1-5
ACUM
ACUM
Lumina întrepătrunde întunericul, obligându-mă să mă trezesc.
Același lucru se întâmplă și cu ochiul meu stâng. Dezlipește. Deschide. Lumină. Degetele îmi eliberează, în cele din urmă, pleoapele și mă cufund din nou în întuneric.
Cineva-mi vorbește. Un bărbat cu o voce blândă.
- Mă auzi?
Deschid gura și sunt cuprinsă de un val de durere arzătoare care îmi îngheață maxilarul, asemenea unui șoc electric ce-mi străbate gâtul și obrajii.
- Da.
Vocea îmi e răgușită. Gâtul, uscat. La fel îmi sunt și buzele, cu excepția unei mici pete umede cu gust metalic, fierbinte.
- Sângerez?
- Da, spune vocea de mai înainte, doar puțin. Putea fi mai rău.
- Mult mai rău, adaugă o altă voce.
- Unde sunt?
Prima voce îmi răspunde.
- La spital. Mergem să-ți facem câteva analize. Trebuie să vedem în ce stare te afli.
Am o vagă impresie că mă aflu în mișcare. Aud zgomotul făcut de roțile tărgii pe podea și simt cum sunt clătinată dintr-o parte în alta.
Până acum, am avut senzația că plutesc. Încerc să mă mișc, dar nu pot. Mâinile și picioarele îmi sunt legate. Ceva îmi înconjoară gâtul, ținându-mi capul fixat pe targă.
În jurul meu sunt câțiva oameni. Pe trei dintre ei îi cunosc. Două voci și încă cineva, care împinge targa. O respirație caldă și sacadată îmi mângâie lobul urechii.
- Să vedem dacă îți mai amintești ceva, rostește din nou prima voce, vorbărețul grupului. Crezi că poți să-mi răspunzi la câteva întrebări?
- Da.
- Care este numele tău?
- Jules.
Mă opresc, iritată de lichidul cald, cu gust metalic, de pe buza mea, pe care încerc zadarnic să-l îndepărtez.
- Jules Larsen.
- Bună, Jules, spune bărbatul. Eu sunt Bernard.
Vreau să-i răspund la salut, însă maxilarul continuă să mă doară.
La fel, mă doare și toată partea stângă a corpului, de la genunchi până la umăr, și capul. Este o senzație ciudată. În câteva secunde, dintr-o durere aproape inexistentă se transformă într-una acută, de îți vine să urli. Sau poate că a fost aici tot timpul, iar corpul meu abia acum a reușit să-i facă față.
- Câți ani ai, Jules? întreabă Bernard.
- Douăzeci și cinci.
Mă năpădește un nou val de durere.
- Ce s-a întâmplat cu mine?
- Ai fost lovită de o mașină, răspunde Bernard, sau mai bine spus, tu ai fost cea care a lovit mașina. Detaliile sunt încă neclare.
Nu-l pot ajuta cu nimic. E o știre de ultimă oră și pentru mine. Nu îmi amintesc absolut niciun detaliu.
- Când?
- Cu câteva minute în urmă.
- Unde?
- Chiar lângă Bartholomew.
Deschid ochii larg, de data aceasta fără ajutor. Clipesc în fața luminii fluorescente ce pâlpâie deasupra mea în timp ce targa de urgențe accelerează. Alături de mine se află Bernard. Are pielea închisă la culoare, uniformă, de o nuanță aprinsă, și ochii căprui, atât de blânzi, încât mă uit la ei neajutorată.
- Te rog, îl implor eu. Te rog, nu mă trimite înapoi acolo.
ȘASE ZILE MAI DEVREME
Capitolul 1
Ascensorul seamănă cu o colivie. Genul de colivie înaltă, bogat ornamentată, cu bare subțiri și exterior aurit.
Chiar mă gândesc la păsări în timp ce pășesc înăuntru. Exotic, luminos și luxuriant. Este tot ceea ce eu nu sunt.
Femeia de lângă mine, însă, se încadrează cu desăvârșire în peisajul grandios, cu un costum albastru, marca Chanel, păr blond, mâinile perfect îngrijite, purtând o colecție impresionantă de inele pe degete. Trebuie să aibă vreo 50 de ani. Poate mai mult. Botox-ul i-a făcut fața întinsă și strălucitoare. Are o voce precum șampania, ascuțită și ușoară, și un nume la fel de elegant, Leslie Evelyn.
Pentru că acesta, practic, e un interviu de angajare, port și eu un costum. Negru. Nu e chiar Chanel. Pantofii mei sunt de la Payless. Iar părul șaten, despicat, îmi ajunge până la umeri. În mod normal, aș fi mers la Supercuts pentru o tunsoare, dar chiar și acest mic serviciu costă mai mult decât îmi pot permite.
Încuviințez cu un interes prefăcut, în timp ce Leslie Evelyn spune:
- Ascensorul este original, desigur. La fel și scara principală. Nu s-au schimbat prea multe în hol, de când s-a deschis acest imobil, în 1919. Asta este partea bună a clădirilor vechi, au fost construite să dureze.
Și, se pare, ca să invadeze spațiul personal al celorlalte persoane.
Eu și Leslie stăm umăr la umăr în cabina ascensorului, surprinzător de mică. Dar lipsa spațiului este compensată de stil, are un covor roșu pe podea și frunze din aur pe tavan. Pereții sunt acoperiți cu panouri din lemn de stejar, ce se înalță până la nivelul taliei, de unde sunt înlocuite cu o serie de ferestre înguste.
Ascensorul are două uși, una cu bare subțiri de fier, care se închide singură, iar cealaltă reprezintă un grilaj transversal din fier forjat, pe care Leslie îl așază la loc, înainte de-a apăsa butonul pentru ultimul etaj. Pornim de îndată, ridicându-ne încet, dar sigur, într-una din cele mai celebre clădiri din Manhattan.
Dacă aș fi știut că apartamentul se află în această clădire, nu aș fi răspuns niciodată la anunț. L-aș fi considerat o pierdere de timp. Nu sunt ca Leslie Evelyn, care poartă o servietă de culoarea caramelului și pare a fi desprinsă exact din filmul acesta. Sunt Jules Larsen, cu mai puțin de cinci sute de dolari în cont, venită dintr-un orășel din Pennsylvania unde se exploatează cărbunele.
Nu aparțin acestui loc. În anunț, nu era menționată adresa. Pur și simplu, scria că e nevoie de un locatar și era trecut un număr de telefon la care să suni dacă ești interesat. Eu am fost. Am sunat.
Leslie Evelyn mi-a răspuns și am stabilit data interviului și adresa: Upper West Side. Cu toate acestea, nu știam în ce mă bag până nu am ajuns în fața clădirii, verificând de nenumărate ori adresa, pentru a mă asigura că mă aflu la locul potrivit, Bartholomew, unul dintre blocurile rezidențiale emblematice din Manhattan. Se află chiar în spatele clădirii Dakota și a gemenei sale, San Remo. Iar faima sa, în parte, i se datorează dimensiunilor înguste. Comparativ cu celelalte legende imobiliare din New York, Bartholomew este printre cele mai simple, un bloc de piatră care se înalță 13 etaje peste Central Park West. Într-o zonă împânzită de clădiri uriașe, Bartholomew iese în evidență prin faptul că este exact opusul lor.
Mic, somptuos și memorabil.
Dar principalul motiv pentru celebritatea pe care o are sunt garguiele. Genul clasic, cu aripi de lilieci și coarne de diavol. Aceste fiare din piatră sunt peste tot, de la perechea care stă deasupra ușii din față până la cei ghemuiți la fiecare colț al acoperișului înclinat.
Multe dintre ele ocupă fațada din marmură a clădirii, așezate în rânduri scurte pe fiecare etaj. Stau cu brațele ridicate către marginile geamurilor, ca și cum ele ar ține clădirea Bartholomew în poziție dreaptă. Aceste ornamente conferă edificiului un aspect gotic, de catedrală, motiv datorită căruia i se mai spune și Sf. Bart.
De-a lungul anilor, Bartholomew și garguiele sale au apărut în mii de fotografii. L-am văzut pe cărți poștale, în reclame, ca fundal pentru ședințele foto de modă. L-am văzut în filme. La televizor. Și pe coperta celui mai bine vândut roman, publicat în anii ’80, și anume Inima unui visător. Așa am aflat pentru prima dată despre această clădire. Jane avea un exemplar și obișnuia să-mi citească cu voce tare înainte de somn.
Cartea relatează povestea bizară a unei tinere de 20 de ani, orfană, pe nume Ginny. Printr-o întâmplare a sorții și bunăvoința unei bătrâne, pe care nu a cunoscut-o până atunci, protagonista se pomenește dintr-odată locuind în Bartholomew. Ginny explorează noul anturaj elegant și se îmbracă în rochii de petrecere dintre cele mai sofisticate, flirtând cu o suită de admiratori. Este o mare amăgeală, desigur, dar e și minunat. Genul de roman care face tinerele să viseze că-și vor găsi dragostea pe străzile întunecate ale Manhattan-ului.
În timp ce Jane citea, eu mă uitam la coperta cărții, care înfățișa o priveliște de peste drum a edificiului. Nu existau astfel de clădiri în locul în care am crescut eu. Erau doar rânduri de case și vitrine cu ferestre pline de funingine, aspectul lor lugubru fiind întrerupt doar de vreo scoală sau de vreo biserică. Deși nu fusesem niciodată acolo, Manhattan-ul ne-a intrigat dintotdeauna. La fel și ideea de a trăi într-un loc precum Bartholomew, aflat la ani-lumină distanță de apartamentul ordonat pe care îl împărțeam cu părinții noștri.
- Într-o zi, obișnuia să spună Jane printre rânduri, într-o zi voi locui acolo.
- Iar eu te voi vizita.
- Mă vei vizita? O să locuiești acolo cu mine, spunea Jane, mângâindu-mi părul.
Bineînțeles că niciuna dintre acele fantezii din copilărie nu a devenit realitate. Fanteziile nu se materializează niciodată. Poate doar în cazul fetelor ca Leslie Evelyn. Dar nu și în cazul lui Jane. Și, cu siguranță, nu în cazul meu.
Această călătorie cu ascensorul este tot ce voi obține, fiind amplasat într-un colț al scării, se deplasează exact prin centrul clădirii, o pot vedea prin ferestrele din sticlă. Între fiecare etaj sunt zece trepte, un palier, apoi altele zece. Pe unul dintre paliere, un bărbat în vârstă gâfâie încercând să coboare scările, cu ajutorul unei femei în uniformă mov și cu un aspect epuizat. Ea așteaptă răbdătoare, susținând brațul bărbatului când acesta se oprește pentru a-și trage respirația. Deși, se fac a nu observa ascensorul ce trece pe lângă ei, îi surprind aruncând o privire rapidă către noi, chiar înainte ca etajul următor să le întrerupă priveliștea.
- De la etajul 2 la 11 sunt apartamentele de locuit, spune Leslie. La parter se află birourile, spațiile destinate exclusiv angajaților și departamentul nostru de întreținere. La subsol, boxele pentru depozitare. Sunt câte patru apartamente pe fiecare etaj. Două în față. Două în spate.
Trecem de un alt etaj, liftul se mișcă încet, dar sigur. La acest etaj, o femeie de-o vârstă cu Leslie așteaptă să coboare. Îmbrăcată în colanți, UGG-uri și un pulover alb, larg, plimbă un câine imposibil de mic, cu o lesă încrustată în pietre prețioase. Îi face un semn politicos lui Leslie, privindu-mă din spatele ochelarilor de soare supradimensionați. În clipa în care ajungem față în față, o recunosc.
E actriță. Sau, mă rog, a fost cândva. Au trecut 10 ani de când am văzut-o ultima oară, în telenovela pe care o urmăream cu mama, în timpul vacanței de vară.
- Nu e cumva...
Leslie mă oprește cu o mână ridicată.
- Nu discutăm niciodată despre rezidenți. E una dintre regulile nescrise de la Bartholomew, care se mândrește cu discreția sa. Oamenii de aici vor să se simtă confortabil în interiorul acestor pereți.
- Locuiesc și vedete aici?
- Nu chiar, spune Leslie. Ceea ce este bine pentru noi. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este ca paparazzi să dea târcoale zi și noapte pe afară. Sau, Doamne ferește, să ni se întâmple ceva la fel de îngrozitor ca ceea ce s-a întâmplat la Dakota. Locatarii noștri tind să fie discreți când vine vorba de averea lor. Le place intimitatea. Mulți dintre ei folosesc corporații fictive pentru a-și cumpăra apartamentele, astfel încât achiziția lor să nu devină informație publică.
Ascensorul ajunge zgomotos la punctul de oprire din vârful scărilor, iar Leslie spune:
- Iată-ne. Etajul 12.
Deschide grilajul și iese, pantofii ei țăcănind pe podeaua din gresie.
Pereții holului sunt stacojii, cu suporturi pentru lumânări așezate la intervale egale unul de altul. Trecem pe lângă două uși nemarcate înainte ca holul să se sfârșească cu un perete lat, care conține încă două uși. Spre deosebire de celelalte două, acestea sunt marcate. 12A și 12B.
- Credeam că sunt câte 4 apartamente pe fiecare etaj, spun eu.
- Așa este, zice Leslie. Cu excepția acestuia. Etajul 12 este special.
Mă uit înapoi la ușile nemarcate din spatele nostru.
- Atunci ce sunt acelea?
- Spații de depozitare. Accesul pe acoperiș. Nimic interesant.
Bagă mâna în servietă și scoate un set de chei, pe care le folosește pentru a descuia apartamentul 12A.
- Iată unde se află adevărata distracție, spune ea.
Ușa se deschide, iar Leslie se dă într-o parte, dezvăluind un vestibul minuscul și rafinat. Înăuntru se găsesc un cuier, o oglindă aurită și o masă, pe care stau așezate o lampă, o vază și un bol mic pentru chei. Privirea mea trece de vestibul, către apartamentul propriu-zis și o fereastră, situată în partea opusă a încăperii. Dincolo de ea se întinde una dintre cele mai superbe priveliști pe care le-am văzut vreodată.
Central Park.
Toamna târzie.
Soarele de chihlimbar aplecat deasupra frunzelor aurii.
Toate aceste minunății văzute de la înălțimea unui zbor de pasăre.
Fereastra care oferă această priveliște, se înalță din podea până în tavan, în camera elegantă de zi, situată de partea cealaltă a holului. Îl traversez cu picioarele tremurânde din cauza uimirii și mă îndrept spre geam, oprindu-mă când nasul meu este la doar 1 centimetru distanță de sticla netedă. Chiar în față e Central Park Lake și grațioasa arcadă a Podului Bow. Dincolo de ele, în depărtare, se văd fragmente din terasa Bethesda și Loeb Boathouse. În dreapta se află Sheep Meadow, pe al cărei covor verde se întrezăresc siluetele oamenilor ce se bucură de soarele mângâietor al toamnei. Iar la stânga, pe fundalul de piatră cenușie, impunătoare, a Muzeului Metropolitan de Artă, se află castelul Belvedere.
Savurez, aproape fără suflare, acest peisaj.
Mi-l imaginam mai înainte, atunci când citeam Inima unui visător.
Aceasta este exact vederea pe care o avea din apartamentul ei, Ginny, protagonista cărții. Pajiștea în partea de sud. Castelul la nord. Și exact în centru, Podul Bow. Nici în cele mai îndrăznețe vise nu-și putea imagina așa ceva.
Pentru câteva clipe, acest tablou devine realitatea mea, în ciuda tuturor greutăților prin care am trecut.
Poate chiar datorită lor. Prezența mea aici pare a fi o intervenție divină, chiar dacă îmi vine din nou în minte acel gând chinuitor, Locul meu nu e aici.
- Îmi pare rău, îi spun lui Leslie, îndepărtându-mă de fereastră. Cred că s-a produs o neînțelegere.
Există multe feluri în care Leslie Evelyn și cu mine ne-am fi putut intersecta. Anunțul de pe Craigslist ar fi putut conține un număr greșit. Sau poate nu am format corect numărul la apelare. Când Leslie a răspuns, convorbirea a fost atât de scurtă, încât confuzia era inevitabilă. Eu am crezut că este în căutarea unui locatar temporar pentru un apartament. Ea a crezut că eu îmi caut un loc în care să stau. Acum suntem aici, Leslie înclină capul pentru a-mi arunca o privire confuză, iar eu sunt absolut fascinată de o priveliște care, să fim serioși, nu era nicicum menită să fie privită de cineva ca mine.
- Nu îți place apartamentul? întreabă Leslie.
- Îmi place!
Arunc o altă privire rapidă pe fereastră. Nu mă pot abține.
- Dar nu sunt în căutarea unui apartament. Vreau să spun că sunt, dar, și dacă aș economisi fiecare bănuț până la vârsta de o sută de ani, tot nu mi-aș putea permite o astfel de locuință.
- Apartamentul nu este disponibil încă pentru a fi dat în exploatare, spune Leslie. Avem nevoie doar de o persoană care să-l ocupe în următoarele 3 luni.
- Nici în cel mai optimist scenariu, nu cred că cineva m-ar plăti de bunăvoie ca să locuiesc aici. Chiar și pentru 3 luni.
- Te înșeli. Este exact ceea ce ne dorim.
Leslie arată cu degetul spre o canapea căptușită cu catifea purpurie din mijlocul încăperii. Pare mai scumpă decât prima mea mașină. Mă așez temătoare. O mișcare neglijentă ar putea strica totul. Leslie ia loc pe un scaun de vizavi, ușor asortat cu canapeaua.
Între noi se află o masă de cafea, pe care este așezată o orhidee în ghiveci, cu petale albe imaculate.
Acum că nu mai sunt distrasă de priveliște, observ că întreaga cameră de zi este decorată în nuanțe de roșu și maro. Este confortabilă, cu o idee prea încărcată. Un ceas cu pendul ticăie în colț. Ferestrele sunt acoperite cu perdele de mătase și storuri din lemn, lângă care se află un telescop de aramă, orientat spre Central Park.
Tapetul are un model floral roșu, petale, răspândite peste tot, deschise asemenea unor evantaie și suprapuse în combinații elaborate. Iar tavanul este împânzit cu fâșii decorative în stil victorian, tencuiala înflorind în rozete gotice pe la colțuri.
- Situația stă în felul următor, spune Leslie. O altă regulă de la Bartholomew stipulează că niciun apartament nu poate rămâne gol mai mult de o lună. Este o regulă veche și, ar spune unii, puțin ciudată. Dar rezidenții de aici sunt de acord că o clădire locuită este o clădire fericită. Unele apartamente sunt pe jumătate goale de cele mai multe ori. Sigur, apartamentele au proprietari, dar aceștia stau din când în când în ele. Și se vede. Dacă intri în câteva dintre locuințe, te vei simți ca la muzeu. Sau, mai rău, ca la biserică. Mai sunt și măsuri de securitate care trebuie luate în calcul. Dacă se răspândește zvonul că un apartament din Bartholomew urmează să fie gol timp de câteva luni, nu se știe cine va încerca să intre prin efracție.
Acum înțeleg acel simplu anunț, îngropat printre toate celelalte anunțuri de genul: „Angajăm personal”. Chiar mă întrebasem de ce era atât de vag.
- Așadar, aveți nevoie de un paznic?
- Avem nevoie de un locatar, spune Leslie. O persoană care să dea viață apartamentului. Ia acest spațiu drept exemplu. Proprietara a decedat recent. Femeia era văduvă. Nu avea copii. Doar câteva nepoate și nepoți avari din Londra, care se luptă în prezent pentru a-l obține. Până la soluționarea problemei, apartamentul va rămâne nelocuit. Cu doar două apartamente pe acest etaj, gândește-te cât de gol se va simți.
- De ce nepoții și nepoatele nu-l dau în chirie cuiva?
- Acest lucru nu este permis aici. Din aceleași motive pe care le-am menționat mai devreme. Nimic nu împiedică pe cineva să închirieze un apartament și apoi să facă din el Dumnezeu știe ce!
Încuviințez, înțelegând brusc.
- Plătind o persoană ca să rămână aici, vă încredințați că nu se va întâmpla nimic rău cu apartamentul.
- Exact, zice Leslie. Gândește-te la asta ca la o poliță de asigurare. Una plătită destul de bine, aș putea spune. În cazul apartamentului 12A, familia răposatei proprietare oferă 4000 de dolari pe lună.
Mâinile mele, care până acum se odihniseră prudente pe genunchi, îmi cad pe lângă corp.
Patru mii de dolari pe lună.
Ca să stai aici.
Oferta este atât de uluitoare, încât nici nu mai simt canapeaua purpurie de sub mine, de parcă ar fi dispărut, lăsându-mă să plutesc în aer.
Încerc să-mi adun gândurile, chinuindu-mă să fac câteva calcule matematice elementare. Asta înseamnă 12.000 de dolari pentru 3 luni de zile. Mai mult decât suficient pentru a mă întreține, până îmi aduc viața în ordine.
- Presupun că ești interesată, zice Leslie.
Uneori viața îți oferă un buton de resetare. Când se întâmplă acest lucru, apasă-l cât poți tu de tare.
Jane mi-a spus asta odată. Pe vremea când obișnuia să-mi citească în patul ei, iar eu eram prea mică să înțeleg ce voia să spună.
Acum înțeleg.
- Sunt foarte interesată, spun eu.
Leslie zâmbește cu dinții ei strălucitori din spatele buzelor roz.
- Atunci să continuăm interviul, ce zici?
Capitolul 2
În loc să rămână în camera de zi, Leslie conduce restul interviului în timp ce face un tur al apartamentului.
Fiecare încăpere aduce cu ea o nouă întrebare, la fel ca într-un joc cu indicii. Nu lipsește decât o sală de biliard și una de banchete.
Prima oprire o facem în birou, situat în partea dreaptă a camerei de zi. Este foarte masculin. Predomină culoarea verde închis, podeaua are o nuanță de whisky, iar tapetul este de un smarald strălucitor.
- Ești angajată undeva în prezent? se interesează Leslie.
Aș putea, și probabil ar trebui, să-i spun că acum 2 săptămâni lucram ca asistent administrativ la una dintre cele mai mari instituții financiare din țară. Nu reprezenta mare lucru, eram cu un nivel mai sus decât un stagiar neplătit. Făceam o mulțime de fotocopii, aduceam cafeaua și încercam să evit pe cât posibil toanele managerilor. Dar mă ajuta să-mi plătesc facturile și-mi oferea asigurare medicală. Asta până când am fost concediată, împreună cu alte 10% din personalul biroului. Restructurare. Presupun că șeful meu a crezut că acest termen sună mai frumos decât concediere în masă. Oricum ar fi, rezultatul este același, el s-a ales cu o mărire de salariu, iar eu am ajuns șomeră.
- Sunt în căutare la moment, răspund eu.
Leslie reacționează printr-un simplu gest, dând ușor din cap. Nu știu dacă este un semn bun sau unul rău. Însă, întrebările continuă pe măsură ce ne întoarcem în holul principal, îndreptându-ne către cealaltă parte a locuinței.
- Fumezi?
- Nu.
- Consumi alcool?
- Ocazional, mai servesc câte un pahar de vin, la cină.
Cu excepția episodului de acum două săptămâni, când Chloe m-a scos în oraș ca să-mi înec amarul, bând Margarita. Am băut cinci, într-o succesiune alarmant de rapidă, și am încheiat noaptea golindu-mi conținutul stomacului pe o alee. Un alt lucru pe care Leslie nu trebuie să-l știe.
Coridorul face un viraj brusc la stânga. În loc să îl urmeze, Leslie mă conduce la dreapta, într-o sufragerie, formală, atât de minunată, încât mă face să suspin. Podeaua din lemn tare a fost lustruită până la o strălucire impecabilă. Deasupra unei mese lungi, la care pot sta lejer douăsprezece persoane, atârnă un candelabru uriaș. De data aceasta, tapetul cu model floral este de culoare galben deschis.
Camera e situată la colțul clădirii, oferind prin ferestre o vedere dublă spre exterior. Central Park pe o parte, marginea clădirii de alături, de cealaltă parte.
Înconjor masa, trasând cu degetul o linie invizibilă de-a lungul lemnului, în timp ce Leslie vorbește.
- Ești într-o relație? Chiar dacă nu suntem împotriva cuplurilor sau chiar a familiilor, în calitate de locatari temporari preferăm persoanele fără asemenea angajamente. Din punct de vedere legal e mult mai ușor.
- Sunt singură, răspund, încercând din răsputeri să-mi ascund amărăciunea din voce.
Nu am povestit nimănui despre ziua în care mi-am pierdut locul de muncă și despre ceea ce-am găsit, atunci când m-am întors mai devreme în apartamentul pe care îl împărțeam cu iubitul meu, Andrew.
Noaptea lucra în calitate de portar chiar în clădirea în care se afla biroul meu. În timpul zilei era student cu frecvență redusă la Universitatea Pace, specialitatea finanțe. Și, aparent, cât eu munceam, își mai petrecea timpul trăgându-și-o cu o colegă de facultate.
Cu asta se ocupau și atunci când am intrat în apartament, ducând trista mea cutie cu lucruri strânse în grabă de pe fostul meu birou.
Nici măcar nu au ajuns până în dormitor. I-am găsit pe canapeaua cumpărată la mâna a doua, Andrew cu blugii în jurul gleznelor, iar picioarele tipei, larg desfăcute în jurul lui.
Aș fi fost tristă din cauza acestei situații, dacă nu eram atât de furioasă. Și rănită. Și dacă nu mă învinovățeam pentru că avusesem încredere în cineva ca Andrew. Știam că este nemulțumit de locul său de muncă și că își dorește mai mult de la viață. Ceea ce nu știam era că el își dorea și pe altcineva în afară de mine.
Leslie Evelyn mă conduce în bucătărie, care este atât de mare, încât are două intrări, una din sufragerie și alta din hol. Mă învârt încet, amețită de curățenia uluitoare, de blaturile din granit, de măsuța pentru micul dejun, ce stă lângă fereastră. Bucătăria arată de parcă ar fi desprinsă dintr-o emisiune culinară. Concepută să fie cât se poate de fotogenică.
