lături, lăsând un mănunchi de raze de soare să cadă pe ea, făcând-o să închidă ochii. Lalelele i-au căzut din mână lângă ea și da, arătau într-adevăr vesel pe verdele-închis al ierbii, dar arătau și teribil de mici, iar asta, fără să știe de ce, i-a rupt inima.
   S-a gândit la Nancy, aflată sub ea, cuprinsă de pământul reavăn, fără să poată simţi soarele, ori ploaia, ori vântul, ori atingerea cuiva. Nu reușea să-și amintească cât de adânc erau îngropaţi oamenii, poate un metru optzeci, da, parcă așa. O despărţea de Nancy doar o distanţă cât înălţimea lui Robert, dacă săpa ajungea la ea în aceeași zi. S-a tras mai jos până a ajuns cu capul pe pământ și spatele drept, întinsă peste Nancy. Și-a lipit palmele de pământ și și-a aruncat ghetele din picioare, simţind imediat răceala tăioasă a vântului pe glezne. Părul i s-a împrăștiat în iarbă, iar mirosul pământului umed, fecund, i-a pătruns în nări. Cerul de deasupra ei era iar albastru-cobalt, traversat în goană de nori delicaţi și păsări pe care nu le recunoștea scoteau ţipete ascuţite.
   Lacrimile îi șiroiau fierbinţi pe obraji și picurau pe pământ de-o parte și de alta a feţei. Și le-a imaginat picurând încet în jos, prin pământ, până la Nancy. Și-a imaginat că o atingea o ultimă dată.
   - Iartă-mă, a spus ea către văzduh. Îmi pare așa de rău...
   - Ellie?
   A deschis iute ochii și l-a văzut pe Robert deasupra ei, ceea ce a făcut-o să se ridice mult prea repede, astfel încât a ameţit și înaintea ochilor au început să-i joace puncte albe.
   - N-am știut că vii în Sussex, a spus el. Ai zis că-mi dai telefon și am tot așteptat. Am fost îngrijorat.
   - Îmi pare rău.
   A trebuit să-și ferească privirea, uitându-se în jos, spre pământul unde în iarba turtită se vedea forma corpului ei.
   - Am încercat să-mi pun ordine în gânduri. Am simţit că totul devenise prea copleșitor pentru mine.
   - S-a întâmplat ceva?
   A făcut un pas către ea și amândoi au fost foarte conștienţi de faptul că ea a făcut automat un pas înapoi.
   - Nu. Adică da. Vreau doar să știu ce s-a întâmplat.
   Și-a luat inima în dinţi și s-a uitat la el, dar el s-a mulţumit să ridice din umeri.
   - Nu prea cred că mai contează cine a omorât-o. Mi-am dat seama de asta în ultimele 6 luni. Toţi vrem să știm tot timpul cine e responsabil, cine e vinovatul, dar asta n-o s-o aducă înapoi, nu are, până la urmă, absolut nicio importanţă.
   Eleanor știa că putea să-l întrebe direct de scrisoare, dar erau singuri într-un cimitir și prezenţa lui i s-a părut deodată intimidantă. În schimb, a spus:
   - Nu mai pot face asta, Robert.
   În ochii lui s-a văzut sclipirea lacrimilor, dar și-a încleștat maxilarele, ca să nu le lase să-i curgă pe obraji.
   - Ce vrei să spui?
   - Încă o iubești la nebunie pe Nancy.
   - Probabil că o voi iubi tot restul vieţii.
   A dat din cap și a privit în gol, pe deasupra ei.
   - Ai dreptate, meriţi mai mult de-atât, Ellie. Meriţi să fii iubită pe deplin și fără rezerve.
   Ea nu și-a mai putut stăpâni lacrimile, iar acestea i-au șiroit pe obraji, sistematic și pe tăcute, fiindcă știa că îl iubea indiferent de ce făcuse, fiindcă așa e dragostea.
   - Îmi e tare frică să fiu singur, a spus el în cele din urmă.
   - Nu e așa de rău să fii singur.
   - A, nu e rău dacă ești puternic, cum ești tu.
   Eleanor a fost șocată că el credea asta despre ea, surprinsă că era văzută într-o lumină cu care nu era deloc familiarizată.
   - Însă pentru mine, pur și simplu, nu ar fi firesc. Nu pot funcţiona așa. Și nu mă refer la sensul practic, ci, în mod fundamental, nu așa sunt construit.
   Ea a dat din cap, dar el a continuat, ca o placă stricată:
   - Sunt foarte îngrijorat ce o să se aleagă de Zara fără Nancy, nu vreau să se simtă singură.
   - Zara o să fie în regulă. I-am spus deja că o s-o ajut cât de mult pot.
   Atunci a privit-o lung în ochi.
   - Doamne, întotdeauna spui exact ce trebuie, așa-i, Ellie?
   S-a simţit deodată cu vreo 20 de ani mai tânără.
   - Da?
   El s-a oprit și a oftat din adâncul plămânilor, iar ea i-a simţit respiraţia pe obraji.
   - Ai fost incredibil de bună cu mine și cu Zara. Nu ţi-am spus niciodată cât de mult a însemnat asta pentru mine.
   Când i-a răspuns, nu și-a putut ascunde tonul tăios.
   - Nu e nevoie să-mi fii recunoscător.
   - Uite, vezi? De-aia nu am spus-o până acum. Nu reușesc să mă fac înţeles cum trebuie.
   Atunci Eleanor n-a avut de ales și i-a spus ce gândea:
   - Nu am făcut-o fiindcă îmi era milă de tine, am făcut-o fiindcă m-am îndrăgostit de tine.
   Niciunul n-a mai spus nimic câteva clipe, dar apoi Robert a zis:
   - Am gestionat foarte prost toată situaţia. Știu că te-am rănit și e ultimul lucru pe care l-aș fi dorit.
   A simţit că i se strânge inima și i s-a pus un nod în gât.
   - Nu mă așteptam să mai am vreodată astfel de sentimente pentru cineva, mai ales acum, așa de curând după Nancy.
   Robert a tras un șut în pământ.
   - Ceea ce vreau să spun e că și eu te iubesc, dar încă o iubesc și pe Nancy și știu că ambele sunt imposibile concomitent.
   S-a uitat în ochii lui Robert, știind că părea disperată.
   - Nu merit să fiu iubită, Robert.
   El a făcut un pas către ea și a apucat-o de braţ strângând-o așa de tare, că a durut-o.
   - Poftim?! Ellie, să nu mai spui niciodată asta!
   - Dar e adevărat.
   Avea senzaţia că lacrimile nu o să i se mai oprească niciodată.
   - Nu sunt un om bun. Omenii păţesc lucruri rele din cauza mea. Nu mă pricep la iubire.
   Mărturisirea era brutală și dureroasă, dar se simţea bine să o rostească, de parcă putea recunoaște acum tot ce era rău despre ea, ca apoi să se poată închide în sine pentru totdeauna.
   Robert a întins mâna și i-a șters cu degetul lacrimile de pe faţă, făcând-o să se clatine puţin, iar cutia de la Irena, pe care dimineaţă o pusese în buzunarul fustei, dintr-un impuls, i s-a lovit de picior.
   Atingerea a fost ciudat de caldă, plină de toată bunătatea pe care știa că o conţinea cutia. Ești iubită, și-a spus ea, ești iubită, dar, în sufletul ei, cuvintele îi păreau la fel de improbabile ca viscolul în iulie.
   - Nici eu nu sunt un om bun, a spus el. Și nu cred că mă pricep la iubire.
   A încercat să-i cerceteze chipul ca să înţeleagă la ce se referea, dar arăta dintr-odată impenetrabil, ca de ceară.
   Robert a arătat spre mormântul lui Nancy, aflat în spatele ei, pe care Eleanor fusese întinsă puţin mai devreme.
   - Am făcut și eu de multe ori același lucru.
   A făcut o pauză, și cântecul păsărilor i-a învăluit din toate părţile.
   - Te-a iubit, Ellie.
   Lui Eleanor i-a venit să-i adune cuvintele și să le pună într-un borcan pe care să-l ţină pe noptieră.
   - Și eu am iubit-o.
   - Iar asta e de-ajuns. Probabil că e momentul să începem toţi să ne continuăm vieţile.
   S-au uitat unul la altul și, sub privirea lui, Eleanor s-a simţit cu adevărat văzută, într-un fel care a făcut-o să se înfioare.
   - Trebuie să plec.
   El a ridicat mâna, dar apoi a lăsat-o să cadă. Aerul dintre ei părea încărcat de înţelesuri, de parcă momentul avea numeroase potenţiale finaluri. Abia putea să-și miște picioarele, dar a reușit să se pună în mișcare, îndepărtându-se de el pas cu pas, pe poteca desfundată. A simţit că o urmărea cu privirea, de parcă ochii lui erau cuţite înfipte în spatele ei, până a dat colţul după biserică.
   Mergând, simţea în continuare cutia Irenei pe picior și și-a dorit cu disperare să creadă cuvintele de pe capac. Dar ideea părea doar o ocazie în plus să dea greș. În schimb, avea senzaţia că se prăbușea de la mare înălţime, fără parașută, de parcă tot terenul solid pe care credea că stătea îi fusese tras de sub picioare.
   Robert a apărut de după colţul bisericii, cu chipul împietrit și aspru și pumnii încleștaţi. Eleanor nu a nimerit să folosească cheile, până le-a scăpat pe jos, fiind nevoită să se aplece și să bâjbâie frenetic după ele, încercând să-și întărească, prin puterea voinţei, picioarele tremurânde, rugându-se să reușească să urce în mașină și să plece.

NANCY

   Telefonul a sunat iar și, de data asta, Nancy a răspuns, fiindcă sunetul îi sfredelea creierul, și-apoi, dacă vorbea cu el, poate se oprea, cu toate că își spunea asta de mult prea multe săptămâni și nimic nu părea să fie vreodată suficient pentru el.
   - De ce nu răspunzi?
   Avea vocea răgușită, de parcă îl ustura gâtul.
   - Nu vreau. Nu mai am nimic de spus.
   - Nu mai am nimic de spus.
   I-a imitat destul de bine vocea.