- Este imensă, zic eu, impresionată de mărimea uriașă a bucătăriei.
- Datează de pe vremea când Bartholomew abia se deschisese, povestește Leslie. Chiar dacă clădirea în sine nu s-a schimbat prea mult, apartamentele au fost renovate de-a lungul anilor. Unele au devenit mai mari. Altele mai mici. Aici se aflau camerele servitorilor și bucătăria, plus încă o cameră, mult mai mare, dedesubt. Vezi?
Leslie se apropie de un dulap cu o ușă glisantă, care este fixat între cuptor și chiuvetă. Când ridică ușa, văd un tunel întunecat și două frânghii, agățate de o roată de transmisie de deasupra.
- Acesta este un lift pentru alimente?
- Da.
- Unde duce?
- Sinceră să fiu, nu am nici cea mai vagă idee. De fapt, cred că nu a fost folosit de zeci de ani.
Lăsă ușa liftului să se închidă zgomotos, revenind la interogatoriu.
- Povestește-mi despre familia ta, ai vreo rudă apropiată?
La această întrebare îmi este mai greu să răspund, pentru că amintirile legate de familia mea sunt mai dureroase decât pierderea unui loc de muncă sau infidelitatea unui iubit. Orice nu aș spune ar putea deschide porțile spre noi întrebări, cu răspunsuri și mai triste. Mai ales, dacă fac aluzie la ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat.
- Sunt orfană, spun, sperând că acest singur cuvânt pune capăt altor întrebări despre familia mea.
Are efect, într-o oarecare măsură.
- Nu ai niciun fel de rude?
- Nu.
Este aproape adevărat. Mama și Tata erau singurii copii la părinți, la fel și bunicii mei. Nu există mătuși, unchi sau veri. O am doar pe Jane.
De asemenea, moartă.
Posibil.
Probabil.
- Întrucât nu ai nicio rudă apropiată, pe cine ar trebui să contactăm în caz de urgență?
Cu două săptămâni în urmă, acea persoană ar fi fost Andrew.
Acum este Chloe, presupun, deși nu este trecută oficial pe niciun document. Nici nu sunt sigură că ar putea fi.
- Nimeni, zic eu, realizând cât de patetic sună.
Așa că, adaug, plină de speranță, o mică precizare.
- Deocamdată.
Dornică să schimb subiectul, arunc o privire spre ieșirea din bucătărie. Leslie îmi înțelege aluzia fină și mă conduce într-un alt hol, o versiune mai mică a celui principal. Acesta conține o baie de oaspeți, pe care, nici măcar, nu se deranjează să mi-o prezinte, un dulap și, spre marea mea surpriză, o scară în spirală.
- O, Doamne! Există un al doilea etaj?
Leslie dă din cap aprobator, mai degrabă amuzată decât surprinsă de tonul vocii mele, de parcă aș fi un copil în așteptarea cadourilor de Crăciun.
- Este o caracteristică specială, exclusivă a celor două apartamente de la etajul 12. Du-te înainte! Aruncă o privire!
Urc scările, urmând curbura treptelor, până ajung în dormitor, un loc și mai grozav în comparație cu bucătăria. Aici tapetul floral chiar se potrivește cu încăperea. Este pictat în cea mai deschisă nuanță de albastru. Culoarea cerului de primăvară.
La fel ca și camera de zi, poziționată exact dedesubt, dormitorul este amplasat într-un colț al clădirii. Fiind ultimul etaj, tavanul se înclină într-un unghi dramatic până în cel mai îndepărtat perete.
Patul uriaș a fost așezat astfel încât, oricine se află în el, poate să privească prin ferestrele care mărginesc colțul. Iar dincolo de ferestre, se află cel mai impozant detaliu, un gargui.
Stă așezat cu picioarele din spate îndoite și cu ghearele din față prinse de streașină. Aripile-i sunt larg desfăcute. Marginea unei aripi poate fi zărită prin fereastra orientată spre nord, iar conturul celeilalte, prin geamul orientat spre est.
- Superb, nu-i așa? mă întreabă Leslie, dintr-odată, făcându-și apariția în spatele meu.
Nici măcar n-am observat-o când a urcat scările. Am fost prea fermecată de gargui, cameră și de ideea ireală că aș putea fi plătită ca să locuiesc aici.
- Da, într-adevăr, superb, repet după ea, totalmente fascinată de ceea ce mă înconjoară pentru a mă gândi la altceva.
- Și destul de spațios. Chiar și după standardele Bartholomew. Cum am mai spus, datorită scopului său inițial. Acum ceva timp, a servit drept adăpost pentru mai mulți servitori. Au locuit chiar aici, au gătit la parter și au lucrat câteva etaje mai jos.
Îmi atrage atenția asupra a tot ceea ce nu am reușit să observ, cum ar fi mica zonă de relaxare din partea stângă a treptelor, cu scaune în culori crem și o masă de cafea din sticlă. Calc pe un covor alb, atât de pufos, încât sunt tentată să-mi dau jos pantofii ca să văd cum se simte pe picioarele goale. Peretele din dreapta are două uși.
Una dintre ele duce la baia principală. O privire rapidă în interior dezvăluie o chiuvetă dublă, un duș din sticlă și o cadă cu picioare.
Prin cealaltă ușă, zăresc un dulap masiv, o măsuță de machiaj cu oglindă, o mulțime de rafturi și cuiere, suficiente cât să umple un magazin de haine. Toate sunt goale.
- Acest dulap este mai mare decât dormitorul meu din copilărie, îi spun. Reformulez, e mai mare decât toate dormitoarele pe care le-am avut vreodată.
Leslie, care-și aranja părul în oglinda de machiaj, se întoarce spre mine și spune:
- Dacă tot ai adus în discuție acest subiect, care este adresa ta actuală?
O altă întrebare delicată.
M-am mutat în aceeași zi în care l-am găsit pe Andrew trăgându-și-o cu o colegă de facultate. N-am avut de ales. Numele lui Andrew era singurul menționat în contractul de închiriere. Nu am adăugat niciodată numele meu pe documente, de când m-am mutat. Ceea ce, tehnic vorbind, a însemnat că nu a fost niciodată și casa mea, chiar dacă locuisem acolo mai bine de un an. În ultimele două săptămâni am dormit pe canapeaua lui Chloe, în Jersey City.
- Momentan, îmi caut un apartament, spun, sperând ca toată această situație să nu pară a fi desprinsă dintr-un roman de Charles Dickens.
- Îți cauți un loc unde să stai?
Leslie clipește, încercând să-și ascundă uimirea.
- Apartamentul pe care îl închiriam a fost scos în vânzare, mint. Stau la o prietenă până îmi găsesc altceva.
- Bănuiesc că ar fi foarte convenabil pentru tine să stai aici, zice Leslie cu tact.
Într-adevăr, acest apartament ar fi colacul meu de salvare. Aș avea câteva luni la dispoziție pentru a mă angaja și a-mi căuta un loc nou în care să trăiesc. Iar când toată această aventură va lua sfârșit, voi avea 12.000 de dolari în contul bancar. Nu trebuie să uit despre acest aspect.
- Ei bine, hai să încheiem interviul și să vedem dacă ești potrivită pentru acest post.
Leslie mă conduce afară din dormitor, în jos, pe trepte, și înapoi la canapeaua purpurie din camera de zi. Ajunsă acolo, îmi reiau poziția, cu mâinile pe genunchi, încercând din greu să-mi abat privirea de la fereastră. Soarele de după-amiază a învăluit tot parcul într-o nuanță intensă de auriu.
- Mai am doar câteva întrebări și terminăm, spune Leslie deschizându-și servieta și scoțând un stilou, și ceva ce pare a fi un formular de înscriere.
- Vârsta?
- 25.
- Data nașterii?
- 1 mai.
- Suferi de vreo boală sau afecțiune despre care ar trebui să știm?
Îmi iau imediat privirea de la fereastră.
- Pentru ce aveți nevoie de aceste informații?
- În caz de urgență, răspunde Leslie. Pentru că, în prezent, nu există o persoană pe care să o putem contacta dacă, Doamne ferește, ți se întâmplă ceva cât locuiești aici. Voi avea nevoie de mai multe date medicale. E o procedură standard, te asigur.
- Nu am nicio boală, spun eu.
Stiloul lui Leslie trece rapid peste pagină.
- Așadar, nu ai nicio problemă de inimă sau ceva de genul acesta?
- Nu.
- Cu auzul și văzul cum stai?
- Perfect.
- Vreo alergie despre care ar trebui să cunoaștem?
- Înțepăturile de albine. Dar am mereu la mine un EpiPen.
- Foarte inteligent din partea ta, spune Leslie. Mă bucur să întâlnesc o domnișoară cu capul pe umeri. Ceea ce ne aduce la ultimul punct din chestionar. Te consideri o persoană iscoditoare?
Iscoditoare. Nu mă așteptam să aud un asemenea cuvânt în timpul acestui interviu, ținând cont că Leslie este cea care pune toate întrebările.
- Nu sunt sigură că înțeleg la ce vă referiți, spun liniștită.
- Atunci voi fi directă, răspunde Leslie. Ești băgăcioasă? Predispusă spre a pune întrebări? Ori, și mai rău, spre a răspândi bârfe? După cum probabil știi, Bartholomew este renumit pentru intimitatea oferită locatarilor. Oamenii sunt curioși să afle ce se întâmplă în interiorul acestor ziduri, deși, după cum ai văzut și tu, este doar o clădire obișnuită. În trecut, unii au venit aici cu intenții greșite. Au venit în căutarea dovezilor compromițătoare. Despre clădire, locatari, istoria sa. Subiecte pentru tabloide. I-am mirosit imediat, întotdeauna o fac. Deci, dacă te afli aici pentru bârfe, atunci este mai bine să ne despărțim chiar acum.
Dau din cap.
- Nu-mi pasă ce se întâmplă aici. Sincer, am nevoie doar de ceva bani și un loc unde să stau câteva luni.
Cu asta am încheiat interviul. Leslie se ridică în picioare, netezindu-și fusta și ajustându-și inelele voluminoase de pe degete.
- Acum, la sfârșitul interviului, ar trebui să-ți spun că vei primi un apel telefonic în cazul în care vom fi interesați de candidatura ta, așa cum procedez de obicei, însă, nu văd niciun motiv pentru a te face să aștepți.
Știu ce urmează. Am știut-o din momentul în care am pășit în acel lift. Nu sunt demnă de Bartholomew. Oamenii ca mine, fără părinți, fără loc de muncă, aproape fără adăpost, nu au ce căuta aici. Arunc o ultimă privire pe fereastră, știind că nu voi mai avea vreodată ocazia să admir o astfel de priveliște. Leslie își termină discursul.
- Ne-ar face o deosebită plăcere să rămâi aici.
La început am impresia că n-am auzit bine. Mă uit în gol, semn că nu prea sunt obișnuită să primesc vești bune.
- Glumiți, zic eu.
- Sunt cât se poate de serioasă. Bineînțeles, va trebui să-ți verificăm trecutul, dar pari candidatul ideal. Cred că perioada petrecută aici îți va face extrem de bine.
Acum realizez cu adevărat: o să locuiesc în Bartholomew, dintre toate locurile de pe fața Pământului. Nici în cele mai frumoase vise, nu mi-aș fi putut imagina una ca asta.
Și mai bine de-atât, voi fi plătită pentru a o face.
12.000 de dolari.
Lacrimi de fericire îmi inundă ochii. Le îndepărtez rapid, ca să nu creadă Leslie că sunt prea emoțională și să se răzgândească.
- Vă mulțumesc, îi spun. Sincer, este o șansă unică în viață.
Leslie zâmbește.
- Eu îți mulțumesc, Jules. Bine ai venit la Bartholomew! Cred că îți va plăcea aici.
- E o șmecherie la mijloc, nu? se răstește Chloe înainte de a lua o înghițitură din vinul ieftin, cumpărat de la Trader’s Joe. Trebuie să fie.
- La asta m-am gândit și eu, spun. Însă, chiar dacă este, nu pot să-mi dau seama ce fel de șmecherie.
- Nicio persoană sănătoasă la cap nu i-ar plăti unui străin să locuiască în apartamentul său de lux.
Suntem amândouă în camera de zi din apartamentul de dimensiuni medii al lui Chloe, în Jersey City. Stăm în jurul măsuței de cafea, care a devenit locul nostru obișnuit de luat cina, de când dorm la ea. În această seară, măsuța e plină de cutii cu mâncare chinezească luată la pachet. Legume Lo Mein și orez cu friptură de porc.
- Nu e o vacanță, continui eu. E un loc de muncă legal. Trebuie să am grijă de acel apartament. Să-l mențin în ordine și să fiu atentă la ce se întâmplă acolo.
Chloe se oprește din mâncat, lăsând tăiețeii să-i alunece de pe bețișoare.
- Stai puțin, nu ai de gând să faci asta cu adevărat, nu?
- Bineînțeles că am de gând. Încep chiar de mâine.
- Mâine? Este... suspicios de rapid.
- Au nevoie de cineva acolo cât de curând posibil.
- Jules, știi că nu sunt absolut deloc paranoică, dar mi se pare super dubioasă treaba. Dacă e vreo sectă?
Îmi dau ochii peste cap.
- Doar nu vorbești serios...
- Vorbesc cât se poate de serios. Nici nu îi cunoști pe acești oameni. Ți-au spus ce s-a întâmplat cu femeia care locuia acolo?
- A murit.
- Ți-au spus de ce? întreabă Chloe. Sau unde? Poate că a decedat chiar în apartament. Sau a fost ucisă.
- Ești o ciudată.
- Sunt precaută. E o diferență.
Exasperată, Chloe ia o altă înghițitură de vin.
- Măcar îl vei lăsa pe Paul să se uite peste contract înainte de a-l semna?
Iubitul lui Chloe este stagiar la o firmă importantă de avocatură, iar în paralel se pregătește pentru examenul de barou. Apoi, intenționează să se căsătorească, să se mute în suburbie și să aibă doi copii, și un câine. Lui Chloe îi place să glumească că sunt pe cale să acceadă într-o clasă socială superioară.
Eu sunt la polul opus. Mă aflu într-o situație atât de delicată, încât am ajuns să mănânc în același loc în care dorm. Mă simt de parcă întreaga mea viață s-a redus la dimensiunea acestei canapele, în decursul a doar două săptămâni.
- L-am semnat deja, spun eu. Un contract pe 3 luni, cu posibilitatea de a fi prelungit.
La ultima parte am exagerat puțin. A fost un precontract, însă Leslie Evelyn a menționat că nepoatele și nepoții răposatei proprietare ar putea avea nevoie de mai mult timp pentru a hotărî ce să facă cu apartamentul. Am spus-o pentru a da situației o notă de profesionalism. Chloe lucrează în resurse umane. Prelungirea contractelor de muncă o impresionează.
- Cu declarațiile fiscale cum rămâne?
- Ce-i cu ele?
- Ai completat vreuna?
Pentru a evita răspunsul, îmi înfig bețișoarele în orezul prăjit, căutând bucățile de friptură. Însă, Chloe îmi smulge cutia din mână și o trântește pe măsuța de cafea, orezul împrăștiindu-se peste tot.
- Jules, nu poți accepta un loc de muncă la care ești plătită la negru. E o chestie foarte dubioasă.
- Înseamnă doar câțiva bani în plus pentru mine, atâta tot, spun eu.
- Înseamnă că este ilegal.
Iau cutia cu mâncare și-mi înfig sfidător bețișoarele înapoi în ea.
- Tot ce mă interesează sunt acei 12.000 de dolari. Am nevoie de acești bani, Chloe.
- Ți-am mai spus, pot să-ți împrumut eu bani.
- Bani pe care nu voi putea să ți-i returnez.
- Vei putea, insistă Chloe. În cele din urmă. Nu accepta această ofertă fiindcă te consideri...
- O povară?
- Tu ai spus asta. Nu eu.
- Dar sunt o povară.
- Nu. Ești cea mai bună prietenă a mea, care trece printr-o perioadă dificilă și sunt mai mult decât fericită să te las să rămâi la noi, atâta timp cât ai nevoie. Te vei pune pe picioare foarte curând.
Chloe are mai multă încredere în mine decât eu însămi. Mi-am petrecut ultimele două săptămâni întrebându-mă cum a deraiat viața mea, atât de spectaculos, de pe șine. Sunt deșteaptă. Muncesc din greu. Sunt o persoană cumsecade sau, cel puțin, încerc să fiu.
Totuși, pentru a mă distruge, nu a fost nevoie decât de o simplă combinație din două lovituri, pierderea locului de muncă și comportamentul mizerabil al lui Andrew.
Sunt sigură că unii ar spune că e vina mea. Era responsabilitatea mea să-mi fac o rezervă, să-mi pun niște bani deoparte. Salariul pe cel puțin 3 luni, recomandă specialiștii. Mi-ar plăcea să dau ochii cu cel care a calculat acest număr. În mod clar, nu a avut niciodată un loc de muncă cu un salariu fix, care abia de-ți acoperă chiria, mâncarea și utilitățile.
Cam așa stă treaba cu sărăcia. Majoritatea oamenilor nu o înțeleg, până nu o trăiesc pe propria piele. Ei nu știu că este asemenea unui exercițiu de echilibru, că încerci din răsputeri să te menții la suprafață și dacă, Doamne ferește, într-un moment de neatenție, aluneci sub apă, ei nu știu cât de greu este să ajungi din nou la mal.
Nu au scris niciodată un cec cu mâinile tremurânde, rugându-se să fie suficienți bani în cont pentru a-l acoperi.
Nu au așteptat niciodată să le fie transferat salariul, la miezul nopții, având portofelul gol, cardurile de credit la limită și o nevoie disperată de-a achita bonul la benzină.
Și mâncarea.
Și o prescripție medicală care nu a mai fost luată de o săptămână întreagă.
Nu li s-a respins niciodată o plată cu cardul la un magazin alimentar, la un restaurant sau la Walmart, trebuind să îndure privirea chiorâșă a unui casier enervat, care îi judecă în tăcere.
Acesta este un alt lucru, pe care cei mai mulți nu îl înțeleg, cât de rapid ești judecat de alții, care fac presupuneri. Și care presupun că situația ta financiară precară este rezultatul incapacității, al leneviei sau al unui șir neîntrerupt de alegeri proaste.
Ei nu știu cât de scump este să-ți îngropi părinții înainte de vârsta de 20 de ani.
Ei nu știu ce înseamnă să stai plângând înaintea unui morman cu declarații fiscale, care îți arată cât de multe datorii au acumulat de-a lungul anilor părinții tăi.
Să ți se spună că toate polițele lor de asigurare au fost anulate.
Să te întorci la facultate, suportând taxa cu un ajutor financiar mizer, două locuri de muncă și împrumuturi pentru studenți, pe care nu le vei putea întoarce decât la 40 de ani.
Să îți iei licența și să intri pe piața forței de muncă doar pentru a ți se spune că ești supracalificată sau, dimpotrivă, necalificată pentru fiecare post la care aplici.
Oamenii nu vor să se gândească la o astfel de viață, așa că nu o fac. Ei se descurcă destul de bine și, prin urmare, nu pot înțelege de ce nu ești și tu capabil să faci același lucru. Între timp, ești lăsat să te confrunți de unul singur cu această umilință. Și frică. Și îngrijorare.
Dumnezeule, câte temeri avem!
Sunt întotdeauna acolo, asemenea unui zumzet de fundal, care însoțește fiecare gând ce-ți trece prin minte. Lucrurile au devenit atât de sumbre, încât, de curând, am început să mă întreb cât de mult trebuie să mai cad, înainte de-a atinge nivelul cel mai de jos. Și ce voi face dacă voi ajunge vreodată acolo. Voi încerca să-mi croiesc un drum înapoi, așa cum crede Chloe că pot s-o fac? Sau voi intra intenționat în gaura neagră la fel ca și tatăl meu?
Până astăzi, nu întrezăream nicio cale ușoară de ieșire din această situație nefericită. Acum, însă, greutatea mi s-a ridicat de pe umeri.
- Trebuie să fac asta, îi spun lui Chloe. Este neobișnuit? Da, recunosc asta pe deplin.
- Și prea frumos ca să fie adevărat, adaugă ea.
- Câteodată, oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, exact atunci când au cea mai mare nevoie de ele.
Chloe se apropie de mine și mă îmbrățișează puternic, lucru pe care îl tot face de când am devenit colege de cameră, în anul întâi de facultate la Penn State.
- Cred că m-aș simți mai bine dacă ar fi vorba despre oricare altă clădire.
- Ce e în neregulă cu Bartholomew?
- Pentru început, acele garguie. Nu ți se par de-a dreptul înspăimântătoare?
- Deloc. Ca să fiu sinceră, cel de la fereastra dormitorului mi s-a părut fermecător, în felul său gotic. Ca un gardian care stă de strajă.
- Știi, am auzit, Chloe face o pauză, căutând un cuvânt suficient de sinistru, chestii.
- Ce fel de chestii?
- Bunicii mei au locuit în Upper West Side. Bunicul refuza întotdeauna să meargă pe aceeași parte a străzii cu Bartholomew. Spunea că este o clădire blestemată.
Mă întind după legumele Lo Mein.
- Cred că acest lucru spune mai multe despre bunicul tău decât despre Bartholomew.
- El chiar credea în asta, zice Chloe înflăcărată. Mi-a povestit că proprietarul s-a sinucis. A sărit de pe acoperiș.
- Nu voi renunța la această oportunitate doar din cauza unor legende pe care le spunea bunicul tău.
- Tot ce vreau să zic este că nu ar strica să fii puțin mai precaută în perioada șederii tale acolo. Dacă simți că ceva nu e în regulă, te întorci imediat aici. Canapeaua mea îți va sta mereu la dispoziție.
- Apreciez oferta, spun eu. Sincer. Și, cine știe, s-ar putea să mă întorc aici după 3 luni. Dar, blestemat sau nu, să locuiesc la Bartholomew este cea mai bună cale pentru mine de-a ieși din această mizerie.
Nu oricărei persoane i se oferă șansa de-a o lua de la capăt. Tatăl meu, cu siguranță, nu a avut-o. Mama, nici atât.
Dar eu am această șansă!
Viața îmi oferă un imens buton de resetare.
Și intenționez să-l apăs cu toată forța.
Mă trezesc dintr-odată, confuză. Nu știu unde mă aflu și asta mă îngrozește.
Ridicând capul, văd o cameră întunecoasă, luminată ușor de câteva raze care pătrund prin ușa întredeschisă. Dincolo de ea, observ o părticică dintr-un hol steril, aud sunetul unor voci înăbușite și scârțâit slab de pași pe podeaua din gresie.
Durerea, pe care o simțeam în partea stângă a corpului și la cap, este acum doar o șoaptă tăcută. Bănuiesc că trebuie să le mulțumesc pentru asta analgezicelor. Îmi simt creierul ușor, la fel și restul trupului, de parcă ar fi niște vapori de aer. De parcă aș fi umplută cu bumbac.
Panicată, încerc să-mi reamintesc toate lucrurile care mi s-au întâmplat cât timp am fost inconștientă.
Un stativ cu perfuzie atașat de brațul meu.
Un bandaj elastic înfășurat în jurul încheieturii mâinii stângi.
O proteză la gât.
Ating pansamentul de pe tâmple, pipăindu-l curioasă. Presiunea degetelor îmi provoacă un val de durere atât de intens, încât tresar.
Spre surprinderea mea, sunt în stare să mă ridic puțin, sprijinindu-mă în coate. Chiar dacă și această mișcare îmi stârnește un ușor junghi de durere într-o parte a corpului, merită.
Cineva, trecând pe lângă ușă, mă remarcă și exclamă:
- S-a trezit!
O lumină se aprinde, dezvăluind pereții albi, un scaun în colțul camerei și copia unui tablou de-al lui Monet, mărginită de o ramă neagră, ieftină.
Intră un asistent medical. Cel care a fost și mai devreme. Cel cu ochii blânzi. Bernard.
- Salutare, Frumoasa Adormită! spune el.
- Cât timp am fost inconștientă?
- Doar câteva ore.
Mă uit înjur. Nu este nicio fereastră. Totul este orbitor de alb.
- Unde sunt?
- Într-o cameră de spital, scumpo.
Un sentiment de ușurare mă copleșește. Acel tip de ușurare binecuvântată care îmi aduce lacrimi în ochi. Bernard ia un șervețel și îmi șterge obrajii.
- Nu trebuie să plângi, spune el. Nu e chiar atât de rău.
Are dreptate. Nu e rău deloc. De fapt, este chiar minunat.
Sunt în siguranță, departe de Bartholomew.
Dis-de-dimineață, înainte de a lua un Uber spre Manhattan, o îmbrățișez lung, de rămas bun, pe Chloe. Un răsfăț, în timp ce-mi car lucrurile.
Nu că aș avea foarte multe. După ce l-am găsit pe Andrew cu așa-zisa lui „prietenă”, mi-am dat răgaz exact o noapte pentru a mă muta din apartament. Fără crize de plâns. Fără urlete care să zguduie păreții. I-am spus simplu: „Ieși afară. Nu cumva să te întorci până dimineață. Voi fi plecată până atunci”.
Andrew nu s-a împotrivit, tăcerea lui mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu. Chiar dacă nu l-aș fi primit niciodată înapoi, am fost uimită că nici măcar nu a încercat să salveze relația noastră. Pur și simplu a plecat. Încotro a plecat, nu voi ști niciodată. La apartamentul celeilalte fete, presupun. Ca să poată continua în tihnă ceea ce făceau mai înainte.
În absența lui, am împachetat totul mecanic, alegând lucrurile care pot rămâne și cele fără de care nu aș putea trăi. Multe dintre ele au fost lăsate în urmă, fiind în mare parte obiecte pe care le-am cumpărat împreună cu Andrew și pentru care nu mai aveam energie să mă cert. În concluzie, el este cel care a păstrat cuptorul cu microunde, măsuța de cafea de la IKEA și televizorul.
La un moment dat, pe parcursul acelei nopți lungi și îngrozitoare, m-am gândit să distrug totul. Doar pentru a-i demonstra lui Andrew că sunt și eu capabilă de a distruge ceva. Însă, eram prea tristă și extenuată ca să invoc o astfel de furie. În schimb, m-am hotărât să arunc orice dovadă a dragostei noastre într-o oală mare. Toate pozele, felicitările de zi de naștere, bilețelele de dragoste din primele luni pasionale împreună. Am aprins un chibrit și l-am aruncat în grămadă, privind cum se înalță flăcările.
Înainte de-a pleca, am împrăștiat cenușa pe podeaua bucătăriei.
Un alt lucru pe care Andrew putea să-l păstreze.
Împachetând pentru a doua oară în două săptămâni, îmi doream să fi luat mai multe lucruri cu mine, atunci când am plecat, nu doar haine, accesorii, cărți și suveniruri. Am fost alarmată de cât de puține bunuri posed. Întreaga mea viață încape acum într-o valiză și patru cutii, cu dimensiunile de 12/15 cm.
Când taxiul se oprește în față la Bartholomew, șoferul fluieră scurt, impresionat.
- Lucrezi aici sau așa ceva?
Practic, aș putea spune, da. Dar este mai bine să folosesc descrierea din fișa postului.
- Sunt locatar temporar.
Ies din mașină și privesc lung fațada noii mele case. De deasupra ușii, garguiele se holbează intens la mine. Cu spatele arcuit și aripile larg deschise, arată de parcă ar fi gata să-și ia avânt din locurile lor pentru a mă întâmpina. Această datorie este preluată, însă, de portar, care stă chiar sub ele. Înalt și greoi, cu obrajii rumeni și o mustață bine periată. Ajunge lângă mine atunci când șoferul Uber-ului deschide portbagajul.
- Mă ocup eu de bagaje, spune, întinzându-se după cutii. Dumneavoastră trebuie să fiți domnișoara Larsen. Eu sunt Charlie.
La această întrebare îmi este mai greu să răspund, pentru că amintirile legate de familia mea sunt mai dureroase decât pierderea unui loc de muncă sau infidelitatea unui iubit. Orice nu aș spune ar putea deschide porțile spre noi întrebări, cu răspunsuri și mai triste. Mai ales, dacă fac aluzie la ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat.
- Sunt orfană, spun, sperând că acest singur cuvânt pune capăt altor întrebări despre familia mea.
Are efect, într-o oarecare măsură.
- Nu ai niciun fel de rude?
- Nu.
Este aproape adevărat. Mama și Tata erau singurii copii la părinți, la fel și bunicii mei. Nu există mătuși, unchi sau veri. O am doar pe Jane.
De asemenea, moartă.
Posibil.
Probabil.
- Întrucât nu ai nicio rudă apropiată, pe cine ar trebui să contactăm în caz de urgență?
Cu două săptămâni în urmă, acea persoană ar fi fost Andrew.
Acum este Chloe, presupun, deși nu este trecută oficial pe niciun document. Nici nu sunt sigură că ar putea fi.
- Nimeni, zic eu, realizând cât de patetic sună.
Așa că, adaug, plină de speranță, o mică precizare.
- Deocamdată.
Dornică să schimb subiectul, arunc o privire spre ieșirea din bucătărie. Leslie îmi înțelege aluzia fină și mă conduce într-un alt hol, o versiune mai mică a celui principal. Acesta conține o baie de oaspeți, pe care, nici măcar, nu se deranjează să mi-o prezinte, un dulap și, spre marea mea surpriză, o scară în spirală.
- O, Doamne! Există un al doilea etaj?
Leslie dă din cap aprobator, mai degrabă amuzată decât surprinsă de tonul vocii mele, de parcă aș fi un copil în așteptarea cadourilor de Crăciun.
- Este o caracteristică specială, exclusivă a celor două apartamente de la etajul 12. Du-te înainte! Aruncă o privire!
Urc scările, urmând curbura treptelor, până ajung în dormitor, un loc și mai grozav în comparație cu bucătăria. Aici tapetul floral chiar se potrivește cu încăperea. Este pictat în cea mai deschisă nuanță de albastru. Culoarea cerului de primăvară.
La fel ca și camera de zi, poziționată exact dedesubt, dormitorul este amplasat într-un colț al clădirii. Fiind ultimul etaj, tavanul se înclină într-un unghi dramatic până în cel mai îndepărtat perete.
Patul uriaș a fost așezat astfel încât, oricine se află în el, poate să privească prin ferestrele care mărginesc colțul. Iar dincolo de ferestre, se află cel mai impozant detaliu, un gargui.
Stă așezat cu picioarele din spate îndoite și cu ghearele din față prinse de streașină. Aripile-i sunt larg desfăcute. Marginea unei aripi poate fi zărită prin fereastra orientată spre nord, iar conturul celeilalte, prin geamul orientat spre est.
- Superb, nu-i așa? mă întreabă Leslie, dintr-odată, făcându-și apariția în spatele meu.
Nici măcar n-am observat-o când a urcat scările. Am fost prea fermecată de gargui, cameră și de ideea ireală că aș putea fi plătită ca să locuiesc aici.
- Da, într-adevăr, superb, repet după ea, totalmente fascinată de ceea ce mă înconjoară pentru a mă gândi la altceva.
- Și destul de spațios. Chiar și după standardele Bartholomew. Cum am mai spus, datorită scopului său inițial. Acum ceva timp, a servit drept adăpost pentru mai mulți servitori. Au locuit chiar aici, au gătit la parter și au lucrat câteva etaje mai jos.
Îmi atrage atenția asupra a tot ceea ce nu am reușit să observ, cum ar fi mica zonă de relaxare din partea stângă a treptelor, cu scaune în culori crem și o masă de cafea din sticlă. Calc pe un covor alb, atât de pufos, încât sunt tentată să-mi dau jos pantofii ca să văd cum se simte pe picioarele goale. Peretele din dreapta are două uși.
Una dintre ele duce la baia principală. O privire rapidă în interior dezvăluie o chiuvetă dublă, un duș din sticlă și o cadă cu picioare.
Prin cealaltă ușă, zăresc un dulap masiv, o măsuță de machiaj cu oglindă, o mulțime de rafturi și cuiere, suficiente cât să umple un magazin de haine. Toate sunt goale.
- Acest dulap este mai mare decât dormitorul meu din copilărie, îi spun. Reformulez, e mai mare decât toate dormitoarele pe care le-am avut vreodată.
Leslie, care-și aranja părul în oglinda de machiaj, se întoarce spre mine și spune:
- Dacă tot ai adus în discuție acest subiect, care este adresa ta actuală?
O altă întrebare delicată.
M-am mutat în aceeași zi în care l-am găsit pe Andrew trăgându-și-o cu o colegă de facultate. N-am avut de ales. Numele lui Andrew era singurul menționat în contractul de închiriere. Nu am adăugat niciodată numele meu pe documente, de când m-am mutat. Ceea ce, tehnic vorbind, a însemnat că nu a fost niciodată și casa mea, chiar dacă locuisem acolo mai bine de un an. În ultimele două săptămâni am dormit pe canapeaua lui Chloe, în Jersey City.
- Momentan, îmi caut un apartament, spun, sperând ca toată această situație să nu pară a fi desprinsă dintr-un roman de Charles Dickens.
- Îți cauți un loc unde să stai?
Leslie clipește, încercând să-și ascundă uimirea.
- Apartamentul pe care îl închiriam a fost scos în vânzare, mint. Stau la o prietenă până îmi găsesc altceva.
- Bănuiesc că ar fi foarte convenabil pentru tine să stai aici, zice Leslie cu tact.
Într-adevăr, acest apartament ar fi colacul meu de salvare. Aș avea câteva luni la dispoziție pentru a mă angaja și a-mi căuta un loc nou în care să trăiesc. Iar când toată această aventură va lua sfârșit, voi avea 12.000 de dolari în contul bancar. Nu trebuie să uit despre acest aspect.
- Ei bine, hai să încheiem interviul și să vedem dacă ești potrivită pentru acest post.
Leslie mă conduce afară din dormitor, în jos, pe trepte, și înapoi la canapeaua purpurie din camera de zi. Ajunsă acolo, îmi reiau poziția, cu mâinile pe genunchi, încercând din greu să-mi abat privirea de la fereastră. Soarele de după-amiază a învăluit tot parcul într-o nuanță intensă de auriu.
- Mai am doar câteva întrebări și terminăm, spune Leslie deschizându-și servieta și scoțând un stilou, și ceva ce pare a fi un formular de înscriere.
- Vârsta?
- 25.
- Data nașterii?
- 1 mai.
- Suferi de vreo boală sau afecțiune despre care ar trebui să știm?
Îmi iau imediat privirea de la fereastră.
- Pentru ce aveți nevoie de aceste informații?
- În caz de urgență, răspunde Leslie. Pentru că, în prezent, nu există o persoană pe care să o putem contacta dacă, Doamne ferește, ți se întâmplă ceva cât locuiești aici. Voi avea nevoie de mai multe date medicale. E o procedură standard, te asigur.
- Nu am nicio boală, spun eu.
Stiloul lui Leslie trece rapid peste pagină.
- Așadar, nu ai nicio problemă de inimă sau ceva de genul acesta?
- Nu.
- Cu auzul și văzul cum stai?
- Perfect.
- Vreo alergie despre care ar trebui să cunoaștem?
- Înțepăturile de albine. Dar am mereu la mine un EpiPen.
- Foarte inteligent din partea ta, spune Leslie. Mă bucur să întâlnesc o domnișoară cu capul pe umeri. Ceea ce ne aduce la ultimul punct din chestionar. Te consideri o persoană iscoditoare?
Iscoditoare. Nu mă așteptam să aud un asemenea cuvânt în timpul acestui interviu, ținând cont că Leslie este cea care pune toate întrebările.
- Nu sunt sigură că înțeleg la ce vă referiți, spun liniștită.
- Atunci voi fi directă, răspunde Leslie. Ești băgăcioasă? Predispusă spre a pune întrebări? Ori, și mai rău, spre a răspândi bârfe? După cum probabil știi, Bartholomew este renumit pentru intimitatea oferită locatarilor. Oamenii sunt curioși să afle ce se întâmplă în interiorul acestor ziduri, deși, după cum ai văzut și tu, este doar o clădire obișnuită. În trecut, unii au venit aici cu intenții greșite. Au venit în căutarea dovezilor compromițătoare. Despre clădire, locatari, istoria sa. Subiecte pentru tabloide. I-am mirosit imediat, întotdeauna o fac. Deci, dacă te afli aici pentru bârfe, atunci este mai bine să ne despărțim chiar acum.
Dau din cap.
- Nu-mi pasă ce se întâmplă aici. Sincer, am nevoie doar de ceva bani și un loc unde să stau câteva luni.
Cu asta am încheiat interviul. Leslie se ridică în picioare, netezindu-și fusta și ajustându-și inelele voluminoase de pe degete.
- Acum, la sfârșitul interviului, ar trebui să-ți spun că vei primi un apel telefonic în cazul în care vom fi interesați de candidatura ta, așa cum procedez de obicei, însă, nu văd niciun motiv pentru a te face să aștepți.
Știu ce urmează. Am știut-o din momentul în care am pășit în acel lift. Nu sunt demnă de Bartholomew. Oamenii ca mine, fără părinți, fără loc de muncă, aproape fără adăpost, nu au ce căuta aici. Arunc o ultimă privire pe fereastră, știind că nu voi mai avea vreodată ocazia să admir o astfel de priveliște. Leslie își termină discursul.
- Ne-ar face o deosebită plăcere să rămâi aici.
La început am impresia că n-am auzit bine. Mă uit în gol, semn că nu prea sunt obișnuită să primesc vești bune.
- Glumiți, zic eu.
- Sunt cât se poate de serioasă. Bineînțeles, va trebui să-ți verificăm trecutul, dar pari candidatul ideal. Cred că perioada petrecută aici îți va face extrem de bine.
Acum realizez cu adevărat: o să locuiesc în Bartholomew, dintre toate locurile de pe fața Pământului. Nici în cele mai frumoase vise, nu mi-aș fi putut imagina una ca asta.
Și mai bine de-atât, voi fi plătită pentru a o face.
12.000 de dolari.
Lacrimi de fericire îmi inundă ochii. Le îndepărtez rapid, ca să nu creadă Leslie că sunt prea emoțională și să se răzgândească.
- Vă mulțumesc, îi spun. Sincer, este o șansă unică în viață.
Leslie zâmbește.
- Eu îți mulțumesc, Jules. Bine ai venit la Bartholomew! Cred că îți va plăcea aici.
Capitolul 3
- E o șmecherie la mijloc, nu? se răstește Chloe înainte de a lua o înghițitură din vinul ieftin, cumpărat de la Trader’s Joe. Trebuie să fie.
- La asta m-am gândit și eu, spun. Însă, chiar dacă este, nu pot să-mi dau seama ce fel de șmecherie.
- Nicio persoană sănătoasă la cap nu i-ar plăti unui străin să locuiască în apartamentul său de lux.
Suntem amândouă în camera de zi din apartamentul de dimensiuni medii al lui Chloe, în Jersey City. Stăm în jurul măsuței de cafea, care a devenit locul nostru obișnuit de luat cina, de când dorm la ea. În această seară, măsuța e plină de cutii cu mâncare chinezească luată la pachet. Legume Lo Mein și orez cu friptură de porc.
- Nu e o vacanță, continui eu. E un loc de muncă legal. Trebuie să am grijă de acel apartament. Să-l mențin în ordine și să fiu atentă la ce se întâmplă acolo.
Chloe se oprește din mâncat, lăsând tăiețeii să-i alunece de pe bețișoare.
- Stai puțin, nu ai de gând să faci asta cu adevărat, nu?
- Bineînțeles că am de gând. Încep chiar de mâine.
- Mâine? Este... suspicios de rapid.
- Au nevoie de cineva acolo cât de curând posibil.
- Jules, știi că nu sunt absolut deloc paranoică, dar mi se pare super dubioasă treaba. Dacă e vreo sectă?
Îmi dau ochii peste cap.
- Doar nu vorbești serios...
- Vorbesc cât se poate de serios. Nici nu îi cunoști pe acești oameni. Ți-au spus ce s-a întâmplat cu femeia care locuia acolo?
- A murit.
- Ți-au spus de ce? întreabă Chloe. Sau unde? Poate că a decedat chiar în apartament. Sau a fost ucisă.
- Ești o ciudată.
- Sunt precaută. E o diferență.
Exasperată, Chloe ia o altă înghițitură de vin.
- Măcar îl vei lăsa pe Paul să se uite peste contract înainte de a-l semna?
Iubitul lui Chloe este stagiar la o firmă importantă de avocatură, iar în paralel se pregătește pentru examenul de barou. Apoi, intenționează să se căsătorească, să se mute în suburbie și să aibă doi copii, și un câine. Lui Chloe îi place să glumească că sunt pe cale să acceadă într-o clasă socială superioară.
Eu sunt la polul opus. Mă aflu într-o situație atât de delicată, încât am ajuns să mănânc în același loc în care dorm. Mă simt de parcă întreaga mea viață s-a redus la dimensiunea acestei canapele, în decursul a doar două săptămâni.
- L-am semnat deja, spun eu. Un contract pe 3 luni, cu posibilitatea de a fi prelungit.
La ultima parte am exagerat puțin. A fost un precontract, însă Leslie Evelyn a menționat că nepoatele și nepoții răposatei proprietare ar putea avea nevoie de mai mult timp pentru a hotărî ce să facă cu apartamentul. Am spus-o pentru a da situației o notă de profesionalism. Chloe lucrează în resurse umane. Prelungirea contractelor de muncă o impresionează.
- Cu declarațiile fiscale cum rămâne?
- Ce-i cu ele?
- Ai completat vreuna?
Pentru a evita răspunsul, îmi înfig bețișoarele în orezul prăjit, căutând bucățile de friptură. Însă, Chloe îmi smulge cutia din mână și o trântește pe măsuța de cafea, orezul împrăștiindu-se peste tot.
- Jules, nu poți accepta un loc de muncă la care ești plătită la negru. E o chestie foarte dubioasă.
- Înseamnă doar câțiva bani în plus pentru mine, atâta tot, spun eu.
- Înseamnă că este ilegal.
Iau cutia cu mâncare și-mi înfig sfidător bețișoarele înapoi în ea.
- Tot ce mă interesează sunt acei 12.000 de dolari. Am nevoie de acești bani, Chloe.
- Ți-am mai spus, pot să-ți împrumut eu bani.
- Bani pe care nu voi putea să ți-i returnez.
- Vei putea, insistă Chloe. În cele din urmă. Nu accepta această ofertă fiindcă te consideri...
- O povară?
- Tu ai spus asta. Nu eu.
- Dar sunt o povară.
- Nu. Ești cea mai bună prietenă a mea, care trece printr-o perioadă dificilă și sunt mai mult decât fericită să te las să rămâi la noi, atâta timp cât ai nevoie. Te vei pune pe picioare foarte curând.
Chloe are mai multă încredere în mine decât eu însămi. Mi-am petrecut ultimele două săptămâni întrebându-mă cum a deraiat viața mea, atât de spectaculos, de pe șine. Sunt deșteaptă. Muncesc din greu. Sunt o persoană cumsecade sau, cel puțin, încerc să fiu.
Totuși, pentru a mă distruge, nu a fost nevoie decât de o simplă combinație din două lovituri, pierderea locului de muncă și comportamentul mizerabil al lui Andrew.
Sunt sigură că unii ar spune că e vina mea. Era responsabilitatea mea să-mi fac o rezervă, să-mi pun niște bani deoparte. Salariul pe cel puțin 3 luni, recomandă specialiștii. Mi-ar plăcea să dau ochii cu cel care a calculat acest număr. În mod clar, nu a avut niciodată un loc de muncă cu un salariu fix, care abia de-ți acoperă chiria, mâncarea și utilitățile.
Cam așa stă treaba cu sărăcia. Majoritatea oamenilor nu o înțeleg, până nu o trăiesc pe propria piele. Ei nu știu că este asemenea unui exercițiu de echilibru, că încerci din răsputeri să te menții la suprafață și dacă, Doamne ferește, într-un moment de neatenție, aluneci sub apă, ei nu știu cât de greu este să ajungi din nou la mal.
Nu au scris niciodată un cec cu mâinile tremurânde, rugându-se să fie suficienți bani în cont pentru a-l acoperi.
Nu au așteptat niciodată să le fie transferat salariul, la miezul nopții, având portofelul gol, cardurile de credit la limită și o nevoie disperată de-a achita bonul la benzină.
Și mâncarea.
Și o prescripție medicală care nu a mai fost luată de o săptămână întreagă.
Nu li s-a respins niciodată o plată cu cardul la un magazin alimentar, la un restaurant sau la Walmart, trebuind să îndure privirea chiorâșă a unui casier enervat, care îi judecă în tăcere.
Acesta este un alt lucru, pe care cei mai mulți nu îl înțeleg, cât de rapid ești judecat de alții, care fac presupuneri. Și care presupun că situația ta financiară precară este rezultatul incapacității, al leneviei sau al unui șir neîntrerupt de alegeri proaste.
Ei nu știu cât de scump este să-ți îngropi părinții înainte de vârsta de 20 de ani.
Ei nu știu ce înseamnă să stai plângând înaintea unui morman cu declarații fiscale, care îți arată cât de multe datorii au acumulat de-a lungul anilor părinții tăi.
Să ți se spună că toate polițele lor de asigurare au fost anulate.
Să te întorci la facultate, suportând taxa cu un ajutor financiar mizer, două locuri de muncă și împrumuturi pentru studenți, pe care nu le vei putea întoarce decât la 40 de ani.
Să îți iei licența și să intri pe piața forței de muncă doar pentru a ți se spune că ești supracalificată sau, dimpotrivă, necalificată pentru fiecare post la care aplici.
Oamenii nu vor să se gândească la o astfel de viață, așa că nu o fac. Ei se descurcă destul de bine și, prin urmare, nu pot înțelege de ce nu ești și tu capabil să faci același lucru. Între timp, ești lăsat să te confrunți de unul singur cu această umilință. Și frică. Și îngrijorare.
Dumnezeule, câte temeri avem!
Sunt întotdeauna acolo, asemenea unui zumzet de fundal, care însoțește fiecare gând ce-ți trece prin minte. Lucrurile au devenit atât de sumbre, încât, de curând, am început să mă întreb cât de mult trebuie să mai cad, înainte de-a atinge nivelul cel mai de jos. Și ce voi face dacă voi ajunge vreodată acolo. Voi încerca să-mi croiesc un drum înapoi, așa cum crede Chloe că pot s-o fac? Sau voi intra intenționat în gaura neagră la fel ca și tatăl meu?
Până astăzi, nu întrezăream nicio cale ușoară de ieșire din această situație nefericită. Acum, însă, greutatea mi s-a ridicat de pe umeri.
- Trebuie să fac asta, îi spun lui Chloe. Este neobișnuit? Da, recunosc asta pe deplin.
- Și prea frumos ca să fie adevărat, adaugă ea.
- Câteodată, oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, exact atunci când au cea mai mare nevoie de ele.
Chloe se apropie de mine și mă îmbrățișează puternic, lucru pe care îl tot face de când am devenit colege de cameră, în anul întâi de facultate la Penn State.
- Cred că m-aș simți mai bine dacă ar fi vorba despre oricare altă clădire.
- Ce e în neregulă cu Bartholomew?
- Pentru început, acele garguie. Nu ți se par de-a dreptul înspăimântătoare?
- Deloc. Ca să fiu sinceră, cel de la fereastra dormitorului mi s-a părut fermecător, în felul său gotic. Ca un gardian care stă de strajă.
- Știi, am auzit, Chloe face o pauză, căutând un cuvânt suficient de sinistru, chestii.
- Ce fel de chestii?
- Bunicii mei au locuit în Upper West Side. Bunicul refuza întotdeauna să meargă pe aceeași parte a străzii cu Bartholomew. Spunea că este o clădire blestemată.
Mă întind după legumele Lo Mein.
- Cred că acest lucru spune mai multe despre bunicul tău decât despre Bartholomew.
- El chiar credea în asta, zice Chloe înflăcărată. Mi-a povestit că proprietarul s-a sinucis. A sărit de pe acoperiș.
- Nu voi renunța la această oportunitate doar din cauza unor legende pe care le spunea bunicul tău.
- Tot ce vreau să zic este că nu ar strica să fii puțin mai precaută în perioada șederii tale acolo. Dacă simți că ceva nu e în regulă, te întorci imediat aici. Canapeaua mea îți va sta mereu la dispoziție.
- Apreciez oferta, spun eu. Sincer. Și, cine știe, s-ar putea să mă întorc aici după 3 luni. Dar, blestemat sau nu, să locuiesc la Bartholomew este cea mai bună cale pentru mine de-a ieși din această mizerie.
Nu oricărei persoane i se oferă șansa de-a o lua de la capăt. Tatăl meu, cu siguranță, nu a avut-o. Mama, nici atât.
Dar eu am această șansă!
Viața îmi oferă un imens buton de resetare.
Și intenționez să-l apăs cu toată forța.
ACUM
Mă trezesc dintr-odată, confuză. Nu știu unde mă aflu și asta mă îngrozește.
Ridicând capul, văd o cameră întunecoasă, luminată ușor de câteva raze care pătrund prin ușa întredeschisă. Dincolo de ea, observ o părticică dintr-un hol steril, aud sunetul unor voci înăbușite și scârțâit slab de pași pe podeaua din gresie.
Durerea, pe care o simțeam în partea stângă a corpului și la cap, este acum doar o șoaptă tăcută. Bănuiesc că trebuie să le mulțumesc pentru asta analgezicelor. Îmi simt creierul ușor, la fel și restul trupului, de parcă ar fi niște vapori de aer. De parcă aș fi umplută cu bumbac.
Panicată, încerc să-mi reamintesc toate lucrurile care mi s-au întâmplat cât timp am fost inconștientă.
Un stativ cu perfuzie atașat de brațul meu.
Un bandaj elastic înfășurat în jurul încheieturii mâinii stângi.
O proteză la gât.
Ating pansamentul de pe tâmple, pipăindu-l curioasă. Presiunea degetelor îmi provoacă un val de durere atât de intens, încât tresar.
Spre surprinderea mea, sunt în stare să mă ridic puțin, sprijinindu-mă în coate. Chiar dacă și această mișcare îmi stârnește un ușor junghi de durere într-o parte a corpului, merită.
Cineva, trecând pe lângă ușă, mă remarcă și exclamă:
- S-a trezit!
O lumină se aprinde, dezvăluind pereții albi, un scaun în colțul camerei și copia unui tablou de-al lui Monet, mărginită de o ramă neagră, ieftină.
Intră un asistent medical. Cel care a fost și mai devreme. Cel cu ochii blânzi. Bernard.
- Salutare, Frumoasa Adormită! spune el.
- Cât timp am fost inconștientă?
- Doar câteva ore.
Mă uit înjur. Nu este nicio fereastră. Totul este orbitor de alb.
- Unde sunt?
- Într-o cameră de spital, scumpo.
Un sentiment de ușurare mă copleșește. Acel tip de ușurare binecuvântată care îmi aduce lacrimi în ochi. Bernard ia un șervețel și îmi șterge obrajii.
- Nu trebuie să plângi, spune el. Nu e chiar atât de rău.
Are dreptate. Nu e rău deloc. De fapt, este chiar minunat.
Sunt în siguranță, departe de Bartholomew.
CU CINCI ZILE ÎN URMĂ
Capitolul 4
Dis-de-dimineață, înainte de a lua un Uber spre Manhattan, o îmbrățișez lung, de rămas bun, pe Chloe. Un răsfăț, în timp ce-mi car lucrurile.
Nu că aș avea foarte multe. După ce l-am găsit pe Andrew cu așa-zisa lui „prietenă”, mi-am dat răgaz exact o noapte pentru a mă muta din apartament. Fără crize de plâns. Fără urlete care să zguduie păreții. I-am spus simplu: „Ieși afară. Nu cumva să te întorci până dimineață. Voi fi plecată până atunci”.