   - Ei bine, eu tot nu sunt de acord cu absolut nimic din ce ai spus în scrisoare și nu cred că mi-ai dat o explicaţie serioasă.
   - Dar am discutat totul în detaliu de o mie de ori.
   Atunci vocea lui s-a înmuiat și asprimea a dispărut.
   - Nu gândești limpede.
   Nancy s-a uitat la reflexia ei palidă, tensionată, din oglinda înaltă atârnată pe coridor și s-a întrebat dacă nu cumva el avea dreptate, dacă gândise vreodată limpede.
   - Știu că mă iubești.
   - Ba nu. Îl iubesc pe Robert.
   - Nu, nu poate fi adevărat. Dacă îl iubeai pe Robert, n-ai fi petrecut tot anul trecut riscând totul ca să fii cu mine.
   Ea a închis ochii ca să alunge amintirea acelui an, să alunge disperarea, să alunge amintirea umilinţelor îngrozitoare suferite.
   - Am crezut că te iubesc, așa e. Poate chiar te-am iubit la început.
   Simţea cum i se umpleau ochii de lacrimi și a încercat să-și înghită nodul din gât, dar zadarnic, i s-au revărsat pe obraji și i s-au simţit și în voce, lucru pentru care s-a detestat.
   - Dar a fost o nebunie și nu-mi vine să cred că am permis ca lucrurile să ajungă așa departe.
   Lacrimile ei au părut să le anuleze pe ale lui, iar el și-a îmblânzit tonul.
   - Ești doar speriată, iubito, ceea ce e de înţeles. Dar acesta e momentul perfect să începem împreună o nouă viaţă. Zara e la facultate, iar copiii mei au mai crescut.
   - Te rog. Te rog să nu o pomenești pe Zara, nici pe copiii tăi.
   Lacrimile i s-au oprit, înlocuite de o furie oţelită.
   - Toţi copiii tăi încă locuiesc acasă și nu ai avea sub nicio formă cum să pleci, chiar dacă aș vrea să o faci.
   - Ei, nu ar fi ea unica mamă singură din lume, iar eu nu i-aș abandona. Și, oricum, e așa de obsedată de ei, că probabil că nici nu ar remarca dacă nu aș mai fi acolo.
   Nancy a simţit că i se făcea greaţă.
   - Orice mi-ai spune, nu ai să mă faci niciodată să cred că e așa cum o descrii, nici pe departe.
   - Nu știi nici jumătate din adevăr.
   - Dacă o să continui să vorbești așa, închid telefonul.
   - Nu face asta!
   A vorbit înainte să apuce să se controleze și Nancy a auzit un suspin în tonul lui, sugerând că era disperat.
   A decis să profite de avantaj.
   - Uite, nu că ar fi treaba ta, dar la anul Robert o să mai reducă din volumul de muncă și am decis să ne mutăm în Sussex, iar în Londra să ne luăm doar un apartament, așa că oricum toate astea ar fi trebuit să se termine.
   A încercat să-și menţină tonul egal, calm, fiindcă dacă nu reușea, avea să-i spună adevărul și anume că i se părea dezgustător atât fizic, cât și emoţional.
   Dar de cum i-a răspuns, Nancy și-a dat seama că judecase greșit momentul - vocea lui era dură și răgușită.
   - Deci despre asta a fost vorba de la început? Te-ai distrat, dar la înghesuială alegi banii în locul unui orgasm în fiecare noapte.
   - Du-te-n pizda mă-tii!
   - Întotdeauna te-ai dat în vânt după stilul de viaţă pe care ţi l-a cumpărat, cu toate că e un ciudat lipsit de caracter și fără conștiinţă sau etică. Dar asta nu e iubire. Iubire este ce e între noi. Senzaţia că nu poţi trăi fără cealaltă persoană.
   Nancy mai că și-a pierdut cunoștinţa. Încercase totul, dar nimic nu părea să dea rezultat și, mai mult decât atât, era groaznic de obosită, sleită de aceste certuri permanente, până ajunsese doar umbra femeii care fusese. Și îndurase toate astea în secret, așa că, chiar și după o zi întreagă de astfel de telefoane, tot trebuia să pregătească cina și să zâmbească și să-l asculte pe Robert, ori poate să vorbească la telefon cu Zara. Uneori povara i se părea aproape imposibil de îndurat, dar numai ea era vinovată.
   - Te rog, nu mai pot să trăiesc așa.
   - Atunci nu te mai minţi singură. Acceptă că trebuie să fim împreună și gata.
   - Nu încerc să mint pe nimeni, nici pe tine, nici pe mine.
   Chiar și pentru propriile urechi, vocea i-a sunat jalnic.
   - Îţi spun adevărul. Mă urăsc pentru toată situaţia asta, mă urăsc și mă dispreţuiesc și nu am idee de ce ai vrea să ai de-a face cu mine. Am să încerc să salvez ce a mai rămas din căsnicia mea și mi-aș dori să faci și tu același lucru.
   După aceste cuvinte, a închis telefonul, tremurând, deși căldura era dată la maxim.
   Telefonul a sunat imediat, așa cum se întâmpla deseori, așa că l-a înșfăcat fără să se uite la el.
   - Da! Ce mai vrei?
   - Nancy! a spus Robert perplex.
   I s-au înmuiat puţin genunchii, făcând-o să devină conștientă de încordarea rece a mușchilor.
   - Vai, Doamne, iartă-mă!
   - Ce Dumnezeu se întâmplă?
   În acel moment, își dorea cu atâta ardoare ca el să fie acasă, cu ea, încât era pregătită să îi spună orice, chiar dacă ar fi însemnat să îi mărturisească ce se petrecea de când pusese capăt legăturii, sau măcar o mare parte din ce se petrecea.
   - Nu mai suport.
   - Cum adică?
   - Mă sună. Non-stop. Nu mai suport.
   - Dar n-ai spus că s-a terminat între voi?
   - S-a terminat, Robert, jur! Însă pur și simplu nu mă lasă în pace.
   Tensiunea apărută între ei a făcut-o să izbucnească.
   - Fir-ar a dracului de treabă!
   Și l-a imaginat în biroul lui, ascultând-o pe ea, încă o persoană jalnică ce avea nevoie de ajutorul lui.
   - Va trebui să-mi spui cine e. Trebuie să mă ocup de problema asta.
   - Nu pot. Trebuie să mă crezi pe cuvânt.
   Aripile panicii i-au fluturat în stomac, fiindcă iar făcuse o prostie.
   - Mă descurc singură, zău!
   - Iau un taxi. Ajung acasă în jumătate de oră.
   Nancy s-a dus în sufragerie și și-a cuprins corpul cu braţele, dezgustată de sine. Slăbise așa de tare în ultimele 2-3 luni, că își simţea fiecare oscior și pielea întinsă. Nu se putea opri din plâns și totuși i se părea că e așa de jenant de indulgentă cu ea însăși, că îi venea să se dea cu capul de pereţi. Avea prea multă energie în ea ca să se așeze undeva, așa că a rămas în mijlocul camerei, simţind furnicături pe piele, tremurând... și nimic nu i se părea că era real sau că era posibil să se mai întâmple vreodată.
   Poate dacă se mai vedea cu el încă o dată, ar fi priceput mesajul? Poate că trebuia să stea faţă în faţă cu el și să vorbească calm și coerent? Sigur că mai făcuse asta, dar poate că de data asta avea să fie altfel. Numai că nu-i putea spune lui Robert că avea să facă asta, fiindcă el ar insista să vină cu ea, ori ar urmări-o, ori ar încerca să o oprească. Și dacă făcea asta și el afla adevărul, nu ar mai ierta-o niciodată, apoi ar afla toată lumea și toată lumea ar urî-o, iar ea nu ar mai avea altă soluţie decât să se arunce de pe un pod.
   Dar apoi Nancy și-a amintit că, în seara următoare, ieșea la cină cu Eleanor și părea a fi singura șansă pe care o avea ca să se vadă cu el fără știrea nimănui. Îi ignorase SMS-urile, dar acum a trebuit să se uite la ele ca să îi trimită și ea unul. Le-a citit în ciuda faptului că știa că nu ar trebui, apăsând pe buton ca să treacă prin lista de explozii verbale scrise cu majuscule. Aproape că a fost suficient ca s-o oprească, dar știa cum urma să se termine dacă nu se mai întâlnea cu el încă o dată. În cele din urmă, avea să apară la ușa ei, fiindcă până la final setea lui de răzbunare ar fi fost mai puternică decât orice altceva.
    Și, cu acest gând în minte, s-a întrebat dacă se va schimba vreodată ceva, sau își va petrece tot restul vieţii temându-se de ce ar putea el să spună sau să facă, poate chiar și peste ani și ani. Dar trebuia să încerce, fiindcă ce altceva putea să facă, așa că a tastat cuvinte pe care nu-i venea deloc să le scrie:
    Hai să ne întâlnim mâine la 10 p.m., sub pod.
  El i-a răspuns aproape instantaneu:
    Ne vedem acolo.
   S-a dus pe hol și a deschis ușa de la intrare, fiindcă auzea motorul unui taxi oprit în faţa casei și știa că era Robert. El a urcat scările în fugă spre ea și ea a simţit fluturi în stomac văzându-i trupul suplu strâns în costumul albastru, părul blond care-i sălta la fiecare pas, căzându-i în ochi, trandafiriul obrajilor îmbujoraţi, buzele pline. Au intrat în antreu și Robert a tras-o spre el; ea i-a îmbrăţișat talia pe sub haină, ca să-i simtă căldura trupului.
   - Am doar o oră la dispoziţie, a spus el.
   Atunci, ea s-a întors și l-a condus în sus pe scări, fiindcă dorinţa lor era năvalnică și așa era de vreo câteva săptămâni, de când ea îi spusese de aventura ei extraconjugală. Dormeau împreună de aproape 30 de ani, dar nu se doriseră niciodată așa cum se doreau acum.