Andrew nu s-a împotrivit, tăcerea lui mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu. Chiar dacă nu l-aș fi primit niciodată înapoi, am fost uimită că nici măcar nu a încercat să salveze relația noastră. Pur și simplu a plecat. Încotro a plecat, nu voi ști niciodată. La apartamentul celeilalte fete, presupun. Ca să poată continua în tihnă ceea ce făceau mai înainte.
În absența lui, am împachetat totul mecanic, alegând lucrurile care pot rămâne și cele fără de care nu aș putea trăi. Multe dintre ele au fost lăsate în urmă, fiind în mare parte obiecte pe care le-am cumpărat împreună cu Andrew și pentru care nu mai aveam energie să mă cert. În concluzie, el este cel care a păstrat cuptorul cu microunde, măsuța de cafea de la IKEA și televizorul.
La un moment dat, pe parcursul acelei nopți lungi și îngrozitoare, m-am gândit să distrug totul. Doar pentru a-i demonstra lui Andrew că sunt și eu capabilă de a distruge ceva. Însă, eram prea tristă și extenuată ca să invoc o astfel de furie. În schimb, m-am hotărât să arunc orice dovadă a dragostei noastre într-o oală mare. Toate pozele, felicitările de zi de naștere, bilețelele de dragoste din primele luni pasionale împreună. Am aprins un chibrit și l-am aruncat în grămadă, privind cum se înalță flăcările.
Înainte de-a pleca, am împrăștiat cenușa pe podeaua bucătăriei.
Un alt lucru pe care Andrew putea să-l păstreze.
Împachetând pentru a doua oară în două săptămâni, îmi doream să fi luat mai multe lucruri cu mine, atunci când am plecat, nu doar haine, accesorii, cărți și suveniruri. Am fost alarmată de cât de puține bunuri posed. Întreaga mea viață încape acum într-o valiză și patru cutii, cu dimensiunile de 12/15 cm.
Când taxiul se oprește în față la Bartholomew, șoferul fluieră scurt, impresionat.
- Lucrezi aici sau așa ceva?
Practic, aș putea spune, da. Dar este mai bine să folosesc descrierea din fișa postului.
- Sunt locatar temporar.
Ies din mașină și privesc lung fațada noii mele case. De deasupra ușii, garguiele se holbează intens la mine. Cu spatele arcuit și aripile larg deschise, arată de parcă ar fi gata să-și ia avânt din locurile lor pentru a mă întâmpina. Această datorie este preluată, însă, de portar, care stă chiar sub ele. Înalt și greoi, cu obrajii rumeni și o mustață bine periată. Ajunge lângă mine atunci când șoferul Uber-ului deschide portbagajul.
- Mă ocup eu de bagaje, spune, întinzându-se după cutii. Dumneavoastră trebuie să fiți domnișoara Larsen. Eu sunt Charlie.
Îmi iau valiza, încercând să mă fac și eu puțin utilă. Niciodată nu am trăit într-o clădire care să aibă un portar.
- Mă bucur să te cunosc, Charlie!
- Asemenea. Și bine ați venit la Bartholomew! Voi avea grijă de lucrurile dumneavoastră. Mergeți înăuntru. Doamna Evelyn vă așteaptă.
Nici nu-mi amintesc care a fost ultima oară când am fost așteptată de cineva. Mă face să mă simt mai mult decât bine-venită. Mă face să mă simt importantă.
Bineînțeles, Leslie este deja în hol. Poartă un alt costum Chanel.
Galben, de data aceasta.
- Bună, Jules! spune ea veselă, în timp ce-mi dă câte un sărut, în aer, pe fiecare obraz.
Observându-mi bagajul, întreabă:
- Se ocupă Charlie de restul lucrurilor tale?
- Da, zic eu.
- E fermecător acest Charlie. De departe, unul dintre cei mai eficienți portari pe care îi avem. Dar și ceilalți sunt buni în felul lor. Dacă vei avea vreodată nevoie de ei, îi găsești la intrare sau chiar aici.
Îmi arată cu degetul o cameră mică de lângă vestibul. Prin ușă, zăresc un scaun, un birou și un șir de monitoare, strălucind în nuanțe de gri și albastru. Unul dintre ele arată într-un colț o imagine a doua femei stând pe gresia din hol, care imită forma unei table de șah. Îmi ia o secundă să realizez că eu sunt una dintre ele. Leslie este cealaltă. Uitându-mă în sus, văd camera poziționată chiar deasupra ușii din față. Privirea-mi alunecă înapoi la ecran, care acum mă arată doar pe mine, stând singură, în timp ce Leslie dispare din cadru.
O urmăresc până la un perete înțesat cu căsuțe poștale, aflat în cealaltă parte a holului. Sunt patruzeci și două în total, numerotate la fel ca și apartamentele, începând cu 2A. Leslie ține în mână o cheie minusculă prinsă de un inel simplu și marcată cu 12A.
- Iată cheia de la căsuța ta poștală.
Mi-o dă asemenea unei bunici care împarte bomboane, lăsând-o direct în palma mea.
- Trebuie să-ți verifici căsuța poștală zilnic. Desigur, nu vei găsi mare lucru în ea, însă familia răposatei proprietare solicită ca orice scrisoare primită să le fie transmisă imediat. Este de la sine înțeles că nu trebuie să deschizi nimic, indiferent cât de urgent ar părea. Din motive de confidențialitate. Cât despre propria corespondență, îți recomand să-ți închiriezi o cutie poștală în altă parte. Primirea scrisorilor personale la această adresă este strict interzisă.
Încuviințez rapid.
- Am înțeles!
- Acum, să mergem către apartamentul tău. Pe drum, putem discuta și restul regulilor.
Traversează din nou holul, de data aceasta îndreptându-se grăbită spre ascensor. Iar eu, alergând în spatele ei, cu bagajul, spun:
- Reguli?
- Nimic deosebit. Doar câteva instrucțiuni pe care trebuie să le respecți.
- Ce fel de instrucțiuni?
Suntem lângă ascensor, care e momentan în funcțiune. Prin barele aurite, văd cabluri în mișcare, deplasându-se ușor în sus. Liftul coboară cu un huruit.
- Fără vizitatori, mă avertizează Leslie. Aceasta este cea mai importantă regulă. Și când spun fără vizitatori, mă refer la absolut niciunul. Fără tururi organizate pentru prieteni. Fără membri de familie care rămân peste noapte doar pentru a evita o rezervare la hotel. Și, cu siguranță, fără străini întâlniți în baruri sau pe Tinder. Nu am cuvinte să îți redau cât de importantă este această regulă.
Primul meu gând zboară la Chloe, îi promisesem astăzi o excursie prin Bartholomew. Nu îi va plăcea această regulă. Îmi va spune că e un semn rău, un alt semnal de alarmă care răsună tare și clar. Nu că aș avea nevoie de ajutorul lui Chloe pentru a-mi da seama.
- Nu e puțin prea...
Mă opresc în căutarea unui cuvânt care să nu o jignească pe Leslie.
- Strict?
- Probabil, spune ea. Dar, de altfel, necesar. Oameni importanți trăiesc aici. Nu-și doresc străini hoinărind prin clădire.
- Nu sunt și eu, practic, un străin?
- Ești un angajat. Iar, în următoarele 3 luni, un locatar al imobilului, mă corectează Leslie.
În sfârșit, ajunge și ascensorul, aducând cu el un bărbat tânăr, în jur de 20 de ani. E scund, dar bine făcut, cu pieptul lat și brațele mari. Părul negru, evident vopsit, îi atârnă deasupra ochiului drept.
În ambele urechi are câte un mic cercel de culoarea abanosului.
- Ce drăguț, spune Leslie. Jules, ți-l prezint pe Dylan, locatar și el, temporar.
Îmi dădusem seama. Tricoul lui de la Danzing și blugii negri largi, zdrențuiți în partea de jos, l-au dat de gol. La fel ca și mine e destul de evident că nici el nu aparține acestui loc.
- Dylan, ea este Jules.
În loc să-mi strângă mâna, Dylan își înfundă mâinile în buzunare și mă salută mormăind.
- Jules se mută într-unul din apartamente astăzi, îl anunță Leslie. Tocmai își exprima îngrijorarea cu privire la unele dintre regulile pe care le avem pentru locatarii noștri temporari. Poate ai putea să o lămurești mai bine în privința aceasta.
- Nu mă deranjează atât de mult regulile.
Vorbește cu accent.
Vocalele accentuate și consoanele rotunjite îi dau în vileag imediat originea: Brooklyn. Brooklyn-ul de modă veche. De fapt, nu ai de ce să-ți faci griji. Nimic ieșit din comun.
- Vezi, spune Leslie. Nu ai de ce să-ți faci griji.
- Trebuie să plec, spune Dylan, îndreptându-și ochii către podeaua din marmură. Mă bucur că te-am cunoscut, Jules. Ne mai vedem.
Trece pe lângă noi, cu mâinile încă îndesate adânc în buzunare. Îl privesc cum se îndepărtează, observând felul în care merge, cu capul aplecat. Se oprește în fața ușii, pe care Charlie o deschide pentru el, ca și cum ar avea îndoieli dacă să iasă sau nu afară. Când în sfârșit, se hotărăște să iasă, pășește cu teamă pe trotuar, de parcă ar fi un cerb care urmează să traverseze o autostradă aglomerată.
- Ce tânăr simpatic, spune Leslie când suntem în lift. Foarte liniștit, apreciem liniștea pe aici.
- Câți locatari temporari aveți la moment?
Leslie trage grilajul peste ușa ascensorului.
- Cu tine ar fi trei. Dylan stă la etajul 11, la fel și Ingrid, zice apăsând butonul pentru etajul 12.
Ascensorul pornește. Pe măsură ce urcăm, Leslie îmi explică și restul regulilor. Deși am voie să vin și să plec după cum vreau, trebuie totuși să-mi petrec fiecare noapte în apartament. Are sens.
Acesta este, până la urmă, lucrul pentru care sunt plătită. Să locuiesc aici. Să ocup spațiul. Să-l readuc la viață, după cum a menționat și Leslie la acel interviu ciudat.
Fumatul este interzis, desigur.
De droguri nu mai vorbim. Nici nu se discută.
Alcoolul este tolerat dacă e consumat în mod responsabil, ceea ce este o ușurare, ținând cont de faptul că într-una din cutiile preluate de Charlie, pentru a fi livrate la ușa mea, se află două sticle de vin dăruite de Chloe.
- Trebuie să păstrezi totul într-o stare impecabilă, spune Leslie. Dacă se strică ceva, contactezi imediat departamentul de întreținere. Practic, când vei părăsi apartamentul, ar fi bine să arate exact ca acum.
În afara faptului că nu am voie să primesc vizite, niciuna dintre aceste reguli nu pare nejustificată. Chiar și politica „fără vizitatori” are mai mult sens acum că Leslie mi-a explicat raționamentul din spatele acesteia. Încep să cred că Dylan are dreptate. Nu am de ce să-mi fac griji.
Dar apoi Leslie mai adaugă o regulă. O spune dintr-odată, de parcă ar fi inventat-o pe loc.
- Oh, și încă ceva! După cum am menționat ieri, rezidenții de aici se bucură de intimitatea lor. Din moment ce unii dintre ei au un anumit statut social, e de dorit să nu-i deranjezi. Vorbește numai dacă cineva ți se adresează. De asemenea, nu ai voie să discuți despre locuitorii clădirii dincolo de aceste ziduri. Folosești platformele de socializare?
- Doar Facebook și Instagram, răspund eu. Dar foarte rar.
Accesarea rețelelor de socializare, în ultimele două săptămâni, a constat doar în verificarea pe Linkedin a potențialelor oportunități de angajare de la foști colegi de muncă. Deocamdată, nu m-a ajutat cu nimic.
- Ai grijă să nu menționezi acest loc. Monitorizăm conturile de pe rețelele de socializare ale locatarilor din apartamentele noastre, din nou, din motive de confidențialitate. Dacă vreo imagine din interiorul clădirii Bartholomew apare pe Instagram, persoana care a postat-o este obligată să plece imediat.
Când ajungem la ultimul etaj, ascensorul se zguduie ușor. Leslie deschide grilajul din fier și spune:
- Mai ai vreo întrebare?
Mai am. Una foarte importantă chiar, doar că mi-e frică să o adresez, nu vreau să par lipsită de tact. Mă gândesc, totuși, la contul meu bancar, care acum este cu 15 dolari mai ușor datorită plimbării cu Uber-ul.
Și la faptul că voi avea și mai puțini bani în cont după ce-mi voi face cumpărăturile.
Și la mesajul care mă înștiințează că am depășit data de facturare la telefon.
Mă mai gândesc și la alocația de șomaj, pe care o voi primi curând, și la cât timp voi rezista cu modesta sumă de 260 de dolari în acest cartier.
Mă gândesc la toate aceste lucruri și decid că nu-mi pasă dacă par lipsită de diplomație.
- Când voi fi plătită? mă interesez eu.
- O întrebare foarte bună, răspunde Leslie, plină de amabilitate, ca de obicei. Vei primi prima plată după 5 zile. O mie de dolari. În numerar. Charlie îți va preda personal banii la finele zilei. Va face acest lucru la sfârșitul fiecărei săptămâni în care te afli aici.
Expir ușurată. Mi-a fost teamă că nu voi fi plătită decât la sfârșitul lunii sau, mai rău, după ce vor trece cele trei luni. Sunt atât de mulțumită de această veste, încât îmi ia o clipă să-mi dau seama cât de stranie este întreaga înțelegere.
- Așa, pur și simplu?
- O spui de parcă ar fi un lucru rău, zice Leslie ridicându-și capul.
- Mă așteptam la un cec, presupun. Ceva care să confirme acest aranjament, ceva mai oficial și mai puțin...
Îmi vine în minte cuvântul folosit de Chloe seara trecută. Dubios.
- E mai ușor așa, spune Leslie. Dacă nu te simți confortabil sau vrei să te răzgândești, poți renunța acum. Nu mă voi supăra.
- Nu! spun eu. Nici vorbă să renunț. Înțelegerea este în regulă.
- Excelent. Atunci te las să te acomodezi.
Leslie ține în mână un breloc de care sunt prinse două chei, una mare și alta mică.
- Cea mare este de la apartament. Cea mică deschide unitatea de depozitare din subsol.
În loc să mi-l arunce cum a făcut cu cheia de la căsuța poștală, îmi așază brelocul cu grijă în palmă și-mi strânge ușor degetele în jurul lui. Îmi face cu ochiul, zâmbindu-mi, apoi se întoarce la liftul care o așteaptă și dispare.
Rămasă singură, inspir adânc și mă uit la apartamentul cu numărul 12A.
Acum, aceasta este viața mea.
Aici. La ultimul etaj din Bartholomew.
Dumnezeule!
Dar și mai fascinant este faptul că sunt plătită ca să stau aici. O mie de dolari în fiecare săptămână. Bani pe care îi pot folosi pentru a-mi achita datoriile și a economisi câte ceva pentru viitor, unul care brusc mi se pare mult mai luminos decât fusese cu o zi în urmă. Un viitor care se află de cealaltă parte a acestei uși.
O descui și pășesc înăuntru.
Îl numesc pe garguiul de la fereastră, George. Numele îmi vine în minte în timp ce car ultima cutie în dormitor.
Stând în vârful scării în spirală, privesc pe geam, din nou, atrasă de vederea somptuoasă a parcului. Lumina soarelui, de dimineață târzie, se revarsă reliefând dincolo de sticlă conturul aripilor din piatră.
- Bună, George, îi zic garguiului.
Nu sunt sigură de ce am ales să-i spun așa. Cred că i se potrivește de minune.
- Se pare că suntem colegi de cameră.
Îmi petrec restul zilei aranjând apartamentul fostei proprietare astfel încât să mă simt ca acasă. Îmi transfer garderoba minusculă în dulapul imens, suficient de mare pentru a păstra de zece ori volumul de haine pe care-l dețin, și îmi organizez puținele produse de cosmetică pe blatul din baie.
În dormitor, personalizez noptiera cu o fotografie înrămată a lui Jane și a părinților mei. Poza, făcută de mine pe când aveam 15 ani, îi înfățișează stând în fața Cascadelor Bushkill din Poconos.
Doi ani mai târziu, Jane nu mai era.
Doi ani după aceea, la fel și părinții mei.
Nu trece o zi fără să le duc dorul, dar astăzi acel sentiment este deosebit de acut.
În apropierea pozei de pe noptieră se află un exemplar ponosit al cărții Inima unui visător. Același exemplar pe care-l port cu mine de ani buni. Aceeași carte din care îmi citea Jane.
- Sunt clar o Ginny, a spus Jane în timpul primei lecturi, referindu-se la personajul principal al cărții. Plină de speranță și zbuciumată.
- Și ce ar trebui să însemne asta? am întrebat eu.
- Că simt prea mult.
Asta o caracteriza cu siguranță pe Ginny, care experimenta totul într-o combinație de bucurie și extaz. O vizită la Met. O după-amiază în Central Park. Pizza în New York. Și cititorul este purtat prin poveste împreună cu ea, retrăindu-i pierderile, ca atunci când este părăsită de Wyatt, băiatul rău, dar și bucuriile, cum ar fi sărutul din vârful clădirii Empire State Building cu Bradley, băiatul cel bun.
Acesta este motivul datorită căruia Inima unui visător a reprezentat piatra de temelie pentru generații întregi de fete pe punctul de a deveni adolescente. Este viața la care multe au visat, însă puține au ajuns să o și trăiască.
Deoarece Jane a fost cea care mi-a citit-o prima oară, ea și Ginny au devenit aproape identice în mintea mea. Iar de fiecare dată când o recitesc, ceea ce se întâmplă adesea, îmi imaginez că sora mea, și nu un personaj fictiv, sosește la Bartholomew, făcând noi descoperiri și găsind iubirea adevărată.
Acesta este motivul pentru care iubesc atât de mult cartea. Este finalul fericit pe care îl merita Jane. Și nu cel sumbru, de care, după toate probabilitățile, a avut parte.
Între timp, eu sunt cea care a ajuns la Bartholomew. Nu-mi vine a crede că acum mă aflu în aceeași clădire ilustrată pe copertă. Pot chiar să disting fereastra camerei în care stau. Imediat lângă ea se află George. Cocoțat pe colțul edificiului, cu labele împreunate și aripile larg întinse.
Ating imaginea garguiului și simt un val de afecțiune. Doar că este mai mult decât atât. Este un sentiment de proprietate. În următoarele 3 luni, George este al meu. Stă la fereastra mea și, prin urmare, îmi aparține.
Într-o lume normală, el i-ar fi aparținut lui Jane.
Pun cartea pe noptieră și mă așez lângă George la fereastra dormitorului, cu laptopul și telefonul în mână. În primul rând, îi scriu lui Chloe, ca să anulez vizita planificată pentru această seară. Sper că un mesaj în locul unui apel telefonic o va împiedica să pună prea multe întrebări și să-și exprime încă o dată dezaprobarea vizavi de situația mea actuală de trai.
Însă răspunsul ei ajunge, fără exagerare, la 3 secunde după ce trimit mesajul.
De ce nu pot veni?
Încep să-i scriu că nu mă simt bine, dar mă răzgândesc.
Cunoscând-o pe Chloe, sigur mă voi pomeni cu ea la ușă peste o oră, cu un castron plin cu supă de pui și o sticlă de Robitussin.
Merg să-mi caut de muncă.
Răspund eu la mesaj.
Toată ziua?
Mda. Îmi pare rău.
Atunci când pot să văd apartamentul?
Paul vrea și el un tur.
Nu mai am nicio scuză la îndemână. Bineînțeles, aș putea să vin cu ceva pe moment, mâine și chiar în restul săptămânii, dar nu-mi pot petrece următoarele trei luni căutând scuze. Trebuie să-i spun adevărul.
Nu poți.
De ce nu?
Întreabă imediat Chloe.
Fără vizitatori. Politica imobilului.
Abia reușesc să trimit mesajul că îmi sună telefonul.
- Ce tâmpenie mai e și asta? strigă Chloe revoltată, imediat ce ridic receptorul. Fără vizitatori? Chiar și în închisori se acceptă vizitatori.
- Știu, știu. Pare ciudat.
- Pentru că este ciudat, spune Chloe. Nu am mai auzit niciodată de o clădire în care locatarii să nu poată să primească oaspeți.
- Dar eu nu sunt locatar. Sunt un angajat.
- Prietenii se pot vizita reciproc la locul de muncă. Ai fost de nenumărate ori la biroul meu.
- Așa este. Dar aici trăiesc oameni bogați și importanți, ripostez eu, punând accentul pe bogați. Și sunt foarte atenți în legătură cu viața lor privată. Nu pot să-i învinovățesc. Și eu aș fi fost, dacă eram vreo vedetă sau vreun miliardar.
- Devii defensivă, spune Chloe.
- Te înșeli, îi zic eu, chiar dacă pot simți o nuanță defensivă în tonul vocii mele.
- Jules, încerc doar să te protejez.
- Nu e nevoie să o faci. Nu mi se va întâmpla nimic rău. Nu sunt sora mea Jane.
- Luând în considerare interdicția de a primi vizite, ciudățeniile bunicului meu și ceea ce mi-a povestit Paul despre locul acela, încep să mă sperii.
- Stai puțin, ce ți-a povestit Paul?
- Doar că este totul atât de dubios. Mi-a spus că e aproape imposibil să ajungi să locuiești acolo. Președintele firmei în care lucrează voia să-și cumpere un spațiu. Nici măcar nu l-au lăsat să intre în clădire. I-au spus că nu au apartamente disponibile, dar că îl pot pune pe o listă de așteptare de zece ani. Și apoi mai e și articolul pe care l-am citit.
Capul începe să mi se învârtă. Simt apropierea unei enervante dureri de cap.
- Ce articol?
- L-am găsit Online. Ți-l trimit pe e-mail. Vorbește despre toate chestiile ciudate care s-au întâmplat la Bartholomew.
- Despre ce fel de ciudățenii vorbim mai exact?
- De genul celor din filmele de groază. Boli și accidente ieșite din comun. O vrăjitoare locuia acolo, Jules. O vrăjitoare adevărată. Crede-mă, acel loc e dubios rău.
- Este exact opusul lui dubios.
- Atunci cum l-ai putea numi altfel?
- Eu îl numesc loc de muncă. Mă uit pe fereastră, direct spre aripa lui George, dedesubt se întinde parcul, iar dincolo de el, orașul. Un loc de muncă de vis. Într-un apartament de vis.
- Pe care eu nu am voie să-l văd, adaugă Chloe.
- Știu că este neobișnuit. Cu siguranță. Dar e cel mai simplu job din lume. Practic, iau bani pentru nimic. De ce aș renunța la asta? Doar pentru că cei de aici țin foarte mult la intimitate?
- Ceea ce ar trebui să te preocupe este motivul pentru care țin atât de mult la intimitate și sunt atât de secretoși, spune Chloe. Fiindcă, din experiența mea, dacă ceva pare prea frumos ca să fie adevărat, de regulă, așa și este.
Apelul se încheie cu noi două acceptând faptul că avem păreri diferite. Îi spun lui Chloe că îi înțeleg motivele îngrijorării. Ea îmi spune că este fericită pentru că mi se întâmplă ceva bun. Ne facem planuri să luăm cina împreună în curând, chiar dacă nu mi-o pot permite până săptămâna viitoare.
Am scăpat de o grijă, acum vreau să îmi caut un loc de muncă.
Nu am mințit-o pe Chloe. Este modul în care intenționez să-mi petrec ziua, și toate zilele următoare. Îmi iau laptopul și încep să verific cele mai recente postări pe o duzină de site-uri cu diverse anunțuri de angajare. Sunt o mulțime de poziții disponibile, dar nu pentru mine. Blestemul de a fi un robot de birou. Oameni ca mine găsești la tot pasul, însă fiecare angajator caută ceva special.
Totuși, îmi notez toate job-urile care se încadrează în secțiunea mea îngustă de calificări și compun scrisori de intenție pentru fiecare dintre ele. Opun rezistență impulsului de a le începe pe toate cu Vă implor să-mi dați o slujbă. Lăsați-mă să vă arăt ce pot. Vă rog să mă ajutați să-mi recapăt respectul de sine care lipsește cu desăvârșire în prezent din viața mea.
În schimb, scriu banalitățile pe care toți potențialii angajatori vor să le citească. Chestii despre căutarea de noi provocări, completarea experienței de muncă, atingerea obiectivelor. Și la sfârșit le trimit CV-ul. Trei aplicări în total, pe lângă celelalte patru de acum două săptămâni.
Așteptările mele de a primi un răspuns de la oricare dintre ei nu sunt prea mari. În ultimul timp, am ajuns la concluzia că e mai bine să nu-mi fac speranțe prea mari în legătură cu anumite lucruri. Tatăl meu făcea la fel. Speră la ce-i mai bun și pregătește-te pentru ce-i mai rău, obișnuia el să spună.
Până la final, a rămas fără speranțe și nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru ceea ce-i rezervase viața.
Odată ce termin cu căutarea unui job, deschid un tabel și încerc să-mi organizez bugetul pentru următoarele săptămâni. Este îngrijorător de restrâns. În trecut, cardurile de credit au fost cele care m-au ajutat să trec de perioadele mai grele. Opțiunea aceasta nu mai e valabilă. Toate cele trei carduri sunt la limită, fiind blocate momentan. Toți banii din care aș putea să trăiesc acum se află în contul curent, iar suma disponibilă îmi frânge inima de fiecare dată când îmi verific soldul.
Am doar 432 de dolari.
Mulțumită nenorocitului de contract pentru telefonul mobil, de care nu voi putea scăpa încă 1 an, am rămas cu 322 de dolari.
Spre deosebire de acordul făcut cu banca privind achitarea ratelor la cardul de credit sau amânarea împrumutului pentru studii, telefonul reprezintă o cheltuială pe care n-am putut s-o amân.
Trecuse deja o săptămână de la data de facturare și n-am vrut să risc pierderea serviciilor. Potențialii angajatori nu pot apela un telefon care nu funcționează. Și așa s-au dus încă 110 dolari într-o clipită.
Mă consolez cu gândul că un cec de șomaj va fi automat depus în contul meu la miezul nopții. Slabă consolare. Mai degrabă aș primi un cec de la un angajator pentru o săptămână de muncă cinstită.
Pentru că toată această situație confortabilă nu mi se pare corectă.
Mă simt de parcă aș trăi pe spatele cuiva.
Nu lua niciodată nimic din ceea ce nu ai câștigat prin forțele proprii, îmi spunea tatăl meu. Vei sfârși prin a plăti pentru asta într-un fel sau altul.
Cu această idee în minte, decid să fac curățenie, chiar dacă apartamentul se află într-o stare impecabilă.
Încep cu baia de la etaj, spăl blaturile curate ca lacrima și stropesc oglinzile cu soluția de curățat sticla. Apoi trec în dormitor, unde șterg praful și aspir covorul cu un aspirator elegant, găsit în dulapul din hol.
În bucătărie fac același lucru. După care, în birou, unde dau peste masă cu un pămătuf. Suprafața acesteia a fost eliberată de lucrurile fostei proprietare. Mi se pare ciudat că o mare parte din ele a rămas, totuși, în apartament. Mobila. Vesela. Aspiratorul. Cu toate acestea, orice detaliu care i-ar fi putut trăda identitatea a dispărut din peisaj.
Hainele din dulap? Nu mai sunt.
Fotografiile de familie? De asemenea, dispărute, deși atât în birou, cât și în camera de zi poți vedea forme dreptunghiulare, decolorate, pe tapet, unde probabil obișnuia să atârne ceva.
Mă uit prin încăpere și sunt conștientă de faptul că am trecut de la curățenie la cotrobăit. Dar nu într-un mod indecent. Nu am niciun interes vizavi de secretele murdare ale răposatei proprietare. Vreau doar să aflu cine a fost. Curiozitatea mea atinge cote maxime mai ales atunci când mă gândesc că există probabilitatea să am de-a face cu o vedetă de cinema sau vreo directoare de companie.
Cercetez mai întâi raftul de cărți, scanând cu privirea rândurile de volume pentru a găsi măcar un indiciu despre profesia ei, dacă nu, chiar identitatea sa adevărată. Nimic nu o dă în vileag. Cărțile sunt clasice, legate în piele artificială, cu titlurile gravate în aur. Sau bestselleruri de mai bine de un deceniu. Doar unul singur îmi atrage atenția, un exemplar din Inima unui visător. Se potrivește perfect, având în vedere locația.
Are coperta cartonată, în stare perfectă. Este atât de diferit de exemplarul meu broșat, cu cotorul crăpat și paginile care au fost răsfoite atât de mult, încât au devenit neclare pe la margini. Când întorc cartea, autoarea se holbează la mine.
Greta Manville.
Nu este o poză foarte atrăgătoare. Fața îi este alcătuită din unghiuri dure. Pomeți proeminenți. Barbie ascuțită. Nas îngust. Pe buze i se citește o mică urmă de zâmbet. O face să arate amuzată, într-un fel în care nimeni nu ar înțelege. De parcă ea și fotograful tocmai ar fi împărtășit o glumă privată chiar înainte de a face poza.
Nu a scris niciodată o altă carte. Am verificat după ce Jane mi-a citit Inima unui visător, dornică să descopăr mai multe opere de-ale ei. Numai că nu mai era nimic de lecturat. Doar acest roman unic, perfect, publicat la mijlocul anilor ’80.
Pun cartea pe raft și trec la birou. Conținutul său este sărac și dezamăgitor de obișnuit. Agrafe de hârtie și stilouri Bic în sertarul de sus. Câteva mape goale și ediții vechi ale revistei The New Yorker, în cele de jos. Nu este niciun articol de papetărie personalizat sau documente care să aibă vreun nume pe ele.
Dar apoi observ etichetele de adresă lipite pe coperțile revistelor.
Acestea conțin nu numai adresa imobilului Bartholomew și numărul apartamentului, ci și un nume.
Marjorie Milton.
Nu-mi pot ascunde dezamăgirea. Nu am auzit niciodată de ea.
Ceea ce înseamnă că a fost, cel mai probabil, doar o femeie bogată care s-a născut cu bani și a murit cu bani, motiv pentru care se ceartă acum familia ei.
Dezamăgită, arunc revistele înapoi în sertar și continui curățenia, de data aceasta în camera de zi. Încep cu cele mai importante: covorul, ferestrele, măsuța de cafea, înainte de a da cu pămătuful de-a lungul lambriului decorativ, stând cu nasul la câțiva milimetri de tapet.
Modelul său este și mai apăsător, văzut de aproape. Toate acele flori care se deschid ca niște guri, petalele lor lovindu-se unele de altele. Spațiile ovale dintre ele sunt colorate într-o nuanță de roșu atât de întunecată, încât bate spre negru și mă trimit cu gândul la niște perechi de ochi care împânzesc tapetul.
Fac un pas înapoi și mă uit chiorâș, sperând să scap de această impresie. Nu reușesc. Nu numai că ochii sunt încă acolo, acum, nici florile nu mai arată a flori. Petalele se răspândesc și iau formele unor fețe.
Același lucru se întâmplă și cu lambriul. Ochi larg deschiși și fețe încruntate sunt ascunse printre decorațiunile complexe din tencuială.
Partea practică și rațională a creierului meu știe că este o iluzie optică. Totuși, după ce am observat-o, nu pot să-mi impun imaginația să revină la modelul văzut inițial. Florile au dispărut. Tot ce pot vedea acum sunt aceste fețe. Cu nasurile deformate, buzele desfigurate și fălcile alungite, arată de parcă îmi vorbesc, într-un mod foarte sinistru.
Dar pereții nu vorbesc.
Doar se uită la tine.
Și totuși, ceva din interiorul acestui apartament face zgomot. Îl pot auzi din sufragerie - un scârțâit înăbușit.
La început, am crezut că este un șoarece. Însă Bartholomew nu pare a fi genul de clădire care ar avea șoareci. De altfel, nu sună întru totul a șoarece, nu seamănă deloc cu cei pe care i-am auzit vreodată. Scârțâitul este însoțit de gemetele a ceva ce pare forțat să se miște. Îmi aduce aminte de niște rotițe ruginite și articulații înțepenite.
Urmăresc sunetul până în locul de unde vine, bucătăria, din dulapul dintre cuptor și chiuvetă.
Liftul pentru alimente.
Deschid ușa dulapului, dezvăluind tunelul întunecat din spatele ei.
Un curent de aer mă lovește, înfiorător și rece. Sforile care atârnau leneș atunci când Leslie mi-a arătat liftul în timpul turului de apartament sunt acum încordate și se află în mișcare. Deasupra, scripetele se rotește, oprindu-se și pornindu-se cu fiecare smucitură.
De fiecare dată când se deplasează, emite un scârțâit scurt și ascuțit.
Arunc o privire înspre pasajul sumbru. O adiere tensionată îmi mângâie fața. La început nu văd nimic. O beznă absolută care, din câte știu eu, s-ar putea întinde până în subsolul din Bartholomew.
Apoi, o umbră își face apariția, ridicându-se spre mine, din întuneric.
Imediat disting partea de sus a liftului.
Lemn.
Un strat gros de praf.
Găuri în ambele părți pentru a lăsa cablurile să se strecoare printre ele.
Scripetele se rotește și scârțâie. Liftul continuă să urce învălmășind praful de deasupra lui și trimițând un nor de pulbere care se năpustește pe ușa dulapului ca cenușa dintr-un coș de fum și mă face să dau înapoi.
Mi-l imaginez în funcțiune, acum 100 de ani. Bucătarii harnici trimițând mâncăruri alese, una după alta și casa liftului umplându-se cu mirosul de pui rumenit, friptură de miel și ierburi proaspete. Iar la întoarcere, vizualizez imaginea liftului aducând grămezi de vase murdare, tacâmuri de argint, pocale de cristal cu câteva picături de vin rămase pe fund și urme de ruj pe la margini.
Sună romantic prin prisma delicată a timpului. În realitate, probabil că a fost groaznic. Cel puțin aici sus, unde servitorii munceau, mâncau și dormeau.
Când, în cele din urmă, scârțâitul scripetelui se oprește, spațiul, odată gol, este umplut acum de cabina liftului. Se încadrează perfect. Un vizitator obișnuit, dacă ar fi deschis ușa dulapului, nici măcar nu și-ar fi dat seama că este un lift pentru alimente, dacă nu erau sforile. Pare a fi o cutie simplă din lemn, la fel ca oricare alt dulap.
În partea de jos se odihnește un bilețel de hârtie. Are marginea stângă este ușor zdrențuită, semn că a fost rupt dintr-o carte. Pe el este scris un vers de Emily Dickinson, Pentru că nu m-aș putea opri pentru moarte.
Întorc pagina și văd un mesaj scurt din trei cuvinte, scrise cu litere mari, cât se poate de apăsat.
BINE AI VENIT!
Sub el, cu litere mai mici, este trecut numele persoanei care a trimis biletul, Ingrid.
Caut prin bucătărie un stilou și o bucată de hârtie, le găsesc pe ambele într-un coș de gunoi umplut cu benzi elastice, pachete de ketchup și resturile mele de mâncare luată la pachet. Îi scriu răspunsul meu: Bună, îți mulțumesc, înainte de a-l așeza în interiorul liftului și de a trage în sus funia, cu mâna dreaptă.
Liftul se pune în mișcare.
Scripetele de deasupra scârțâie. Abia atunci îmi dau seama cât de mare e, cu adevărat, întreaga mașinărie. Este de dimensiunea unui bărbat adult și are aproape aceeași greutate. Liftul e atât de greu, încât trebuie să-mi folosesc ambele mâini pentru a-l coborî. Pe măsură ce înaintează, calculez distanța pe care presupun că a parcurs-o.
Cinci metri. Zece metri. Cincisprezece.
Chiar înainte de a număra 20 de metri, strânsoarea frânghiei îmi slăbește în mână. Liftul a ajuns la destinația finală, ceea ce, după estimarea mea, înseamnă că se află în apartamentul dedesubt.
11A.
Apartamentul misterioasei Ingrid. Chiar dacă nu am nici cea mai vagă idee cine este, cred că deja încep să o plac.
După-amiază, ies să-mi fac cumpărăturile.
Iau ascensorul de la etajul meu liniștit și, în timp ce cobor, trec de etaje mult mai gălăgioase și pline de viață decât cel la care stau eu. La etajul 10, Beethoven o zbughește dintr-un apartament direct în hol. Pe la etajul 9 întrezăresc umbra unei uși care se închide. Odată cu ea vine și adierea unui miros înțepător de antiseptic.
La etajul 7, ascensorul se oprește pentru a lua un alt pasager, actrița de telenovelă pe care o văzusem cu o zi înainte. Astăzi, ea și micul ei cățel sunt îmbrăcați în veste identice, împodobite cu blană.
Apariția actriței mă lasă fără cuvinte. Creierul meu caută iute numele personajului jucat de ea. Cel pe care mama adora să-l urască. Cassidy. Acesta era.
- Mai e loc pentru încă doi? întreabă ea, privind printre grilajul închis al ușii.
- Oh, scuze. Desigur.
Îl deschid și mă dau la o parte ca să poată intra. Ascensorul începe să coboare imediat, iar, cât femeia ajustează gluga de la vesta câinelui său, eu mă gândesc cât de tare s-ar fi amuzat mama aflând că am mers în același lift cu Cassidy.
Arată diferit în realitate, privită de aproape. Poate că se datorează machiajului abundent pe care îl poartă. Fața îi este în întregime acoperită de fond de ten, ceea ce îi conferă pielii o nuanță de piersică. Sau ar putea fi din cauza imenșilor ochelarilor de soare care-i acoperă o treime din față.
- Ești nouă pe aici, nu? se interesează ea.
- Tocmai m-am mutat, răspund, gândindu-mă dacă ar trebui să menționez că voi sta aici doar 3 luni și că sunt plătită pentru asta.
Aleg să nu o fac. Dacă această femeie, care a jucat rolul lui Cassidy, vrea să creadă că sunt o adevărată locatară la Bartholomew, nu am de gând s-o împiedic.
- Eu stau aici de 6 luni, spune ea. A trebuit să-mi vând casa din Malibu pentru a mă muta, dar cred că se va merita. Apropo, eu sunt Marianne.
Bineînțeles că știam asta deja. Marianne Duncan, a cărei faimoasă viață amoroasă de pe micile ecrane a ocupat un loc la fel de important în adolescența mea precum romanul Inima unui visător.
Marianne îmi întinde mâna, ținându-și micul prieten în cealaltă.
- Eu sunt Jules.
Mă uit la câine.
- Iar această făptură adorabilă cine este?
- El e Rufus.
Mângâi câinele pe cap, între urechile lui jucăușe. Îmi linge mâna în semn de mulțumire.
- Vai, chiar te place, exclamă Marianne.
Ne mișcăm în continuare, trecând de alte două persoane pe care le-am văzut mai înainte, bărbatul în vârstă care se chinuie să coboare scările și asistenta obosită de lângă el. În loc să se prefacă că nu se holbează la noi, de data aceasta bărbatul ne oferă un zâmbet și ne face cu mâna, tremurând.
- Foarte bine, domnule Leonard! îi strigă Marianne. Te descurci grozav. Are probleme cu inima, îmi șoptește. Coboară scările în fiecare zi, crezând că astfel va preveni un alt infarct.
- Câte a avut până acum?
- Trei, răspunde ea. Din câte știu eu. Și apoi, obișnuia să fie senator. Sunt sigură că doar acel post i-a cauzat un atac de cord sau două.
În hol, îmi iau rămas bun de la Marianne și Rufus, și mă îndrept spre peretele cu căsuțe poștale. Cea pentru 12A este goală. Nicio surpriză acolo. În timp ce mă îndepărtez, văd pe cineva care intră în hol. Are în jur de 70 de ani și se pare că nu face nicio încercare de-a o ascunde. Niciun gram de botox pentru a-și netezi fruntea, spre deosebire de Leslie Evelyn, și fără pic de fond de ten, față de Marianne Duncan. Fața ei este palidă și ușor umflată. Iar părul drept, gri, îi acoperă umerii.
Însă ochii ei sunt cei care îmi atrag atenția. Au o nuanță intensă de albastru chiar și în lumina slabă a holului, strălucind de inteligență. Ne uităm una la cealaltă. Eu mă holbez, ea pretinde politicos că nu observă. Dar nu mă pot abține. Am văzut acest chip de o sută de ori privindu-mă de pe coperta din spate a unei cărți.
Ultima dată fiind chiar în dimineața aceasta.
- Îmi cer scuze, mă opresc, tresărind la auzul vocii mele.
Atât de emoționată și timidă. Încerc din nou.
- Scuzați-mă, sunteți Greta Manville? Scriitoarea?
Își dă părul după ureche, oferindu-mi un zâmbet slab ca al Mona Lisei, nu tocmai deranjată pentru că a fost recunoscută, dar nici extrem de încântată.
- Se pare că eu sunt, spune ea cu vocea răgușită precum Lauren Bacall, politicoasă, dar precaută.
Inima îmi bate cu putere, gata să-mi sară din piept. Greta Manville, dintre toți oamenii, tocmai ea este aici, chiar în fața mea.
- Eu sunt Jules, spun însuflețită.
Greta Manville nu face nicio încercare de a-mi strânge mâna, în schimb mă ocolește îndreptându-se spre căsuțele poștale. Atrag atenție la numărul apartamentului.
10A. Cu două etaje mai jos decât mine.
- Încântată să te cunosc, spune ea, dar sună a orice altceva numai a încântare nu.
- Iubesc cartea dumneavoastră. Inima unui visător mi-a schimbat viața. Am citit-o de cel puțin 20 de ori. Și nu exagerez.
Mă opresc din nou, pe deplin conștientă de faptul că sunt prea entuziasmată. Inspir adânc, îmi îndrept spatele și adaug, cât pot eu de calm:
- Credeți că ați putea să-mi semnați cartea?
- Nu văd să o ții în mână, spune ea fără să se întoarcă.
- Mai târziu, zic eu. Când ne vom întâlni data viitoare.
- De unde știi că va exista o dată viitoare?
- Dacă ne vom mai întâlni, vreau să zic. Oricum, vă mulțumesc pentru că ați scris această carte. Este motivul pentru care am venit la New York. Și acum iată-mă aici. Cel puțin deocamdată.
Greta se întoarce spre mine. Încet. Nu prea curioasă, dar suficient de aproape pentru a mă studia cu acei ochi ageri, iscoditori. Își strânge buzele ușor, de parcă s-ar gândi ce să spună.
- Chiriaș temporar?
- Da. Tocmai m-am mutat.
Acest răspuns o face să încuviințeze ușor din cap.
- Presupun că Leslie ți-a făcut cunoștință cu regulile?
- Așa este.
- Atunci sunt sigură că ți-a explicat că nu trebuie să deranjezi locatarii.
Înghit în sec. Dau din cap. Dezamăgirea îmi sfâșie inima.
- A menționat că locatarii imobilului țin mult la intimitatea lor.
- Întocmai, spune Greta. Ar trebui să ai în vedere acest lucru data viitoare când ne vom intersecta.
Își închide căsuța poștală și trece din nou pe lângă mine. Ne lovim umăr în umăr, iar eu mă dau la o parte din calea ei.
- Îmi cer scuze pentru deranj, voiam doar să vă spun că Inima unui visător este preferata mea, zic eu cu o voce sugrumată.
Greta se răsucește în mijlocul holului, cu un braț plin de scrisori ținute strâns la piept. Ochii ei albaștri s-au făcut dintr-odată reci ca gheața.
- Este cartea ta preferată?
Simt nevoia să reformulez. Îmi vin pe limbă cuvintele „Una dintre preferatele mele”, însă mă opresc. Este un răspuns slab și neconvingător. Dacă aceasta este singura dată când vorbesc cu Greta Manville, și se pare că așa va fi, ținând cont cât de nesuferită e, aș vrea ca ea să știe adevărul.
- Chiar este.
- În cazul acesta, spune ea, ar trebui să citești mai mult.
Cuvintele ei au efectul unei palme, fierbinți și înțepătoare. Tresar.
Obrajii mi se înroșesc și mă clatin pe călcâie, ca și cum aș fi doborâtă de o lovitură. Între timp, Greta se îndreaptă îngâmfată către ascensor, nu se deranjează câtuși de puțin să-mi vadă reacția.
Știind că nici măcar nu-i pasă de faptul că insultele ei m-ar putea afecta, mă face să mă simt și mai rău.
De parcă aș fi cea mai neînsemnată persoană din lume.
Dar apoi mă întorc spre ușa din față și îl văd pe Charlie stând chiar în hol. Cu toate că este puțin probabil să fi fost martor la întreaga mea conversație cu Greta Manville, a văzut suficient pentru a-și da seama de ce arăt atât de tulburată. Înclinându-și șapca, spune:
- Deși nu am voie să-i vorbesc de rău pe locatari, nu trebuie nici să închid ochii când unul dintre ei este nepoliticos, iar ea a fost foarte nepoliticoasă cu dumneavoastră, domnișoară Larsen. Îmi cer scuze în numele tuturor celor de la Bartholomew.
- Este în regulă, zic eu. Am fost tratată și mai rău de atât.
- N-o lăsați să vă necăjească.
Charlie zâmbește și ține ușa deschisă pentru mine.
- Acum duceți-vă și bucurați-vă de această zi frumoasă.
Ies afară și văd trei fete lipite una de cealaltă pentru un selfie cu garguiele de deasupra ușii. Una dintre ele își ridică telefonul și zice entuziasmată:
- Spuneți Bartholomew!
- Bartholomew! exclamă fetele la unison.
Rămân nemișcată în pragul ușii până când fac ele poza.
Chicotind, fetele merg mai departe, fără să-și dea seama că am nimerit și eu în cadru. De altfel, cred că nici nu au observat că eram acolo. Este ușor să te simți invizibil pe această porțiune aglomerată de trotuar din Manhattan. Pe lângă turiștii de lângă Bartholomew, văd câteva persoane care plimbă câini, bone care împing cărucioare și newyorkezi grăbiți strecurându-se printre ele.
Mă alătur valului de oameni, după colț, la două străzi distanță de Bartholomew, așteptând să se schimbe culoarea semaforului. Pe felinarul de pe stradă este agățat un afiș. Desprins la o margine, fâlfâie ca un steag în bătaia vântului. Întrezăresc o femeie cu pielea palidă, ochii migdalați și o coamă de păr șaten, creț. Deasupra fotografiei sale, cu litere roșii aprinse, este scris un cuvânt îngrozitor de familiar.
DISPĂRUTĂ
Amintirile mă năpădesc din senin, făcându-și loc la suprafață până când trotuarul se transformă în nisipuri mișcătoare sub picioarele mele.
Nu mă pot gândi decât la acele prime zile cumplite de după dispariția lui Jane.
Era și ea pe un astfel de pliant cu poza din albumul școlar, plasată sub cuvântul DISPĂRUTĂ, scris cu aceeași nuanță de roșu aprins. Timp de câteva săptămâni acea poză era peste tot în micul nostru oraș. Sute de Jane identice. Niciuna dintre ele, însă, nu era cea adevărată.
Mă întorc, temându-mă că, dacă mă uit din nou, fața lui Jane va fi cea pe care o voi vedea de data aceasta.
Expir ușurată când lumina semaforului se schimbă o secundă mai târziu, îndemnând însoțitorii de câini, bonele și newyorkezii plictisiți să traverseze strada. Îi urmez, cu pași rapizi, îndepărtându-mă cât pot de mult de acel pliant.
Mai am doar 205 de dolari în cont.
Magazinele alimentare din Manhattan nu sunt ieftine deloc. Mai ales în acest cartier. Nu contează că am cumpărat cele mai ieftine lucruri pe care le-am putut găsi. Paste și sos roșu obișnuit, marca supermarketului. O cutie cu cereale de la un producător necunoscut și câteva pizze congelate. Singurul meu răsfăț a fost mâna de fructe și legume proaspete, pe care le-am cumpărat cu scopul de a evita să ajung complet subnutrită. Mi se pare uluitor cum câteva portocale pot costa la fel de mult ca și 5 kilograme de spaghete la cutie.
Ies din magazin cu două pungi fragile din hârtie, pline cu alimente care sper să îmi ajungă pentru cel puțin o săptămână. Sunt greu de dus, cred că e din cauza pizzelor congelate, și se mișcă la fiecare pas pe care-l fac. Țin pungile sus, astfel încât să se poată sprijini de umerii mei pentru un suport suplimentar. Chiar și așa, abia de reușesc să trec prin mulțimea nepăsătoare de newyorkezi care se grăbesc pe lângă mine în toate direcțiile.
Însă, când ajung la Bartholomew, Charlie, care m-a văzut venind, îmi ține ușa larg deschisă și mă invită înăuntru cu un gest dramatic, de parcă aș fi de viță nobilă.
- Îți mulțumesc, Charlie, zic prin mica despărțitură dintre pungi.
- Lăsați-mă să duc eu pungile pentru dumneavoastră, domnișoară Larsen.
Sunt atât de tentată să fiu scutită de povara aceasta, încât aproape că îl las. Dar, când mă gândesc la ce se află în aceste pungi voluminoase, toate acele cutii ieftine cu marca magazinului, cu denumirile lor false și emblema concepută atât de patetic, aș prefera ca Charlie să nu le vadă, să nu-i ofer ocazia să mă judece sau, mai rău, să-i fie milă de mine.
Nu că ar face-o.
Nicio persoană cu bun-simț nu ar face-o.
Totuși, rușinea și frica persistă.
Mi-aș fi dorit să spun că e din cauza situației mele financiare proaste, dar nu este așa. Această frică mi se trage încă din școala primară, când am invitat o nouă prietenă, pe nume Katie, să rămână peste noapte la noi. Familia ei era mai bogată decât părinții mei.
Aveau o casă imensă, pe când familia mea ocupa o jumătate dintr-o casă care fusese separată de la mijloc în două unități simetrice, fapt evidențiat de obiceiul vecinului nostru de a-și păstra decorațiunile de Crăciun pe tot parcursul anului.
Katie nu părea deranjată de cealaltă jumătate de casă, împodobită cu ghirlande argintii și luminițe strălucitoare. Nici nu i-a păsat prea mult de dimensiunea redusă a camerei mele sau de calitatea pastelor cu brânză pe care le avusesem la cină. Însă a venit dimineața, iar mama a pus o cutie de cereale pe masă. Fruit O’s, nu Froot Loops.
- Nu pot mânca așa ceva, a spus Katie indignată.
- Sunt Froot Loops, a zis mama.
Katie a privit cutia cu dispreț.
- Froot Loops contrafăcute. Eu nu mănânc decât originale.
A sfârșit prin a sări peste micul dejun, am făcut și eu același lucru, complicând și mai mult situația pentru mama. Apoi am refuzat să le mănânc și în dimineața următoare, chiar dacă Katie plecase de mult.
- Vreau Froot Loops adevărate, am anunțat-o pe mama.
Această declarație a făcut-o să scoată un suspin.
- Este exact același lucru. Doar că poartă un nume diferit.
- Le vreau pe cele originale. Nu le mai vreau pe cele pentru oameni săraci.
Mama a început să plângă, chiar acolo, la masa din bucătărie. Și nu a fost un plâns subtil. Era un plâns cu hohote puternice care-i scuturau umerii. Iar eu am fugit în camera mea îngrozită și confuză.
A doua zi dimineață, m-am trezit cu o cutie de Froot Loops originale, așezată lângă un bol gol. De atunci, mama nu a mai cumpărat niciodată produse cu marca magazinului.
Câțiva ani mai târziu, în timpul înmormântării părinților mei, m-am gândit la Katie, la acele cereale Fruit O’s și la cât de mulți bani a costat de-a lungul timpului obsesia mea pentru produsele de brand.