    Era o reacţie bizară, Nancy știa asta, și, cu toate astea, poate că era totodată explicabilă - fiindcă înfruntaseră împreună, fără ocolișuri, trădarea ei și deciseseră tot împreună că încă se mai doreau. Și poate că asta i-a făcut să se simtă puternici, sau uniţi, sau dezirabili, nu reușea să-și dea seama exact, știa doar că voia să simtă trupul soţului ei lipit de al ei și în ea cât mai des posibil. Mai știa și că, dacă ar fi simţit asta înainte, nimic din toate astea nu s-ar mai fi întâmplat, fiindcă părea să fie răspunsul la o întrebare pe care nici nu-și dăduse seama că și-o pusese.
   Nancy a surprins imaginea lor în oglinda lungă a șifonierului, lungiţi de-a curmezișul patului, Robert splendid între picioarele ei, înfășurate în jurul lui, ea cu trupul arcuit în sus și braţele întinse în lături, de parcă o ţintuise de pat. Și-a spus că, în acel moment, erau perfecţi, erau mai frumoși decât fuseseră vreodată. Că trupurile lor, uzate și deteriorate de aproape 50 de ani de viaţă, erau mai frumoase decât erau când se cunoscuseră și aveau doar 20 și ceva de ani.
   După aceea, Robert s-a întins pe spate, iar Nancy și-a pus capul pe pieptul lui, simţindu-i braţul pe umeri.
  - Te iubesc, Robert, a spus ea. Îmi pare așa de rău...
   - Ţi-ai cerut destul scuze. Cât de des te sună?
   Minţise de atâtea ori în ultimul an, că nici nu mai era greu să continue cu minciunile, ca și cum creierul i se modificase cumva structural.
   - A, nu prea des. De vreo două ori pe săptămână. Doar că în dimineaţa asta nu a fost prea drăguţ, iar tu ai sunat imediat după el.
   - Dar ce spune? Te ameninţă?
   - Nu, Doamne ferește!
   - Cred sincer că ar trebui să vorbesc cu el. Trebuie să-mi spui cine e.
   - Nu, serios, Robert. Nu vreau să ai deloc de-a face cu el. Mă tem că, dacă îl vezi sau vorbești cu el, n-o să mă mai poţi ierta.
   Ceea ce era periculos de aproape de adevăr.
   - De ce? Ce are? Îl cunosc?
   - Nu, nici vorbă. Doar că ar deveni totul prea real pentru tine.
   - E al dracului de real și acum!
   Era conștientă că timpul se scurgea și că în curând el avea să fie nevoit să facă un duș și să se îmbrace la loc, fiindcă erau o mulţime de alţi oameni care voiau ceva de la el, iar ea voia să spună ceva semnificativ, dar nu-i venea nimic în minte.
   - Ce iubești la mine? a întrebat ea în cele din urmă.
   Robert a început să râdă, iar capul ei s-a săltat odată cu pieptul lui.
   - Nu mi-ai mai pus o întrebare de-asta de ani de zile. Mi-a fost dor de ele.
   - Da? Am crezut mereu că te enervează.
   - Nu, mă fac să simt că-ţi pasă.
   A strâns-o puţin mai tare lângă el.
   - Cred că dintre multele lucruri pe care le iubesc la tine, ar trebui să aleg optimismul.
   - Optimismul? Dar nu sunt deloc optimistă, s-a bâlbâit ea.
   - Ba sigur că ești. Te îngrijorează o mulţime de lucruri, dar reușești să mergi mai departe. Ăsta e optimism.
   Nancy n-a putut răspunde, fiindcă se temea să n-o apuce plânsul, căci cum era posibil ca, după atâţia ani, Robert să mai spună încă lucruri care o luau prin surprindere? Și cum de fusese ea cât pe ce să arunce totul pe fereastră?
   - Vezi? Am spus ce nu trebuia.
   A sărutat-o pe creștet.
   - Nu, dimpotrivă, ai spus exact ce trebuia.
   Și-a amintit de o după-amiază în urmă cu câteva luni când îi pusese aceeași întrebare bărbatului căruia îi spunea David, într-un moment aproape identic, întinsă în braţele lui pe patul din apartamentul în care se întâlneau și pe care ajunsese să-l urască din cauza ferigilor care atârnau de peste tot, chiar și din tavan.
   Iubesc ceea ce a iubit la tine întotdeauna orice bărbat, spusese el, perfecţiunea ta.
    Acum s-a gândit că probabil acela fusese pentru ea începutul sfârșitului, fiindcă avusese o senzaţie clară de limpezire, ca și cum ceaţa în care trăise până atunci se risipise brusc.
   - Mi-ai fi spus dacă n-aș fi găsit scrisoarea? a întrebat Robert.
   - Nu.
   Numai că Nancy nu era sigură că nu lăsase scrisoarea în geantă dintr-o dorinţă subconștientă ca el să afle și să o ajute, exact așa cum făcuse.
   - Dar numai fiindcă nu puteam îndura să afli, pentru că nu voiam să te rănesc și nu voiam să mă părăsești.
   - Nu cred că aș putea să te părăsesc.
   Vocea lui a sunat ciudat de pierită.
   S-a ridicat sprijinită în cot și s-a uitat la el.
   - Robert, te rog mult să-mi promiţi ceva.
   - Ce?
   - Să nu spui niciodată nimănui de relaţia asta. Nu aș suporta să afle Zara și să mă dispreţuiască și mai mult decât o face deja.
   El a întins mâna și i-a dat după ureche o șuviţă de păr.
   - Zara nu te dispreţuiește. E doar vârsta.
   - Dar te rog! M-ar urî dacă ar ști ce am făcut... Doamne ferește, ar fi groaznic dacă ar citi vreodată scrisoarea aceea! Ce a spus despre ea...
   S-a cutremurat involuntar, gest care până și ei i s-a părut teatral, dar nu era ceva ce putea controla.
   A privit-o curios.
   - N-aș face oricum așa ceva.
   Dar a izbit-o posibilitatea că, într-o zi, aventura ei extraconjugală ar putea fi făcută publică și că totul depindea de cât era el de ranchiunos.
   - Este foarte, foarte important pentru mine. Nimeni nu trebuie să vadă vreodată scrisoarea aceea, a insistat ea. Orice-ar fi! Chiar dacă Zara află cumva, într-o zi, trebuie să-mi promiţi că ea categoric nu va vedea vreodată scrisoarea aceea. Pur și simplu, nu aș putea suporta să creadă că am fost cu un bărbat care gândea așa despre ea.
   - Nici eu nu aș suporta asta, a spus Robert cu atâta tristeţe, încât ea l-a mângâiat pe obraz.
   - Îmi pare așa de rău, Robert! Dar mai că aș prefera s-o las să gândească orice vrea despre mine, decât să o las să creadă că am fost vreodată de acord cu ce spunea el. Trebuie să-mi promiţi, te rog!
   - O ardem data viitoare când mergem în Sussex.
   Robert a dat să se ridice, dar ea l-a oprit punându-i mâna pe braţ.
   - Ellie e singura persoană căreia i-am spus și chiar și ei nu i-am zis mai nimic.
   A simţit cum trupul lui se lăsa la loc.
   - Tare aș vrea să-mi spui cine e.
   Un val fierbinte a străbătut trupul lui Nancy.
   - Nu pot, Robert. E nimic, nimeni. De fapt, e complet inofensiv, a minţit ea. Va pricepe în curând și va înceta să mai sune. Sincer, deja îl simt că începe să cedeze.
   Era singura cale să se mai suporte, ţinându-l pe David separat de toţi ceilalţi din viaţa ei, numai că începea să simtă că artificiul se spulbera. Se temea că atunci când avea să permită celor două lumi ale ei să se combine, totul avea să ia sfârșit. Îi era tot mai greu să păstreze aparenţele, de parcă realitatea o lovea în faţă.
    Prima dată când i se prezentase, ea găsise romantic felul în care își folosea numele, dar acum înţelegea că fusese o necesitate, o manipulare, un șiretlic isteţ pe care îl folosise evident intenţionat, iar ea fusese suficient de proastă ca să îl creadă.
   Robert s-a dezlipit de ea, s-a ridicat și a pornit spre baie, iar ea știa că avea tot dreptul să o urască, dar tot nu putea îndura gândul că nu o iubea cu fiecare atom al fiinţei lui. Ciudat era că ceea ce o atrăsese prima dată pe Nancy la Robert devenise exact lucrul care o enerva cel mai tare la el, iar acum era lucrul pe care îl preţuia cel mai mult la el. Robert era la fel de constant și ferm ca mersul lui hotărât, probabilitatea să te dezamăgească vreodată era aproape zero. După tinereţea ei... să zicem colorată, avusese nevoie disperată de o astfel de stabilitate.
    Traiul cu tatăl ei o făcuse să creadă că bărbaţii erau înșelători și instabili și nestatornici, fiindcă acum poate că bea șampanie râzând în gura mare, ca în clipa următoare să se încuie în cameră și să nu mai mănânce zile în șir.
   Nu-și dorise în ruptul capului să ajungă ca mama ei, îngrijitoarea fermecătoare a unui bărbat sclipitor, indiferent cât de amuzant putea el să fie, indiferent câte invitaţii primea la tot felul de petreceri. O făcuse pe Nancy să păstreze distanţa faţă de bărbaţi, până l-a cunoscut pe Robert și și-a dat seama că nu reușea să-i găsească niciun cusur, că nu și-l putea imagina capabil să pună vreodată între ei o ușă încuiată. Acum s-a întrebat ce mutaţie suferiseră acele sentimente ca să ajungă să fie plictisită de el, ori să își dorească spontaneitatea care o speriase așa de tare la tatăl ei.
   Parcă își pierduse minţile de uitase toate acestea, de trebuise să cunoască un alt bărbat ca tatăl ei ca să-i aducă aminte că, de fapt, nu îi plac extremele și că, de fapt, nu îi place pericolul.
   A auzit dușul și i s-a făcut frig, așa că s-a băgat în pat, trăgându-și pătura până sub bărbie, cum îi făcea mama ei când era mică.
   Începuse să aibă impresia că nu îl merita pe Robert, cu gentileţea, bunătatea și calmul lui. Nici măcar nu ţipase la ea când găsise scrisoarea, în schimb fusese cuprins de o tristeţe așa de profundă, că se temuse că îl distrusese iremediabil. Nu o ameninţase niciodată că o părăsește, așa cum ar fi făcut ea în locul lui. Pur și simplu, stătuse cu ea în faţa focului în Sussex și vorbise cu ea, încercând să înţeleagă ce se întâmplase, de ce avusese nevoie de un alt bărbat. Iar din vorbele pe care și le spuseseră, Robert a redevenit în ochii lui Nancy bărbatul de care se îndrăgostise cu atâţia ani în urmă.