Mii de dolari, probabil. Și când priveam sicriul mamei coborând în pământ, principalul gând care îmi trecea prin minte era cât de mult regretam că m-am comportat ca o nenorocită mică din cauza unui lucru atât de nesemnificativ ca o cutie de cereale.
Nesemnificativ sau nu, iată-mă aici, trecând în grabă de Charlie, prin hol.
- Mă descurc eu. Dar nu aș refuza puțin ajutor cu ușa de la lift.
Îmi ridic privirea și văd conturul liftului coborând asemenea unei colivii aurite. Sper să-l prind înainte ca cineva de la etajul superior să-l poată opri. O iau înainte, pungile cu produse mi se clatină în brațe, iar Charlie se străduiește să țină pasul cu mine. Sunt aproape de lift când observ o tânără zburând în jos pe scări chiar lângă el. E în mare grabă. Picioarele i se împleticesc. Stă cu capul în pământ. Ochii în telefon.
Dar este prea târziu. Ne ciocnim chiar în mijlocul holului. Lovitura ne aruncă în direcții opuse. Fata se împiedică. Eu cad, izbindu-mă de podea, ambele pungi scăpându-mi din strânsoare. Deși cotul și brațul stâng îmi sunt străfulgerate de o durere ascuțită, îngrijorarea mea este mai mult îndreptată asupra pungilor cu alimente acum împrăștiate peste tot. Șuvițele subțiri de spaghete acoperă podeaua ca niște fire de fân. În apropierea lor e sosul care se scurge din borcan, iar portocalele se rostogolesc prin această baltă, lăsând urme roșii.
Fata vine lângă mine într-o clipă.
- Îmi pare atât de rău! Nu pot să cred că sunt atât de neîndemânatică!
Chiar dacă vrea să mă ajute, eu rămân pe podea, încercând să-mi bag alimentele înapoi în pungi, înainte ca altcineva să le vadă.
Dar incidentul nostru a atras deja un mic grup de spectatori. E și Charlie printre ei, bineînțeles, străduindu-se să adune în grabă produsele căzute, și Marianne Duncan, care se întoarce cu Rufus de la plimbare. Stă în pragul ușii, în timp ce Rufus o zbughește înăuntru. Agitația o aduce și pe Leslie Evelyn, care iese grăbită din biroul ei, pentru a vedea ce s-a întâmplat.
Îngrozită, îi evit pe toți și continui să adun ceea ce a mai rămas din alimentele mele. Când ajung la una dintre portocalele rebele, o altă înțepătură de durere îmi străpunge brațul.
- Sângerezi, murmură fata.
- Este sos de roșii, zic eu.
Doar că nu este. Arunc o privire spre braț și văd o tăietură lungă chiar sub cot. Sângele curge din rană într-un pârâiaș gros, care se întinde până la genunchi. Imaginea aceasta mă tulbură atât de tare, încât uit momentan de durere. Nu revine decât atunci când Charlie scoate o batistă din buzunarul jachetei sale și mi-o apasă pe rană.
Privind în jur, văd bucăți de sticlă spartă împrăștiate pe podea. Nu pot decât să presupun că una dintre ele mi s-a înfipt în braț când mă agitam să adun produsele.
- Drăguțo, ai nevoie de un doctor, spune Leslie. Lasă-mă să te duc la Urgențe.
Asta ar fi o idee bună, dacă mi-aș putea-o permite. Dar nu pot. Chiar dacă pachetul meu de plăți compensatorii include încă două luni de asigurări sociale de sănătate, trebuie să achit o plată suplimentară de 100 de dolari pentru o vizită la camera de urgențe.
- Sunt bine, spun eu, deși încep să cred că nu sunt.
Batista pe care Charlie mi-a dat-o e plină de sânge.
- Ar trebui să mergi măcar la Dr. Nick, sugerează Leslie. El ar putea să te examineze și să-ți spună dacă ai nevoie sau nu de cusături.
- Nu am timp să merg la cabinetul medical.
- Dr. Nick locuiește chiar aici. La etajul 12, la fel ca și tine.
Charlie bagă ultimele produse în pungile ciopârțite.
- Voi avea eu grijă de acestea, domnișoară Larsen. Mergeți sus să vă vadă doctorul Nick.
Leslie și fata cu pricina mă ajută să mă pun pe picioare, ridicându-mă de brațul meu bun. Înainte de-a putea protesta, ele mă conduc până la lift, unde este loc doar pentru două dintre noi, ceea ce înseamnă că fata rămâne pe dinafară.
- Mulțumesc, Ingrid, spune Leslie închizând grilajul. Ne descurcăm de aici în colo.
Îi arunc o privire fetei prin grilaj, surprinsă. Ea este Ingrid? Deși părem a fi de aceeași vârstă, ea este îmbrăcată mai copilărește. O cămașă supradimensionată în carouri, blugi rupți prin care i se văd genunchii roz, adidași Converse cu șiretul stâng dezlegat. Are părul șaten închis, dar se poate observa că fusese anterior vopsit în albastru. O fâșie colorată de 2 centimetri i se întinde pe spate și pe umeri.
Ingrid bagă de seamă că o privesc, își mușcă buza de jos și îmi face cu mâna jenată, mișcându-și ușor degetele. În lift, Leslie apasă butonul pentru ultimul etaj și începem să urcăm.
- Sărăcuța de tine, mă compătimește ea. Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat. Ingrid este o fată minunată, dar uneori parcă nu vede nimic din ceea ce se petrece în jurul ei, sunt sigură că se simte groaznic. Dar nu îți face griji. Doctorul Nick te va pune imediat pe picioare.
Curând ajungem la apartamentului cu numărul 12B. Leslie bate iute în ușă de mai multe ori consecutiv, iar eu continui să-mi apăs peste rană batista lui Charlie plină de sânge. Apoi, ușa se deschide și îl văd pe doctorul Nick stând în fața noastră.
Mă așteptam să dăm peste cineva în vârstă, dar totodată distins, cu păr gri, ochi umezi, jachetă din tweed. Însă bărbatul din fața ușii este cu patruzeci de ani mai tânăr și arată mult mai bine decât doctorul din imaginația mea. Are părul castaniu, ochii căprui, scoși în evidență de perechea de ochelari cu rame cărămizii. Ținuta lui, pantalonii kaki și cămașa albă, dezvăluie un fizic înalt și tonifiat.
Seamănă mai degrabă cu un actor din telenovelele în care joacă Marianne Duncan decât cu un doctor.
- Ce avem noi aici? zice el, privirea lui trecând de la Leslie la mine și apoi la brațul meu însângerat.
- Un mic accident în hol, îi răspunde Leslie. Crezi că ai putea să o examinezi rapid și să vezi dacă Jules are nevoie să meargă la camera de urgențe?
- Nu am nevoie, îi zic.
- Poate că eu ar trebui să fiu cel care decide, nu crezi? spune Dr. Nick, zâmbind scurt.
Leslie mă împinge ușor spre ușă.
- Baftă, scumpo. Trec mâine pe la tine.
- Nu rămâneți cu mine?
- Trebuie să plec. Tocmai făceam ceva când am auzit acea bufnitură în hol, spune Leslie în timp ce se grăbește spre liftul care așteaptă, și dispare din vedere.
Mă întorc către Dr. Nick, care spune:
- Nu-ți fie teamă. Nu am obiceiul să mușc.
Poate că nu, dar oricum ar fi, toată această situația mă face să mă simt agitată. Doctorul chipeș, suficient de bogat pentru a trăi la Bartholomew, și fata săracă, plătită să locuiască chiar în apartamentul de alături. În filme s-ar fi tachinat puțin, s-ar aprinde scântei și ar urma un final fericit.
Dar acesta nu este un film. Nu e nici măcar romanul Inima unui visător. Este cruda realitate. Mă aflu pe acest Pământ de 25 de ani. Destul de mult ca să știu cine sunt. Un simplu funcționar de birou. O fată pe care s-ar putea să o vezi la copiator sau în lift, dar probabil că nici nu o vei băga în seamă.
Sunt tipul de fată care citește în timpul pauzei de prânz, asta atunci când are o pauză de prânz.
O fată pe lângă care treci pe stradă fără să o observi.
O fată care a fost părăsită de mai multe ori decât poate număra.
O fată care a întreținut relații sexuale cu numai trei bărbați, și totuși se simte vinovată pentru asta, deoarece părinții ei s-au întâlnit încă din liceu și nu au fost niciodată atât de apropiați cu nimeni altcineva.
O fată care i-a atras atenția arătosului doctor de vizavi, doar pentru că s-a tăiat, și acum îi sângerează în pragul ușii.
Sângele m-a convins în cele din urmă să intru în apartamentul Dr. Nick cu un zâmbet stânjenit și vinovat pe chip.
- Îmi cer scuze pentru această situație, Dr. Nick.
- Nu e cazul, spune el. Leslie a făcut bine că te-a adus aici. Și, te rog, spune-mi Nick. Iar acum lasă-mă să-ți examinez mâna.
Apartamentul lui e aproape identic cu 12A. Decorul este diferit, desigur, dar amplasarea, configurația spațiului este aceeași, doar că în oglindă față de apartamentul meu. Camera de zi se află drept înainte, biroul e pe stânga, iar holul duce la dreapta. Îl urmez pe Dr. Nick pe lângă sufragerie, situată pe colț, la fel ca și cea din 12A.
Totuși, a lui este mai masculină. Pereți bleumarin și candelabru uriaș din fier, cu țepi, care arată ca o piesă de artă modernă. Masa de aici este rotundă și înconjurată de scaune roșii.
- Deși apartamentul are o mulțime de camere, mă tem că nu are și un cabinet de consultații, spune Dr. Nick peste umăr. Va trebui să ne descurcăm cu ceea ce avem.
Mă conduce în bucătărie și îmi face semn să mă așez pe un scaun de lângă blat.
- Revin imediat, spune el înainte de-a dispărea pe hol.
În absența lui arunc o privire înjur. Bucătăriile noastre au aproximativ aceeași dimensiune și un aspect similar, deși a lui pare mai practică. Gresia are o nuanță de maro pal, iar blatul este de culoarea nisipului. Singurul strop de lumină provine de la un tablou care atârnă deasupra chiuvetei și care înfățișează un șarpe mâncându-și propria coadă, cu corpul său lung ondulat într-un 8 perfect.
Mă apropii de tablou, curioasă. Pare vechi, pânza de deasupra este acoperită cu sute de fisuri minuscule. Dar vopseaua a rămas la fel de vibrantă, culorile sunt îndrăznețe și atrăgătoare. Solzii de pe spatele șarpelui sunt de un roșu intens, iar pântecele său este pictat în verdele mării. Singurul său ochi vizibil are o nuanță profundă de galben. Nu are pupilă. Doar o pată goală în formă de lacrimă, care îmi amintește de un chibrit aprins.
Dr. Nick se întoarce cu o trusă de prim-ajutor și o geantă medicală.
- Ah, mi-ai observat Uroborus-ul, spune el. L-am adus din călătoriile mele. Îți place?
În niciun caz. Culorile sunt prea țipătoare, iar personajul prea sinistru. Îmi amintește de un restaurant mexican în care am mers cu Andrew odată. Era cu tematică Dia de los Muertos sau Ziua Morților. Avea cranii efervescente care ne priveau din tavan și chelneri cu fețele pictate. Am luat masa într-o stare continuă de disconfort.
Simt același lucru odată ce mă întorc la scaun. Șarpele mă privește cu ochiul lui pătrunzător, luminos și neclintit, de parcă mă provoacă să mă uit în altă direcție. Nu o fac.
- Ce semnifică?
- Natura ciclică a universului. Nașterea, moartea, reîncarnarea.
- Cercul vieții, șoptesc eu.
- Exact, încuviințează Dr. Nick.
Mă uit la ochiul șarpelui cu o secundă mai mult, cât Dr. Nick își spală și usucă mâinile, își pune mănușile din latex și îmi ia cu blândețe batista de pe rană.
- Ce s-a întâmplat aici? întreabă el, adăugând, stai, nu-mi spune. Luptă cu cuțite în Central Park?
- Doar două femei care s-au ciocnit într-un mod spectaculos și un borcan cu sos de spaghete spart. Sunt sigură că se întâmplă tot timpul pe aici.
Îmi curăță rana cu peroxid de oxigen, iar eu rămân nemișcată încercând să nu tresar la înțepătura rece de durere care-mi străpunge deodată brațul. Dr. Nike îmi observă încordarea și încearcă să mă distragă.
- Spune-mi, Jules, îți place să locuiești în Bartholomew?
- De unde știi că locuiesc aici?
- Am presupus că dacă Leslie te-a adus la mine, atunci sigur ești unul dintre rezidenți, spune el. Nu am dreptate?
- Parțial. Sunt... încerc să-mi amintesc termenul pe care Leslie îl folosise mai devreme. Un locatar temporar. Stau chiar alături, de fapt.
- Ah, deci tu ești norocoasa care a pus mâna pe 12A. Te-ai mutat recent?
- Chiar astăzi.
- Atunci, lasă-mă să-ți urez oficial bun venit, spune el. Sper că această consultație medicală va compensa lipsa cadoului meu de întâmpinare.
- Ce specialitate ai?
- Chirurg.
Arunc o privire la mâinile lui în timp ce îmi îngrijește brațul. Sunt cu siguranță mâini de chirurg, cu degete lungi, elegante, mișcându-se cu o grație hotărâtă. Când le îndepărtează, văd că rana nu mai pare atât de gravă, acum că a fost curățată. Este doar o tăietură de doi centimetri, acoperită rapid cu un plasture de tifon și bandajată.
- Asta ar trebui să fie destul pentru moment, spune Dr. Nick scoțându-și mănușile. Sângerarea s-a oprit, dar ar fi bine să ții pansamentul până dimineață. Când ai făcut ultimul vaccin antitetanos?
Ridic din umeri. Nu am nici cea mai vagă idee.
- Ar fi bine să-ți faci unul. Pentru a te proteja. Când ai fost la ultimul control?
- Um, anul trecut, spun, când, de fapt, în realitate, e un alt lucru pe care nu mi-l pot aminti.
Politica mea în materie de controale medicale este să consult un medic numai dacă am absolută nevoie de el. Chiar și când aveam un loc de muncă, ideea controalelor periodice și a vizitelor preventive mi se părea o pierdere de bani.
- Sau poate acum 2 ani.
- Atunci aș vrea să îți verific semnele vitale, dacă îmi permiți.
- Ar trebui să-mi fac griji?
- Deloc. Este doar o măsură de precauție. Inima poate bate uneori neregulat după o cădere puternică sau o pierdere semnificativă de sânge. Vreau să mă asigur că totul este în regulă.
- Mă bucur să te cunosc, Charlie!
- Asemenea. Și bine ați venit la Bartholomew! Voi avea grijă de lucrurile dumneavoastră. Mergeți înăuntru. Doamna Evelyn vă așteaptă.
Nici nu-mi amintesc care a fost ultima oară când am fost așteptată de cineva. Mă face să mă simt mai mult decât bine-venită. Mă face să mă simt importantă.
Bineînțeles, Leslie este deja în hol. Poartă un alt costum Chanel.
Galben, de data aceasta.
- Bună, Jules! spune ea veselă, în timp ce-mi dă câte un sărut, în aer, pe fiecare obraz.
Observându-mi bagajul, întreabă:
- Se ocupă Charlie de restul lucrurilor tale?
- Da, zic eu.
- E fermecător acest Charlie. De departe, unul dintre cei mai eficienți portari pe care îi avem. Dar și ceilalți sunt buni în felul lor. Dacă vei avea vreodată nevoie de ei, îi găsești la intrare sau chiar aici.
Îmi arată cu degetul o cameră mică de lângă vestibul. Prin ușă, zăresc un scaun, un birou și un șir de monitoare, strălucind în nuanțe de gri și albastru. Unul dintre ele arată într-un colț o imagine a doua femei stând pe gresia din hol, care imită forma unei table de șah. Îmi ia o secundă să realizez că eu sunt una dintre ele. Leslie este cealaltă. Uitându-mă în sus, văd camera poziționată chiar deasupra ușii din față. Privirea-mi alunecă înapoi la ecran, care acum mă arată doar pe mine, stând singură, în timp ce Leslie dispare din cadru.
O urmăresc până la un perete înțesat cu căsuțe poștale, aflat în cealaltă parte a holului. Sunt patruzeci și două în total, numerotate la fel ca și apartamentele, începând cu 2A. Leslie ține în mână o cheie minusculă prinsă de un inel simplu și marcată cu 12A.
- Iată cheia de la căsuța ta poștală.
Mi-o dă asemenea unei bunici care împarte bomboane, lăsând-o direct în palma mea.
- Trebuie să-ți verifici căsuța poștală zilnic. Desigur, nu vei găsi mare lucru în ea, însă familia răposatei proprietare solicită ca orice scrisoare primită să le fie transmisă imediat. Este de la sine înțeles că nu trebuie să deschizi nimic, indiferent cât de urgent ar părea. Din motive de confidențialitate. Cât despre propria corespondență, îți recomand să-ți închiriezi o cutie poștală în altă parte. Primirea scrisorilor personale la această adresă este strict interzisă.
Încuviințez rapid.
- Am înțeles!
- Acum, să mergem către apartamentul tău. Pe drum, putem discuta și restul regulilor.
Traversează din nou holul, de data aceasta îndreptându-se grăbită spre ascensor. Iar eu, alergând în spatele ei, cu bagajul, spun:
- Reguli?
- Nimic deosebit. Doar câteva instrucțiuni pe care trebuie să le respecți.
- Ce fel de instrucțiuni?
Suntem lângă ascensor, care e momentan în funcțiune. Prin barele aurite, văd cabluri în mișcare, deplasându-se ușor în sus. Liftul coboară cu un huruit.
- Fără vizitatori, mă avertizează Leslie. Aceasta este cea mai importantă regulă. Și când spun fără vizitatori, mă refer la absolut niciunul. Fără tururi organizate pentru prieteni. Fără membri de familie care rămân peste noapte doar pentru a evita o rezervare la hotel. Și, cu siguranță, fără străini întâlniți în baruri sau pe Tinder. Nu am cuvinte să îți redau cât de importantă este această regulă.
Primul meu gând zboară la Chloe, îi promisesem astăzi o excursie prin Bartholomew. Nu îi va plăcea această regulă. Îmi va spune că e un semn rău, un alt semnal de alarmă care răsună tare și clar. Nu că aș avea nevoie de ajutorul lui Chloe pentru a-mi da seama.
- Nu e puțin prea...
Mă opresc în căutarea unui cuvânt care să nu o jignească pe Leslie.
- Strict?
- Probabil, spune ea. Dar, de altfel, necesar. Oameni importanți trăiesc aici. Nu-și doresc străini hoinărind prin clădire.
- Nu sunt și eu, practic, un străin?
- Ești un angajat. Iar, în următoarele 3 luni, un locatar al imobilului, mă corectează Leslie.
În sfârșit, ajunge și ascensorul, aducând cu el un bărbat tânăr, în jur de 20 de ani. E scund, dar bine făcut, cu pieptul lat și brațele mari. Părul negru, evident vopsit, îi atârnă deasupra ochiului drept.
În ambele urechi are câte un mic cercel de culoarea abanosului.
- Ce drăguț, spune Leslie. Jules, ți-l prezint pe Dylan, locatar și el, temporar.
Îmi dădusem seama. Tricoul lui de la Danzing și blugii negri largi, zdrențuiți în partea de jos, l-au dat de gol. La fel ca și mine e destul de evident că nici el nu aparține acestui loc.
- Dylan, ea este Jules.
În loc să-mi strângă mâna, Dylan își înfundă mâinile în buzunare și mă salută mormăind.
- Jules se mută într-unul din apartamente astăzi, îl anunță Leslie. Tocmai își exprima îngrijorarea cu privire la unele dintre regulile pe care le avem pentru locatarii noștri temporari. Poate ai putea să o lămurești mai bine în privința aceasta.
- Nu mă deranjează atât de mult regulile.
Vorbește cu accent.
Vocalele accentuate și consoanele rotunjite îi dau în vileag imediat originea: Brooklyn. Brooklyn-ul de modă veche. De fapt, nu ai de ce să-ți faci griji. Nimic ieșit din comun.
- Vezi, spune Leslie. Nu ai de ce să-ți faci griji.
- Trebuie să plec, spune Dylan, îndreptându-și ochii către podeaua din marmură. Mă bucur că te-am cunoscut, Jules. Ne mai vedem.
Trece pe lângă noi, cu mâinile încă îndesate adânc în buzunare. Îl privesc cum se îndepărtează, observând felul în care merge, cu capul aplecat. Se oprește în fața ușii, pe care Charlie o deschide pentru el, ca și cum ar avea îndoieli dacă să iasă sau nu afară. Când în sfârșit, se hotărăște să iasă, pășește cu teamă pe trotuar, de parcă ar fi un cerb care urmează să traverseze o autostradă aglomerată.
- Ce tânăr simpatic, spune Leslie când suntem în lift. Foarte liniștit, apreciem liniștea pe aici.
- Câți locatari temporari aveți la moment?
Leslie trage grilajul peste ușa ascensorului.
- Cu tine ar fi trei. Dylan stă la etajul 11, la fel și Ingrid, zice apăsând butonul pentru etajul 12.
Ascensorul pornește. Pe măsură ce urcăm, Leslie îmi explică și restul regulilor. Deși am voie să vin și să plec după cum vreau, trebuie totuși să-mi petrec fiecare noapte în apartament. Are sens.
Acesta este, până la urmă, lucrul pentru care sunt plătită. Să locuiesc aici. Să ocup spațiul. Să-l readuc la viață, după cum a menționat și Leslie la acel interviu ciudat.
Fumatul este interzis, desigur.
De droguri nu mai vorbim. Nici nu se discută.
Alcoolul este tolerat dacă e consumat în mod responsabil, ceea ce este o ușurare, ținând cont de faptul că într-una din cutiile preluate de Charlie, pentru a fi livrate la ușa mea, se află două sticle de vin dăruite de Chloe.
- Trebuie să păstrezi totul într-o stare impecabilă, spune Leslie. Dacă se strică ceva, contactezi imediat departamentul de întreținere. Practic, când vei părăsi apartamentul, ar fi bine să arate exact ca acum.
În afara faptului că nu am voie să primesc vizite, niciuna dintre aceste reguli nu pare nejustificată. Chiar și politica „fără vizitatori” are mai mult sens acum că Leslie mi-a explicat raționamentul din spatele acesteia. Încep să cred că Dylan are dreptate. Nu am de ce să-mi fac griji.
Dar apoi Leslie mai adaugă o regulă. O spune dintr-odată, de parcă ar fi inventat-o pe loc.
- Oh, și încă ceva! După cum am menționat ieri, rezidenții de aici se bucură de intimitatea lor. Din moment ce unii dintre ei au un anumit statut social, e de dorit să nu-i deranjezi. Vorbește numai dacă cineva ți se adresează. De asemenea, nu ai voie să discuți despre locuitorii clădirii dincolo de aceste ziduri. Folosești platformele de socializare?
- Doar Facebook și Instagram, răspund eu. Dar foarte rar.
Accesarea rețelelor de socializare, în ultimele două săptămâni, a constat doar în verificarea pe Linkedin a potențialelor oportunități de angajare de la foști colegi de muncă. Deocamdată, nu m-a ajutat cu nimic.
- Ai grijă să nu menționezi acest loc. Monitorizăm conturile de pe rețelele de socializare ale locatarilor din apartamentele noastre, din nou, din motive de confidențialitate. Dacă vreo imagine din interiorul clădirii Bartholomew apare pe Instagram, persoana care a postat-o este obligată să plece imediat.
Când ajungem la ultimul etaj, ascensorul se zguduie ușor. Leslie deschide grilajul din fier și spune:
- Mai ai vreo întrebare?
Mai am. Una foarte importantă chiar, doar că mi-e frică să o adresez, nu vreau să par lipsită de tact. Mă gândesc, totuși, la contul meu bancar, care acum este cu 15 dolari mai ușor datorită plimbării cu Uber-ul.
Și la faptul că voi avea și mai puțini bani în cont după ce-mi voi face cumpărăturile.
Și la mesajul care mă înștiințează că am depășit data de facturare la telefon.
Mă mai gândesc și la alocația de șomaj, pe care o voi primi curând, și la cât timp voi rezista cu modesta sumă de 260 de dolari în acest cartier.
Mă gândesc la toate aceste lucruri și decid că nu-mi pasă dacă par lipsită de diplomație.
- Când voi fi plătită? mă interesez eu.
- O întrebare foarte bună, răspunde Leslie, plină de amabilitate, ca de obicei. Vei primi prima plată după 5 zile. O mie de dolari. În numerar. Charlie îți va preda personal banii la finele zilei. Va face acest lucru la sfârșitul fiecărei săptămâni în care te afli aici.
Expir ușurată. Mi-a fost teamă că nu voi fi plătită decât la sfârșitul lunii sau, mai rău, după ce vor trece cele trei luni. Sunt atât de mulțumită de această veste, încât îmi ia o clipă să-mi dau seama cât de stranie este întreaga înțelegere.
- Așa, pur și simplu?
- O spui de parcă ar fi un lucru rău, zice Leslie ridicându-și capul.
- Mă așteptam la un cec, presupun. Ceva care să confirme acest aranjament, ceva mai oficial și mai puțin...
Îmi vine în minte cuvântul folosit de Chloe seara trecută. Dubios.
- E mai ușor așa, spune Leslie. Dacă nu te simți confortabil sau vrei să te răzgândești, poți renunța acum. Nu mă voi supăra.
- Nu! spun eu. Nici vorbă să renunț. Înțelegerea este în regulă.
- Excelent. Atunci te las să te acomodezi.
Leslie ține în mână un breloc de care sunt prinse două chei, una mare și alta mică.
- Cea mare este de la apartament. Cea mică deschide unitatea de depozitare din subsol.
În loc să mi-l arunce cum a făcut cu cheia de la căsuța poștală, îmi așază brelocul cu grijă în palmă și-mi strânge ușor degetele în jurul lui. Îmi face cu ochiul, zâmbindu-mi, apoi se întoarce la liftul care o așteaptă și dispare.