   Firește că fusese o binecuvântare faptul că scrisoarea arăta că voia să pună capăt aventurii, deși i se făcea rău la gândul că Robert trebuise să citească acele vorbe oribile, acele clișee și banalităţi. Se cutremura la gândul că Robert ar fi putut găsi una dintre scrisorile de la început, pe care și le scriseseră cu atâta abandon nerușinat, în care detaliaseră tot ce își făcuseră unul altuia, toate felurile în care se răvășeau unul pe altul. Arsese toate acele scrisori după ce le primea, dar nu înainte de a devora și memora fiecare cuvânt. Dar acum își făcea griji că cele pe care le scrisese ea încă existau.
   Bărbatul pentru care riscase totul era neglijent și probabil că le lăsase pe undeva unde puteau fi găsite într-o zi. Ori poate că avea să le scoată la iveală și să le arate tuturor, dacă ea continua să îl refuze, etalându-le ca pe trofee la care nu ar râvni nimeni niciodată.
   Și-a imaginat cum oamenii pe care îi iubea îi întorceau pe bună dreptate spatele și era ca și cum cineva o împușcase în abdomen, iar măruntaiele i se revărsau acum pe cearșafurile albe.
   - Te simţi bine?
   Nu-l auzise pe Robert intrând înapoi în cameră, dar iată-l punându-și la loc hainele șifonate, iar Nancy s-a întrebat câte lucruri nu știa nici ea despre el.
   - Te-ai culcat vreodată cu altcineva? De când suntem căsătoriţi, vreau să spun.
   - Nu, a spus el băgându-și cămașa în pantaloni.
   - Mă urăsc așa de tare...
   El s-a aplecat să-și ia haina de pe jos, a scuturat-o să îndrepte stofa și apoi a îmbrăcat-o.
   - Nu face asta, Nancy! a spus privind-o în ochi. O dată în viaţa ta, ai decenţa să nu deturnezi orice situaţie ca să fii tu în centrul atenţiei. Nu te aștepta să te consolez în privinţa asta.
   L-a privit pe deasupra păturii știind că avea dreptate, dar tot aștepta lucruri imposibile de la el. Dar atunci a văzut cum expresia de pe chip i se îmblânzea. A venit spre pat și s-a așezat pe margine, cu umerii lăsaţi.
   - Nu e vina ta, a șoptit el. M-am gândit foarte mult și înţeleg că nu am fost cel mai bun soţ din lume.
   - Robert, nu spune asta...
   - Ba nu, fii atentă! Nu spun că ai avut tot dreptul să mă înșeli, ori că am fost un nenorocit sau ceva similar. Spun doar că nu te-am înţeles pe deplin. Noi doi suntem foarte diferiţi și cred că asta m-a speriat, fără să-mi dau seama. În mintea mea am catalogat felul tău diferit de a fi ca pe ceva rău, când de fapt nu era asta: pur și simplu, eram diferiţi. Nu am vrut să te fac să simţi asta, dar cred că, cumva, s-a întâmplat. Și sunt sigur că te-a făcut să te simţi groaznic, poate mult mai prost decât era cazul. Și te rog să mă ierţi pentru asta.
   S-au privit și Nancy a avut senzaţia că aceasta era prima conversaţie autentică pe care o avuseseră vreodată. Sau poate că era prima dată când el o înţelegea cu adevărat. Aproape că nu putea îndura faptul că își dorea o viaţă ce promitea atât de mult, dar era atât de precară acum, cu ameninţarea lui David plutind peste ei!
    Robert s-a ridicat și Nancy a simţit că ratase ocazia de a-i răspunde.
   - Trebuie să plec. Ne vedem diseară!
   Auzind cum se închidea ușa de la intrare, Nancy s-a întors pe o parte și și-a strâns genunchii la piept, simţindu-se tulburată încă.
   O durea capul și și-a presat tâmplele cu degetele, ca să oprească gândurile rele. Dar am fost cu tine toată viața ta, de ce te-am părăsi acum? o ironizau ele, și era corect.
   Era uimită de cât de tare o înfricoșau chiar și acum și o apăsau de parcă în mintea ei se așternuse o ceaţă, iar ea nu mai putea gândi coerent, cum se amplificau până ajungeau mai mari decât suma părţilor lor. Încă din copilărie fusese uneori copleșită de acest sentiment; făcea ceva complet banal, cum ar fi să se joace cu păpușile sau să mănânce sau să citească o carte, și era brusc asaltată de un sentiment de profundă deznădejde, care se înfășura în jurul ei și o trăgea în jos, înghiţind-o complet, până ce, era sigură, avea să se sufoce. Ridica privirea și se uita în jur, încerca să se agaţe de ferestre sau de decorul familiar, dar era ca și cum cineva pusese un paravan între ea și lume, nimic nu mai era limpede și era convinsă că existenţa ei era undeva în afara realităţii acceptabile.
   Robert o curtase asiduu când îl cunoscuse, la o petrecere într-un cămin studenţesc sordid, unde ea băuse și fumase mult prea mult.
   Când o sunase a doua zi, fusese nevoit să-i amintească cine era și atunci ea presupusese că voia să vorbească cu Ellie, fiindcă cei doi își petrecuseră seara stând de vorbă în bucătărie. Nu, răspunsese el prea repede, apoi se bâlbâise când îi mărturisise că venise la petrecere numai pentru că știa că ea o să fie acolo, dar nu avusese curajul să vorbească cu ea, sperând că, dacă vorbea cu prietena ei, o să se alăture și ea conversaţiei. Eleanor e grozavă, spusese el, dar nu în felul acela.
    După aceea, în mod bizar, Ellie fusese cea care o convinsese să iasă cu el, cu toate că Nancy se întrebase dacă nu cumva îl plăcea ea, fiindcă ar fi fost tipic pentru Ellie să se dea elegant deoparte. Dar chiar după prima seară împreună la bar, fusese bucuroasă că ea era cea pe care o plăcea. I se păruse grozav de deștept și cuviincios, iar vocea i se pierdea uneori când îi vorbea și mâna îi tremura când își aprindea o ţigară. Suna când spunea că o să sune, i-a spus că o iubea, i-a vorbit despre un viitor concret și, prin toate astea, o făcuse să simtă că viitorul ei era plin de posibilităţi minunate, că o așteptau nenumărate lucruri, că viaţa ei avea să se schimbe radical.
   Până anul trecut, el fusese totodată și singurul bărbat cu care se culcase vreodată, ceea ce acum, întinsă în patul ei conjugal în plină zi, i se părea ireal. Părea greu de crezut că femeia care era acum era fata întinsă în pat în camera de oaspeţi a părinţilor lui Robert în urmă cu aproape 30 de ani, cu corpul strâns într-o cămașă de noapte de mătase așa cum cerea clișeul, cu picioarele inofensiv de netede și părul curat și dulce mirositor.
    Își amintea cum, așteptându-l să vină și s-o scape de povara virginităţii, se gândise la ultimul curs despre Keats și la cum profesorul Sutcliffe se uitase fix la ea în timp ce vorbea. Asta o făcuse să se teamă deodată că Robert nu avea cum să fie interesat de fapt decât de frumuseţea ei și că, în realitate, era mult mai potrivit pentru Eleanor. Și dacă acest lucru era adevărat, atunci Keats avea dreptate, frumuseţea ei avea să se ofilească și să moară ca orice lucru pe lume... și atunci ce avea să se aleagă de ei? Pentru o clipă, își dorise să fie desfigurată într-un accident, dar regretase pe loc gândul, ceea ce fusese și mai rău, fiindcă astfel își dăduse seama că era posibil ca frumuseţea să fie calitatea ei pe care chiar și ea o iubea cel mai mult, când în realitate nu era decât o înșelăciune.
   Dar atunci se întredeschisese ușa și îl văzuse pe Robert în lumina de pe coridor, iar prezenţa lui era atât de palpabilă, de concretă, că spulberase orice alt sentiment. Se apropiase de pat în vârful picioarelor, trăsese pătura și sărise lângă ea. El avea picioarele bocnă, dar o sărutase pe umăr.
   - Ești OK? întrebase el. Să știi că nu trebuie să o facem.
   Dar își amintea că își spusese că, dacă nu o făcea acum, atunci când? Era într-un pat confortabil, într-o casă frumoasă, alături de bărbatul pe care îl iubea și aveau timp și putere și frumuseţe. Cât fusese cu Robert în acele zile ciudate dintre Crăciun și revelion, parcă pășea în propriul ei viitor. Un viitor care i se cuvenea, un viitor care i se potrivea. Să-i întoarcă spatele ar fi fost o demenţă, categoric un act de sabotaj. De fapt, ar fi fost ca și cum ar fi îmbrăţișat nebunia tatălui ei, ca și cum s-ar fi lăsat în voia sentimentelor care ameninţau mereu s-o tragă în abis. Așa că Nancy se întorsese pe o parte ajungând cu buzele așa de aproape de ale lui Robert, încât îi simţea respiraţia. El își plimbase palma în jos pe corpul ei și îi spusese că era frumoasă și că o iubea.
   O sărutase și simţise în gură limba lui cu aromă mentolată, făcând-o să închidă ochii. Parcă plutea întinsă pe mare, în larg, lăsându-se rotită iar și iar de maree. Se apropiase mai tare de el și-și lipise șoldurile de ale lui, nevrând să piardă realitatea solidă a fiinţei lui, nevrând să descopere că putea într-adevăr să alunece și să se piardă într-un ocean fără fund. O duruse și sângerase, dar presupusese pe bună dreptate că nu avea să fie întotdeauna așa neplăcut.
   Și toate astea o aduseseră aici, în acest moment, în această încăpere rafinată, în această casă elegantă, în această viaţă care sclipea în jurul ei. Acum i se părea absurd că nu-i fusese de ajuns și că asta o făcuse să se plângă și să se împotrivească la fiecare pas timp de atâtea decenii. Fiindcă Nancy se cunoștea suficient de bine pentru ca măcar să recunoască faptul că, pentru ea, nimic nu fusese vreodată de ajuns, că gustul cenușiu al nemulţumirii, prezent constant pe limba ei, era dușmanul ei permanent.
   Terapeutul ei avea o teorie conform căreia părinţii ei avuseseră prea multe așteptări de la ea, ca unic copil, adorat și special, iar realizările extraordinare ale tatălui ei și firea lui maniacală nu o ajutaseră deloc. Își petrecuse copilăria înconjurată de adulţi sclipitori și îi fusese întotdeauna greu să-și facă prieteni, până le întâlnise pe Eleanor și Mary și își dăduse seama că mai erau oameni din generaţia ei cărora le plăceau minţile ascuţite. Dar mai era ceva, un nivel profund la care terapeutul ei nu prea reușea să ajungă, dar care răzbea ușor-ușor la suprafaţă.
    În ultimul timp, își amintea tot mai des de câte ori îi spuseseră oamenii că viaţa era la picioarele ei, ceea ce, în subconștient, crezuse întotdeauna că era adevărat. Nu se putea să fii așa frumoasă, așa plină de relaţii în lumea bună, să fii așa bogată și adorată ca ea, și să nu ţi se întâmple numai lucruri minunate. Dar cum definești noţiunea de minunat, cine decide ce e destul, cine stabilește aceste lucruri?
   Uneori, Nancy avea impresia că mintea ei o putea înghiţi cu totul, de parcă avea în ea un loc în care putea să dispară pentru totdeauna. Singurul lucru care o trăgea de pe marginea prăpastiei în acele momente erau prietenele ei, așa că acum, când întunericul dădea să-i iasă prin piele, a întins mâna după telefon.
   Eleanor a răspuns după câteva apeluri, dar părea grăbită, așa că Nancy și-a imaginat că o întrerupsese de la ceva important.
   - Scuze, poţi să vorbești?
   - Ce-ai păţit?
   Prietena ei avea un ton grăbit, care nu îi plăcea deloc.
   - Nu știu. Sunt puţin speriată, atâta tot.
   - Speriată? S-a întâmplat ceva?
   - Doar că...
   Oftatul lui Eleanor a ajuns până la ea.
   - Of, Nance, de vreo două luni încerc din răsputeri să te ajut, dar îţi spun sincer că nu știu ce mai pot face.
   - Știu, iartă-mă!
   - Să știi că ar cam trebui să iei decizia să te ajuţi singură, chiar dacă asta înseamnă să-i spui lui Robert sau să dai telefon la poliţie. Chiar nu știu ce să-ţi mai spun.
   Nancy a îngheţat de frică la gândul că Eleanor putea să afle că Robert știa, sau că Robert putea să afle tot ceea ce nu știa, sau că poliţia ar avea grijă să știe toată lumea. Noua frică s-a amestecat cu frica ce deja îi curgea prin vene, așa că, pentru o clipă, s-a întrebat dacă nu cumva o să înceapă să urle necontrolat. Dar și-a înghiţit nodul din gât și și-a calmat vocea când i-a răspuns.
   - Iartă-mă, mă port prostește. Nu am nimic, zău!
   - Ești sigură? a întrebat-o Eleanor, apoi a ezitat o clipă. Într-un minut, intru într-o ședinţă, dar am putea sta de vorbă după aceea, sau poate trec pe la tine mai târziu dacă s-a întâmplat ceva, ce zici?
   - Nu, nu, sincer. Am avut un moment mai prost. Acum mă simt mai bine.
   - Dar a făcut ceva anume, adică... altceva, faţă de normal?
   - Lasă, îţi povestesc totul mâine la cină.
   - Dacă ești sigură că nu e nimic...
   - Da, sunt, du-te la ședinţă!
   După ce a închis, Nancy a fost nevoită să-și sprijine capul în mâini și să-și apese tâmplele câteva clipe. Înţelegea de ce Eleanor era exasperată de ea, după luni de susţinere în care Nancy desfiinţase fiecare sugestie pe care i-o făcuse. Dar, pe de altă parte, nu se putea ca Eleanor să nu-și amintească cum era să simţi că-ţi pierzi minţile, că nu mai poţi să te susţii psihic, ca și cum cea mai urâtă versiune a ta abia aștepta să ţâșnească la suprafaţă. Și nu se putea să fi uitat că Nancy fusese cea care o scosese ușor-ușor din capcana acelor emoţii, după ce se întorsese dintr-o misiune umanitară peste hotare, în urmă cu șapte ani, și găsise că vechea ei viaţă era de-a dreptul înfricoșătoare.
   Nancy o cocoloșise, o protejase, o luase în Sussex, o ascultase când o suna noaptea târziu și nici măcar o dată nu o făcuse pe Ellie să se simtă prost sau penibil sau ca și cum epuizaseră opţiunile.
   - Dacă nu am luat deciziile cele mai bune? repeta Eleanor la nesfârșit. Dacă am ratat șansa de a avea copii și într-o zi voi regreta? Ori o să ajung o fată bătrână pe care nu o vizitează nimeni, iar când o să mor, n-o să mă găsească nimeni până nu raportează careva la poliţie mirosul care vine din casa mea...
   - Asta e o prejudecată, îi răspundea Nancy, adăugând deseori: Dai crezare mitului idiot cum că femeile trebuie să fie neapărat mame.
   Și uneori, Nancy îi spunea:
   - Nu e adevărat ce gândești!
   În cele din urmă, într-o zi, Eleanor zâmbise, cu lacrimile încă licărindu-i în gene.
   - Ai dreptate. Nu mi i-am dorit niciodată cu adevărat. Sau, mă rog, mi-am dorit celelalte lucruri mult mai mult. N-aș fi reușit niciodată să fac ceea ce am făcut, dacă aș fi avut copii.
   - Și nu trebuie să-ţi faci griji că ai să mori singură, a răspuns Nancy, simţind cum i se umplea inima de iubire pentru prietena ei. Poţi să te muţi la mine când o să fii prea bătrână ca să-ţi mai pese.
   Eleanor izbucnise în râs.
   - Pun pariu că lui Robert i-ar plăcea la nebunie.
   - Aaa, el o să fie atunci ori mort, ori senil. Putem să ne mutăm în Sussex și să fim două băbuţe ţăcănite care își citesc una alteia cărţi lângă șemineu și beau gin la micul dejun. Poate o să vină și Mary Lumea o să înceapă să spună că suntem excentrice și, într-o zi, vreo tinerică genială o să scrie o piesă de teatru despre noi.
   Lui Nancy tot i se părea un viitor de vis, dar se îndoia că va fi așa după tot ce făcuse, se îndoia că Eleanor sau Mary ar mai vrea să se mute cu ea dacă aflau cum era cu adevărat.
   Nancy a avut nevoie de aproape toată energia ca să se smulgă din pat și să tragă niște haine pe ea, înainte să se întoarcă Robert acasă în seara aceea.
    Când a venit el, ea se pieptănase și se fardase puţin și era mulţumită că el nu o să creadă că toată după-amiaza plânsese în pat, ori că avea mintea plină de gânduri oribile, din cauza cărora îi venea să se ducă într-un colţ întunecos și să urle până nu mai putea. O ajutau și cele două pahare de vin băute; făcuse un sos simplu pentru paste și o salată și au mâncat în bucătărie cu o lumânare aprinsă între ei, pe masă.
   Robert arăta obosit, dar tot a întrebat-o ce făcuse în după-amiaza aceea, iar ea a minţit și a spus că mai avansase puţin cu traducerea complicată la care lucra. El i-a povestit că avusese o mică ciocnire cu Dido în privinţa abordării cazului refugiaţilor sirieni pe care îi reprezentau. S-a plâns de cât de tipicară putea să fie când era vorba de cele mai mărunte detalii legale, însă Nancy nu l-a ascultat aproape deloc, fiindcă Robert se plângea mereu de Dido, dar ea știa că, în același timp, o admira și că lamentările lui nu aveau niciodată nicio consecinţă.
    Dacă cineva care venea de la muncă ar fi trecut pe lângă casa lor și s-ar fi uitat în bucătăria lor de la demisol, scena i s-ar fi părut intimă și caldă, ba chiar de invidiat.
   - Mă duc sus, a spus Robert. Mâine iar am o zi grea.
   - Bine. Urc și eu imediat.
   Nancy știa că încă era mult prea agitată ca să poată dormi; dacă rămânea singură, putea să termine sticla de vin și așa să adoarmă.
   Robert s-a ridicat.
   - A, apropo, mâine iau cina cu Ellie.
   El s-a întors și Nancy i-a văzut îndoiala din privire.
   - Da? Unde?
   Ea a încercat să vorbească pe un ton degajat.
   - Restaurantul acela grecesc de lângă biroul ei, îl știi.
   - Bine. S-ar putea să trebuiască oricum să lucrez până târziu.
   - Pare cam deprimată, așa că probabil o să întârzii puţin, dar nu mult, cred că ajung acasă pe la 11.
   După ce a terminat cu tot dansul ăsta, Nancy s-a jurat să nu-l mai mintă niciodată pe Robert.
   El i-a întors spatele ridicând din umeri și a ieșit din cameră zicând doar atât:
   - Mmm... Bine!
   Era foarte posibil să fie întotdeauna așa de acum înainte, și-a spus Nancy în timp ce punea vasele în mașina de spălat. Probabil că Robert nu avea s-o mai creadă niciodată fără rezerve, iar gândul ăsta era ca un cuţit în inima ei. Intenţionase să ia sticla de vin în sufragerie și să se uite la televizor, dar acum până și asta i s-a părut un efort prea mare, așa că s-a așezat la loc la masă și și-a mai turnat un pahar.
   Cine s-ar fi uitat acum în bucătăria ei probabil că n-ar mai fi găsit nimic de invidiat la această scenă - o femeie singură, cu o sticlă de vin și o lumânare ce licărea în faţa ei. S-a întins și a pus degetul în balta de ceară fierbinte adunată în jurul flăcării, savurând durerea arsurii ce i se răspândea prin toată mâna.