Rămasă singură, inspir adânc și mă uit la apartamentul cu numărul 12A.
Acum, aceasta este viața mea.
Aici. La ultimul etaj din Bartholomew.
Dumnezeule!
Dar și mai fascinant este faptul că sunt plătită ca să stau aici. O mie de dolari în fiecare săptămână. Bani pe care îi pot folosi pentru a-mi achita datoriile și a economisi câte ceva pentru viitor, unul care brusc mi se pare mult mai luminos decât fusese cu o zi în urmă. Un viitor care se află de cealaltă parte a acestei uși.
O descui și pășesc înăuntru.
Capitolul 5
Îl numesc pe garguiul de la fereastră, George. Numele îmi vine în minte în timp ce car ultima cutie în dormitor.
Stând în vârful scării în spirală, privesc pe geam, din nou, atrasă de vederea somptuoasă a parcului. Lumina soarelui, de dimineață târzie, se revarsă reliefând dincolo de sticlă conturul aripilor din piatră.
- Bună, George, îi zic garguiului.
Nu sunt sigură de ce am ales să-i spun așa. Cred că i se potrivește de minune.
- Se pare că suntem colegi de cameră.
Îmi petrec restul zilei aranjând apartamentul fostei proprietare astfel încât să mă simt ca acasă. Îmi transfer garderoba minusculă în dulapul imens, suficient de mare pentru a păstra de zece ori volumul de haine pe care-l dețin, și îmi organizez puținele produse de cosmetică pe blatul din baie.
În dormitor, personalizez noptiera cu o fotografie înrămată a lui Jane și a părinților mei. Poza, făcută de mine pe când aveam 15 ani, îi înfățișează stând în fața Cascadelor Bushkill din Poconos.
Doi ani mai târziu, Jane nu mai era.
Doi ani după aceea, la fel și părinții mei.
Nu trece o zi fără să le duc dorul, dar astăzi acel sentiment este deosebit de acut.
În apropierea pozei de pe noptieră se află un exemplar ponosit al cărții Inima unui visător. Același exemplar pe care-l port cu mine de ani buni. Aceeași carte din care îmi citea Jane.
- Sunt clar o Ginny, a spus Jane în timpul primei lecturi, referindu-se la personajul principal al cărții. Plină de speranță și zbuciumată.
- Și ce ar trebui să însemne asta? am întrebat eu.
- Că simt prea mult.
Asta o caracteriza cu siguranță pe Ginny, care experimenta totul într-o combinație de bucurie și extaz. O vizită la Met. O după-amiază în Central Park. Pizza în New York. Și cititorul este purtat prin poveste împreună cu ea, retrăindu-i pierderile, ca atunci când este părăsită de Wyatt, băiatul rău, dar și bucuriile, cum ar fi sărutul din vârful clădirii Empire State Building cu Bradley, băiatul cel bun.
Acesta este motivul datorită căruia Inima unui visător a reprezentat piatra de temelie pentru generații întregi de fete pe punctul de a deveni adolescente. Este viața la care multe au visat, însă puține au ajuns să o și trăiască.
Deoarece Jane a fost cea care mi-a citit-o prima oară, ea și Ginny au devenit aproape identice în mintea mea. Iar de fiecare dată când o recitesc, ceea ce se întâmplă adesea, îmi imaginez că sora mea, și nu un personaj fictiv, sosește la Bartholomew, făcând noi descoperiri și găsind iubirea adevărată.
Acesta este motivul pentru care iubesc atât de mult cartea. Este finalul fericit pe care îl merita Jane. Și nu cel sumbru, de care, după toate probabilitățile, a avut parte.
Între timp, eu sunt cea care a ajuns la Bartholomew. Nu-mi vine a crede că acum mă aflu în aceeași clădire ilustrată pe copertă. Pot chiar să disting fereastra camerei în care stau. Imediat lângă ea se află George. Cocoțat pe colțul edificiului, cu labele împreunate și aripile larg întinse.
Ating imaginea garguiului și simt un val de afecțiune. Doar că este mai mult decât atât. Este un sentiment de proprietate. În următoarele 3 luni, George este al meu. Stă la fereastra mea și, prin urmare, îmi aparține.
Într-o lume normală, el i-ar fi aparținut lui Jane.
Pun cartea pe noptieră și mă așez lângă George la fereastra dormitorului, cu laptopul și telefonul în mână. În primul rând, îi scriu lui Chloe, ca să anulez vizita planificată pentru această seară. Sper că un mesaj în locul unui apel telefonic o va împiedica să pună prea multe întrebări și să-și exprime încă o dată dezaprobarea vizavi de situația mea actuală de trai.
Însă răspunsul ei ajunge, fără exagerare, la 3 secunde după ce trimit mesajul.
De ce nu pot veni?
Încep să-i scriu că nu mă simt bine, dar mă răzgândesc.
Cunoscând-o pe Chloe, sigur mă voi pomeni cu ea la ușă peste o oră, cu un castron plin cu supă de pui și o sticlă de Robitussin.
Merg să-mi caut de muncă.
Răspund eu la mesaj.
Toată ziua?
Mda. Îmi pare rău.
Atunci când pot să văd apartamentul?
Paul vrea și el un tur.
Nu mai am nicio scuză la îndemână. Bineînțeles, aș putea să vin cu ceva pe moment, mâine și chiar în restul săptămânii, dar nu-mi pot petrece următoarele trei luni căutând scuze. Trebuie să-i spun adevărul.
Nu poți.
De ce nu?
Întreabă imediat Chloe.
Fără vizitatori. Politica imobilului.
Abia reușesc să trimit mesajul că îmi sună telefonul.
- Ce tâmpenie mai e și asta? strigă Chloe revoltată, imediat ce ridic receptorul. Fără vizitatori? Chiar și în închisori se acceptă vizitatori.
- Știu, știu. Pare ciudat.
- Pentru că este ciudat, spune Chloe. Nu am mai auzit niciodată de o clădire în care locatarii să nu poată să primească oaspeți.
- Dar eu nu sunt locatar. Sunt un angajat.
- Prietenii se pot vizita reciproc la locul de muncă. Ai fost de nenumărate ori la biroul meu.
- Așa este. Dar aici trăiesc oameni bogați și importanți, ripostez eu, punând accentul pe bogați. Și sunt foarte atenți în legătură cu viața lor privată. Nu pot să-i învinovățesc. Și eu aș fi fost, dacă eram vreo vedetă sau vreun miliardar.
- Devii defensivă, spune Chloe.
- Te înșeli, îi zic eu, chiar dacă pot simți o nuanță defensivă în tonul vocii mele.
- Jules, încerc doar să te protejez.
- Nu e nevoie să o faci. Nu mi se va întâmpla nimic rău. Nu sunt sora mea Jane.
- Luând în considerare interdicția de a primi vizite, ciudățeniile bunicului meu și ceea ce mi-a povestit Paul despre locul acela, încep să mă sperii.
- Stai puțin, ce ți-a povestit Paul?
- Doar că este totul atât de dubios. Mi-a spus că e aproape imposibil să ajungi să locuiești acolo. Președintele firmei în care lucrează voia să-și cumpere un spațiu. Nici măcar nu l-au lăsat să intre în clădire. I-au spus că nu au apartamente disponibile, dar că îl pot pune pe o listă de așteptare de zece ani. Și apoi mai e și articolul pe care l-am citit.
Capul începe să mi se învârtă. Simt apropierea unei enervante dureri de cap.
- Ce articol?
- L-am găsit Online. Ți-l trimit pe e-mail. Vorbește despre toate chestiile ciudate care s-au întâmplat la Bartholomew.
- Despre ce fel de ciudățenii vorbim mai exact?
- De genul celor din filmele de groază. Boli și accidente ieșite din comun. O vrăjitoare locuia acolo, Jules. O vrăjitoare adevărată. Crede-mă, acel loc e dubios rău.
- Este exact opusul lui dubios.
- Atunci cum l-ai putea numi altfel?
- Eu îl numesc loc de muncă. Mă uit pe fereastră, direct spre aripa lui George, dedesubt se întinde parcul, iar dincolo de el, orașul. Un loc de muncă de vis. Într-un apartament de vis.
- Pe care eu nu am voie să-l văd, adaugă Chloe.
- Știu că este neobișnuit. Cu siguranță. Dar e cel mai simplu job din lume. Practic, iau bani pentru nimic. De ce aș renunța la asta? Doar pentru că cei de aici țin foarte mult la intimitate?
- Ceea ce ar trebui să te preocupe este motivul pentru care țin atât de mult la intimitate și sunt atât de secretoși, spune Chloe. Fiindcă, din experiența mea, dacă ceva pare prea frumos ca să fie adevărat, de regulă, așa și este.
Apelul se încheie cu noi două acceptând faptul că avem păreri diferite. Îi spun lui Chloe că îi înțeleg motivele îngrijorării. Ea îmi spune că este fericită pentru că mi se întâmplă ceva bun. Ne facem planuri să luăm cina împreună în curând, chiar dacă nu mi-o pot permite până săptămâna viitoare.
Am scăpat de o grijă, acum vreau să îmi caut un loc de muncă.
Nu am mințit-o pe Chloe. Este modul în care intenționez să-mi petrec ziua, și toate zilele următoare. Îmi iau laptopul și încep să verific cele mai recente postări pe o duzină de site-uri cu diverse anunțuri de angajare. Sunt o mulțime de poziții disponibile, dar nu pentru mine. Blestemul de a fi un robot de birou. Oameni ca mine găsești la tot pasul, însă fiecare angajator caută ceva special.
Totuși, îmi notez toate job-urile care se încadrează în secțiunea mea îngustă de calificări și compun scrisori de intenție pentru fiecare dintre ele. Opun rezistență impulsului de a le începe pe toate cu Vă implor să-mi dați o slujbă. Lăsați-mă să vă arăt ce pot. Vă rog să mă ajutați să-mi recapăt respectul de sine care lipsește cu desăvârșire în prezent din viața mea.
În schimb, scriu banalitățile pe care toți potențialii angajatori vor să le citească. Chestii despre căutarea de noi provocări, completarea experienței de muncă, atingerea obiectivelor. Și la sfârșit le trimit CV-ul. Trei aplicări în total, pe lângă celelalte patru de acum două săptămâni.
Așteptările mele de a primi un răspuns de la oricare dintre ei nu sunt prea mari. În ultimul timp, am ajuns la concluzia că e mai bine să nu-mi fac speranțe prea mari în legătură cu anumite lucruri. Tatăl meu făcea la fel. Speră la ce-i mai bun și pregătește-te pentru ce-i mai rău, obișnuia el să spună.
Până la final, a rămas fără speranțe și nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru ceea ce-i rezervase viața.
Odată ce termin cu căutarea unui job, deschid un tabel și încerc să-mi organizez bugetul pentru următoarele săptămâni. Este îngrijorător de restrâns. În trecut, cardurile de credit au fost cele care m-au ajutat să trec de perioadele mai grele. Opțiunea aceasta nu mai e valabilă. Toate cele trei carduri sunt la limită, fiind blocate momentan. Toți banii din care aș putea să trăiesc acum se află în contul curent, iar suma disponibilă îmi frânge inima de fiecare dată când îmi verific soldul.
Am doar 432 de dolari.
Capitolul 6
Mulțumită nenorocitului de contract pentru telefonul mobil, de care nu voi putea scăpa încă 1 an, am rămas cu 322 de dolari.
Spre deosebire de acordul făcut cu banca privind achitarea ratelor la cardul de credit sau amânarea împrumutului pentru studii, telefonul reprezintă o cheltuială pe care n-am putut s-o amân.
Trecuse deja o săptămână de la data de facturare și n-am vrut să risc pierderea serviciilor. Potențialii angajatori nu pot apela un telefon care nu funcționează. Și așa s-au dus încă 110 dolari într-o clipită.
Mă consolez cu gândul că un cec de șomaj va fi automat depus în contul meu la miezul nopții. Slabă consolare. Mai degrabă aș primi un cec de la un angajator pentru o săptămână de muncă cinstită.
Pentru că toată această situație confortabilă nu mi se pare corectă.
Mă simt de parcă aș trăi pe spatele cuiva.
Nu lua niciodată nimic din ceea ce nu ai câștigat prin forțele proprii, îmi spunea tatăl meu. Vei sfârși prin a plăti pentru asta într-un fel sau altul.
Cu această idee în minte, decid să fac curățenie, chiar dacă apartamentul se află într-o stare impecabilă.
Încep cu baia de la etaj, spăl blaturile curate ca lacrima și stropesc oglinzile cu soluția de curățat sticla. Apoi trec în dormitor, unde șterg praful și aspir covorul cu un aspirator elegant, găsit în dulapul din hol.
În bucătărie fac același lucru. După care, în birou, unde dau peste masă cu un pămătuf. Suprafața acesteia a fost eliberată de lucrurile fostei proprietare. Mi se pare ciudat că o mare parte din ele a rămas, totuși, în apartament. Mobila. Vesela. Aspiratorul. Cu toate acestea, orice detaliu care i-ar fi putut trăda identitatea a dispărut din peisaj.
Hainele din dulap? Nu mai sunt.
Fotografiile de familie? De asemenea, dispărute, deși atât în birou, cât și în camera de zi poți vedea forme dreptunghiulare, decolorate, pe tapet, unde probabil obișnuia să atârne ceva.
Mă uit prin încăpere și sunt conștientă de faptul că am trecut de la curățenie la cotrobăit. Dar nu într-un mod indecent. Nu am niciun interes vizavi de secretele murdare ale răposatei proprietare. Vreau doar să aflu cine a fost. Curiozitatea mea atinge cote maxime mai ales atunci când mă gândesc că există probabilitatea să am de-a face cu o vedetă de cinema sau vreo directoare de companie.
Cercetez mai întâi raftul de cărți, scanând cu privirea rândurile de volume pentru a găsi măcar un indiciu despre profesia ei, dacă nu, chiar identitatea sa adevărată. Nimic nu o dă în vileag. Cărțile sunt clasice, legate în piele artificială, cu titlurile gravate în aur. Sau bestselleruri de mai bine de un deceniu. Doar unul singur îmi atrage atenția, un exemplar din Inima unui visător. Se potrivește perfect, având în vedere locația.
Are coperta cartonată, în stare perfectă. Este atât de diferit de exemplarul meu broșat, cu cotorul crăpat și paginile care au fost răsfoite atât de mult, încât au devenit neclare pe la margini. Când întorc cartea, autoarea se holbează la mine.
Greta Manville.
Nu este o poză foarte atrăgătoare. Fața îi este alcătuită din unghiuri dure. Pomeți proeminenți. Barbie ascuțită. Nas îngust. Pe buze i se citește o mică urmă de zâmbet. O face să arate amuzată, într-un fel în care nimeni nu ar înțelege. De parcă ea și fotograful tocmai ar fi împărtășit o glumă privată chiar înainte de a face poza.
Nu a scris niciodată o altă carte. Am verificat după ce Jane mi-a citit Inima unui visător, dornică să descopăr mai multe opere de-ale ei. Numai că nu mai era nimic de lecturat. Doar acest roman unic, perfect, publicat la mijlocul anilor ’80.
Pun cartea pe raft și trec la birou. Conținutul său este sărac și dezamăgitor de obișnuit. Agrafe de hârtie și stilouri Bic în sertarul de sus. Câteva mape goale și ediții vechi ale revistei The New Yorker, în cele de jos. Nu este niciun articol de papetărie personalizat sau documente care să aibă vreun nume pe ele.
Dar apoi observ etichetele de adresă lipite pe coperțile revistelor.
Acestea conțin nu numai adresa imobilului Bartholomew și numărul apartamentului, ci și un nume.
Marjorie Milton.
Nu-mi pot ascunde dezamăgirea. Nu am auzit niciodată de ea.
Ceea ce înseamnă că a fost, cel mai probabil, doar o femeie bogată care s-a născut cu bani și a murit cu bani, motiv pentru care se ceartă acum familia ei.
Dezamăgită, arunc revistele înapoi în sertar și continui curățenia, de data aceasta în camera de zi. Încep cu cele mai importante: covorul, ferestrele, măsuța de cafea, înainte de a da cu pămătuful de-a lungul lambriului decorativ, stând cu nasul la câțiva milimetri de tapet.
Modelul său este și mai apăsător, văzut de aproape. Toate acele flori care se deschid ca niște guri, petalele lor lovindu-se unele de altele. Spațiile ovale dintre ele sunt colorate într-o nuanță de roșu atât de întunecată, încât bate spre negru și mă trimit cu gândul la niște perechi de ochi care împânzesc tapetul.
Fac un pas înapoi și mă uit chiorâș, sperând să scap de această impresie. Nu reușesc. Nu numai că ochii sunt încă acolo, acum, nici florile nu mai arată a flori. Petalele se răspândesc și iau formele unor fețe.
Același lucru se întâmplă și cu lambriul. Ochi larg deschiși și fețe încruntate sunt ascunse printre decorațiunile complexe din tencuială.
Partea practică și rațională a creierului meu știe că este o iluzie optică. Totuși, după ce am observat-o, nu pot să-mi impun imaginația să revină la modelul văzut inițial. Florile au dispărut. Tot ce pot vedea acum sunt aceste fețe. Cu nasurile deformate, buzele desfigurate și fălcile alungite, arată de parcă îmi vorbesc, într-un mod foarte sinistru.
Dar pereții nu vorbesc.
Doar se uită la tine.
Și totuși, ceva din interiorul acestui apartament face zgomot. Îl pot auzi din sufragerie - un scârțâit înăbușit.
La început, am crezut că este un șoarece. Însă Bartholomew nu pare a fi genul de clădire care ar avea șoareci. De altfel, nu sună întru totul a șoarece, nu seamănă deloc cu cei pe care i-am auzit vreodată. Scârțâitul este însoțit de gemetele a ceva ce pare forțat să se miște. Îmi aduce aminte de niște rotițe ruginite și articulații înțepenite.
Urmăresc sunetul până în locul de unde vine, bucătăria, din dulapul dintre cuptor și chiuvetă.
Liftul pentru alimente.
Deschid ușa dulapului, dezvăluind tunelul întunecat din spatele ei.
Un curent de aer mă lovește, înfiorător și rece. Sforile care atârnau leneș atunci când Leslie mi-a arătat liftul în timpul turului de apartament sunt acum încordate și se află în mișcare. Deasupra, scripetele se rotește, oprindu-se și pornindu-se cu fiecare smucitură.
De fiecare dată când se deplasează, emite un scârțâit scurt și ascuțit.
Arunc o privire înspre pasajul sumbru. O adiere tensionată îmi mângâie fața. La început nu văd nimic. O beznă absolută care, din câte știu eu, s-ar putea întinde până în subsolul din Bartholomew.
Apoi, o umbră își face apariția, ridicându-se spre mine, din întuneric.
Imediat disting partea de sus a liftului.
Lemn.
Un strat gros de praf.
Găuri în ambele părți pentru a lăsa cablurile să se strecoare printre ele.
Scripetele se rotește și scârțâie. Liftul continuă să urce învălmășind praful de deasupra lui și trimițând un nor de pulbere care se năpustește pe ușa dulapului ca cenușa dintr-un coș de fum și mă face să dau înapoi.
Mi-l imaginez în funcțiune, acum 100 de ani. Bucătarii harnici trimițând mâncăruri alese, una după alta și casa liftului umplându-se cu mirosul de pui rumenit, friptură de miel și ierburi proaspete. Iar la întoarcere, vizualizez imaginea liftului aducând grămezi de vase murdare, tacâmuri de argint, pocale de cristal cu câteva picături de vin rămase pe fund și urme de ruj pe la margini.
Sună romantic prin prisma delicată a timpului. În realitate, probabil că a fost groaznic. Cel puțin aici sus, unde servitorii munceau, mâncau și dormeau.
Când, în cele din urmă, scârțâitul scripetelui se oprește, spațiul, odată gol, este umplut acum de cabina liftului. Se încadrează perfect. Un vizitator obișnuit, dacă ar fi deschis ușa dulapului, nici măcar nu și-ar fi dat seama că este un lift pentru alimente, dacă nu erau sforile. Pare a fi o cutie simplă din lemn, la fel ca oricare alt dulap.
În partea de jos se odihnește un bilețel de hârtie. Are marginea stângă este ușor zdrențuită, semn că a fost rupt dintr-o carte. Pe el este scris un vers de Emily Dickinson, Pentru că nu m-aș putea opri pentru moarte.
Întorc pagina și văd un mesaj scurt din trei cuvinte, scrise cu litere mari, cât se poate de apăsat.
BINE AI VENIT!
Sub el, cu litere mai mici, este trecut numele persoanei care a trimis biletul, Ingrid.
Caut prin bucătărie un stilou și o bucată de hârtie, le găsesc pe ambele într-un coș de gunoi umplut cu benzi elastice, pachete de ketchup și resturile mele de mâncare luată la pachet. Îi scriu răspunsul meu: Bună, îți mulțumesc, înainte de a-l așeza în interiorul liftului și de a trage în sus funia, cu mâna dreaptă.
Liftul se pune în mișcare.
Scripetele de deasupra scârțâie. Abia atunci îmi dau seama cât de mare e, cu adevărat, întreaga mașinărie. Este de dimensiunea unui bărbat adult și are aproape aceeași greutate. Liftul e atât de greu, încât trebuie să-mi folosesc ambele mâini pentru a-l coborî. Pe măsură ce înaintează, calculez distanța pe care presupun că a parcurs-o.
Cinci metri. Zece metri. Cincisprezece.
Chiar înainte de a număra 20 de metri, strânsoarea frânghiei îmi slăbește în mână. Liftul a ajuns la destinația finală, ceea ce, după estimarea mea, înseamnă că se află în apartamentul dedesubt.
11A.
Apartamentul misterioasei Ingrid. Chiar dacă nu am nici cea mai vagă idee cine este, cred că deja încep să o plac.
Capitolul 7
După-amiază, ies să-mi fac cumpărăturile.
Iau ascensorul de la etajul meu liniștit și, în timp ce cobor, trec de etaje mult mai gălăgioase și pline de viață decât cel la care stau eu. La etajul 10, Beethoven o zbughește dintr-un apartament direct în hol. Pe la etajul 9 întrezăresc umbra unei uși care se închide. Odată cu ea vine și adierea unui miros înțepător de antiseptic.
La etajul 7, ascensorul se oprește pentru a lua un alt pasager, actrița de telenovelă pe care o văzusem cu o zi înainte. Astăzi, ea și micul ei cățel sunt îmbrăcați în veste identice, împodobite cu blană.
Apariția actriței mă lasă fără cuvinte. Creierul meu caută iute numele personajului jucat de ea. Cel pe care mama adora să-l urască. Cassidy. Acesta era.
- Mai e loc pentru încă doi? întreabă ea, privind printre grilajul închis al ușii.
- Oh, scuze. Desigur.
Îl deschid și mă dau la o parte ca să poată intra. Ascensorul începe să coboare imediat, iar, cât femeia ajustează gluga de la vesta câinelui său, eu mă gândesc cât de tare s-ar fi amuzat mama aflând că am mers în același lift cu Cassidy.
Arată diferit în realitate, privită de aproape. Poate că se datorează machiajului abundent pe care îl poartă. Fața îi este în întregime acoperită de fond de ten, ceea ce îi conferă pielii o nuanță de piersică. Sau ar putea fi din cauza imenșilor ochelarilor de soare care-i acoperă o treime din față.
- Ești nouă pe aici, nu? se interesează ea.
- Tocmai m-am mutat, răspund, gândindu-mă dacă ar trebui să menționez că voi sta aici doar 3 luni și că sunt plătită pentru asta.
Aleg să nu o fac. Dacă această femeie, care a jucat rolul lui Cassidy, vrea să creadă că sunt o adevărată locatară la Bartholomew, nu am de gând s-o împiedic.
- Eu stau aici de 6 luni, spune ea. A trebuit să-mi vând casa din Malibu pentru a mă muta, dar cred că se va merita. Apropo, eu sunt Marianne.
Bineînțeles că știam asta deja. Marianne Duncan, a cărei faimoasă viață amoroasă de pe micile ecrane a ocupat un loc la fel de important în adolescența mea precum romanul Inima unui visător.
Marianne îmi întinde mâna, ținându-și micul prieten în cealaltă.
- Eu sunt Jules.
Mă uit la câine.
- Iar această făptură adorabilă cine este?
- El e Rufus.
Mângâi câinele pe cap, între urechile lui jucăușe. Îmi linge mâna în semn de mulțumire.
- Vai, chiar te place, exclamă Marianne.
Ne mișcăm în continuare, trecând de alte două persoane pe care le-am văzut mai înainte, bărbatul în vârstă care se chinuie să coboare scările și asistenta obosită de lângă el. În loc să se prefacă că nu se holbează la noi, de data aceasta bărbatul ne oferă un zâmbet și ne face cu mâna, tremurând.
- Foarte bine, domnule Leonard! îi strigă Marianne. Te descurci grozav. Are probleme cu inima, îmi șoptește. Coboară scările în fiecare zi, crezând că astfel va preveni un alt infarct.
- Câte a avut până acum?
- Trei, răspunde ea. Din câte știu eu. Și apoi, obișnuia să fie senator. Sunt sigură că doar acel post i-a cauzat un atac de cord sau două.
În hol, îmi iau rămas bun de la Marianne și Rufus, și mă îndrept spre peretele cu căsuțe poștale. Cea pentru 12A este goală. Nicio surpriză acolo. În timp ce mă îndepărtez, văd pe cineva care intră în hol. Are în jur de 70 de ani și se pare că nu face nicio încercare de-a o ascunde. Niciun gram de botox pentru a-și netezi fruntea, spre deosebire de Leslie Evelyn, și fără pic de fond de ten, față de Marianne Duncan. Fața ei este palidă și ușor umflată. Iar părul drept, gri, îi acoperă umerii.
Însă ochii ei sunt cei care îmi atrag atenția. Au o nuanță intensă de albastru chiar și în lumina slabă a holului, strălucind de inteligență. Ne uităm una la cealaltă. Eu mă holbez, ea pretinde politicos că nu observă. Dar nu mă pot abține. Am văzut acest chip de o sută de ori privindu-mă de pe coperta din spate a unei cărți.