   În viaţa ei fusese invidiată de o mulţime de oameni, în toţi anii de școală și facultate și, în general, în lume, și-a spus ea în timp ce usturimea sfâșietoare îi anestezia toată fiinţa. Numai că ceea ce invidiaseră ei nu merita nici pe departe un asemenea consum emoţional: cum arăta, cu cine era măritată, cum își decorase casele, unde își făcea vacanţele, cum se îmbrăca. Nu exista nimic dincolo de aparenţe și chiar își făcea griji că, probabil, dincolo de suprafaţă nu se întâmpla nimic.
   Și-a adus aminte cum râdea într-o zi cu Mary și Ellie de femeile adunate la poarta școlii Zarei.
   - Ar trebui să ne tatuăm toate pe frunte fluturașul de salariu al soţilor noștri, ca să rezolvăm o dată pentru totdeauna competiţia secretă dintre noi, spusese ea, iar prietenele ei râseseră, dar își dăduse seama că habar nu aveau despre ce vorbea ea.
   Iar după aceea i se făcuse rușine fiindcă avusese senzaţia că dezvăluise o latură urâtă a ei în faţa singurelor două femei la care ţinea, așa că se temuse că, după ce pleca, aveau să se minuneze de cât de banală era viaţa ei. Îi venise să le sune în seara aceea pe Ellie și Mary ca să jure că ea nu era așa de fapt, că era tot fata care stătuse de vorbă cu ele până în zori despre ce aveau să devină în viaţă, chiar dacă încă nu realizaseră nimic.
   Era posibil, a presupus ea, ca Zara să aibă acum propriile versiuni ale acelor conversaţii, planificându-și vi itorul ca pe o linie pe o hartă, pe care nu trebuia decât să o urmezi ca să o transformi în realitate.
   Gândul îi dădea ameţeli, de parcă timpul era un roller coaster din care nu putea coborî. Ar fi trebuit să fie o mamă mai bună, să o avertizeze pe Zara că ambiţia poate să dispară pe neobservate, ori să-i spună să nu creadă mereu că o așteaptă ceva grozav, mai bun, dincolo de orizont, ori să facă alegeri și să nu le regrete. Ori, ori... nu avea chiar niciun drept să-i dea sfaturi fiicei ei.
   Nancy s-a ridicat și și-a scos dintr-un sertar ceea ce considera ea ţigări pentru urgenţe. A deschis o fereastră și s-a așezat pe blatul de lucru, ca măcar să încerce să sufle fumul afară, cu toate că știa că era inutil și chiar și dimineaţă avea să plutească în aer o duhoare stătută, iar Robert avea să ţâţâie dezaprobator. S-a cutremurat stând în frigul tăios ce intra pe fereastră, dar știa că de fapt motivul venea din interiorul său, de parcă trupul ei încerca să se scuture de orice urmă de amintire a anului trecut.
   Spusese că ultimul an fusese ca o formă de nebunie și exact așa i se părea și acum. Aproape ca și cum mintea ei fusese răpită de o idee, deși Nancy nu își amintea care ar fi putut fi aceea și nu era sigură că știuse vreodată. A dat un bobârnac ţigării fumate până la filtru, azvârlind-o pe geam, după care și-a aprins imediat alta, sorbind substanţele mortale cu sete, până în adâncul plămânilor.
   După a doua ţigară s-a simţit ameţită, așa că s-a dat jos de pe blat și a întins mâna după paharul cu vin, pe care l-a dat pe gât pe nerăsuflate. Dar asta a făcut-o să se simtă și mai rău și s-a aplecat peste chiuvetă, temându-se că avea să verse. Dar merita să îi fie rău - merita ciumă bubonică, molime și damnare veșnică. Merita toate lucrurile de care se temea, și chiar mai rău de atât.
   Ascuţișul trădării pe care o comisese i se înfipsese între coaste ca o săgeată, iar otrava ei i se împrăștiase în sânge. Adevărul e că avea senzaţia că-și pierdea minţile, ceea ce credea că era foarte posibil, având în vedere amploarea disocierii la care fusese nevoită să recurgă numai ca să poată funcţiona, pur și simplu, pe parcursul ultimului an. Pentru ea, David existase ca o entitate separată, fiindcă numai așa ceea ce făcea nu părea real, dar acum abordarea asta nu mai era posibilă. Așezată la masa din bucătărie, și-a dat seama că aproape că îl considerase o creaţie a fanteziei ei, ignorând faptul că era făcut nu numai din carne și oase, ci și din emoţii și dorinţe. Trebuia să privească în faţă nu doar cine era el, ci și ce făcuse din ea.
   Totul se petrecea de mai bine de un an, fiindcă acum erau în ianuarie și începuse cu un an înainte, la o petrecere dată de editură în preajma Crăciunului. Ce e drept, încerca de vreo două luni să scape de el, dar tot mai rămânea o perioadă foarte lungă când nu îi păsase nici cât negru sub unghie de nimeni și nimic, în afară de ea și de propria ei dorinţă dezgustătoare.

   Petrecerea era organizată ca să fie sărbătorit succesul uriaș și surprinzător al unei cărţi de non-ficţiune intitulată Politica criminalității.
    Nancy nu lucrase propriu-zis la carte, dar editura lucra cu o mulţime de autori francezi de cărţi poliţiste, traduse de ea, și care contribuiseră la carte. Nu era sigură că avea să fie prezent vreunul dintre ei, și nici nu îi cunoscuse personal pe cei mai mulţi, dar în decembrie se plictisea întotdeauna, fiindcă agenda lui Robert se umplea, iar ea stătea singură seară de seară, întrebându-se de ce îi luase atâta să creeze ceva concret, care să fie numai al ei. Invitaţia aprinsese în ea o scânteie de mândrie că cineva o preţuia profesional suficient de mult încât s-o invite, iar asta o făcuse să plutească de bucurie zile în șir înainte de eveniment.
   Nancy, Ellie și Mary aveau o tradiţie: în săptămânile dinainte de Crăciun, luau împreună un prânz decadent, iar anul acela, norocul a făcut ca prânzul să fie în aceeași zi cu petrecerea. Se dusese la prânz plină de speranţă și încântare, dar de fapt, întâlnirea o indispusese groaznic, deoarece, cu cât vorbeau mai mult, cu atât mai clar îi era că prietenele ei aveau vieţi infinit mai bogate și mai pline de substanţă decât era viaţa ei. Și, în loc ca realizarea să o bucure, ca pe orice om normal, o acrise teribil, până-n străfunduri, în toată fiinţa.
   Când venise nota, Ellie se aplecase spre ea și-i spusese:
   - M-am gândit la tine mai devreme.
   - Da? a întrebat Nancy, simţind cum i se încălzea sufletul la gândul că ocupase o frântură din ziua prietenei ei.
   - Da, cumpăram ceva de mâncare pentru Irena, știi tu, vecina mea de jos. Iau cina cu ea în fiecare joi.
   - A, da.
   - Da. Și mi-am zis că poate ţi-ar prinde bine să faci și tu așa ceva. Adică să vizitezi pe cineva în vârstă. Sunt o groază de organizaţii cu care te pot pune în contact. E un gest extraordinar. Îţi aduce și ţie tot atâta bucurie cât le aduce și lor.
   Nancy se uitase și la Ellie, și la Mary, și văzuse că amândouă se înroșiseră puţin și evitau cu obstinaţie să se privească. Bineînţeles că Eleanor, virtuoasa naibii, își vizita vecina vârstnică, dar lui Nancy i se părea ceva oribil. Nu voia să audă poveștile tragice ale altora, nu voia să i se amintească de faptul că totul se năruie până la urmă. Dar în primul rând, nu voia să și le imagineze pe prietenele ei încercând să găsească moduri în care să-și umple ea zilele, fir-ar a dracului de treabă!
   - Discutaţi amândouă despre mine? a întrebat ea.
   - Nu, normal că nu.
   Dar Eleanor a răspuns prea repede, iar Mary nu putea s-o privească în ochi.
   - Dar ce credeţi voi că am ajuns?
   Și chiar în timp ce punea întrebarea, și-a dat seama că i-ar plăcea foarte mult să primească un răspuns de la una dintre ele.
   - Iartă-mă, a spus Eleanor. Sincer, chiar am crezut că ţi-ar plăcea.
   - Te iubim, a zis Mary. Doar că uneori nu pari deloc fericită.
    Nancy s-a uitat când la una, când la alta, neștiind ce să spună.
   - Voi două sunteţi fericite?
   Mary a ridicat din umeri.
   - În general, aș zice că da.
   Eleanor s-a foit puţin înainte să răspundă.
   - Sigur că nu sunt fericită mereu. Dar când nu sunt, sper că voi două o să mă ajutaţi. Cum aţi mai făcut-o.
   Deodată, Nancy a simţit că faţada atent construită a vieţii ei se tocise și că, de fapt, toată lumea știa dintotdeauna cât de greu i se părea totul. Ori poate, și gândul era și mai înspăimântător, era mai jalnică și demnă de milă decât crezuse. Poate că prietenele ei vedeau la ea lucruri de care nici nu era conștientă, ceea ce îi dădea senzaţia că poate pierdea contactul cu realitatea și că, de fapt, orice era posibil.
   - Poate ar trebui să plec, a spus Nancy luându-și poșeta de pe spătarul scaunului. Mă duc la o petrecere de serviciu în seara asta și, înainte, am de făcut câteva lucruri.
   Eleanor și-a pus mâna pe braţul ei.
   - Îmi pare rău, Nance, sincer. Nu m-am gândit. Nu am vrut să te fac să te simţi prost.
   - Nu-i nimic.
   S-a străduit să zâmbească.
   - Da, Nancy, iartă-ne, a spus și Mary.
   A simţit o dorinţă disperată să plece cât mai repede.
   - Zău așa, niciuna dintre voi nu are de ce să-și ceară scuze.
   A plecat în grabă, convinsă că Eleanor și Mary aveau să mai comande o cafea ca să-i discute toate problemele, chiar și cele pe care nu știa că le are.

   După aceea, toată după-amiaza i-a mers din rău în mai rău, așa că se simţea de parcă toate eșecurile ei o sufocau și o trăgeau în jos, către locuri care nici nu știuse că existau.
    S-a gândit să nu se mai ducă la petrecere și gata, dar știa că asta avea s-o facă să se simtă și mai prost. Așa că a probat și a renunţat la nenumărate ţinute, și-a întins machiajul și nu a reușit să-și facă părul să-i stea cum voia și, una peste alta, când a intrat în atriumul cu pereţi de sticlă al editurii, se simţea de-a dreptul prost.
   Cartea se vânduse, evident, extrem de bine, fiindcă locul era plin ochi. Tineri cu fese ferme și pomeţi senzaţionali împărţeau pahare de șampanie și toată lumea se împărţise deja în grupuleţe vesele.
   Nancy a băut prea repede un pahar cu șampanie, apoi a dat o tură prin încăpere, încercând să găsească o conversaţie căreia să i se alăture. Vreo două persoane au fost amabile și au schimbat câteva vorbe cu ea, dar se simţea ca o intrusă plicticoasă, ceea ce, laolaltă cu prânzul de mai devreme, o făcuse să se simtă de parcă toată săptămâna precedentă se îmbătase cu iluzia grandorii.
   S-a hotărât să se ducă la baie, apoi acasă, așa că și-a croit drum către coridorul aflat în celălalt capăt al încăperii, pe care a mers până a găsit toaleta femeilor. Odată încuiată ușa cabinei, mai că a apucat-o plânsul, fiindcă se simţea ca ultima ratată; oamenii de aproape 50 de ani aveau sau nu aveau cariere strălucite, iar ea nu avea, deși categoric ar fi putut să aibă. S-a trântit pe vasul de toaletă, simţind ceva umed pe dosul coapsei, și a făcut pipi cu zgomot.
   La plecare, a trântit ușa, sperând că lăsase o urmă pe peretele alb, impecabil, dorindu-și doar să urce într-un taxi și să se ducă acasă, unde să deschidă o sticlă de vin și să găsească ceva de văzut pe Netflix.
   - Mi s-a părut mie că tu ești, dar nu eram sigur.
   S-a întors și a fost ușor debusolată să îl vadă într-un mediu nefamiliar lui.
   - O, salut! Nu știam că o să fii aici.
   - Am contribuit și eu la cartea asta.
   S-a simţit prinsă pe picior greșit.
   - Scuze, nu mi-am dat seama. Sigur că da. E logic.
   El a pășit spre ea și Nancy și-a spus că își purta bine vârsta, ca pe o cămașă șifonată, de fapt, exact ca pe cămașa albastră șifonată pe care chiar o avea pe el. Era încălţat cu pantofi scâlciaţi și barba îi crescuse puţin mai lungă decât de obicei, ceea ce îi dădea un aer de lup.
   - Apropo, ai o rochie foarte frumoasă.
   S-a uitat în jos, la rochia de lână roșie de pe ea, și a roșit.
   - Mulţumesc.
   - Dar probabil că tu ai putea pune pe tine și un sac de gunoi și tot ai arăta bine.
   A simţit un val fierbinte urcându-i în trup și nu prea știa ce se întâmpla, fiindcă prietenia lor, dacă o putea numi așa, nu inclusese niciodată flirtul. O fixa pe faţă, așa că ea a făcut la fel și i-a văzut ochii foarte strălucitori și insondabili, părând mai degrabă să o disece decât să o privească.
   El a pășit prin atmosfera încărcată electric și a făcut cei trei pași care îi despărţeau, ajungând așa de aproape de ea, încât îi simţea respiraţia de fumător. A întins mâna.
   - David. Îmi pare bine.
   - David? a spus ea încercând să râdă, dar reușind să scoată doar un sunet strident. Ce tot spui, Howard?
   Fiindcă în faţa ei stătea soţul uneia dintre cele mai bune prietene ale ei, spunându-i lucruri pe care nu ar fi trebuit să i le spună, într-un fel căruia știa că ar fi trebuit să-i întoarcă spatele.
   Dar în minte i-a răsărit imaginea de mai devreme a lui Mary și Eleanor, cu expresiile lor îndurerate, cu condescendenţa lor de căcat. Și oricum avea să pună capăt momentului într-o clipă.
   El a fixat-o cu privirea.
   - David e al doilea prenume al meu.
   Și-a mușcat buza, de parcă nu știa dacă să vorbească sau nu, iar ea nu reușea să se hotărască dacă îl dorea cu disperare sau nu.
   - A fost ciudat să te văd acolo, a spus el arătând cu capul către petrecerea zgomotoasă. M-a luat prin surprindere, nu mă așteptam. Nu sunt obișnuit să te văd așa.
   - Așa cum?
   El s-a apropiat și mai mult și îi simţea căldura trupului.
   - Vulnerabilă, să zicem. Păreai puţin debusolată, când eu te-am văzut întotdeauna ca fiind extrem de sigură pe tine.
   I-a venit să plângă, ceea ce era absurd, numai că parcă privise adânc în sufletul ei, până acolo unde era ea, cea adevărată. Avea senzaţia ridicolă că știa totul despre ea, așa cum nimeni altcineva nu ar fi putut ști.
   - Nu am fost niciodată sigură pe mine, a spus, dar cuvintele abia s-au auzit, aproape șoptite.
   - Sincer să fiu, a fost o senzaţie foarte bizară să te văd așa, atât de vulnerabilă.
   S-a oprit, căutându-i privirea fugară, apoi a continuat.
   - Deci cum spuneam, mă numesc David. Îmi spui și tu cum te cheamă?
   Nancy s-a uitat la Howard și a știut că felul în care răspundea avea să determine ceva colosal de important, de aceea tot corpul i se trezise la viaţă, de parcă vibra de energie, ca și cum își amintea o emoţie sau o promisiune, ceva ce ea uitase. I-a luat mâna fierbinte și încă mai era timp să-i spună să se ducă acasă, la prietena ei cea mai bună, iar ea să rămână persoana care crezuse toată viaţa că era. Numai că acea persoană o umplea de scârbă pe Nancy. S-a gândit la casa ei goală și la sticla de vin, la peșterile fără fund din mintea ei. La urma urmelor, era doar un cuvânt, doar un suflu de aer; merita și ea un moment de nebunie, fiindcă asta era tot ce avea să fie.
   - Louise.
   El și-a lăsat capul pe-o parte.
   - Ţi se potrivește.
   A întins mâna și și-a plimbat-o pe piciorul ei în sus, de la genunchi, de unde începea despicătura rochiei, până între picioare.
   Senzaţia, întotdeauna prezentă, că exista undeva, în afara propriului corp, s-a spart în o mie de cioburi și ea a simţit brusc că revine cu totul în propria fiinţă, așa cum nu ţinea minte să mai fi fost vreodată. Nu și-a putut opri un suspin și a știut pe loc că avea să facă orice i-ar fi cerut el, dacă așa păstra senzaţia asta de prezenţă totală în moment.
   El și-a mișcat mâna spre spate ca s-o tragă mai aproape, dar ea încă i-o simţea pe picior, de parcă trezise în ea emoţii pe care nici nu știuse că le avea. În clipa următoare, faţa lui era lipită de a ei și limba lui era în gura ei, iar atingerea bărbii pe pielea ei era ciudată, dar nu neplăcută. Cu cealaltă mână îi pipăia sânul, iar ea nu se putea gândi decât la buzele lui pe sfârcul ei și la penisul lui înlăuntrul ei. Îi venea să se întindă pe podea chiar atunci și acolo.
   Să spună: la naiba cu toți și toate! Dar el s-a tras înapoi.
   - Nu aici, a spus. Te sun eu mâine.
   Și apoi s-a întors și a plecat, iar ea a trebuit să se sprijine de perete, fiindcă tremura din tot corpul și nici măcar nu era sigură că se întâmplase ce se întâmplase.

   A doua zi se trezise cu o durere de cap surdă și o amintire ce părea mai mult un coșmar, care a persistat ca un parfum ieftin chiar și după ce s-a dat jos din pat, a făcut un duș și a băut o cană de cafea tare. A evitat să se privească în oglindă, căci prin creier îi fulgerau frânturi de amintiri, zdruncinând-o.
   Probabil că lui i-ar fi fost foarte ușor să facă rost de numărul ei, dar se îndoia că avea să-și bată capul cu asta. În orice caz, nu voia ca el să o sune. Data viitoare când o să se vadă avea să fie jenant, dar o să găsească un moment ca să-i ceară scuze între patru ochi și să-i spună că fusese foarte beată. Numai că nu s-a dus la sală ca în fiecare vineri dimineaţă și a avut grijă să își bage mobilul în buzunarul de la spate al blugilor chiar și când a ieșit să ducă gunoiul.
   A sunat-o chiar înainte de amiază, când ea deja trecuse de la rușine la furie, la dorinţă și apoi iar la rușine. Dar când a văzut numărul necunoscut pe ecranul telefonului, pielea de pe picior, pe unde își trecuse el mâna, a început să o furnice și nu s-a mai putut gândi decât la cum ar fi fost ca trupul lui să fie acolo, întreg și prezent, lipit de ea, înlăuntrul ei.
   - Vii să ne vedem peste o oră? a întrebat el.
   - Tu vorbești serios? a întrebat ea, șocată de lipsa lui de ocolișuri.
   - Am cheile de la apartamentul unui prieten. El e în America. Pot să ajung acolo într-o oră.
   Aerul clandestin al aranjamentului lor spunea cam totul despre această situaţie.
   - Unde e apartamentul? a întrebat Nancy, aproape chicotind, așa de absurdă i se părea toată treaba, de parcă urmărea totul de undeva, din afară.
   - Baron’s Court. E blocul ăla ca un conac, de lângă gară.
   Și-a dus degetele la buze și i-a simţit atingerea limbii.
   - Da, pot să ajung într-o oră.
   - Apartamentul C, Palliser Sourt 14.
   A închis înainte să apuce măcar să noteze adresa, iar apoi a trebuit să se așeze, cu capul în palme, fiindcă i s-a înceţoșat privirea. A închis ochii, dar o vedea doar pe Mary, Mary, Mary.
   Numai că dimineaţă se răsese pe picioare în duș și apoi își pusese chiloţi și sutien asortate. A icnit tare, cât pe ce să vomite când a recunoscut asta în sinea ei.
   Și-au tras-o înainte să scoată vreo vorbă. Ca animalele, gâfâind, asudând. Iar ea nu mai avusese niciodată asemenea senzaţii.
   Niciodată nu simţise acele valuri unduitoare vibrând prin trupul ei. Niciodată nu simţise în fundul gâtului gustul dorinţei pure și înspăimântătoare. Niciodată nu dorise ca cineva s-o întoarcă pe burtă și să-i tragă șoldurile în sus. Niciodată nu mai închisese ochii și nu uitase unde se afla, ba chiar și cine era.
   Niciodată nu mai fusese atât de complet prezentă în trupul ei.
   Abia după aceea, când împărţeau o ţigară, întinși pe un pat rotund, străin, cu ferigi în ghivece suspendate cu fire de macrame atârnând deasupra lor, abia după aceea a fost înghiţită de rușine pură, ca de un foc mistuitor.
   - Uau! Arzi toată, a spus el, iar ea s-a întrebat dacă nu cumva se îmbolnăvea cu adevărat.
   - Doamne ferește, ce-am făcut? a întrebat ea, ca și cum el ar fi avut răspunsul.
   A tăcut o clipă, iar inima i s-a făcut grea ca un bolovan, de teamă că el regreta ce făcuseră.
   - Cred că am făcut ceva ce era inevitabil.
   Vorbele lui au umplut-o fără să vrea de încântare.
   - Și mie mi-e frică, a spus el. Adică îmi dau seama că e o demenţă. Dar mă înnebunești.
   Și atunci ea a plâns, cu capul pe pieptul lui, unde lacrimile i s-au amestecat cu părul lui. A strâns-o în braţe și a sărutat-o pe creștet, iar ea a fost învăluită de un calm profund, intens.
   - Nu trebuie să se mai întâmple niciodată, a spus Nancy, inhalându-i aroma caldă, nuanţată de mirosul înţepător de transpiraţie.
   Voia cu disperare să știe că ce spusese era adevărat, că avea să aibă grijă să nu se mai întâmple niciodată, dar deja se îndoia de tăria ei de a-și menţine decizia.
   Degetul lui a urmat linia coloanei ei și parcă lăsa în urmă curent electric. Apoi și-a pus buzele unde fusese degetul, iar ea a trebuit să își arcuiască spatele, fiindcă plăcerea era prea mare. A întors-o și și-a lipit buzele de ale ei, iar ea și-a simţit gustul pe limba lui.
   S-a desprins de ea.
   - Mi-am dorit dintotdeauna să se întâmple asta. Din prima clipă când te-am întâlnit.
   - Termină cu prostiile!
   - Nu, e adevărat.
   S-a aplecat iar spre ea și a sărutat-o, iar ea a avut senzaţia că oasele i se dizolvă sub atingerea lui.
   Dar de data asta, ea s-a desprins de el.
   - Nu pot... vreau să spun...
   A descoperit că nu putea rosti nici numele lui Robert, nici pe al lui Mary, așa că s-a mulţumit cu:
   - Familiile noastre.
   - Nu are niciun sens să vorbim despre ei. Aici e cu totul altceva.
   O făcea să se simtă disperată și voia să scoată de la el promisiuni de finaluri de basm.
   - Ai mai făcut așa ceva?
   - Presupun că ai auzit zvonurile, nu?
   - Nu.
   Numai că s-a întrebat deodată dacă ăsta era motivul pentru care îl ura Eleanor și a apucat-o gelozia la gândul că Mary i se confesa lui Ellie și ei nu, iar furia a străpuns-o ca un pumnal. Întotdeauna se uitaseră amândouă cam de sus la ea, și-a spus, de parcă știau despre viaţă lucruri pe care ea nu avea cum să le afle vreodată, deși nu era vina ei că se născuse într-o poziţie privilegiată în viaţă, însă poate că era vina ei că nu făcuse nimic cu acest avantaj.
   El s-a lăsat pe spate cu braţele sub cap, așa că ea și-a simţit privirea atrasă irezistibil, pe loc, de curba bicepsului lui și de adâncitura claviculei.
   - Dacă vrei să știi, nu am avut cea mai ușoară căsnicie. De fapt, uneori am impresia că a fost grea, pur și simplu aiurea.
   A făcut o pauză de parcă voia să-și aleagă cu grijă vorbele.
   - E obsedată de copiii noștri, ceea ce înseamnă că eu sunt lăsat pe dinafară, dacă are sens ce spun. Nu e vina ei. Doar că nu cred că ne-am dat seama cât de diferiţi suntem și cât de dificil o să ne fie.
   Nancy s-a simţit ușurată că nici el nu rostise cu voce tare numele lui Mary.
   - În plus, devine turbată de gelozie. Tot timpul e convinsă că mă culc cu altcineva, ceea ce e teribil de obositor.
   - Dar are vreun motiv să creadă asta?
   Nancy și-a ţinut respiraţia fiindcă nu suporta să fie doar una dintr-un lung șir.
   - Nu, Doamne ferește, sigur că nu.
   A întins mâna și și-a trecut degetul pe braţul ei, lăsând în urmă mici ridicături, ca un siaj al atingerii lui.
   - Sper că nu crezi că aș face lesne așa ceva. Nu mi-am făcut un obicei din a risca totul. Și poate că ne-am îndepărtat, dar asta nu înseamnă că nu ţin la Mary sau că nu o respect.
   Inima lui Nancy a început să palpite de parcă încerca fără succes să-și recapete ritmul normal. Ceea ce făceau era așa de oribil că, practic, asta anula orice urmă de raţiune.
   - Și eu o iubesc, a spus ea.
   În plus, el descria o versiune a lui Mary pe care Nancy o recunoștea și i s-a părut că o făcea cu afecţiune și consideraţie.
   - Dar tu? Căsnicia ta e chiar așa de minunată?
   Întrebarea a luat-o prin surprindere și n-a știut cum să răspundă.
   - Presupun că și noi am avut o căsnicie dificilă. Știu la ce te referi când spui că sunteţi diferiţi, deși în cazul meu e mai degrabă vorba că ne dorim lucruri diferite. Dar nu, nu e minunată, nici pe departe.
   Nancy ar fi stat o veșnicie lipită de trupul lui, cu bărbia pe pieptul lui, uitându-se în sus la el. Deja era posesivă, aproape furioasă fiindcă fusese marginalizat, dorindu-și cu disperare să-i aline durerea.
   El i-a zâmbit.
   - De-a lungul anilor, mi-ai părut deseori neînţeleasă, dacă ăsta e cuvântul corect. Ca și cum Robert vede doar una din laturile tale. Pun pariu că nu a remarcat niciodată vulnerabilitatea aceea pe care am văzut-o eu aseară.
   Vorbele lui i-au dat fiori, dar totodată nu și-a permis să îi dea dreptate cu voce tare.
   - Încearcă. E un om bun. Cred mai degrabă că nu înţelege vulnerabilitatea, fiindcă e un sentiment complet străin lui.
   - Da, iar căsniciile lungi sunt al naibii de dificile. Presupun că nici eu nu am fost cel mai bun soţ. Bănuiesc că i-am reproșat lui Mary sentimentele ei de nesiguranţă, când poate că am contribuit la ele în vreun fel pe care nu îl înţeleg. Cred că am cam folosit munca drept diversiune. Deși, când mă implic prea tare în acea latură a vieţii mele, se înfurie și mă acuză că o înșel și uite-așa o luăm de la capăt cu tot cercul ăla vicios de căcat.
   - Îmi pare rău.
   Deodată, Nancy nu pricepea cum a putut Mary să se îndoiască vreodată de acest bărbat, care părea să înţeleagă viaţa într-un mod care, cu siguranţă, făcea totul mai frumos.
   - Sigur, ironia e că eram căsătorit când am cunoscut-o, așa că de fapt ea e singura amantă pe care am avut-o în viaţa mea.
   - Poate de aceea își face griji.
   Era o conversaţie mult prea bizară, mai ales când Nancy și-a dat seama că îi lua partea lui Howard împotriva lui Mary, iar asta era pur și simplu de neconceput. Și cu toate astea, ceea ce spunea părea foarte rezonabil.
   - Doamne, ce frumoasă ești! a spus el, uitându-se în jos la ea. Nu vreau să vorbesc cu tine despre chestiile astea. Mai ţii minte ce am spus aseară când am făcut cunoștinţă?
   Ea a dat din cap.
   - De acum, pentru mine vei fi doar Louise. Numai așa o să-ţi spun. Iar eu pot fi doar David pentru tine. Așa, putem exista împreună, doar noi doi, în afara tuturor celorlalte lucruri. Putem să ne facem fericiţi unul pe altul. Incredibil de fericiţi.
   Ideea era ridicolă, dar și incontestabil minunată.
    Îi oferea o insuliţă în marea de căcat care o înconjura, și nimeni nu mai făcuse asta pentru ea. Știa că ceea ce făceau era greșit, cumplit de greșit din toate punctele de vedere posibile, dar, cu toate astea, nimic nu i se păruse vreodată atât de necesar pentru însăși existenţa ei. Când a vorbit, l-a privit în faţă.
   - Bine, David.
   Și avea dreptate, această separare, această dedublare făcea ca totul să fie mai bine. A știut pe loc că numai așa putea exista această legătură, oricare-ar fi fost ea. Trebuiau nu doar să se prefacă, ci să fie și permanent convinși că nu erau cine erau de fapt.
   S-au privit în continuare ca niște adolescenţi îndrăgostiţi lulea, incapabili să-și ia ochii unul de la altul, iar privirea cu care o fixa era atât de intensă, că Nancy s-a simţit complet subjugată de ea. Ca și cum ochii lui erau vrăjiţi și o trăgeau în adâncuri, către un loc după care tânjea la fel de tare pe cât se temea de el. Avea aceeași senzaţie de ameţeală pe care o avusese în seara precedentă, când o sărutase.
   Senzaţia că el știa despre ea ceva ce nu mai știa nimeni; ceva ce avea să-i dezvăluie și ei, iar în lumina acelei revelaţii, ea avea să se înţeleagă pe sine, iar viaţa o să devină mai ușoară și poate că sentimentul permanent de frică o să se risipească.

......................................................