Ultima dată fiind chiar în dimineața aceasta.
- Îmi cer scuze, mă opresc, tresărind la auzul vocii mele.
Atât de emoționată și timidă. Încerc din nou.
- Scuzați-mă, sunteți Greta Manville? Scriitoarea?
Își dă părul după ureche, oferindu-mi un zâmbet slab ca al Mona Lisei, nu tocmai deranjată pentru că a fost recunoscută, dar nici extrem de încântată.
- Se pare că eu sunt, spune ea cu vocea răgușită precum Lauren Bacall, politicoasă, dar precaută.
Inima îmi bate cu putere, gata să-mi sară din piept. Greta Manville, dintre toți oamenii, tocmai ea este aici, chiar în fața mea.
- Eu sunt Jules, spun însuflețită.
Greta Manville nu face nicio încercare de a-mi strânge mâna, în schimb mă ocolește îndreptându-se spre căsuțele poștale. Atrag atenție la numărul apartamentului.
10A. Cu două etaje mai jos decât mine.
- Încântată să te cunosc, spune ea, dar sună a orice altceva numai a încântare nu.
- Iubesc cartea dumneavoastră. Inima unui visător mi-a schimbat viața. Am citit-o de cel puțin 20 de ori. Și nu exagerez.
Mă opresc din nou, pe deplin conștientă de faptul că sunt prea entuziasmată. Inspir adânc, îmi îndrept spatele și adaug, cât pot eu de calm:
- Credeți că ați putea să-mi semnați cartea?
- Nu văd să o ții în mână, spune ea fără să se întoarcă.
- Mai târziu, zic eu. Când ne vom întâlni data viitoare.
- De unde știi că va exista o dată viitoare?
- Dacă ne vom mai întâlni, vreau să zic. Oricum, vă mulțumesc pentru că ați scris această carte. Este motivul pentru care am venit la New York. Și acum iată-mă aici. Cel puțin deocamdată.
Greta se întoarce spre mine. Încet. Nu prea curioasă, dar suficient de aproape pentru a mă studia cu acei ochi ageri, iscoditori. Își strânge buzele ușor, de parcă s-ar gândi ce să spună.
- Chiriaș temporar?
- Da. Tocmai m-am mutat.
Acest răspuns o face să încuviințeze ușor din cap.
- Presupun că Leslie ți-a făcut cunoștință cu regulile?
- Așa este.
- Atunci sunt sigură că ți-a explicat că nu trebuie să deranjezi locatarii.
Înghit în sec. Dau din cap. Dezamăgirea îmi sfâșie inima.
- A menționat că locatarii imobilului țin mult la intimitatea lor.
- Întocmai, spune Greta. Ar trebui să ai în vedere acest lucru data viitoare când ne vom intersecta.
Își închide căsuța poștală și trece din nou pe lângă mine. Ne lovim umăr în umăr, iar eu mă dau la o parte din calea ei.
- Îmi cer scuze pentru deranj, voiam doar să vă spun că Inima unui visător este preferata mea, zic eu cu o voce sugrumată.
Greta se răsucește în mijlocul holului, cu un braț plin de scrisori ținute strâns la piept. Ochii ei albaștri s-au făcut dintr-odată reci ca gheața.
- Este cartea ta preferată?
Simt nevoia să reformulez. Îmi vin pe limbă cuvintele „Una dintre preferatele mele”, însă mă opresc. Este un răspuns slab și neconvingător. Dacă aceasta este singura dată când vorbesc cu Greta Manville, și se pare că așa va fi, ținând cont cât de nesuferită e, aș vrea ca ea să știe adevărul.
- Chiar este.
- În cazul acesta, spune ea, ar trebui să citești mai mult.
Cuvintele ei au efectul unei palme, fierbinți și înțepătoare. Tresar.
Obrajii mi se înroșesc și mă clatin pe călcâie, ca și cum aș fi doborâtă de o lovitură. Între timp, Greta se îndreaptă îngâmfată către ascensor, nu se deranjează câtuși de puțin să-mi vadă reacția.
Știind că nici măcar nu-i pasă de faptul că insultele ei m-ar putea afecta, mă face să mă simt și mai rău.
De parcă aș fi cea mai neînsemnată persoană din lume.
Dar apoi mă întorc spre ușa din față și îl văd pe Charlie stând chiar în hol. Cu toate că este puțin probabil să fi fost martor la întreaga mea conversație cu Greta Manville, a văzut suficient pentru a-și da seama de ce arăt atât de tulburată. Înclinându-și șapca, spune:
- Deși nu am voie să-i vorbesc de rău pe locatari, nu trebuie nici să închid ochii când unul dintre ei este nepoliticos, iar ea a fost foarte nepoliticoasă cu dumneavoastră, domnișoară Larsen. Îmi cer scuze în numele tuturor celor de la Bartholomew.
- Este în regulă, zic eu. Am fost tratată și mai rău de atât.
- N-o lăsați să vă necăjească.
Charlie zâmbește și ține ușa deschisă pentru mine.
- Acum duceți-vă și bucurați-vă de această zi frumoasă.
Ies afară și văd trei fete lipite una de cealaltă pentru un selfie cu garguiele de deasupra ușii. Una dintre ele își ridică telefonul și zice entuziasmată:
- Spuneți Bartholomew!
- Bartholomew! exclamă fetele la unison.
Rămân nemișcată în pragul ușii până când fac ele poza.
Chicotind, fetele merg mai departe, fără să-și dea seama că am nimerit și eu în cadru. De altfel, cred că nici nu au observat că eram acolo. Este ușor să te simți invizibil pe această porțiune aglomerată de trotuar din Manhattan. Pe lângă turiștii de lângă Bartholomew, văd câteva persoane care plimbă câini, bone care împing cărucioare și newyorkezi grăbiți strecurându-se printre ele.
Mă alătur valului de oameni, după colț, la două străzi distanță de Bartholomew, așteptând să se schimbe culoarea semaforului. Pe felinarul de pe stradă este agățat un afiș. Desprins la o margine, fâlfâie ca un steag în bătaia vântului. Întrezăresc o femeie cu pielea palidă, ochii migdalați și o coamă de păr șaten, creț. Deasupra fotografiei sale, cu litere roșii aprinse, este scris un cuvânt îngrozitor de familiar.
DISPĂRUTĂ
Amintirile mă năpădesc din senin, făcându-și loc la suprafață până când trotuarul se transformă în nisipuri mișcătoare sub picioarele mele.
Nu mă pot gândi decât la acele prime zile cumplite de după dispariția lui Jane.
Era și ea pe un astfel de pliant cu poza din albumul școlar, plasată sub cuvântul DISPĂRUTĂ, scris cu aceeași nuanță de roșu aprins. Timp de câteva săptămâni acea poză era peste tot în micul nostru oraș. Sute de Jane identice. Niciuna dintre ele, însă, nu era cea adevărată.
Mă întorc, temându-mă că, dacă mă uit din nou, fața lui Jane va fi cea pe care o voi vedea de data aceasta.
Expir ușurată când lumina semaforului se schimbă o secundă mai târziu, îndemnând însoțitorii de câini, bonele și newyorkezii plictisiți să traverseze strada. Îi urmez, cu pași rapizi, îndepărtându-mă cât pot de mult de acel pliant.
Capitolul 8
Mai am doar 205 de dolari în cont.
Magazinele alimentare din Manhattan nu sunt ieftine deloc. Mai ales în acest cartier. Nu contează că am cumpărat cele mai ieftine lucruri pe care le-am putut găsi. Paste și sos roșu obișnuit, marca supermarketului. O cutie cu cereale de la un producător necunoscut și câteva pizze congelate. Singurul meu răsfăț a fost mâna de fructe și legume proaspete, pe care le-am cumpărat cu scopul de a evita să ajung complet subnutrită. Mi se pare uluitor cum câteva portocale pot costa la fel de mult ca și 5 kilograme de spaghete la cutie.
Ies din magazin cu două pungi fragile din hârtie, pline cu alimente care sper să îmi ajungă pentru cel puțin o săptămână. Sunt greu de dus, cred că e din cauza pizzelor congelate, și se mișcă la fiecare pas pe care-l fac. Țin pungile sus, astfel încât să se poată sprijini de umerii mei pentru un suport suplimentar. Chiar și așa, abia de reușesc să trec prin mulțimea nepăsătoare de newyorkezi care se grăbesc pe lângă mine în toate direcțiile.
Însă, când ajung la Bartholomew, Charlie, care m-a văzut venind, îmi ține ușa larg deschisă și mă invită înăuntru cu un gest dramatic, de parcă aș fi de viță nobilă.
- Îți mulțumesc, Charlie, zic prin mica despărțitură dintre pungi.
- Lăsați-mă să duc eu pungile pentru dumneavoastră, domnișoară Larsen.
Sunt atât de tentată să fiu scutită de povara aceasta, încât aproape că îl las. Dar, când mă gândesc la ce se află în aceste pungi voluminoase, toate acele cutii ieftine cu marca magazinului, cu denumirile lor false și emblema concepută atât de patetic, aș prefera ca Charlie să nu le vadă, să nu-i ofer ocazia să mă judece sau, mai rău, să-i fie milă de mine.
Nu că ar face-o.
Nicio persoană cu bun-simț nu ar face-o.
Totuși, rușinea și frica persistă.
Mi-aș fi dorit să spun că e din cauza situației mele financiare proaste, dar nu este așa. Această frică mi se trage încă din școala primară, când am invitat o nouă prietenă, pe nume Katie, să rămână peste noapte la noi. Familia ei era mai bogată decât părinții mei.
Aveau o casă imensă, pe când familia mea ocupa o jumătate dintr-o casă care fusese separată de la mijloc în două unități simetrice, fapt evidențiat de obiceiul vecinului nostru de a-și păstra decorațiunile de Crăciun pe tot parcursul anului.
Katie nu părea deranjată de cealaltă jumătate de casă, împodobită cu ghirlande argintii și luminițe strălucitoare. Nici nu i-a păsat prea mult de dimensiunea redusă a camerei mele sau de calitatea pastelor cu brânză pe care le avusesem la cină. Însă a venit dimineața, iar mama a pus o cutie de cereale pe masă. Fruit O’s, nu Froot Loops.
- Nu pot mânca așa ceva, a spus Katie indignată.
- Sunt Froot Loops, a zis mama.
Katie a privit cutia cu dispreț.
- Froot Loops contrafăcute. Eu nu mănânc decât originale.
A sfârșit prin a sări peste micul dejun, am făcut și eu același lucru, complicând și mai mult situația pentru mama. Apoi am refuzat să le mănânc și în dimineața următoare, chiar dacă Katie plecase de mult.
- Vreau Froot Loops adevărate, am anunțat-o pe mama.
Această declarație a făcut-o să scoată un suspin.
- Este exact același lucru. Doar că poartă un nume diferit.
- Le vreau pe cele originale. Nu le mai vreau pe cele pentru oameni săraci.
Mama a început să plângă, chiar acolo, la masa din bucătărie. Și nu a fost un plâns subtil. Era un plâns cu hohote puternice care-i scuturau umerii. Iar eu am fugit în camera mea îngrozită și confuză.
A doua zi dimineață, m-am trezit cu o cutie de Froot Loops originale, așezată lângă un bol gol. De atunci, mama nu a mai cumpărat niciodată produse cu marca magazinului.
Câțiva ani mai târziu, în timpul înmormântării părinților mei, m-am gândit la Katie, la acele cereale Fruit O’s și la cât de mulți bani a costat de-a lungul timpului obsesia mea pentru produsele de brand.
Mii de dolari, probabil. Și când priveam sicriul mamei coborând în pământ, principalul gând care îmi trecea prin minte era cât de mult regretam că m-am comportat ca o nenorocită mică din cauza unui lucru atât de nesemnificativ ca o cutie de cereale.
Nesemnificativ sau nu, iată-mă aici, trecând în grabă de Charlie, prin hol.
- Mă descurc eu. Dar nu aș refuza puțin ajutor cu ușa de la lift.
Îmi ridic privirea și văd conturul liftului coborând asemenea unei colivii aurite. Sper să-l prind înainte ca cineva de la etajul superior să-l poată opri. O iau înainte, pungile cu produse mi se clatină în brațe, iar Charlie se străduiește să țină pasul cu mine. Sunt aproape de lift când observ o tânără zburând în jos pe scări chiar lângă el. E în mare grabă. Picioarele i se împleticesc. Stă cu capul în pământ. Ochii în telefon.
Dar este prea târziu. Ne ciocnim chiar în mijlocul holului. Lovitura ne aruncă în direcții opuse. Fata se împiedică. Eu cad, izbindu-mă de podea, ambele pungi scăpându-mi din strânsoare. Deși cotul și brațul stâng îmi sunt străfulgerate de o durere ascuțită, îngrijorarea mea este mai mult îndreptată asupra pungilor cu alimente acum împrăștiate peste tot. Șuvițele subțiri de spaghete acoperă podeaua ca niște fire de fân. În apropierea lor e sosul care se scurge din borcan, iar portocalele se rostogolesc prin această baltă, lăsând urme roșii.
Fata vine lângă mine într-o clipă.
- Îmi pare atât de rău! Nu pot să cred că sunt atât de neîndemânatică!
Chiar dacă vrea să mă ajute, eu rămân pe podea, încercând să-mi bag alimentele înapoi în pungi, înainte ca altcineva să le vadă.
Dar incidentul nostru a atras deja un mic grup de spectatori. E și Charlie printre ei, bineînțeles, străduindu-se să adune în grabă produsele căzute, și Marianne Duncan, care se întoarce cu Rufus de la plimbare. Stă în pragul ușii, în timp ce Rufus o zbughește înăuntru. Agitația o aduce și pe Leslie Evelyn, care iese grăbită din biroul ei, pentru a vedea ce s-a întâmplat.
Îngrozită, îi evit pe toți și continui să adun ceea ce a mai rămas din alimentele mele. Când ajung la una dintre portocalele rebele, o altă înțepătură de durere îmi străpunge brațul.
- Sângerezi, murmură fata.
- Este sos de roșii, zic eu.
Doar că nu este. Arunc o privire spre braț și văd o tăietură lungă chiar sub cot. Sângele curge din rană într-un pârâiaș gros, care se întinde până la genunchi. Imaginea aceasta mă tulbură atât de tare, încât uit momentan de durere. Nu revine decât atunci când Charlie scoate o batistă din buzunarul jachetei sale și mi-o apasă pe rană.
Privind în jur, văd bucăți de sticlă spartă împrăștiate pe podea. Nu pot decât să presupun că una dintre ele mi s-a înfipt în braț când mă agitam să adun produsele.
- Drăguțo, ai nevoie de un doctor, spune Leslie. Lasă-mă să te duc la Urgențe.
Asta ar fi o idee bună, dacă mi-aș putea-o permite. Dar nu pot. Chiar dacă pachetul meu de plăți compensatorii include încă două luni de asigurări sociale de sănătate, trebuie să achit o plată suplimentară de 100 de dolari pentru o vizită la camera de urgențe.
- Sunt bine, spun eu, deși încep să cred că nu sunt.
Batista pe care Charlie mi-a dat-o e plină de sânge.
- Ar trebui să mergi măcar la Dr. Nick, sugerează Leslie. El ar putea să te examineze și să-ți spună dacă ai nevoie sau nu de cusături.
- Nu am timp să merg la cabinetul medical.
- Dr. Nick locuiește chiar aici. La etajul 12, la fel ca și tine.
Charlie bagă ultimele produse în pungile ciopârțite.
- Voi avea eu grijă de acestea, domnișoară Larsen. Mergeți sus să vă vadă doctorul Nick.
Leslie și fata cu pricina mă ajută să mă pun pe picioare, ridicându-mă de brațul meu bun. Înainte de-a putea protesta, ele mă conduc până la lift, unde este loc doar pentru două dintre noi, ceea ce înseamnă că fata rămâne pe dinafară.
- Mulțumesc, Ingrid, spune Leslie închizând grilajul. Ne descurcăm de aici în colo.
Îi arunc o privire fetei prin grilaj, surprinsă. Ea este Ingrid? Deși părem a fi de aceeași vârstă, ea este îmbrăcată mai copilărește. O cămașă supradimensionată în carouri, blugi rupți prin care i se văd genunchii roz, adidași Converse cu șiretul stâng dezlegat. Are părul șaten închis, dar se poate observa că fusese anterior vopsit în albastru. O fâșie colorată de 2 centimetri i se întinde pe spate și pe umeri.
Ingrid bagă de seamă că o privesc, își mușcă buza de jos și îmi face cu mâna jenată, mișcându-și ușor degetele. În lift, Leslie apasă butonul pentru ultimul etaj și începem să urcăm.
- Sărăcuța de tine, mă compătimește ea. Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat. Ingrid este o fată minunată, dar uneori parcă nu vede nimic din ceea ce se petrece în jurul ei, sunt sigură că se simte groaznic. Dar nu îți face griji. Doctorul Nick te va pune imediat pe picioare.
Curând ajungem la apartamentului cu numărul 12B. Leslie bate iute în ușă de mai multe ori consecutiv, iar eu continui să-mi apăs peste rană batista lui Charlie plină de sânge. Apoi, ușa se deschide și îl văd pe doctorul Nick stând în fața noastră.
Mă așteptam să dăm peste cineva în vârstă, dar totodată distins, cu păr gri, ochi umezi, jachetă din tweed. Însă bărbatul din fața ușii este cu patruzeci de ani mai tânăr și arată mult mai bine decât doctorul din imaginația mea. Are părul castaniu, ochii căprui, scoși în evidență de perechea de ochelari cu rame cărămizii. Ținuta lui, pantalonii kaki și cămașa albă, dezvăluie un fizic înalt și tonifiat.
Seamănă mai degrabă cu un actor din telenovelele în care joacă Marianne Duncan decât cu un doctor.
- Ce avem noi aici? zice el, privirea lui trecând de la Leslie la mine și apoi la brațul meu însângerat.
- Un mic accident în hol, îi răspunde Leslie. Crezi că ai putea să o examinezi rapid și să vezi dacă Jules are nevoie să meargă la camera de urgențe?
- Nu am nevoie, îi zic.
- Poate că eu ar trebui să fiu cel care decide, nu crezi? spune Dr. Nick, zâmbind scurt.
Leslie mă împinge ușor spre ușă.
- Baftă, scumpo. Trec mâine pe la tine.
- Nu rămâneți cu mine?
- Trebuie să plec. Tocmai făceam ceva când am auzit acea bufnitură în hol, spune Leslie în timp ce se grăbește spre liftul care așteaptă, și dispare din vedere.
Mă întorc către Dr. Nick, care spune:
- Nu-ți fie teamă. Nu am obiceiul să mușc.
Poate că nu, dar oricum ar fi, toată această situația mă face să mă simt agitată. Doctorul chipeș, suficient de bogat pentru a trăi la Bartholomew, și fata săracă, plătită să locuiască chiar în apartamentul de alături. În filme s-ar fi tachinat puțin, s-ar aprinde scântei și ar urma un final fericit.
Dar acesta nu este un film. Nu e nici măcar romanul Inima unui visător. Este cruda realitate. Mă aflu pe acest Pământ de 25 de ani. Destul de mult ca să știu cine sunt. Un simplu funcționar de birou. O fată pe care s-ar putea să o vezi la copiator sau în lift, dar probabil că nici nu o vei băga în seamă.
Sunt tipul de fată care citește în timpul pauzei de prânz, asta atunci când are o pauză de prânz.
O fată pe lângă care treci pe stradă fără să o observi.
O fată care a fost părăsită de mai multe ori decât poate număra.
O fată care a întreținut relații sexuale cu numai trei bărbați, și totuși se simte vinovată pentru asta, deoarece părinții ei s-au întâlnit încă din liceu și nu au fost niciodată atât de apropiați cu nimeni altcineva.
O fată care i-a atras atenția arătosului doctor de vizavi, doar pentru că s-a tăiat, și acum îi sângerează în pragul ușii.
Sângele m-a convins în cele din urmă să intru în apartamentul Dr. Nick cu un zâmbet stânjenit și vinovat pe chip.
- Îmi cer scuze pentru această situație, Dr. Nick.
- Nu e cazul, spune el. Leslie a făcut bine că te-a adus aici. Și, te rog, spune-mi Nick. Iar acum lasă-mă să-ți examinez mâna.
Apartamentul lui e aproape identic cu 12A. Decorul este diferit, desigur, dar amplasarea, configurația spațiului este aceeași, doar că în oglindă față de apartamentul meu. Camera de zi se află drept înainte, biroul e pe stânga, iar holul duce la dreapta. Îl urmez pe Dr. Nick pe lângă sufragerie, situată pe colț, la fel ca și cea din 12A.
Totuși, a lui este mai masculină. Pereți bleumarin și candelabru uriaș din fier, cu țepi, care arată ca o piesă de artă modernă. Masa de aici este rotundă și înconjurată de scaune roșii.
- Deși apartamentul are o mulțime de camere, mă tem că nu are și un cabinet de consultații, spune Dr. Nick peste umăr. Va trebui să ne descurcăm cu ceea ce avem.
Mă conduce în bucătărie și îmi face semn să mă așez pe un scaun de lângă blat.
- Revin imediat, spune el înainte de-a dispărea pe hol.
În absența lui arunc o privire înjur. Bucătăriile noastre au aproximativ aceeași dimensiune și un aspect similar, deși a lui pare mai practică. Gresia are o nuanță de maro pal, iar blatul este de culoarea nisipului. Singurul strop de lumină provine de la un tablou care atârnă deasupra chiuvetei și care înfățișează un șarpe mâncându-și propria coadă, cu corpul său lung ondulat într-un 8 perfect.
Mă apropii de tablou, curioasă. Pare vechi, pânza de deasupra este acoperită cu sute de fisuri minuscule. Dar vopseaua a rămas la fel de vibrantă, culorile sunt îndrăznețe și atrăgătoare. Solzii de pe spatele șarpelui sunt de un roșu intens, iar pântecele său este pictat în verdele mării. Singurul său ochi vizibil are o nuanță profundă de galben. Nu are pupilă. Doar o pată goală în formă de lacrimă, care îmi amintește de un chibrit aprins.
Dr. Nick se întoarce cu o trusă de prim-ajutor și o geantă medicală.
- Ah, mi-ai observat Uroborus-ul, spune el. L-am adus din călătoriile mele. Îți place?
În niciun caz. Culorile sunt prea țipătoare, iar personajul prea sinistru. Îmi amintește de un restaurant mexican în care am mers cu Andrew odată. Era cu tematică Dia de los Muertos sau Ziua Morților. Avea cranii efervescente care ne priveau din tavan și chelneri cu fețele pictate. Am luat masa într-o stare continuă de disconfort.
Simt același lucru odată ce mă întorc la scaun. Șarpele mă privește cu ochiul lui pătrunzător, luminos și neclintit, de parcă mă provoacă să mă uit în altă direcție. Nu o fac.
- Ce semnifică?
- Natura ciclică a universului. Nașterea, moartea, reîncarnarea.
- Cercul vieții, șoptesc eu.
- Exact, încuviințează Dr. Nick.
Mă uit la ochiul șarpelui cu o secundă mai mult, cât Dr. Nick își spală și usucă mâinile, își pune mănușile din latex și îmi ia cu blândețe batista de pe rană.
- Ce s-a întâmplat aici? întreabă el, adăugând, stai, nu-mi spune. Luptă cu cuțite în Central Park?
- Doar două femei care s-au ciocnit într-un mod spectaculos și un borcan cu sos de spaghete spart. Sunt sigură că se întâmplă tot timpul pe aici.
Îmi curăță rana cu peroxid de oxigen, iar eu rămân nemișcată încercând să nu tresar la înțepătura rece de durere care-mi străpunge deodată brațul. Dr. Nike îmi observă încordarea și încearcă să mă distragă.
- Spune-mi, Jules, îți place să locuiești în Bartholomew?
- De unde știi că locuiesc aici?
- Am presupus că dacă Leslie te-a adus la mine, atunci sigur ești unul dintre rezidenți, spune el. Nu am dreptate?
- Parțial. Sunt... încerc să-mi amintesc termenul pe care Leslie îl folosise mai devreme. Un locatar temporar. Stau chiar alături, de fapt.
- Ah, deci tu ești norocoasa care a pus mâna pe 12A. Te-ai mutat recent?
- Chiar astăzi.
- Atunci, lasă-mă să-ți urez oficial bun venit, spune el. Sper că această consultație medicală va compensa lipsa cadoului meu de întâmpinare.
- Ce specialitate ai?
- Chirurg.
Arunc o privire la mâinile lui în timp ce îmi îngrijește brațul. Sunt cu siguranță mâini de chirurg, cu degete lungi, elegante, mișcându-se cu o grație hotărâtă. Când le îndepărtează, văd că rana nu mai pare atât de gravă, acum că a fost curățată. Este doar o tăietură de doi centimetri, acoperită rapid cu un plasture de tifon și bandajată.
- Asta ar trebui să fie destul pentru moment, spune Dr. Nick scoțându-și mănușile. Sângerarea s-a oprit, dar ar fi bine să ții pansamentul până dimineață. Când ai făcut ultimul vaccin antitetanos?
Ridic din umeri. Nu am nici cea mai vagă idee.
- Ar fi bine să-ți faci unul. Pentru a te proteja. Când ai fost la ultimul control?
- Um, anul trecut, spun, când, de fapt, în realitate, e un alt lucru pe care nu mi-l pot aminti.
Politica mea în materie de controale medicale este să consult un medic numai dacă am absolută nevoie de el. Chiar și când aveam un loc de muncă, ideea controalelor periodice și a vizitelor preventive mi se părea o pierdere de bani.
- Sau poate acum 2 ani.
- Atunci aș vrea să îți verific semnele vitale, dacă îmi permiți.
- Ar trebui să-mi fac griji?
- Deloc. Este doar o măsură de precauție. Inima poate bate uneori neregulat după o cădere puternică sau o pierdere semnificativă de sânge. Vreau să mă asigur că totul este în regulă.
................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu