Femei imperfecte, Araminta Hall

 .............................................

4-5

       Nancy s-a îndepărtat de chiuvetă și s-a întors.

    De pe buze i-a scăpat un geamăt adânc și atunci au început să-i șiroiască lacrimile pe obraji, fiindcă părea imposibil să se fi întâmplat, părea imposibil ca ea să fie această persoană esenţialmente oribilă. Cu toate astea, creierul ei s-a repezit să o liniștească și, deși știa că nu o ajuta cu nimic, și-a spus că de fapt ea abia dacă îl cunoștea pe Howard înainte să devină David.
    Nu era ca și cum ea, Mary și Eleanor avuseseră de-a face prea mult cu partenerii celorlalte, ca și cum ele își erau de ajuns și nu voiau să le încurce nimeni din afară.
   Era adevărat că Ellie petrecuse ceva timp cu ea și Robert de-a lungul anilor, dar pe Howard și Mary nu îi vedeau aproape niciodată împreună, ca un cuplu.
   Cam singura dată când își amintea să fi fost cu toţii împreună fusese la o cină în urmă cu mai bine de un deceniu, când stătuseră toţi la masa din bucătărie la care stătea ea acum. Ellie tocmai se întorsese dintr-una din călătoriile ei de câte un an, iar Nancy îi invitase pe toţi la ea, gândindu-se cât de frumos era să fie toate împreună, ca pe vremuri, dar și cu partenerii lor.
   În seara respectivă, Robert venise târziu acasă, ceea ce ea a crezut că făcuse dinadins, fiindcă mârâise nemulţumit când îi spusese de cină.
   - Am uitat și gata, ce mama naibii? a spus el urcând grăbit scările ca să se schimbe, iar lui Nancy i s-a părut că asta era și mai rău.
   Cum stătea spumegând de furie, Zara a apărut în capul scărilor.
   - Pot să-mi iau ceva de băut? a întrebat ea.
   - Repede, a spus Nancy. Trebuie să apară fetele.
   Dar apoi s-a gândit că ar fi drăguţ ca Eleanor și Mary să o vadă pe Zara, care trebuie să fi avut vreo 8 sau 9 ani și crescuse brusc grozav de înaltă și frumoasă, ca o versiune miniaturală a ei.
   - Nu vrei să stai să le saluţi? a spus ea, iar Zara a ridicat din umeri.
   Nancy era sigură că ţinea minte bine că Eleanor îl adusese cu ea în seara aceea pe Frederich. Era greu să-i reţii pe toţi bărbaţii cu care se întorcea Eleanor din nenumăratele ei călătorii, dar era sigură că, de data aceea, fusese Frederich, fiindcă el rezistase puţin mai mult decât majoritatea. Ei veniseră primii, cu urmele unei certe încă vizibile pe chipurile încruntate. Frederich fusese vădit impresionat de casă, ceea ce a făcut-o pe Nancy să se simtă puţin cam penibil, având în vedere cu ce se ocupa el.
    Eleanor s-a extaziat la vederea Zarei și a început să-i pună o mie de întrebări, printre care unele despre care Nancy și-a dat seama că ea nu i le pusese niciodată, iar când a văzut-o pe Zara că se relaxează, s-a detestat din toată inima. Robert a coborât și el, s-au turnat băuturi în pahare, iar Frederich părea drăguţ și ea a crezut că, până la urmă, s-ar putea ca seara să decurgă bine.
   Apoi Zara a urcat în camera ei, ea a verificat raţa de la cuptor, fiindcă nu voia să o usuce, și a observat că era 9 fără un sfert, ceea ce însemna că întârzierea lui Mary și Howard era de-acum o mojicie.
   - Pot să te ajut? a întrebat Eleanor din spatele ei, făcând-o pe Nancy să tresară puţin și să se frigă la mână, căci a atins ușa cuptorului când s-a ridicat.
   - Nu.
   S-a întors spre prietena ei.
   - Apropo, arăţi extraordinar. Ai slăbit și ai pielea foarte frumos bronzată.
   Eleanor a început să râdă.
   - Avantajele meseriei.
   - Frederich pare foarte drăguţ, a spus Nancy sugându-și peticul de piele arsă.
   - Așa și e.
   Dar Eleanor s-a uitat în jos și lui Nancy i s-a părut că a surprins ceva în acest gest.
   - E totul în regulă?
   Când Eleanor a răspuns, a încercat să aibă un ton vesel.
   - Da, sigur. Doar că mi-e cam groază să petrec o săptămână întreagă cu fiica lui. Ne-am mai întâlnit, dar scurt și... mă rog, știi tu.
   - Deci e serioasă treaba cu Frederich?
   Eleanor a ridicat din umeri.
   - Să zicem că nu prea.
   Nancy a vrut s-o întrebe pe Ellie cum reușea să fie așa de distantă, dar s-a auzit soneria.
   - Ah, în sfârșit, probabil că e Mary.
   S-au dus amândouă la ușă și, când au deschis-o, în prag părea să fie o hoardă de refugiaţi, toţi îmbrăcaţi în haine lălâi care ziceai că au fost târâte prin noroaie. Marcus și Mimi plângeau amândoi, iar Nancy s-a trezit că își spunea că Marcus era prea mare pentru așa ceva și că era scârbos de plin de muci pe faţă. Bebelușul, dacă se mai putea numi bebeluș un copil de aproape trei ani, iar Nancy nu credea că se mai putea, era atașat de Mary cu ajutorul unei bucăţi de cârpă înnodate în jurul ei de parcă nu trăiau într-o ţară occidentală bogată.
   - Scuze de întârziere, a spus Mary năvălind cu familia în antreu.
   Părul ei, mai lung decât îl văzuse vreodată Nancy, părea să aibă nevoie de un șampon, iar ochelarii erau așa de murdari, că aproape că nu i se vedeau ochii. Eleanor era deja în genunchi, ajutându-i pe Marcus și Mimi să-și scoată hainele.
   Howard a avansat din spatele hoardei, zâmbind larg, agitând o sticlă de vin bun.
   - Îmi pare tare rău că am întârziat, a spus el cu un aer de resemnare răbdătoare. Când am ajuns acasă, totul era haos, așa că a durat ceva.
   A râs forţat, iar Nancy își amintea că i-a zâmbit pe deasupra creștetului lui Mary, fiindcă observase și ea cât de absentă devenise de când o născuse pe Maisie și că trebuia să îi fie greu lui Howard să ţină totul pe linia de plutire. Poate că acela fusese primul ei act de trădare, deși atunci nu păruse așa, și, categoric, nu fusese asta intenţia ei, sau, mai degrabă, era sigură că nu fusese.
   - Nu mi-am dat seama că îi aduci pe toţi, a spus ea cât de vesel a putut.
   - Păi, doar nu era să-i lăsăm acasă, a spus Mary care evident nu auzise în viaţa ei de bone.
   - Du-te tu înăuntru, i-a spus Nancy lui Howard arătând spre salon. Robert o să-ţi aducă ceva de băut.
   Apoi a durat o veșnicie să-i ducă sus pe copiii mai mari și să-i instaleze confortabil pe patul ei. Maisie a refuzat categoric să rămână acolo și s-a agăţat scai de Mary, ceea ce a cam scârbit-o pe Nancy și a făcut-o să-și spună că tot stilul ăsta parental bazat pe atașament, practicat de Mary, era de fapt ridicol și probabil chiar dăunător.
    Era convinsă că toată mâncarea probabil că se arsese și avea să fie de nemâncat, dar, de fapt, când a ajuns în final să o pună pe platouri și să cheme pe toată lumea în bucătărie, era foarte bună.
   De cum s-au așezat, Maisie a început să tragă de bluza lui Mary, iar Nancy a simţit că se aduna în ea din nou repulsia de mai devreme. Doar n-o să se apuce să hrănească copilul acum, și-a spus Nancy, dar Mary și-a scos pur și simplu sânul și Maisie a început să sugă. Nancy s-a uitat în jurul mesei, dar cu excepţia lui Robert, nimeni nu părea deranjat, ori măcar să fi remarcat.
    Din partea cealaltă a mesei, el a ridicat ochii spre ea, dar ea și-a ferit privirea de teamă să nu izbucnească în râs.
   - Ce cameră frumoasă, a spus Howard uitându-se în jur, la încăperea care deodată i s-a părut lui Nancy jenantă.
   - Spune-mi cu ce te ocupi, i-a spus Eleanor lui Howard, iar lui Nancy i-a venit să o pupe.
   Îl așezase pe Frederich de cealaltă parte a ei, iar acum s-a întors spre el, dându-i ocazia să o întrebe:
   - Și tu cu ce te ocupi, Nancy?
   A simţit că-i iau foc obrajii și s-a bâlbâit.
   - A, păi, nu cu mare lucru.
   - Aiurea, a spus Robert. Are grijă de noi toţi. Ceea ce nu e așa ușor cum pare.
   Nancy i-a zâmbit soţului ei.
   - Da, dar nu e chiar muncă, nu?
   - Dacă te referi la faptul că nu ești plătită pentru asta, a spus Eleanor, aflată în cealaltă parte a lui Howard, atunci e absurd. Lucrez cu un grup de femei din Sri Lanka, pe care le ajut să formeze o cooperativă, și toate sunt mame, și vreau să-ţi spun că nu am văzut niciodată oameni care să muncească atâta.
   Dar Nancy a remarcat că următoarele ei cuvinte au fost îndreptate către Mary.
   - Sincer, nu știu cum reușești să te descurci cu toţi trei ai tăi, așa de mici.
   Gândul că un grup de femei din Sri Lanka needucate, cu vieţile devastate de inundaţii, formau o cooperativă, în timp ce ea ședea într-una din casele ei mari și elegante, încercând să-și umple zilele, a izbit-o pe Nancy ca o palmă peste faţă.
   - Nu cred că fac nimic cum trebuie, a răspuns Mary.
   - Ei, hai, a spus Howard, nu se poate să-ţi faci reproșuri din cauza întreţinerii casei sau chestiilor de genul ăsta. Îi tot spun să nu mai fie obsedată de toate mărunţișurile astea fără sens. Crește trei fiinţe umane mici și o face foarte bine, iar asta ar slei de puteri pe oricine.
   - Frumos din partea ta să spui asta, a zis Nancy, refuzând să se uite la Robert, care nu îi spusese niciodată ceva așa frumos, credea ea.
   - Deci Howard, a spus Robert, care e ultima ta cauză sau idee măreaţă de care ar trebui să știm?
   - Howard a devenit foarte pasionat de tot ce e organic, a spus Mary. Și dacă citești despre asta, e foarte logic. Știaţi că toate marile ferme care aprovizionează supermarketurile noastre folosesc azot sintetic în îngrășăminte?
   Nancy a observat că aproape toţi invitaţii se opriseră din mâncat.
   - La New York așa este deja, a zis Frederich. Am fost acolo acum câteva luni și toată lumea întreba de unde sunt alimentele și cum au fost obţinute.
   - Asociaţia Solului crede că, în 20 de ani, o să ne uităm în urmă și o să privim mâncarea nonorganică așa cum privim acum ţigările, a spus Howard. Ascultaţi la mine, ăsta e următorul mare val în alimentaţie și o să fie în toate supermarketurile.
   - Nu prea are nicio noimă ce spui, a zis Robert, iar Nancy a văzut că era cam beat și foarte furios.
   - Cum adică?
   Howard a zâmbit forţat, iar ei îi venea să-și ceară scuze pentru soţul ei atât de brutal. S-a uitat în jos și a văzut că picioarele ei erau așa de aproape de coapsele lui, strânse în pantalonii de bumbac, că aproape se atingeau.
   - Păi, nu ai cum să ai o fermă organică așa cum scrie la carte, a spus Robert. Doar dacă o închizi într-o capsulă sau trăiești pe o insulă izolată sau ceva similar. Tu știi cum funcţionează o fermă?
   - Cât de cât, a răspuns Howard.
   - Întreb doar pentru că, dacă ai ști, ai înţelege că, atunci când un fermier folosește pesticide și îngrășăminte chimice și altul nu, seminţele de la fiecare fermă vor ajunge la cealaltă, ceea ce va duce la polenizare încrucișată și mixarea recoltelor.
   - Mă plec în faţa superiorităţii cunoștinţelor tale, a spus Howard înclinând ușor din cap. Dar presupun că eu sunt de părere că, decât să accepţi plictiseala stării de fapt, mai bine încerci să schimbi lucrurile în bine.
   Robert și Howard s-au uitat urât unul la altul, iar Nancy și i-a imaginat sărind peste masă și luându-se la bătaie, fiindcă întotdeauna ne separă doar câţiva pași de regnul animal. S-a ridicat.
   - Mai vrea cineva o porţie?
   Toţi au scuturat din cap că nu, murmurând că a fost delicios, dar măcar zgomotul farfuriilor adunate unele peste altele a spart tensiunea și, când s-a întors în încăpere cu omniprezentul mousse de ciocolată, se desfășurau concomitent mai multe conversaţii, iar zumzetul blând al petrecerii fusese restaurat. Însă lui Nancy i-a fost greu să se scuture de enervarea provocată de Robert și, din cauza iritării ce-i picura constant în suflet ca dintr-o perfuzie, nu a putut nici măcar să se uite la el când i-a întins budinca. Fără îndoială, mintea lui era preocupată de vreun caz, ceea ce nu lăsa niciodată loc pentru nimic altceva, iar asta îl făcea deseori să fie bădăran.
    Howard discuta aprins cu Frederich despre ajutoare pentru defavorizaţi, dar Nancy avea senzaţia că îi auzea gândurile.
   Trebuie să fi fost scârbit de ea și Robert, crezând probabil că erau catastrofal de ahtiaţi după bani și statut social. Ceea ce era prea aproape de ceea ce se temea Nancy că era adevărata lor problemă.
   Și-a mai turnat un pahar de vin și s-a uitat la porţia de mousse de ciocolată din faţa ei, dându-și seama că oricum nu putea să o înghită. Adevărul era că ar fi trebuit să organizeze întâlnirea doar cu prietenele ei, fiindcă acum nu putea să stea ca lumea de vorbă cu ele, și Dumnezeu știa când aveau să mai fie toate în aceeași ţară.
   Doar că păruse o idee așa de grozavă să aibă la masa ei nu doar cele două femei pe care le iubea cel mai mult pe lume, dar și pe oamenii pe care ele aleseseră să-i iubească.
   S-a uitat la Mary, care încă se mai lupta cu Maisie, dându-i peste mână când se întindea după nasturii bluzei, și s-a întrebat ce se întâmplase cu ea. Mary, care citea Virgil până în zori. Care, la fiecare petrecere cu pretenţii, își înfășura cearșafuri albe peste pielea ei superbă, ce îi amintea întotdeauna lui Nancy de un anume sol maro-roșcat pe care îl văzuse numai în Australia, și își împletea flori viu colorate în părul ei negru-corb. Mary care se smulsese dintr-o viaţă comună fiindcă iubea tot ce era ieșit din comun, ca să ajungă să fie această persoană care părea să trăiască numai pentru alţii.
   S-a trezit că îi era iar milă de Howard, deși știa că era complet nedrept, fiindcă Mary era extraordinară și devenise așa de terminată din cauza circumstanţelor, nu din proprie voinţă. S-a aplecat peste Howard către Eleanor, disperată să o scoată cineva din starea proastă.
   - Spune-mi, te rog, mai multe despre incredibilul tău succes, a spus ea. Am senzaţia că am pierdut toată discuţia.
   Mary a prins conversaţia.
   - O, da, te rog, Ellie.
   Eleanor s-a înroșit.
  - Nu e o promovare chiar așa de importantă. Am avut noroc, atâta tot.
   - Nu are cum să fie doar asta, a răspuns Nancy, fără să știe de ce era așa de important pentru ea ca Eleanor să-și admită succesul.
   Eleanor s-a frecat la ochi de parcă era obosită.
   - Totul e doar o iluzie. Sunt sigură că erau alţi 20 de oameni la fel de pregătiţi ca mine, care ar fi făcut treabă la fel de bună.
   - Dacă ai fi bărbat, nu ai spune asta, a zis Mary.
   Eleanor a început să râdă.
   - Posibil.
   - Și nu se poate să nu ţi se pară și ţie fantastic, măcar parţial, a spus Nancy, simţind că nu putea suporta să o vadă pe Eleanor că nu se bucura aproape deloc de tot ce i se întâmpla.
   Eleanor a zâmbit.
   - A, nu, sigur că da, e grozav, da.
   - Mă uluiește întotdeauna să văd ce consideră oamenii că e succesul, a spus Howard.
   Eleanor s-a întors spre el.
   - De acord.
   - Sunt stupefiat să văd că actorilor li se cere părerea despre orice sau că sunt pe copertele revistelor. Nu ar fi mai bine să fie acolo profesori sau doctori? Sau chiar și lucrători pentru organizaţii de caritate, ca tine, Eleanor.
   - Poate că nici nu e vorba de meserie, a răspuns Eleanor. Poate că ar trebui să definim succesul prin prisma relaţiilor noastre. Adică de ce să nu cerem părerea mamelor sau cuplurilor care și-au petrecut 50 de ani împreună?
   Nancy a văzut surprinsă că Eleanor s-a înroșit când a rostit acele cuvinte.
   - E o idee minunată, i-a spus vechii ei prietene, cu toată afecţiunea de care era capabilă.
   - Asta e tot ce contează, a spus Frederich cu accentul lui sacadat, făcându-i pe toţi să se întoarcă spre el. Dacă ai o relaţie de succes, toate celelalte se aranjează de la sine.
   Nancy a simţit că lumea din jurul mesei se foia stingherită și i-a venit să chicotească. Dar Robert s-a apucat să toarne în pahare și atmosfera s-a relaxat și s-a schimbat ca luminată de un bec ce se legăna.
   - Ei, eu tot cred că trebuie să faci ceva fără legătură cu tine ca să poţi spune că ai succes cu adevărat, a zis Howard.
   - Eu știu? a spus Mary căscând, cu copilul încă agăţat cu gura de ea. Pe patul de moarte nu prea cred că o să privești în urmă și-o să te gândești la altceva decât la copiii tăi, nu?
   Nancy nu s-a putut abţine să nu se uite la Eleanor, care se uita în paharul ei cu vin. Nu reușise niciodată să-și adune curajul ca să își întrebe prietena dacă suferea că nu avea copii. Presupuseseră întotdeauna că era prea ocupată cu salvarea lumii, dar poate că nu era așa, poate că nu luase nicio decizie, poate că pur și simplu așa se întâmplase. Nu că Nancy ar fi crezut că femeile pot fi împlinite numai dacă împing în lume o altă fiinţă umană prin vagin, ci mai degrabă nu-și putea imagina cum ar fi putut cineva să ia o decizie definitivă în privinţa unui subiect așa de cuprinzător și crucial. La urma urmelor, ea se hotărâse cu greu să facă un copil, așa că i se părea puţin probabil să fie prea mulţi oameni care să fi luat o decizie conștientă să nu facă.
   - Presupun că cel mai bine e să le ai pe amândouă, a spus Nancy. Adică și succes într-o relaţie, și succes la job.
   A fornăit când a râs și și-a dat seama că era destul de beată.
   - Doar că pare al naibii de greu să reușești asta, a adăugat ea. Cel puţin, pentru femei.
   - Ai dreptate, a spus Mary. Nu știu cine a venit cu ideea că le putem avea pe toate, dar pun pariu că a fost un bărbat. Păi, Dumnezeu știe când am să mă pot întoarce la muncă. Și, știi cum e, vreau să fiu cea mai bună mamă din lume, dar pe de altă parte, mi-e dor de catedră de mor.
   - Însă toate astea sunt numai la latitudinea ta, a spus Howard. Ceea ce mamele noastre nu ar fi putut spune, iar acest lucru trebuie văzut ca un progres autentic.
   - Cum adică la latitudinea ei? a întrebat Eleanor. Sau vorbești despre femei, în general? Adică e decizia noastră cum facem ca să ne întoarcem la muncă și, în același timp, să ne creștem copiii?
   Howard s-a înroșit puţin, iar Nancy a sperat că Eleanor nu avea de gând să stârnească o ceartă.
   - Cred că totul se rezumă la a implementa sisteme fezabile acasă și a te organiza cum trebuie. Și mai trebuie să te uiţi și la partea financiară, știi? Ca să vezi cine câștigă mai mult și cât costă o bonă.
   Mary a început să râdă, dar râsul ei părea forţat.
   - Howard confundă creșterea copiilor cu certatul lor, și bebelușii, cu declaraţiile fiscale.
   Howard s-a lăsat pe spătar și a ridicat din umeri.
   - Pur și simplu, nu înţeleg ce e mai important decât să ne creștem copiii.
   Nancy s-a gândit că asta spuneau oamenii care nu trebuiau să o și facă, dar tot a apreciat sentimentul și și-a spus din nou că Robert nu i-ar fi spus niciodată așa ceva.
   Pomeţii lui Mary erau roșii.
   - Însă nu e deloc așa de simplu, nu, Howard? Cred că e normal să te aștepţi să le poţi face pe ambele.
   - Păi, trebuie să fii capabilă de ambele. Ţie ţi se par și-așa grele toate treburile domestice, așa că nu aș vrea să te văd stresată și de serviciu.
   La masă se lăsase tăcerea și toată lumea avea senzaţia că asista la o ceartă conjugală veche și deseori exersată. Nancy a încercat să se gândească la ceva de zis, dar s-a trezit că pur și simplu nu știa ce să creadă. Până la urmă, cea care a vorbit a fost Eleanor, pe un ton de falsă veselie.
   - Știu că nu am copii, deci nu prea pot să mă bag, dar toţi prietenii mei cu copii spun că întoarcerea la muncă e partea cea mai ușoară. Cred că ţi-ar prinde bine să te întorci la treabă, Mary.
   Howard a râs crispat.
   - Însă, cum spuneam, e foarte scump să plătești pe cineva să aibă grijă de copii. Al doilea salariu trebuie să justifice cheltuiala.
   - Sau poate că, a zis Eleanor, trebuie să cântărești ce e mai bine pentru fericirea și sănătatea tuturor celor implicaţi. Poate că povara îndatoririlor domestice nu ar trebui să apese pe umerii unei singure persoane.
   Nancy și-a dat atunci seama că niciuna dintre ele nu devenise de fapt ceea ce-și imaginaseră cândva că aveau să devină, atunci când stăteau treze până în zori, discutând despre cum o să fie vieţile lor.
   Le-a văzut pe acele trei tinere aproape ca într-un film sau ca pe o fotografie frumoasă; în mintea ei, toate păreau tinere și inocente și frumoase, până și lumina în care se scăldau era limpede și orbitoare. Le cunoscuse pe acele femei la facultate, când fuseseră în culmea puterii lor, sau măcar la începutul a ceea ce crezuseră că o să le conducă să aibă putere. Și acum, uită-te la ele! Mai ales la ea.
   S-a întrebat, brusc și cutremurându-se de groază, dacă vorbeau vreodată despre ea, dacă se minunau de viaţa ei transformată în nimic, de zilele ei serbede.
   Robert s-a ridicat, iar asta a împrăștiat tensiunea și a permis demararea altor conversaţii, mai mărunte. S-a întors cu brânza, ceea ce cumva era treaba lui, deși nu discutaseră niciodată despre rolul fiecăruia la petrecerile pe care le dădeau. Deși, pe de altă parte, ce discutaseră ei vreodată? S-a întrebat ce ar fi spus dacă i-ar fi sugerat să stea el acasă, când Zara era mică, și să se ducă ea la muncă. Spera că lucrurile aveau să stea altfel pentru Zara, Mimi și Maisie. Parcă timpul o luase razna și simţea că anii goneau pe lângă ea și în curând nu avea să mai rămână nimic din niciunul dintre ei. A întors capul, căutând o conversaţie căreia să i se alăture, disperată după ceva care s-o ancoreze în prezent. Dar singura persoană care i-a atras privirea a fost Howard, care discuta cu Eleanor.
   - E un articol important, spunea el. Cred că trebuie să ne reevaluăm din temelii relaţia cu clasa conducătoare. Trebuie să fie trași la răspundere mai mult, fie și numai pentru că acum sunt mult mai vizibili pentru noi toţi.
   Eleanor abia dacă îi răspundea și dădea din cap mecanic, ceea ce părea nepoliticos. Howard s-a întors spre Nancy și i-a zâmbit, dar exact atunci, Eleanor s-a ridicat și a exclamat văzând cât de târziu era.
   Mary a părut ușurată și Nancy și-a amintit că ei mai trebuiau să bage copiii într-un taxi și apoi urma infernul culcării lor odată ajunși acasă, cu toate că și-a închipuit și că Howard o ajuta pe Mary, iar asta a făcut-o să se simtă strânsă ca într-un pumn de un sentiment asemănător cu invidia, fiindcă Robert nu ajunsese acasă aproape niciodată la timp ca să o culce pe Zara, când fata lor era mică.
   Finalul a părut să dureze ore în șir, iar despărţirile au devenit aproape prea greu de îndurat.
    Lui Nancy i-a venit să se agaţe cu disperare de ambele femei la plecare și să le smulgă promisiuni de revedere ca unui iubit. Când aveau să se mai vadă? Se poate, vă rog, să ne sunăm mai des? De ce nu puteau trăi toate în același oraș? S-au pupat și s-au îmbrăţișat și au ieșit în noaptea rece, întorcându-se la planuri și vieţi și destinaţii din care ea nu putea să facă niciodată parte. Și bineînţeles că era bine așa, și bineînţeles că ea avea oricum propria ei cale. Dar tot s-a simţit pustiită după ce ușa s-a închis pentru ultima dată și s-a trezit așezată pe ultima treaptă a scărilor, plângând incontrolabil în hohote, de i se scuturau umerii și respira sacadat.
   - Ei, hai, că n-a fost chiar așa de rău, a glumit Robert. Deși nu m-aș supăra deloc să nu-l mai văd niciodată pe dobitocul ăla de Howard.
   Nancy știa că ar trebui să răspundă, dar nu era în stare să se adune. Robert s-a așezat lângă ea pe treapta îngustă.
   - Hei, ce s-a întâmplat? a întrebat mult mai blând de data asta.
   - Nu știu, a răspuns ea, ridicând ochii, așa cum a simţit că voia el. Doar că mi se pare groaznic de trist.
   - Trist?
   A bâjbâit după cuvintele care să exprime ce voia să spună și a știut că niciodată nu avea să-și poată articula gândurile.
   - Pe vremuri, îmi petreceam fiecare zi cu femeile astea.
   Robert a luat-o de umeri.
   - E greu să te faci mare.
   Ea a fost luată prin surprindere de vorbele lui.
   - Dar tu nu simţi la fel, nu?
   - Din când în când, da. Nu e prea distractiv să stau zi de zi într-un birou plin cu bărbaţi la costum.
   - Serios? Credeam că-ţi place mult.
   - Nu mă deranjează. Pur și simplu, nu mă gândesc prea mult la asta.
   Iar ea a bănuit că asta era diferenţa fundamentală dintre bărbaţi și femei. Și-a pus capul pe umărul lui puternic și el a sărutat-o pe frunte. Totul era al naibii de bulversant!
   Nancy s-a scuturat ca să iasă din reverie. Vinul se terminase și ceasul arăta aproape 2 noaptea. A devenit brusc conștientă de durerea de cap și de cât de tare o ustura gâtul. S-a ridicat, iar amintirile au căzut valuri, valuri la picioarele ei, risipind vraja pe care o ţesuseră, așa că situaţia în care se afla a devenit clară ca lumina zilei.
    Își petrecuse ultimul an într-o relaţie extraconjugală cu soţul uneia dintre cele mai bune prietene ale ei, un act care o făcea mai dezgustătoare decât și-ar fi putut vreodată imagina. S-a întrebat disperată dacă exista vreo cale de întoarcere și cum îţi poţi continua viaţa când știi așa ceva despre tine.
   Când s-a ridicat, a simţit în zona lombară o rigiditate pe care începuse s-o simtă când stătea prea mult timp așezată pe scaune tari și a încercat să nu se lase sufocată de deznădejdea provocată de înaintarea în vârstă. Dar măcar vinul își aruncase vraja asupra ei și Nancy a urcat pe scara spre dormitor simţindu-se obosită. Și-a lăsat hainele să cadă pe jos și s-a suit în pat, lângă soţul ei adormit.

   A doua zi, a fost trezită la ora 6 de alarma lui Robert și s-a lipit de corpul lui liniștit, somnoros.
    Au făcut dragoste încet și delicat, iar când Robert s-a dat jos din pat, ea a rămas unde stătuse el întins toată noaptea și a simţit toate adânciturile lăsate de el în saltea.
   - Mi-ar plăcea mult dacă ai sta azi acasă, a spus ea în timp ce el se îmbrăca.
   - Și mie.
   Însă ei i s-a părut că avea un ton distrat.
   - Nu suport să văd cum viaţa ne tot pune piedici.
   Tânjea cu disperare dureroasă după ceva nedefinit, ceea ce era la fel de înfricoșător ca un monstru sub pat.
   El a început să râdă.
   - Doamne, e complicat rău la tine în cap, așa e?
   După plecarea lui Robert, Nancy s-a dat jos din pat și și-a făcut o cafea, pe care a luat-o cu ea în birou, și a pornit calculatorul.
   Traducea o carte superbă, de o autoare pe care o admira, și își făcea griji că nu o să reușească niciodată să găsească vorbele care să redea exact nuanţa care trebuia. Se frământa pentru fiecare propoziţie, termenul de predare se apropia, iar ea se trezea că îi zbura prea ușor gândul în altă parte. A închis ușa și a pornit radiatorul de lângă birou, cu toate că duduiau caloriferele, așa că, în scurt timp, camera a devenit, ca de fiecare dată, încălzită și plăcută. Își iubea biroul disproporţionat de mult pentru o simplă cameră, fiindcă pentru ea reprezenta ceva, un moment când preluase măcar parţial controlul propriului destin și făcuse ceva pozitiv.
   După două ore, a început să o doară spatele, așa că s-a ridicat, cu toate că nu avea nimic de făcut, cu mintea plină de propoziţiile poetice care o preocupau. Biroul ei era lângă dormitorul Zarei, așa că s-a dus și s-a așezat pe patul fiicei ei. Se întorsese la facultate după vacanţa de Crăciun cu doar o săptămână în urmă, așa că prezenţa ei încă se simţea intens în aer. Nancy s-a întins cu capul pe pernele în dungi, inhalând aroma de piersici a șamponului Zarei.
    I s-au umplut ochii de lacrimi, a simţit o durere în pântecul pustiu și a urât viaţa pentru felul în care complica totul. Și-a dat seama că nu avea să existe niciodată vreo clipă în care să nu îi fie dor de fiica ei și, cu toate astea, relaţia lor fusese întotdeauna dificilă, iar Nancy știa că nu fusese o mamă așa cum ar fi trebuit să fie.
    Sincer vorbind, nu se bucurase niciodată pe deplin de Zara. Dar acum pleca, puţin câte puţin, și parcă îi smulgea cineva inima din piept, iar ea nu se așteptase deloc să se simtă așa.
   Sentimentele ei pentru Zara fuseseră întotdeauna complicate; pe de o parte, dragoste totală și mistuitoare, pe de altă parte, povara sufocantă a responsabilităţii. Momente în care era mândră de ea însăși, ca mamă, apoi zile pierdute aiurea, fără să facă nimic.
   Închidea uși, deschidea altele și se simţea veșnic lăsată în urmă, fără să poată vreodată ţine pasul. Și, peste toate astea, ca o fundă pe un cadou, o vinovăţie profundă, arzătoare, fiindcă simţea că nimic din ce făcuse nu era suficient.
   Când Zara era bebeluș și Robert pleca dimineaţa la muncă, îi venea mereu să se arunce la picioarele lui și să-l implore să rămână, ba chiar a și făcut-o de câteva ori. Ce e cu tine? spunea el. De ce ți se pare așa de greu? zicea într-un fel care nici nu se obosea să ascundă cât de mult o ura pe atunci, aproape la fel de mult cât se ura ea.
    Și de ce i se păruse așa de greu? De ce era așa de devastator de imposibil, că uneori când o plimba pe Zara în landou avea senzaţia că se micșora și dispărea și că dintr-o clipă în alta o să cadă printre crăpăturile din caldarâm?
   Fiecare lucru, cât de mic, a devenit dificil, din momentul în care deschidea ochii dimineaţa, până adormea la loc noaptea. Era așa de obosită, că se simţea bolnavă; o dureau toţi mușchii, avea gura uscată și capul îi bubuia de durere în mod constant, necontenit.
   Toată ziua, cât era singură cu Zara, era convinsă că o să leșine și atunci Zara o să urle ore în șir, ori o să cadă, ori o să rămână blocată pe undeva, ori o să bea înălbitor, ori un milion de alte scenarii mortale.
   Până la urmă, capul îi zumzăia tot timpul și ea plângea toată noaptea, iar Robert a trimis-o la o staţiune de recuperare medicală.
   A dus-o el însuși până acolo, iar ea a avut senzaţia că atmosfera din mașină era așa de încărcată de furie, încât nu a îndrăznit să scoată o vorbă. Apoi, când au ajuns la destinaţie, era sigură că era mai degrabă balamuc decât staţiune și era convinsă că erau acolo doctori secreţi, ascunși dincolo de uși secrete. În camera cu vedere spre grădină pe care i-o dăduseră, a ţipat la Robert acuzându-l că o minţea și că încerca să o bage la balamuc. El stătuse la fereastră cu mâinile înfipte în păr și spusese:
   - Pur și simplu nu cred că mai rezist prea mult. Ești nebună. Total dementă, la dracu’!
   Da, acum își amintea, stând întinsă pe patul Zarei - Zara, care cumva crescuse și se dezvoltase, în ciuda faptului că avea o mamă ca ea - că acelea fuseseră ultimele cuvinte pe care i le spusese Robert, înainte să-și petreacă două săptămâni în capot, alături de alţi oameni la fel de dezaxaţi ca și ea. Îi fusese întotdeauna teamă să nu înnebunească, dar fusese o teamă abstractă, care ajunsese cumva să fie confirmată de acele 14 zile. Sigur, în timp ce era în staţiune, cu cât s-a gândit mai mult, cu atât i s-a părut lui Nancy că Robert trebuie să fi avut dreptate - nu părea să-și utilizeze creierul la fel ca alţii, iar asta sigur însemna că era defectă. Ceea ce însemna că trebuia să se controleze, altfel Zarei i se puteau întâmpla lucrurile de care Nancy se temea, putea chiar să le fie luată.
   Nancy a studiat pereţii camerei Zarei, acoperiţi cu fotografii, bilete la concerte, bilete de tren din ţări străine și postere cu colţurile îndoite, și s-a întrebat dacă n-ar fi fost mai bine pentru
   Zara dacă ar fi fost luată de stat. Dacă n-ar fi fost nevoită să fie martora volatilităţii mamei ei, a eternei ei nemulţumiri, în loc să fie fericită cu ce avea, adică mult mai mult decât majoritatea oamenilor. Probabil că Robert avusese dreptate atunci, cu atâţia ani în urmă, deoarece cu siguranţă numai o nebună și-ar fi petrecut ultimul an așa cum o făcuse ea, nu?
   Numai că ea nu credea că asta era imaginea completă și o altă amintire din staţiune o tot râcâia pe creier: și-a amintit cum, cât era acolo, își dăduse seama că tot ce trebuia să facă era să se întoarcă la lucru. Poate nu cu normă întreagă, dar era sigură că revista la care lucrase i-ar fi dat voie să lucreze 3 zile pe săptămână.
    Trebuia să se întoarcă printre oameni și să vorbească cu regularitate cu alţi adulţi, să cumpere sendvișuri pentru pauza de prânz, să stea singură în parcuri, la soare, să viziteze galerii, să iasă cu prietenele la un bar. Nu era posibil ca întreaga ei existenţă să se rezume la a fi sluga unei fiinţe micuţe și tiranice, indiferent cât de mult o adora. Stând pe marginea piscinei care duhnea prea tare a clor, lui Nancy i se păruse o soluţie fantastic de simplă, care îi liniștise zgomotul gândurilor suficient cât să poată dormi noapte de noapte, iar momentul plecării apropiate nu doar că nu mai era înspăimântător, ci devenise ceva ce aștepta cu nerăbdare.
   Cât fusese plecată, Robert angajase un fel de dădacă și, în drum spre casă, i-a spus că Zara dormea acum toată noaptea, fără să se mai trezească, ceea ce i-a dat un sentiment bizar. Când o culcase în seara aceea, Nancy simţise că fetiţa ei aproape că o voia plecată și fusese cumva tulburător să iasă din cameră când fetiţa era încă trează, dar nu plângea.
    A stat o vreme în faţa ușii camerei Zarei, până ce Robert a trecut pe acolo și a întrebat-o ce făcea.
   - Nu-mi vine să cred că nu mai are nevoie să o legăn ca să adoarmă, a spus Nancy cu vocea aproape sugrumată.
   Robert a ridicat din sprânceană.
   - Dar asta nu e bine? Te plângeai mereu că pierdeai prea mult timp cu asta.
   - A, da, știu. Numai că-mi dă o senzaţie stranie. Ca și cum se rupe de mine sau așa ceva.
   - Credeam că asta îţi doreai.
   - Nu chiar.
   Însă deodată, ce își dorise și ce își dorea nu îi mai era nici ei foarte limpede.
   Robert a clătinat din cap.
   - Doamne, ce complicată ești! Nu poţi să fii și tu fericită că în sfârșit doarme?
   Nancy l-a urmat pe Robert în bucătărie ca să ia cina pregătită de el, ceea ce a făcut-o să se simtă ca un musafir în propria ei viaţă.
   Gătise cod cu orez, o ofrandă ciudată, care arăta de-a dreptul anemic pe farfuria ei, și i-a rămas în gât când a încercat să înghită.
   - Chiar arăţi mai bine, a spus el. Te-ai mai îngrășat puţin. Nu mai arăţi ca o fantomă.
   - Mersi.
   - Ei, știi ce vreau să spun.
   Nancy a împins peștele uscat cu furculiţa prin farfurie. Era adevărat că mâncase mai bine cât fusese în staţiune, fiindcă îi fusese foame, dar acum greaţa familiară i se instalase la loc în stomac și nici nu-și mai imagina că ar putea să mai mănânce vreodată o farfurie întreagă de mâncare.
   - M-am gândit foarte mult cât am fost plecată.
   - Asta nu sună bine.
   Nancy a ridicat privirea ca să vadă dacă Robert glumea, dar nu părea să fie cazul.
   - Cred că ar trebui să mă întorc la muncă.
   Atunci a privit-o, cu furculiţa rămasă în aer, fără s-o mai ducă la gură.
   - De ce Dumnezeu ai face așa ceva?
   A simţit ceva rece ca gheaţa în stomac.
   - Fiindcă asta vreau.
   - Dar nu avem nevoie de bani.
   - Tu lucrezi numai ca să câștigi bani?
   El a continuat să mănânce.
   - Păi, nu, dar e altceva.
   - De ce e altceva?
   - Fiindcă trebuie să muncesc ca să plătesc ratele la casă și toate celelalte, așa că ar fi groaznic dacă nu mi-ar plăcea. Dar poate că ţi-ar plăcea ţie. Ţi-ar plăcea să mă duc zi de zi la o slujbă pe care o urăsc ca să simt și eu ce simţi tu.
   Parcă o pălmuise.
   - De ce aș vrea așa ceva? Nu se poate să crezi sincer că mi-aș dori asta.
   Robert și-a împins deoparte farfuria și s-a lăsat pe spătar.
   - Nu știu ce vrei, Nancy. Nu cred că știi nici tu ce vrei.
   - Dar tocmai ţi-am spus.
   Avea senzaţia că vorbeau limbi diferite și că orice speranţă de a se face înţeleasă era mai mult un vis.
   El a pufnit dispreţuitor.
   - Ei, mai dă-o naibii de treabă. Vrei să plătim pe cineva să aibă grijă de copilul nostru ca tu să... ce? Să te duci la muncă doar ca să te simţi mai bine în pielea ta?
   I s-a părut că pierdea firul discuţiei.
   - Nu numai pentru asta. Și, până la urmă, ce ar fi așa de rău în asta? Adică nu aș munci cu normă întreagă.
   S-au privit peste masa din bucătărie și Nancy a simţit o schimbare în aer. Uneori credea că se urau așa de tare, că ar fi putut să se înjunghie unul pe altul cu unul dintre cuţitele din bucătărie.
   - Deci să înţeleg că ultimele două săptămâni nu au schimbat nimic, a spus Robert. Văd că ești la fel de nemulţumită ca și înainte.
   - Of, Doamne, Robert...
   O cuprinsese o disperare vie, efervescentă.
   - Tare mi-aș dori să trăiești o săptămână viaţa mea. Poate că atunci nu ai mai face, naibii, atâta pe martirul fiindcă vreau să mă întorc la muncă.
   - Dar înţeleg, să știi. Eu nu aș putea să fac ce faci tu.
   - Bărbaţii spun mereu asta, de parcă femeile ar avea o capacitate înnăscută de a deveni calul de povară al casei. Să știi că și nouă ni se pare la fel de greu cum vi s-ar părea și vouă.
   - N-aș merge până într-acolo încât să spun că ai o viaţă de cal de povară.
   De data asta, nu a mai reușit să se controleze și a ridicat vocea.
   - Fir-ar a naibii de treabă, vorbești cumva despre rarele ocazii când mă văd cu prietenele sau mă duc la coafor? Toţi trebuie să avem ceva al nostru, fără legătură cu munca. Nu de aia ieși și tu la cină sau la bar cu prietenii?
   A privit-o obosit.
   - Deci Zara e muncă?
   Parcă i se aduna în piept o tensiune pe cale să explodeze.
   - Tu faci pe prostul în mod deliberat? Normal că e muncă, la naiba! Dar asta nu înseamnă că nu o iubesc din toată inima.
   Și-a frecat faţa cu palmele.
   - Nu pricep de ce ţi se pare așa de dificil ce faci.
   - În comparaţie cu cine?
   Furia creștea în ea, dar Nancy a revenit la tonul calm fiindcă știa că ultimele două săptămâni aveau să-i dea lui Robert apă la moară să o facă nebună de fiecare dată când se certau, iar ea nu voia să îi dea ocazia să facă asta și acum.
   - Sincer îţi spun, am impresia că tu îţi imaginezi că cinele alea plicticoase la care mergem sunt viaţă autentică. Că toate femeile alea care stau la discuţii și râd și prepară, aparent fără efort, coq au vin și Pavlova sunt așa tot timpul. Nu-ţi dai seama că, probabil, majoritatea bărbaţilor care vin la noi se duc acasă dorindu-și ca nevestele lor să fie ca mine? Nimeni nu-și arată adevărata faţă, Robert. Te rog, spune-mi că știi asta!
   S-a sprijinit de spătar și a ridicat mâinile cu palmele către ea, iar Nancy a știut că ceea ce urma să-i spună o să aibă intenţia de a o zdruncina și a o face să se îndoiască cumva de ea însăși.
   - Știi ce, Nance, nu am nevoie de o prelegere despre drepturile femeilor. Nu sunt omul cavernelor, ca tata. Ești sigură că te simţi bine?
   Mâna i s-a încleștat pe piciorul paharului de vin, din cauza efortului de voinţă pe care îl făcea ca să nu i-l arunce în faţă. A vorbit pe un ton egal, conștientă că, dacă ţipa acum, el ar fi câștigat.
   - Nu face asta, Robert! Nu-mi pune niciodată la îndoială sănătatea mintală doar pentru că nu sunt de acord cu tine.
   - Nu făceam asta, a zis el, dar părea jenat. Și ce-o să faci când o să avem încă un copil?
   Ea tocmai sorbea din pahar, iar la auzul vorbelor lui mai că s-a înecat.
   - Poftim?
   - Păi, dacă o să lucrezi când o să mai facem un copil, n-o să-ţi fie foarte greu?
   - Încă un copil?
   Și-a privit soţul și s-a întrebat dacă omul acesta știa ceva despre ea, cât de cât. Ori ea despre el. Ori dacă nu erau doar două fiinţe care trăiau în același spaţiu.
   - Robert, nu o să mai fac încă un copil.
   - Mă rog, nu acum. Dar peste vreo 2 ani...
   Nu și-a putut stăpâni un hohot de râs.
   - Nu, nu, niciodată!
   - Dar de ce?
   Arăta dezamăgit, ca un băieţel.
   - Fiindcă e de departe cel mai greu, cel mai înspăimântător lucru pe care l-am făcut vreodată. Habar nu am avut că poţi iubi așa de mult pe cineva și că acea iubire e de fapt cel mai înfricoșător lucru din lume, fiindcă îţi petreci fiecare clipă temându-te să nu îţi fie luată.
   - Poftim?
   Dar de-acum se pornise, iar balonul de furie din pieptul ei explodase.
   - Și, apropo, în locul tău, și eu aș mai vrea un copil. Fiindcă, pe lângă chestia aia de rahat cu iubirea, pe care tu e clar că nu o simţi, nu tu trebuie să te îngrași așa de tare încât nu mai poţi să urci scările fără să ţi se taie respiraţia, nu tu trebuie să faci hemoroizi și apoi nu tu trebuie să împingi chestia aia nefericită ca să-ţi iasă prin fofoloancă. Nu tu trebuie să-ţi petreci anul următor într-o permanentă stare de epuizare fiindcă bebelușul refuză să doarmă. După aceea, nu tu trebuie să te aștepţi la 4 ani de muncă silnică prin parcuri și grupuri de joacă, sau de pasat mâncare care să fie azvârlită prin toată camera.
   - Doamne ferește, Nancy!
   - Și nu e vorba despre Zara și ce simt pentru ea, ci și despre ce simt pentru mine. Uneori mă uit la viaţa mea de până acum și am senzaţia că nu am luat niciodată nicio decizie serioasă. Știi cum e, m-am dus la facultate fiindcă eram suficient de inteligentă și așa se face, apoi nu am făcut nimic cu diploma, apoi m-am măritat cu un bărbat care cu siguranţă urma să devină bogat și de succes, apoi am făcut un copil.
   - Vorbești de parcă ai fost trimisă să lucrezi în mină.
   Și-a dorit din tot sufletul să-i tragă o palmă, dar știa că atunci el ar fi câștigat.
   Nancy a tras adânc aer în piept.
   - Nu spun că o duc rău. Doar că vreau altceva. Și nici nu știu încă ce. Știu doar că nu e asta.
   Și spusese adevărul; sigur mai exista ceva ce cuprindea tot ce avea acum, dar cumva includea mai mult. Nu că ar fi crezut că o să găsească ceva mai bun decât ce avea acum, dar incluzând acel ceva în viaţa ei, totul avea să fie mai bine. Doar că nu știa care era acel lucru, cu toate că îi simţea prezenţa ca o atingere pe piele.

   Telefonul lui Nancy a bâzâit, aducând-o la realitate, așa că s-a ridicat de pe patul Zarei și s-a dus în birou, unde a găsit un mesaj de la Howard: Abia aștept să te văd diseară. Parcă nici nu exist când nu ești cu mine.
    L-a șters imediat, iar apoi a fost nevoită să se așeze, fiindcă se temea să nu cadă din picioare. Copacii golași din grădina ei arătau ameninţători, râcâind cu crengile goale cerul îngheţat de culoarea granitului. Nu mai văzuse o iarnă așa de aspră de ani de zile, lucru pe care îl considera corect și aproape liniștitor, fiindcă în ultimii ani anotimpurile cam dispăruseră, ceea ce lui Nancy i se părea că simboliza o eroziune a sensului lucrurilor. Spera să ningă și spera ca zăpada să se adune în nămeţi și să netezească și să cufunde în liniște întreaga lume, astfel încât totul să pară proaspăt și tăcut. Deși, bineînţeles, nu mai exista o asemenea zăpadă, mai ales în Londra, unde era întotdeauna insipidă și cenușie și fleșcăită.
   Telefonul din mâna ei a sunat, făcând-o să tresară, dar i-a apărut numele Zarei, așa că și-a trecut degetul peste ecran, plină de recunoștinţă.
   - Bună, draga mea, a spus veselă. Ce mai faci?
   - Nu mă simt prea bine, mamă. Cum îţi dai seama dacă ai făcut gripă sau doar ai răcit?
   - Păi, ai febră? a întrebat Nancy punându-și palma pe frunte fără să-și dea seama.
   Zara avusese ocazia anul trecut să facă un vaccin contra meningitei, iar acum Nancy nu-și mai amintea dacă îl făcuse, dar nu voia să o întrebe ca să nu o sperie.
   - Sunt puţin transpirată.
   - Dar capul te doare? Ţi-e greaţă?
   - Nu prea. Mă doare puţin capul.
   - Unde ești?
   - În camera mea. Dar trebuie să termin un eseu și într-o oră am un tutorial.
   Te iubesc, a vrut să spună Nancy, dar a descoperit că nu reușea să rostească cuvintele. Am stat pe patul tău fiindcă mi-e teribil de dor de tine.
   - Nu contează dacă pierzi un tutorial, mai ales dacă suni să le explici.
   - Da, dar eseul?
   - Cel mai bun remediu pentru o răceală e odihnă multă, apă și să stai la căldură. Ai putea să îl scrii în pat?
   Nu știa cum, și-a spus Nancy, dar se transformase în mamă fără să-și dea seama.
   - Mda.
   - În rest, totul în regulă?
   - Îhî. Tu ce faci?
   - A, lucrez puţin. Mai târziu ies la cină cu Ellie.
   Casa e tare tăcută fără tine, a vrut să adauge, îți simt prezența peste tot, uneori mi se pare că te aud cum mă strigi, dar i-a fost rușine. Ori poate că era ceva mai subtil de atât, poate că nu voia să o constrângă pe Zara să o sune sau să vină acasă dacă nu voia.
   - Spune-i că o pup.
   - O să-i spun. Și sună-mă dacă te simţi mai rău. Pot să vin imediat, nu e departe.
   Zara a început să râdă.
   - Nu cred că e chiar așa de grav.
   S-a simţit dezamăgită, fiindcă nimic nu i-ar fi făcut mai multă bucurie în acel moment decât să o vadă pe Zara. Putea anula tot ce avea planificat în seara aceea, până și Howard ar fi înţeles.
   - Bine, păi, te sun mâine să văd cum te simţi.
   - Bine. Mulţumesc, mamă.
   - Pa, iubito!
   - Pa, pa!
   Nancy a rămas cu telefonul mut în mână și s-a întrebat dacă avea să se simtă așa întotdeauna când își lua rămas-bun de la Zara, chiar și atunci când avea să fie mare și să plece de tot de la ei, trăindu-și viaţa. Și-a spus că mâine, când o suna pe Zara, avea să-i spună măcar că o iubea. Și nu se putea să fie o mamă așa de rea cum se temea, dacă Zara încă îi dădea telefon ca să-i spună de temerile ei mărunte.
   I-a dat telefon lui Robert fiindcă deodată casa i se părea prea tăcută, dar când i-a răspuns părea iritat.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Da, tocmai am vorbit cu Zara. E răcită.
   - Aha!
   Nancy și-a dat seama că făcea ceva în timp ce vorbea cu ea.
   - Deci el nu te-a mai sunat?
   - Nu.
   - Bine. Mai ieși la cină?
   - Da.
   - La restaurantul ăla grecesc?
   - Da.
   Robert a ezitat, dar apoi a zis:
   - Mi-ai spune dacă te-ai vedea cu el, da?
   Lui Nancy i-a stat inima.
   - Da, normal. Nu mă văd cu el. Nu vreau.
   Măcar ultima parte era adevărată.
   Auzea în telefon cum i se accelerase respiraţia și și-a dat seama brusc că era cumplit de furios. Că de fapt fusese calm fiindcă nu-și putea da voie să se înfurie, căci ar fi fost prea periculos. Și, pentru prima dată, i-a fost frică de ce ar putea face Robert.
   - Ne vedem mai târziu, a spus el, apoi a închis înainte ca ea să apuce să-i răspundă.
   A rămas nemișcată la birou, în timp ce ziua se scurgea și în jurul ei se întuneca, și s-a gândit că furia stăpânită a lui Robert o oprise de multe ori fără ca ea să-și dea seama. Că acesta fusese adevăratul motiv pentru care nu își luase un serviciu decât când Zara avea 10 ani, la mult timp după ce nu mai fusese nevoie să stea cu ea tot timpul.
    Nu avusese nicio legătură cu cumpărarea casei Coombe Place și cu toţi anii petrecuţi distrăgându-și atenţia cu palete coloristice și cumpărături la magazine de antichităţi. Nicio legătură cu boala tatălui ei și cu faptul că mama sa avea nevoie de ajutor. Nicio legătură cu comitetele organizaţiilor de caritate din care făcea parte, ori cu dineurile pe care le organizase, ori cu toate celelalte lucruri de care se folosise ca să acopere fisurile din viaţa ei.
   Ceea ce știa toată lumea despre ea și Robert era că el o iubea foarte mult, ba chiar o adora, ceea ce Nancy știa că era adevărat în numeroase feluri. I-o dovedise de nenumărate ori de-a lungul căsniciei lor, plin de bune intenţii chiar și când făcea greșeli.
   Încercase tot timpul să o includă în viaţa lui, încercase tot timpul să o smulgă din gândurile ei, încercase tot timpul să găsească feluri în care să o facă să râdă. Știa cum arătau împreună, de ce sute de oameni veniseră la nunta lor, de ce erau invitaţi la dineuri, de ce până și lui Eleanor i se umezeau ochii uneori când vorbea despre ei. Dar mai știa și că fusese nevoie de multe compromisuri ca să-și păstreze această poziţie, compromisuri pe care, de cele mai multe ori, ea fusese nevoită să le facă, nu el.
   Trăiseră, și-a dat seama, conform versiunii de adevăr a lui Robert, care nu era neapărat rea, dar era diferită de adevărul ei. O făcea să se simtă mereu prost, o făcea să se îndoiască de alegerile și gândurile ei, care erau diferite de ale lui. Și, pentru prima dată, a înţeles în parte de ce intrase în relaţia asta extraconjugală dementă.
   Pur și simplu, fusese cel mai rău lucru pe care îl putea face, iar pentru o vreme, i se păruse palpitant și fantastic. Fusese ca un drog care-ţi întunecă mintea, o euforie ce nu se compara cu nimic altceva, extaz pur. Acum, că se gândea, nu avusese nimic de-a face cu dorinţa trupească pentru un alt bărbat, ci doar cu aerul de pericol pe care îl avea toată aventura asta.
    Nancy și-a spus că ar trebui să găsească o cale să-i spună asta și lui Robert. Poate ar putea să o ia împreună de la capăt, nu pe de-a-ntregul, ci doar cu acele lucruri fundamentale care îi iritau și sfâșiau până ce se simţeau amândoi răniţi.
   Toată luna care trecuse fuseseră sincer buni unul cu altul și asta îi amintise că se iubeau cu adevărat foarte mult. Reușiseră să înceteze cu înţepăturile și reproșurile, fiindcă dăduseră piept cu cea mai urâtă versiune a lor și încă erau împreună. Aveau nevoie unul de altul fiindcă diferenţele dintre ei îl făceau pe fiecare să se înţeleagă mai bine pe sine. Dar acum îi era limpede că i-ar fi fost imposibil să trăiască fără Robert, așa cum și lui i-ar fi fost imposibil să trăiască fără ea. Un fel de căldură îi umplea inima la gândul că toată lumea avusese dreptate și că ceea ce îi unea era o mare pasiune, ca în cele mai frumoase povești de dragoste.
   Dar această revelaţie o și întrista, fiindcă o făcea să-și dea seama că, probabil, avusese întotdeauna în ea acea parte care crezuse că-i lipsea. Și-a amintit de una din primele ocazii când se culcase cu Howard și cum el îi sărutase trupul din cap până-n picioare, după care îi spusese „ești eroina mea“. Cuvintele pătrunseseră adânc în ea, de parcă el dăduse găuri peste tot în trupul ei și prin ele aruncase o lumină caldă până în cele mai întunecate locuri ale fiinţei ei. Deși acum i se părea de-a dreptul jalnic să-ţi dorești să fii așa ceva, adică o eroină, și-apoi poate că fusese oricum asta dintotdeauna. Ori poate că nu era niciodată o soluţie pentru nimeni să fii eroina altcuiva?
   Nu ajunsese deloc să se lumineze de-a binelea, că ziua aproape că o și virase iar către întuneric, așa că Nancy a coborât la bucătărie să-și facă un ceai. Avea un gol în stomac, dar nu avea chef să-și facă nimic de mâncare, așa că a ciugulit niște șuncă și brânză, stând în picioare în faţa frigiderului. Avea să aibă mai multă grijă de ea după ce se vor termina toate astea, și-a spus - când aveau să se mute la ţară poate că o să cultive legume și o să facă dulceţuri, deși gândul a făcut-o să râdă în hohote.
   Celălalt lucru pe care o să-l facă era să reîmprospăteze prietenia cu Mary și Eleanor. Știa că acum nu făcea decât s-o calce pe nervi pe Eleanor și, fiindcă din motive evidente nu-i spusese nimic lui Mary despre ultimul ei an, se îndepărtaseră una de alta. Dar îi era un dor fierbinte de prietenele ei. Îi era dor s-o facă iar să râdă pe Eleanor, să-i vadă chipul blând schimonosit de râs, ca pe vremuri, să-i audă râsul contagios revărsându-se în hohote. Și îi era dor de toate ciudăţeniile lui Mary, de cunoștinţele ei enciclopedice despre clasici, de gândirea ei profundă, de pasiunea ei pentru copii.
   De fapt, și-a dorit să îi lase naibii cu totul pe bărbaţi și să trăiască iar împreună, ca în facultate, când împărţeau o casă friguroasă care mirosea a pisici și umezeală.
    Prima iarnă pe care o petrecuseră acolo fusese foarte geroasă, la fel de frig ca acum, era sigură chiar că ninsese. Încălzirea se stricase, desigur, iar ca să se încălzească își trăseseră saltelele în salon, ca să doarmă în faţa focului. Și-a amintit de membrele lor lungi și subţiri, aliniate sub privirea ei, cum se trezise de nenumărate ori cu câte un braţ de-a curmezișul pieptului ei, sau în bolboroselile lui Ellie care vorbea în somn. Și-a amintit cum miroseau toate a crema de corp cu cocos a lui Mary, cum respiraţia lor aburea ferestrele peste noapte, cum împrumutau una de la alta farduri și haine, până ce nimic nu mai aparţinea cu adevărat nimănui. Și-a amintit cum The Carpenters erau fundalul muzical al tuturor cuvintelor rostite între ele, cum beau grog fierbinte din pahare ieftine și mâncau cartofi prăjiţi din pungi îmbibate în oţet.
   Și-a mai amintit și de o discuţie purtată de Mary și Eleanor într-o noapte, foarte târziu, despre Războiul de Eliberare din Bangladesh, în care vorbiseră despre faptul că femeile erau violate ca act de război. Au schimbat între ele cifre; cifre imposibile, ridicole - peste 3 milioane de morţi, până la 400 000 de mii de femei violate - cifre care nu aveau niciun sens. Ascultându-le, Nancy și-a dat seama că nici nu auzise de război, ceea ce i s-a părut imposibil și rușinos.
    Tatăl lui Mary nu avusese nicio legătură cu războiul, dar, cu toate astea, își dădea acum seama că, de la acea conversaţie, Mary ocupase întotdeauna în mintea ei un spaţiu al morţii. Nancy a realizat că își văzuse întotdeauna prietena în acest context, chiar și acum, după atâţia ani. O văzuse întotdeauna ca pe o supravieţuitoare, ca pe cineva care scăpase. Dar dacă nu putea supravieţui acestei trădări, dacă Nancy o să fie persoana care o s-o distrugă?
   Nancy și-a băgat degetul într-un borcan cu maioneză ca să-și mai aline gândurile, apoi a lins pasta vâscoasă greţoasă, simţind frigul din frigider venind spre ea în valuri. Apoi și-a făcut un ceai și l-a luat cu ea în birou, dar gândul la muncă i se părea acum prea mult. Era bine și frumos să se refugieze în trecut și să-și imagineze un viitor strălucit, dar făcând asta ignora o întrebare fundamentală: cum de începuse aventura?
    A avut senzaţia familiară că i se întorcea stomacul pe dos, iar gândurile au început să o înconjoare apropiindu-se ameninţător. Fiindcă pe cine naiba încerca ea să păcălească, închipuindu-și că avea să iasă ceva bun din dezastrul ăsta dezgustător? Cu siguranţă, aflase destule despre viaţă ca să știe că nu avea să se întâmple așa ceva, că sigur totul o să se termine urât. A simţit cum mintea i se detașează, ca și cum era separată de ea însăși, dar continuând să existe înlăuntrul ei și în același timp detestând fiecare aspect al propriei fiinţe.
   Ei, hai, a zeflemisit-o mintea ei, nu ești decât o curvă egoistă. Nu au fost niciun fel de motive subconștiente. Ai făcut-o pur și simplu fiindcă ai putut. Recunoaște!
    Nancy a gemut și și-a sprijinit fruntea de tăblia biroului. Gândurile o prinseseră de-acum și nu aveau s-o cruţe absolut deloc.
   Era oare posibil ca ocazia de a-și distrage atenţia de la propria persoană să fi fost suficientă ca să o convingă să întoarcă spatele întregii ei vieţi? Și dacă era adevărat, atunci ce fel de persoană era?
   O durea ceafa de la poziţia ciudată în care stătea, așezată pe scaun, cu capul pe birou, dar nu s-a mișcat, fiindcă durerea era preferabilă gândurilor, însă ele tot găseau căile de care aveau nevoie ca să-i ajungă în creier.
   Nu credea nici că motivul fusese ceva așa de vulgar precum sexul. Era adevărat că nu avusese parte niciodată de sex așa de bun, dar încă se mai culca cu Robert, o aducea la orgasm și nu o făceau rar. În plus, acea primă dată se dusese la apartament fără să știe cum avea să fie sexul. Nu, trădarea ei fusese mentală și probabil că asta era mai rău.
   Howard avusese efectul unei bombe aruncate în așa-zisa ei viaţă perfectă, o viaţă la care până atunci cam strâmbase din nas, ba chiar o găsise previzibilă și plictisitoare. Numai că, evident, asta dezvăluia de fapt lipsa ei de imaginaţie. Ar fi putut face orice cu viaţa pe care o primise, dar și-o și crease și totuși alesese să-și petreacă cea mai mare parte din timp plângându-și de milă, blocată în propria ei minte ce funcţiona cu viteza luminii. El fusese ca pastila aceea pe care ea susţinuse mereu că și-o dorea: cea care făcea ca totul să fie suportabil. Fiindcă dacă dai foc la suficient de multe lucruri, dacă te scuturi destul, dacă îţi ţii palma deasupra flăcării, dacă îţi faci inima să bată mai tare, ei bine, atunci agitaţia permanentă nu mai pare frică, ci începe să pară exaltare.
   Iniţial, Nancy a crezut că Howard se ridica la înălţimea așteptărilor. Fusese învăluită, vrăjită, hipnotizată de el în așa hal, că parcă luase o doză imensă de Vicodin și toate marginile tăioase ale lumii fuseseră netezite. Chiar și când nu era cu el simţea că plutește, se simţea o persoană mai bună și și-a spus că nu se putea să fie așa de simplu - doar dragoste. Fiindcă fusese convinsă că asta era ceea ce simţea pentru el, căci desigur, nimic altceva nu te-ar putea face să te simţi așa de conectat, să fii una cu întreaga lume. Și se purta mult mai frumos cu Robert, cu Zara, cu prietenele ei. Cu excepţia lui Mary, pe care nu suporta nici să o vadă, nici să vorbească cu ea, așa că s-a trezit că îi ignora apelurile și inventa pretexte ca să nu se întâlnească cu ea.
   Dar în primele câteva luni, reușise să-și înăbușe chiar și vinovăţia aceea, fiindcă Howard era mai presus de orice. O făcuse să se simtă puternică, de parcă îi dădea tăria să facă sau să fie oricine. Noi nu suntem ca oamenii normali, i-a spus el, iar ea a ales să-l creadă. O devora, îi spunea că tânjea după ea, îi spunea că o visa, o implora să îl părăsească pe Robert și să înceapă o nouă viaţă cu el. Și erau zile când își imagina că ar fi posibil, când vedea în minte o cabană în sălbăticia americană, în care ar sta amândoi lungiţi sub blănuri de urs și ar supravieţui cu sex în loc de mâncare. Erau zile când parcă nimeni altcineva nu conta, ceilalţi i se topeau din minte până ajungeau doar niște siluete vagi, și își imagina că putea trăi și fără ei. Erau zile când chiar credea că avea s-o facă. Până când își amintea de tot ce risca să piardă.
   Avea deseori senzaţia că trebuia să spună cuiva ce i se întâmpla, ca și cum nu putea fi adevărat dacă nu mai știa și altcineva. Voia să își împartă fiinţa cu lumea, ca și cum tot ce se întâmpla în ea nu mai putea fi cuprins și stătea să dea pe-afară. Dar, în principal, voia să le spună oamenilor ce se întâmpla cu ea fiindcă pur și simplu părea nedrept să ţină ascunsă în suflet atâta bucurie.
   Sigur, acum Nancy regreta amarnic că îi spusese lui Eleanor, singura persoană căreia îi zisese ceva și probabil cea mai idioată alegere posibilă. Dar când îi spusese lui Ellie, reușise să îl separe pe David de Howard așa de deplin în mintea ei, că abia când a văzut reacţia lui Eleanor și-a amintit că această trădare nu era doar faţă de Robert. Dezaprobarea lui Eleanor a fost imediată și palpabilă, dar a amânat să o judece pe Nancy, mulţumindu-se să îi pună întrebări raţionale, vrând să știe cine era amantul și ce avea ea de gând să facă, ceea ce a făcut-o pe Nancy să-și dea seama că uitase cum era să trăiască în lumea alb-negru în care exista de obicei, lumea în care nimic nu părea deosebit sau neobișnuit. Până la urmă, mai mult ca să-i închidă gura, Nancy i-a spus lui Eleanor două minciuni parţiale: că îl cunoscuse la muncă și că îl chema David.
   Nancy știa că nu merita compasiunea lui Eleanor și poate că nici nu era surprinzător că lui Eleanor îi era așa de greu să fie blândă acum, când se dăduse cu capul de pragul de sus atât de dureros, conform așteptărilor, dar Nancy și-ar fi dorit ca vechea ei prietenă să o ţină din când în când cu afecţiune de umeri. Fiindcă acest final prelungit fusese... era cumplit.
    Nancy s-a ridicat de la birou și s-a dus în dormitor și a rămas în faţa șifonierului, să încerce să-și găsească ţinuta potrivită. Bineînţeles că nu voia să fie sub nicio formă seducătoare, dar nici nu voia să pară deprimată și tristă.
   Howard interpreta cel mai mic detaliu și ea trebuia să găsească tonul perfect în seara asta, ca să îl convingă că vorbea serios și să-l convingă să o lase în pace. Și-a trecut mâinile absentă peste hainele de pe umerașe și, pentru o clipă, i s-a părut că atingea frunze veștede.
   La urma urmelor, fusese cu adevărat o formă de nebunie; o nebunie care o mistuise și fizic, și emoţional. Acum, când se gândea, nici nu-i venea să creadă ce făcuse - că îl lăsase să o sărute prin parcuri și s-o ducă la restaurante unde i-ar fi putut vedea prietenii ei. Că după partide de sex după-amiaza nu se spălase, astfel că Robert ar fi putut simţi mirosul amantului pe corpul ei. Că îl adusese în patul lor când Robert era plecat cu serviciul și Zara era la Oxford.
   Însă probabil că cel mai rău lucru fusese că îl lăsase să o critice pe Mary. Nu îi aprobase lamentările și nici nu contribuise și ea la ele, dar nici nu îl oprise. În schimb, ascultase fără să comenteze litania lui de critici la adresa uneia din cele mai vechi prietene ale ei. Îl lăsase să spună despre Mary lucruri care acum o făceau să se cutremure; cât de scârbos i se părea corpul ei slăbănog, ori cât de plictisitoare era de când făcuse copiii și devenise total obsedată de ei, ori cum nu înţelegea ea că el era un spirit liber și uneori avea nevoie de spaţiu, ori cum trăia ea într-o lume plină de reguli morale meschine care nu ţineau cont de creativitate. Ba chiar uneori s-a trezit că, în sinea ei, era de acord cu el și că se întreba ce se întâmplase cu Mary și de ce acceptase să ajungă să ducă o viaţă așa de măruntă.
    Cineva îi spusese cândva că totul e o competiţie, dar în vreme ce anul trecut se credea învingătoare, Nancy știa acum cât de aproape era de fapt de a pierde totul.
   S-a hotărât să poarte o pereche de pantaloni negri și un pulover gri, cu o cămașă albă pe dedesubt, dar se simţea epuizată numai la gândul de a se farda și a-și aranja părul, așa că l-a tras cu degetele spre ceafă, l-a prins în coadă și s-a mulţumit să-și dea cu puţin rimel. Știa că arăta neglijent, că avea pielea pământie și ochii adânciţi în orbite, cu cearcăne cenușii, dar a mai descoperit totodată și că nu îi păsa, ceea ce știa că nu era un semn bun. Dacă nu era atentă, viaţa putea începe să i se pară din nou o corvoadă și avea să fie nevoită să se târască cu greu prin îndatoriri cotidiene care nu ar trebui să i se pară așa de grele.
    Nancy îl întrebase odată pe Robert dacă se simţea vreodată așa, dar el o privise cu ochii mari, și ea știuse că răspunsul era nu și că ea era cea defectă, nu lumea din jur.
   - Motivul pentru care ești așa de nemulţumită de viaţă e că nu ești o femeie normală, îi spusese Howard odată, când luau cina într-un restaurant japonez aglomerat din Soho. Ești o zeiţă și ar trebui să fii tratată ca atare.
   Ea râsese, deși verdictul lui avusese asupra ei un efect cathartic.
   - Adică cum? Ar trebui să stau lungită pe o canapea și să fiu hrănită cu struguri?
   Îi mângâia gamba cu piciorul pe sub masă.
   - Da, în parte. Dar nu pe o canapea, ar trebui să fii la înălţime, deasupra noastră, a tuturor, hotărându-ne soarta.
   Nancy continuase să râdă, dar vorbele lui i se păruseră cumva de rău augur și atunci își amintise că Mary spunea întotdeauna că cel mai ingrat rol din lume îl aveau zeiţele din mitologia greacă. Toate erau fie pasive, fie pedepsite, ori violate, ori căzute în dizgraţie. Și s-a mirat cât de firesc menţionase Howard zeiţele, când acela era domeniul lui Mary - și oare chiar nu îl făcuse asta să tresară așa cum o făcuse pe ea?
   Și apoi, Mary era pur și simplu acolo, în picioare, pe masa îngustă dintre ei, numai că era Mary cea din urmă cu aproape 30 de ani, și se aflau în casa lor din studenţie, pregătindu-se să meargă la o petrecere, îmbrâncindu-se în faţa oglinzii.
   - Adevărul e, a spus Mary conturându-și buzele cu corai, că încep să-mi dau seama că zeiţele există doar ca să fie povești moralizatoare și, cu toate astea, le învăţăm pe fetiţe că asta ar trebui să-și dorească să fie. Păi, ne gândim la Meduza ca fiind un monstru malefic, dar a ajuns așa deoarece Atena a pedepsit-o fiindcă fusese violată. Iar Atena s-a născut din capul despicat al lui Zeus pentru că acesta o înghiţise pe mama ei însărcinată. Fiindcă era furios pe ea. Zeiţele sunt un fals mit. Sunt însăși definiţia oprimării femeilor, fir-ar a naibii de treabă!
   - Jos cu zeiţele! scandase Eleanor de undeva din spatele lor, dar Nancy ţinea minte că ea nu știuse ce părere avea sau ce să creadă, or, dacă era să fie sinceră, nici acum nu știa ce părere avea sau ce să creadă.
   Taxiul întârzia și probabil că de aceea era așa de agitată, însă știa că nu ăsta era motivul. S-a instalat pe bancheta de piele și s-a uitat la străzile cufundate în întuneric, pline de oameni înfofoliţi care se grăbeau spre casă.
    Doamne, ajută să se termine în seara asta, și-a repetat ea ca pe o mantră. Fiindcă gândul că toate astea puteau continua era prea mult, mai mult decât putea îndura. Nu era suficient de puternică pentru a mai ţine piept telefoanelor, ori ca să continue să ascundă așa de multe de Robert. Dacă mai continua, ceva avea să cedeze, iar secretul ei sordid și oribil avea să se scurgă în lume ca o deversare de petrol în ocean.
   Nancy a simţit o durere ce-i creștea în piept și a trebuit să-și stăpânească lacrimile. Pur și simplu, nu-și putea imagina furia lui Robert dacă ar fi aflat că celălalt bărbat era Howard.

   Robert găsise scrisoarea incriminatoare cam în urmă cu o lună.
   Erau în Sussex și tocmai terminaseră de împodobit bradul de Crăciun, pregătindu-se de sosirea Zarei, în weekendul următor.
   Afară era beznă și bătea un vânt puternic, iar Nancy își îngăduise să se detașeze o clipă de problemele ei, așezată în lumina caldă a ghirlandelor, cu picioarele încălzite de focul din șemineu și cu un pahar de vin roșu în mână. Însă atunci intrase Robert și ea își dăduse seama pe loc că se întâmplase ceva cumplit, fiindcă el se cam clătina pe picioare și avea privirea sticloasă.
   Ea se gândise imediat la Zara.
   - Ce s-a întâmplat?
   El nu răspunsese, ci se așezase cu palmele pe genunchi în celălalt fotoliu din faţa focului, lăsându-și bărbia să-i cadă în piept.
   Atunci văzuse scrisoarea, cea pe care Howard o băgase cu o zi înainte prin fanta de la ușa de la intrare și pe care ea o găsise pe covorașul de la ușă când venise de la cumpărături, și o făcuse să vomite în baia de la parter numai la gândul că Robert ar fi putut veni acasă înaintea ei. O citise și apoi o îndesase pe fundul poșetei, cu gândul s-o ardă sau ceva de genul ăsta, fiindcă nu voia să riște să fie găsită în coșul de gunoi.
   Robert ţinea scrisoarea între degetul mare și cel arătător de parcă era contaminată, iar ea a crezut că acestea erau ultimele ei clipe de viaţă. Ar fi trebuit să fie curajoasă și să spună ceva, dar se trezise că nu putea, de parcă îngheţase.
   - Am găsit asta, a spus el în cele din urmă. Căutam nenorocitul de Nurofen pe care îl ai întotdeauna în poșetă și am găsit asta.
   - Of, Doamne, Robert, îmi pare așa de rău!
   El a ridicat privirea spre ea și parcă îi tremura albul gelatinos al ochiului.
   - Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă?
   Ea a descoperit că nu poate decât să înceapă să plângă, acoperindu-și faţa cu mâinile. Dar el i le-a tras deoparte.
   - Nu scapi așa ușor!
   Avea dreptate, dar tot voia ca el să o consoleze.
   - S-a terminat.
   - Se pare că el nu e deloc încântat de asta.
   - Nu e.
   Robert s-a uitat la hârtia scârboasă.
   - Nu, fiindcă voi doi sunteţi mai presus de moralitatea meschină.
   A trebuit să-și suprime un ţipăt, căci nu suporta să-l audă pe Robert recitând cuvintele alea oribile.
   - Of, Doamne, Robert, te rog, încetează!
   - De când durează treaba asta?
   - Nu de mult, doar câteva luni.
   - Cine e?
   - Nimeni, zău! Nu-l cunoști.
   - Atunci cum v-aţi cunoscut?
   - La serviciu. A fost un moment de nebunie, pe care l-am regretat de cum a început.
   A rămas neclintită și s-a uitat la umerii lui Robert, care se mișcau odată cu respiraţia lui accelerată.
   - Îl iubești?
   Vocea lui era sugrumată în timp ce rostea cuvintele, iar asta i-a dat speranţă. A făcut-o pe Nancy să își dea seama cât de tare își dorea să nu-și piardă soţul, cât de complet făcea el parte din ea, de parcă se contopise cu ea.
   - O, nu, deloc, Robert. Crede-mă, niciodată!
   - Atunci, de ce?
   - Nu știu. Cred că m-am simţit flatată, sau ceva de genul ăsta, oricum un motiv stupid. Ori poate că plecarea de acasă a Zarei m-a afectat mai mult decât am vrut să recunosc chiar și în sinea mea.
   S-a simţit josnică fiindcă o folosea pe fiica lor drept scuză jalnică pentru ce făcuse.
   - Ei, hai, fii serioasă! Și eu sufăr că Zara nu mai e aici, dar asta nu m-a făcut să vreau s-o fut pe alta.
   Nancy a simţit că i se umplu iar ochii de lacrimi.
   - Mă părăsești? Fiindcă nu cred că aș putea îndura asta. Cred că aș muri.
   El a râs amar.
   - Bineînţeles că nu ai muri. Iar eu ar trebui să te părăsesc, dar probabil că n-o s-o fac.
   Ușurarea a sleit-o de puteri, lăsând-o slăbită și nesigură pe picioare.
   - N-a avut nicio legătură cu noi, nu m-am gândit nicio clipă să te părăsesc, a minţit ea.
   Și totuși cum de îi trecuse vreodată prin cap așa ceva? Asta era dincolo de puterea ei de înţelegere, de parcă gândurile acelea aparţinuseră altcuiva.
   - Cu ce am greșit așa de tare? a întrebat el cu voce slabă, aplecându-se în faţă.
   Nancy și-a dorit din tot sufletul să îngenuncheze la picioarele lui și să-l ia în braţe, dar nu a îndrăznit.
   - Cu nimic, termină! Ai fost întotdeauna extraordinar.
   - Și atunci...?
   - Problema e la mine. Nu știu ce am. Parcă nu reușesc să fiu fericită.
   El a ridicat ochii și ea a văzut în ei o scânteie de recunoaștere, ca și cum știuse dinainte. Ca să-l păstreze pe Robert, era foarte posibil să fie nevoită să admită că era persoana pe care el o bănuise mereu că era... dar care ea știa foarte bine că nu era. Un firicel de mânie a străbătut-o ca un curent, încât i-a venit să-i spună că el o erodase așa de tare, în atâtea moduri, încât fusese forţată să facă ceva așa de distructiv. Dar el a vorbit înaintea ei:
   - Întotdeauna ai fost așa. Întotdeauna te-ai încăpăţânat să complici totul.
   Avea dreptate, nu era doar vina lui, ea fusese întotdeauna așa. Poate că agravase lucrurile cu faptul că trebuia să aibă mereu dreptate, dar probabil că vina nu era sută la sută a lui.
   - Așa e. Dar nu știu de ce.
   - Deși presupun că nici eu nu sunt cea mai ușor de suportat persoană. Vreau să te înţeleg mai bine, dar mi se pare foarte greu. Adică mă uit la tine și la toate realizările tale și pur și simplu nu pricep de ce nu poţi fi fericită.
   Nancy avea în stomac o prăpastie plină cu apă stătută, al cărei gust îl simţea pe limbă.
   - Crezi că e ceva fundamental defect la mine?
   - Nu știu.
   Mărturisirea a fost așa de sinceră, că lui Nancy i-a venit să urle.
   Au stat îndelung în tăcere, iar ea s-a gândit la perioada de după nașterea Zarei, la cât de nemulţumită fusese de soarta ei în toţi anii de școală ai Zarei, la cât de tare o enervaseră constructorii care nu făceau decât să-i construiască casa visurilor ei, la dorinţa ei de a munci, pe care nu și-o îndeplinise niciodată cu adevărat, iar apoi, când își găsise un serviciu bun, la cât de greu și stresant i se păruse, când de fapt nu era nici pe departe așa. Iar acum, asta. Parcă luase un chibrit și dăduse foc întregii ei vieţi. I-a fost imposibil să-și stăpânească un suspin.
   Dar dincolo de toate aceste realizări, mai exista și credinţa fermă că nu era nimic rău în a-ţi dori altceva. Femeilor din această lume încă li se cerea să se conformeze, cu toate că lucrurile păreau să se fi schimbat. Puteai fi multe în această viaţă, dar nu puteai nicicum să fii o femeie nemulţumită. Ce ai, întreabă bărbaţii în timp ce avansează făcându-și loc cu coatele, de ce nu ești mulțumită acolo, în spate, de ce nu-ți ajunge? Peștii le spun asta prostituatelor lor, bărbaţii bogaţi le-o spun și ei nevestelor, șefii le-o spun angajatelor, taţii le-o spun mamelor. Uneori, pur și simplu vrem altceva.
   Robert i-a întins mâna, iar ea a luat-o, lăsându-se să alunece pe podea, între picioarele lui. El a tras-o în poală la el, iar ea l-a luat cu braţele de gât și și-a îngropat faţa în scobitura umărului. Toate gândurile pe care le avusese cu o clipă mai devreme s-au topit.
   Doamne, cât îl iubea, aproape că simţea tăria acelei iubiri în tot trupul. Parcă erau împreună de așa de mult timp, încât uitase cât îl iubea, dar gândul de a-l pierde o devasta până în străfunduri.
   - N-aș putea niciodată să te las să mă părăsești, a spus el de undeva, de deasupra capului ei. Cred că aș prefera să mori decât să mă părăsești.
   Au făcut dragoste, atunci, lângă foc, apoi mai târziu în pat, iar acela fusese începutul pasiunii lor, ca și cum trupurile lor erau singurele moduri în care își puteau spune cu adevărat ce simţeau.
   În dimineaţa următoare, a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată - s-a dus singură la biserică, mânată de o bizară nevoie de penitenţă. A stat în încăperea aproape goală și îngheţată și a cântat imnuri înălţătoare împreună cu cele patru persoane care mai erau acolo. A ascultat predica vicarului despre păcat și mântuire, care parcă fusese scrisă special pentru ea, și a simţit că o umplea senzaţia că avea în sfârșit un ţel. A luat din naos una din felicitările desenate manual, a pus o bancnotă de 5 lire în cutia cu donaţii și a luat felicitarea cu ea acasă, unde s-a așezat la masa din bucătărie fără măcar să-și scoată haina, și i-a scris lui Robert un bilet plin de disperare:
    Îmi pare rău, dragul meu Robert, îmi pare nespus de rău, acum și întotdeauna. Nu e intenția mea să îți provoc atâta tristețe și furie. Știu că trebuie să mă străduiesc mai tare și știu cât de exasperantă sunt. Cred că la un moment dat am uitat tot ce însemnăm unul pentru altul, tot ce am însemnat întotdeauna. Te rog, fii blând cu mine!
   Nu știa unde era Robert, dar casa părea goală și tăcută, așa că s-a dus direct la biroul lui. A bătut, dar nu a primit niciun răspuns, așa că a intrat și i-a lăsat felicitarea pe masa de lucru. Scrisoarea era acolo cu faţa în sus, așa că nu s-a putut abţine să nu o mai citească o dată, iar după aceea i-a venit să o mototolească în pumn și s-o arunce în râul care trecea prin fundul grădinii lor. I se părea imposibil că îi permisese acelui bărbat să intre în viaţa ei și a fost copleșită de rușine că Robert fusese nevoit să citească niște cuvinte așa de penibile și să creadă că au legătură cu ea, dar mai știa și că scrisoarea era de-acum a lui și doar el putea face cu ea ce credea de cuviinţă.
   Robert nu i-a pomenit niciodată nimic de felicitare, dar în seara aceea a rugat-o să stea cu el cât lucra, așa că Nancy a luat romanul de Patricia Highsmith pe care îl citea și s-a așezat în fotoliul de lângă el, ridicând din când în când privirea către profilul lui ferm, luminat de ecranul monitorului.
    Era ușurată că felicitarea și scrisoarea nu se vedeau nicăieri. Aproape că era ușurată și că se întâmplaseră toate astea, fiindcă scoseseră la iveală ceva extrem de preţios în ea și în Robert, de parcă însăși esenţa lor era străbătută de un șir de diamante.
   Blocată în trafic pe bancheta din spate a taxiului, Nancy s-a întrebat dacă nu cumva asta era de fapt dragostea: o legătură profundă și întunecată, dar având în miezul său un filon de miracol pur. Pentru prima dată în viaţa ei, a știut cu certitudine că nu voia să fie zeiţa lui Howard, dar nu voia să fie nici nevrotica defectă a lui Robert. Înţelegea acum că, cu Robert, avea să poată găsi calea de mijloc, unde să poate fi ea însăși, ceea ce era un gând minunat, încurajator, în ciuda faptului că fusese nevoie de aproape 30 de ani de negocieri ca să ajungă în acest punct. Dar Howard era musca din lapte și totodată cel care putea să dea multe în vileag despre ea. El putea face ca posturile de zeiţă sau victimă să i se pară dezirabile, fiindcă avea puterea de a o transforma în demon.
   De pe buze i-a scăpat un geamăt, făcându-l pe taximetrist să se uite la ea în oglinda retrovizoare. Ar urî-o dacă ar ști ce făcuse, la fel ca toată lumea. Aproape că-i venea să se aplece și să-i mărturisească, fiindcă totul i se părea încă imposibil, de parcă ultimul an fusese într-adevăr un basm magic, plin cu zeiţe și demoni. Păruse doar o poveste pe care și-o spusese; o poveste care devenise reală doar când Howard începuse să vorbească serios despre abandonarea întregii lui vieţi, ceea ce făcuse ca totul să se prăbușească în jurul ei.
   Da, vorbiseră într-o doară să fugă împreună în cealaltă parte a lumii, dar era ca și cum ai spune că ai să deschizi o ceainărie în Devon, una din acele fantezii care te ajută să treci prin nopţile lungi. Dar la sfârșitul verii, el începuse să spună că se simţea captiv, apoi ajunsese să spună că nu mai putea continua să ducă o viaţă dublă, mai ales când simţea că adevărata lui viaţă era cea pe care o împărţea cu ea. Asta o făcuse pe Nancy să se gândească serios la ce făcea, de fapt.
    Fiindcă prima ei reacţie fusese de groază la gândul că avea să afle toată lumea, o frică profundă, cumplită, să nu afle cineva. Dar dacă un astfel de plan nu fusese niciodată luat în calcul ca o posibilitate reală, atunci tot ce făcuseră era doar o tâmpenie periculoasă, josnică și sordidă.
   Nancy s-a uitat pe geamul taxiului la Londra care lucea în ploaie și și-a amintit de furia incandescentă a lui Howard când îi spusese că trebuia să se termine, o furie care i-a arătat că îl judecase fundamental greșit. O făcuse să își dea seama că uitase că aventura lor era și povestea lui și că avea tot dreptul să pretindă un alt final. Că, de fapt, era totodată povestea multor alţi oameni, a partenerilor lor, a copiilor lor, într-o anumită măsură chiar și a lui Eleanor. Își înfipsese tentaculele peste tot și fiecare dintre ei ar fi spus-o altfel, nimeni nu era cu adevărat în rolul principal, iar ea era probabil condamnată.
   - Ce dracului vrei să spui?! explodase el aproape imediat ce ea rostise vorbele și, cu toate că muzica din barul în care se aflau era dată tare, lumea tot s-a întors să se uite la ei.
   - Pur și simplu, nu mai pot îndura vinovăţia, spusese ea doar o frântură de adevăr.
   Era ciudat când se gândea că asta se petrecuse în urmă cu doar opt săptămâni, cam pe la jumătatea lui noiembrie, iar barul în care se aflau era deja împodobit cu beteală ţipătoare și beculeţe pâlpâitoare, a căror lumină pulsa pe chipul lui palid, provocându-i greaţă lui Nancy. Atunci era deja aproape total obsedată de Mary, în așa măsură încât era convinsă că o vedea, aproape în fiecare zi, fie dând colţul pe o stradă, fie urcând într-un autobuz, întotdeauna prea departe ca să poată ajunge la ea. Mary era prezentă și în visele ei, aproape în fiecare noapte; uneori, Mary era pe drept cuvânt furioasă, dar alteori era bătută și plină de sânge, întinzând mâinile disperată către Nancy.
   - Vinovăţie! a scuipat el cuvântul către ea. Parcă nu te-a deranjat așa de tare în ultimul an.
   Nancy și-a încleștat mâinile pe paharul cu gin ca să nu înceapă să plângă.
   - Știu. Dar acum trebuie să ne oprim. Nu mai suport!
   - Ceea ce nu suporţi e să accepţi cine ești.
   A tras o dușcă din halba cu bere neagră și o parte din spumă i-a rămas în barbă.
   - Nu pot să cred că spui asta. Te credeam mai presus de asemenea lucruri.
   - Sunt mai presus de asemenea lucruri. De aceea îi pun capăt.
   Însă el a fluturat dispreţuitor din mână.
   - Nu, vreau să spun mai presus de influenţa moralei meschine a societăţii.
   L-a privit și, preţ de o clipă, parcă se uita la un străin. Un bărbat furibund în locul celui care o ţinuse în braţe și-i șoptise la ureche promisiuni că avea să schimbe totul în bine.
   - Dar nu e meschină. De fapt, morală e doar un sinonim pentru decenţă, decenţă umană elementară. Iar noi nu ne-am purtat decent cu oamenii din viaţa noastră, care merită mai mult decât atât.
   - Merită mai mult..., a pufnit el dispreţuitor. Doamne, ce urăsc expresia asta! Nimeni nu merită nimic, n-ai aflat până acum? Viaţa e inerent nedreaptă și de căcat pentru majoritatea oamenilor și nu are nicio legătură cu karma sau orice alt rahat de genul ăsta.
    - Știi că nu vorbesc din punct de vedere mistic. Ne-am bătut joc de oamenii pe care îi iubim cel mai mult, iar ei chiar merită mai mult decât atât.
   A văzut cum expresia i s-a mai îmblânzit, după care s-a aplecat peste masă.
   - Uite, nu e nicio surpriză că începe acum să ţi se facă teamă.
   - Nu e vorba de teamă.
   - Ei, ajungem în punctul în care va trebui să luăm o hotărâre. Și bineînţeles că o să fie haotic și oribil o perioadă, dar anul viitor pe vremea asta deja o să înceapă să fie mai bine. Iar noi vom fi împreună, ceea ce ne dorim amândoi.
   A simţit cum un pumn se strângea în jurul inimii ei și a știut că era frică autentică. S-a uitat la el și și-a dat seama că vorbea serios, că el chiar credea că ceea ce spusese era posibil. A încercat să vorbească în continuare cu calm:
   - Asta n-o să se întâmple niciodată. Am pierde amândoi totul. Niciunul din copiii ori prietenii noștri nu ar mai vorbi vreodată cu noi. Nimeni nu trebuie să afle vreodată ce am făcut.
   Însă și-a regretat vorbele de îndată ce le-a rostit, fiindcă a văzut cum gura lui se strâmbă într-un zâmbet; știau amândoi că o avea la mână.
   - Te venerez. Și știu că și tu mă iubești de fapt.
   - Ba nu!
   - Vino cu mine! Ultima dată.
   Ea a clătinat din cap.
   - Nu, nu vreau.
   Dar a văzut în ochii lui o licărire care i-a arătat cine era el cu adevărat.
   - Insist!
   I-a venit să-și pună mâinile în cap, fiindcă avea senzaţia că zidurile barului se prăbușeau peste ea.
   - Vrei să zici că dacă nu ne-o tragem acum, o să spui tuturor?
   - Vreau să te ajut, a zis el ridicând din umeri. Vreau să-ţi dai seama cât de mult mă iubești. Vreau să te iubesc la lumina zilei.
   Părea dezaxat când a spus asta, cu faţa congestionată și cu o peliculă lucioasă de transpiraţie pe frunte.
   - Nu cred că mă iubești cu adevărat.
   Furia lui a erupt, contorsionându-i o clipă trăsăturile:
   - Nu-mi spune mie ce simt! Ce e între noi e real.
   - E pasiune și atât.
   - Ba nu, e iubire adevărată și știi asta foarte bine. Trebuie să vii cu mine ca să ţi-o dovedesc.
   În seara aceea, s-a dus cu el la apartament și, după sex, a plâns în duș, simţind cum tot trupul o durea și avea furnicături pe piele.
   Dar când a ieșit mirosind a săpunul de lavandă pe care îl avea mereu prietenul lui Howard, i-a promis că o să se gândească la ce i-a zis el, și îi spusese asta fiindcă nu știa cum altfel avea să scape din apartament. Acea situaţie oribilă, umilitoare, a continuat 4 săptămâni cumplite, până în seara când Robert găsise scrisoarea, ceea ce îi dăduse curajul de a-i spune că nu se mai putea culca cu el. Că dacă nu înceta s-o hărţuiască, avea să se sinucidă. Când i-a spus asta la telefon, nu păruse deloc melodramatică, fiindcă știa că era adevărat.
   - Dacă în acest moment am de ales între a continua să mă culc cu tine sau să trăiesc într-o lume în care tu le spui tuturor ce am făcut, atunci aleg moartea în oricare dintre aceste variante.
   Când a spus aceste cuvinte, șoptit, fiindcă Zara venise acasă cu o seară în urmă, era așezată la biroul ei, privind pe fereastră cerul, ce arăta ca o pânză albă bine întinsă. Dar vorbise foarte serios, fiindcă dacă mai continua așa la nesfârșit, avea de ales între a-și răzui viscerele ca să se cureţe după fiecare întâlnire cu el, ori a ajunge să fie urâtă de toţi oamenii pe care îi iubea. Niciuna nu era o viaţă care să merite trăită.
    S-a ridicat în picioare cu telefonul la ureche și s-a uitat pe fereastră. Biroul ei era deasupra întregii case, la etajul trei, de unde ar fi fost cât se putea de ușor. Se urca pe birou, deschidea fereastra și sărea în abis.
   Ceva din tonul ei trebuie să-l fi convins, fiindcă l-a auzit că începe să se bâlbâie.
   - Doamne ferește, nu spune asta, te implor!
   - Mă ucizi, i-a spus ea, simplu.
   Apoi l-a auzit plângând încet la telefon.
   - Dar... te iubesc așa de mult... Ești totul pentru mine.
   - Dacă e adevărat, trebuie să mă lași în pace.
   Și-a ţinut respiraţia, așteptându-i răspunsul, care în cele din urmă a venit.
   - Nu pot. E imposibil.

   Nancy era deja în întârziere când taxiul a reușit să-și croiască drum pe străzile blocate ale Londrei, pe care și-o imaginase întotdeauna ca pe o inimă muribundă. Eleanor era deja la restaurant, așezată la o masă lângă perete, uitându-se în telefon.
   După postura ei încordată, părea enervată, așa că, deși avea nevoie la toaletă, Nancy s-a dus direct la masă.
   - Iartă-mă! Traficul a fost un coșmar.
   Eleanor și-a pus telefonul la loc în geantă.
   - Stai liniștită...
   Nancy s-a așezat, iar Eleanor i-a turnat un pahar de vin.
   Încăperea părea foarte aglomerată, de parcă vocile tuturor ricoșau pe lângă urechile ei.
   - Ce faci?
   - Ei, știi tu, bine. Uit mereu ce de rahat sunt iernile britanice. Nu e pic de lumină.
   - Doar nu te bate gândul să pleci iar din ţară, nu?
   - Nu, nu. Sunt prea bătrână de-acum pentru așa ceva. Iar afacerea merge bine. Și știi cum e, adevărul este că-i plăcut să te stabilești undeva. Doar că-mi lipsește...
   - Normal!
   Nancy a sorbit lacom din pahar. Se simţea agitată, aproape frenetică, și nu era sigură că avea să poată sta într-un loc suficient de mult ca să mănânce. Știa că se foia prea mult în scaun, pe când, în faţa ei, Eleanor arăta foarte calmă și stăpână pe sine.
   - Cum a fost de ziua ta? Îmi pare tare rău că nu am putut veni.
   - S-a întâmplat ceva? a întrebat Eleanor.
   - Ei, știi cum e.
   Și-a auzit vocea tremurând ușor și a mai luat o gură de vin ca să și-o dreagă.
   - Ai probleme cu David?
   Nancy a dat aprobator din cap.
   - Tot mă mai sună.
   - Fir-ar a dracului de treabă, Nance! E deja prea mult.
   Nancy a ridicat privirea și s-a uitat la chipul prietenei ei. Eleanor arătase dintotdeauna ca o carte deschisă. De fapt, faţa ei îi atrăsese prima dată atenţia lui Nancy în acea primă seară la facultate, o făcuse să o strige, deși se întâlniseră doar scurt, la sesiunea de orientare. Poate din cauza rotunjimii obrajilor ei, ori a părului ei negru întotdeauna tuns drept, care-i încadra cumva trăsăturile, ori poate că era din cauza staturii ei mici, care o făcea să pară robustă, de încredere.
   - Sincer, nu mai știu ce să fac. I-am scris o scrisoare acum vreo două zile, dar parcă l-a înfuriat și mai tare. Am acceptat să mă întâlnesc cu el în seara asta, după cină, ca să încerc să pun capăt acestei povești o dată pentru totdeauna.
   - Dar n-ai mai făcut o dată asta?
   - Ba da!
   - Vrei să vin cu tine?
   - O, Doamne, nu!
   A venit chelnerul și Nancy și-a dat seama că nu se uitase pe meniu. A aruncat o privire, dar nimic nu părea apetisant, ba chiar gândul la mâncare îi provoca greaţă.
   - O să iau doar una din salatele voastre speciale. Și încă o sticlă de vin, a spus, simţind privirea lui Eleanor fixată asupra ei.
   - Ai slăbit, a spus Eleanor după plecarea chelnerului.
   - Din cauza grijilor, a zis Nancy încercând să râdă.
   - Știu că am mai spus-o, dar nu crezi că e timpul să mergi la poliţie?
   - Nu. Nu, mă descurc.
   Și asta era partea cea mai înfricoșătoare. Nancy știa că trebuia să facă faţă singură situaţiei, din cauză că era inadmisibil să afle cineva ce se întâmpla. Nici măcar nu îi putea spune lui Eleanor că Robert găsise scrisoarea și știa de aventură, fiindcă dacă ar fi făcut asta, nimic nu ar mai fi oprit-o pe Eleanor să se ducă la poliţie. Și dacă se ducea la poliţie, totul ar fi ieșit la iveală și atunci nimic nu ar mai fi avut vreodată sens. Simţea că toate posibilităţile și imposibilităţile și minciunile și înșelătoriile îi vâjâiau prin minte, așa că era mai tot timpul ameţită. Uneori, în toiul nopţii părea să fi găsit o soluţie, dar până dimineaţă se făcea praf.
   - Știu că nu vrei să afle Robert, a spus Eleanor de parcă îi citise gândurile. Dar te iubește așa de tare, încât eu cred că te-ar ierta.
   Nancy a avut senzaţia că i se tăia respiraţia și s-a frecat pe gât, pe pielea deja iritată.
   - Te rog, Ellie! Chiar nu pot face asta.
   - Arăţi groaznic.
   Cuvintele lui Eleanor au sunat mai aspru decât ar fi fost nevoie.
   - Nu dorm deloc.
   Își simţea inima bubuind în piept și știa că mintea și trupul ei erau pe punctul de a-i ceda din cauza epuizării.
   - Mă simt...
   A căutat cuvântul potrivit.
   - Mă simt mistuită de vinovăţie. Ca și cum n-o să scap niciodată de ea. Ca și cum toată lumea poate să vadă pe chipul meu ce am făcut. Ar trebui să am o literă stacojie arsă pe frunte.
   Eleanor a oftat, iar Nancy și-a dat seama că iar o enervase.
   - Nance, știi bine că nu ești primul om care a avut o aventură extraconjugală. Nu pricep de ce trebuie să faci așa o nenorocită de melodramă din asta.
   Le-a venit mâncarea și, după ce farfuriile au fost așezate în faţa lor, Nancy s-a uitat la Eleanor, urând-o o clipă fiindcă o judeca. Îi venea să-i spună că fusese păcălită de un bărbat care era clar un maestru în arta manipulării, care obţinea un fel de satisfacţie sexuală din exercitarea puterii asupra ei, care practic a forţat-o să facă sex cu el de 5 ori după ce îi spusese că s-a sfârșit și că, dacă nu o lăsa în pace, avea de gând să se arunce de la fereastra biroului ei. Dar firește că era imposibil să facă asta... sigur că totul era din vina ei, pentru că ar fi putut foarte bine să nu se combine cu el.
   - Nu cred că sunt deosebit de melodramatică.
   Nancy a turnat vin pentru amândouă, convinsă că n-ar fi putut reţine în stomac nici măcar o frunză de salată.
   - E o situaţie cumplită, fir-ar al naibii! a mai adăugat ea.
   - Da, știu, a zis Eleanor și a gustat din nou din mâncare. Dar ai avut de ales. Vreau să zic... nu ai fost obligată s-o faci.
   - Nu ai avut niciodată un moment de rătăcire?
   - Ba da, normal. Dar fără să afecteze așa de mulţi oameni.
   Eleanor s-a îmbujorat și Nancy și-a dat seama că era mai enervată decât arăta.
   - Știu că nu-ţi place să vorbești despre asta, dar înţeleg că e însurat? Poate are și copii?
   Nancy a dat confirmativ din cap.
   - În caz că te ajută să te simţi mai bine, să știi că mă detest din toată inima.
   - Tâmpenie mai mare nu puteai să spui.
   Nancy s-a sprijinit de spătarul scaunului, simţindu-se ca un copil certat.
   - Tu nu mănânci? a întrebat Eleanor arătând cu furculiţa către salata neatinsă a lui Nancy.
   - Mi-e greaţă.
   - Of, Doamne, ce nebunie!
   Au stat o vreme tăcute, așteptând să treacă timpul, fără ca vreuna dintre ele să spună direct ce gândea. Până la urmă, Nancy a fost cea care a vorbit.
   - Els, să știi că știu că sunt de rahat și melodramatică și enervantă. Și știu că m-am băgat singură în mizeria asta îngrozitoare. Dar acum descopăr că mi-e foarte greu să ies din ea.
   Tot ce-și dorea în clipa aceea era ca Eleanor să se aplece spre ea și s-o ia de mână, să facă ceva, orice, care să-i arate că o înţelegea, ori că voia să o ajute cumva.
   Dar Eleanor s-a apucat iar să mănânce, cu ochii în farfurie.
   - Nu știu cum să te ajut când tu spui nu la tot ce-ţi sugerez. Nu știu, tu nu ești furioasă pe David ăsta? Nu vrei să-i faci probleme, dacă de asta e nevoie ca să scapi de el? Nu vrei să iei și tu atitudine cât de cât, ca să te aperi?
   Dar Nancy nu simţise niciodată furie, poate doar faţă de ea însăși, dar chiar și aceea se disipase. Singura emoţie pe care o simţea cât de cât cu regularitate era frica.
   - Nu știu. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva.
   Eleanor a ridicat capul și a privit-o cu asprime, în ochi.
   - Auzi, Nance, cam așa a fost mereu. Creezi întotdeauna probleme acolo unde uneori nu există. Cred că aventura asta a ta cam așa a fost. Cumva, ai inventat ceva teatral și palpitant. Încep să mă întreb cât de tare îţi dorești de fapt să pui capăt acestei aventuri.
   - Serios?
   Nancy recunoștea prea bine această versiune urâtă a ei, iar cuvintele astea o umileau și mai mult. Însă Eleanor bineînţeles că se înșela, fiindcă Nancy nu-și dorea nimic mai mult decât să scape din această situaţie, doar că nu putea articula niciun cuvânt ca să-i spună asta, fiindcă ar fi deschis ușa mult prea multor întrebări la care nu putea răspunde.
   - Dar atunci, de ce mă simt așa de vinovată?
   - Fiindcă oricine s-ar simţi vinovat.
   Eleanor s-a lăsat pe spătarul scaunului și a oftat umflându-și obrajii.
   - Adică, din câte știu eu, ai o viaţă foarte bună. Iar tu și Robert vă înţelegeţi de fapt bine. Pur și simplu, nu pricep de ce ai făcut așa ceva.
   Nancy a mai băut niște vin, ţinând apoi paharul la piept, fără ca măcar să se mai prefacă că ar mânca ceva. Un om normal, și-a spus, poate că s-ar înfuria să audă astfel de cuvinte, dar ea le accepta, așa cum accepta comportamentul lui Howard, fiindcă frica anula orice alt sentiment.
   - Sinceră să fiu, nu am un răspuns. Mi-aș dori să-mi pot explica și mie.
   Eleanor a început să bată darabana pe masă și Nancy s-a întrebat dacă o plictisea.
   - Să știi că nici Robert nu e perfect, așa cum pare să creadă toată lumea.
   - Normal că nu cred că e perfect. Dar nu e nici rău.
   - Uneori, este.
   Nancy nu prea știa unde voia să ajungă cu această conversaţie. E groaznic de manipulator, voia să-i spună. A făcut în așa fel încât e imposibil să trăim altfel decât așa cum consideră el că trebuie să fie viaţa noastră, iar varianta lui nu e în niciun caz cea pe care aș fi ales-o eu. Iar acum e blând și spune multe lucruri pe care mi-am dorit să le aud, dar i-a luat al dracului de mult ca să ajungă aici.
   Știa că relaţia ei nu o minimalizase mai mult decât se întâmpla în alte relaţii, de fapt, probabil că mult mai puţin decât puteau spune alte femei, dar tot i se părea nedrept că trebuise să meargă până la capătul pământului ca să-l facă să o vadă pe ea, cea reală, pe Nancy.
    - Nimeni nu știe cum e cu adevărat altcineva în spatele ușilor închise.
   Eleanor a pufnit cu dispreţ.
   - Ei, na! Ai să-mi spui acum că de fapt Howard îi aduce ceaiul la pat lui Mary în fiecare dimineaţă și nu știm noi. Poate că nu știm toate detaliile, dar ne putem face o idee destul de clară, aș zice.
   Șocul de a-i auzi numele rostit din senin a buimăcit-o pe Nancy așa de tare, că s-a temut că avea să recunoască totul pe loc, având în vedere că era așa de sleită de puteri, că nu credea că mai avea energia psihică să se controleze.
   Dar în creierul ei s-a produs o schimbare și dorinţa de a mărturisi s-a risipit când s-a uitat la prietena ei și s-a gândit că Eleanor nu avea cum să înţeleagă cum era să trăiești cu cineva ani și ani la rând. Că te cunoșteai atât de bine, încât puteai să fii mereu cea mai rea și plină de ură versiune a ta. Că majoritatea cuplurilor nu evoluau niciodată dincolo de asta; că își găseau unul altuia punctul slab și apoi petreceau următorii 40 și ceva de ani râcâindu-și unul altuia aceleași vechi răni.
   - Uite, da, îl iubesc pe Robert, a spus în cele din urmă. Dar, Els, ești foarte aspră. Poate că pur și simplu nu sunt așa de independentă și sigură pe mine ca tine. De fapt, știu sigur că nu sunt. Iar asta probabil că înseamnă că sunt jalnică, dar, sinceră să fiu, zilele astea abia reușesc să-mi ţin capul la suprafaţă ca să respir.
   Chipul lui Eleanor nu s-a destins într-un surâs, cum și-ar fi dorit Nancy.
   - Nu sunt nici pe departe independentă și sigură pe mine. Mă îndoiesc mereu de alegerile pe care le fac. Dar, totodată, cred că toţi facem, până la urmă, alegerile pe care trebuie să le facem, și aici mă refer la alegerile importante. Nu sunt sigură că ţi-ai asumat vreodată alegerile pe care le-ai făcut.
   Cuvintele lui Eleanor păreau inutil de brutale și a fost cât pe ce să o înfrunte, dar vorbele pe care voia să i le spună s-au pierdut în oceanul de vinovăţie.
   - Uneori cred că nu am crescut de tot, nu la nivel fundamental. Știi senzaţia aia pe care o ai în adolescenţă, când nu prea îţi vine să crezi că trebuie să faci ceva? Ei, eu încă o am în legătură cu o mulţime de lucruri. Într-un fel, cred că de aceea mi s-a părut așa de greu să am grijă de Zara de-a lungul anilor - pur și simplu, nu puteam să accept ideea că sunt răspunzătoare pentru o altă fiinţă umană.
   Sprâncenele lui Eleanor s-au încruntat de parcă avea sub nas ceva urât mirositor.
   - Zara e grozavă.
   - Știu.
   Nancy a avut senzaţia că nu-și găsea vorbele care să o ajute să se facă înţeleasă. Și a mai avut senzaţia că îi cam provoca scârbă lui Eleanor. Ceea ce a făcut-o să-și dea seama că, undeva, în adâncul inimii ei, bine ascunsă chiar și de ea însăși, păstrase un vis, cum că dacă totul ieșea la iveală, Eleanor avea să fie șocată și furioasă, dar în cele din urmă, ar înţelege și ar sprijini-o.
    Însă în seara asta, devenea foarte clar că, dacă Eleanor afla adevărul, nu avea să mai vorbească niciodată cu ea. Ba chiar ar urî-o din toată inima.
   - Îmi pare rău, să știi, a spus în cele din urmă Nancy.
   - Nu ai de ce să-mi ceri mie scuze.
   - Da, și totuși...
   - Trebuie neapărat să faci ceva în privinţa asta, Nance. E al dracului de exasperant să privesc din afară și să te văd cum o scrântești în halul ăsta.
   Nancy a aprobat din cap și ochii i s-au umplut de lacrimi.
   - Te-aș ajuta cu dragă inimă, dar pari hotărâtă să faci totul singură.
   - Trebuie!
   - Mă rog. Spun doar că trebuie să faci ceva. Măcar spune-i lui David că te duci la poliţie dacă nu termină cu telefoanele, chiar dacă n-ai de gând să faci asta. Și dacă tot nu încetează, atunci chiar ar trebui să te gândești să-i spui lui Robert și să rezolvi lucrurile. Dacă chiar vrei s-o termini, atunci nu poţi să mai trăiești așa.
   Nancy își simţea capul așa de greu, încât făcea eforturi ca să și-l susţină.
   - Știu. Așa o să fac.
   Numai că normal că nu avea să facă așa ceva, fiindcă nu putea.
   Erau foarte multe aspecte ale situaţiei despre care nu putea vorbi cu nimeni, iar asta o făcea să se simtă neajutorată, ca un pește eșuat care murea în tăcere pe mal. S-a uitat la ceas și a văzut că era 10 fără un sfert.
   - Fir-ar să fie, trebuie să plec. Mă întâlnesc cu el la 10.
   - Bine. Nu-ţi bate capul cu nota, o plătesc eu, a spus Eleanor întinzând mâna după poșetă.
   - Ești sigură?
   - Da, da. Doar du-te și rezolvă porcăria asta o dată pentru totdeauna, te rog!
   Nancy s-a ridicat și și-a dat seama că se clătina puţin pe picioare, probabil că băuse mai mult decât crezuse. S-a uitat în jos, la creștetul prietenei ei care cotrobăia prin geantă și s-a simţit străbătută de un fulger de iubire pentru această femeie cu care împărţise atâţia ani din viaţa ei.
   - Te sun mâine să-ţi spun cum a mers.
   A încercat cu puterea minţii să o facă pe Eleanor să ridice capul, poate chiar să-i zâmbească.
   Dar capul ei a rămas aplecat.
   - Da, sigur, a spus ea uitându-se în poșetă, așa că Nancy s-a întors și a traversat restaurantul către ieșire.

   Temperatura parcă scăzuse cu vreo 10 grade, așa că Nancy și-a strâns mai bine paltonul pe lângă corp îmbrăţișându-se.
    Îi clănţăneau dinţii și, în clipa aia nu-și dorea decât să urce într-un taxi, să se ducă acasă și să se bage în pat lângă Robert. Nu mai mâncase și nu mai dormise bine de zile în șir, iar mintea ei începea să-și piardă claritatea, așa încât aproape că o simţea fragmentată, ca o piatră crăpându-se. Nu, trebuia să mai încerce o ultimă dată.
   Trebuia să îl facă să priceapă. Poate dacă Howard îi vedea chipul devastat, își dădea seama ce făcea și o lăsa în pace. A văzut lumina portocalie a casetei unui taxi și a ridicat mâna.
   În taxi era cald și s-a așezat pe banchetă recunoscătoare pentru asta, dar când a întins mâna să închidă portiera, a văzut cu coada ochiului un tip înalt și suplu, cu păr blond, iar inima i-a sărit din piept, fiindcă i se păruse că era Robert. S-a răsucit pe banchetă în timp ce taxiul a luat-o din loc, dar trotuarul era aglomerat și, oricine-ar fi fost tipul, fusese înghiţit de mulţime. S-a întors la loc, inima îi bubuia în piept, iar frica îi ţâșnea prin piele sub formă de mici broboane de sudoare care i se prelingeau pe trup, pe sub haine.
   Și-a amintit că, în acea după-amiază, el mai verificase o dată unde se ducea. Dacă venise să se asigure că într-adevăr se întâlnea cu Eleanor? Dacă o urmărea chiar acum, ca să verifice dacă se ducea acasă? Dacă îl conducea direct către magnitudinea ticăloșiei pe care o comisese?
    Nancy a întins iar gâtul ca să se uite în urmă, dar în spatele ei, șoseaua era plină de taxiuri, și Robert putea fi în oricare dintre ele, sau nu.
   I-a bâzâit telefonul: Am ajuns. E ger. Vrei să ne vedem în bar?
   Dar nu putea suporta gândul să fie văzută cu el în public, chiar dacă era puţin probabil să dea peste cineva cunoscut, așa că a răspuns: Nu, stai acolo. Ajung în 10 min.
   Nu știa pe cine trădase mai rău: pe Robert, pe Mary, pe ea însăși, pe copiii lor, pe Eleanor? În mintea ei, totul era o încâlceală, era haos; de parcă vieţile lor erau o serie de căi interconectate ce se încrucișau, intersectându-se veșnic, suprapunându-se mereu. Abia dacă-și mai amintea cine erau ei toţi, încotro mergeau și, mai ales, de ce existau. Știa doar că ea stricase totul, că distrusese toate acele fire complicate și delicate, care fuseseră construite în foarte mulţi ani, care fuseseră alimentate de iubire și pe care acum le otrăvise cu ură.
   Parcă era și mai frig când a coborât din taxi pe drumul dosnic, întunecos, ce ducea către peticul de iarbă pe care se obișnuiseră în vară să se întâlnească și care aproape că li se părea că era al lor, așa cum obișnuiesc îndrăgostiţii să facă ceva special din orice. De aceea îi propusese să se întâlnească aici, în speranţa că avea să-i amintească cum erau pe vremuri și că, dacă o iubea cu adevărat, acum trebuia să o ajute. Numai că, în beznă, planul părea viclean și manipulator, ca o chintesenţă a tuturor lucrurilor despre care ţi se spunea să nu le faci ca femeie.
    Când a început să se îndepărteze de luminile de pe șosea, frica a înfășurat-o ca o mantie, strângând-o până aproape să o sufoce, încât respiraţia i se transformase în gâfâieli sacadate. Aerul se umplea de gheaţă și îi gâdila nasul, iar expiraţiile scurte formau în faţa ei norișori de parcă era un dragon - așa spunea Zara când era mică.
    Amintirea i-a umezit ochii, iar printre lacrimi a văzut că vârfurile ierbii deja se albeau, promiţând sosirea unui îngheţ purificator.
   El o aștepta în picioare lângă o bancă pe care stătuseră de foarte multe ori, deseori cu mâinile împreunate, furându-și săruturi. Era mai bine îmbrăcat pentru ger decât era ea, având mănuși și fular, dar tot bătea din picioare și se lovea cu palmele peste braţe ca să se încălzească.
   S-a apropiat până a ajuns faţă în faţă cu el și s-au privit fix câteva secunde, de parcă niciunuia dintre ei nu-i venea să creadă ce făceau. Nu există zeițe, i-a venit ei un gând din senin, iar noi am fost niște proști că am crezut vreodată altceva. Mary avusese întotdeauna dreptate, era doar un mit fals, o poveste după care alergase în mod eronat toată viaţa.
    Brusc, s-a văzut cu o extraordinară claritate - o femeie idolatrizată pentru aspectul ei, care nu avea nicio legătură cu ea, aflată în căutarea unei alte modalităţi de a fi ea însăși și găsind drept soluţie cea mai uzată dintre toate dorinţele: conformarea. Și, între timp, viaţa a gonit pe lângă ea, luând cu sine toate lucrurile care ne întregesc, toate micile momente pentru care merită să trăiești. Nu era nici zeiţă, nici victimă, era doar o femeie normală, vrăjită de lumini sclipitoare, înfricoșată de ea însăși mai mult decât de orice altceva.
   Era una din acele revelaţii care pot schimba vieţi, dar ea mersese prea departe, greșise mult prea grav ca să mai aibă vreodată luxul de se gândi să facă schimbări sau să o ia de la capăt.
   Deodată, era clar ca lumina zilei ce avea să se întâmple în acea noapte, era clar că nu mai avea încotro să o apuce, și atunci a știut cu siguranţă că nu mai putea să continue cu niciun fel de prefăcătorie.
   - Ce se întâmplă, Louise? a întrebat el întinzând mâna s-o atingă.
   - Nu-mi spune așa! l-a repezit ea. Nu sunt Louise, iar tu nu ești David. Totul a fost doar o fantezie stupidă. Am fugit mult prea multă vreme de cine suntem. Eu sunt Nancy și tu ești Howard. Ăștia am fost dintotdeauna și, din păcate pentru noi, ăștia vom fi mereu.
   El nu a răspuns, iar tăcerea s-a așternut apăsătoare peste ei.
   Câmpul ei vizual era perforat de pete albe, ceea ce însemna că era epuizată și că îi venea să se întindă pe poteca îngheţată și să se lase luată de o forţă, oricare-ar fi fost ea. Totul părea dintr-odată fără speranţă, iar ea fusese o proastă să creadă că exista vreo ieșire din această situaţie. Nu se putea ascunde nicăieri de ceea ce făcuse și i se părea deodată foarte clar că, într-un fel sau altul, toată lumea avea să afle curând, ceea ce însemna că urma să piardă tot.
    A întors capul să se uite la zidul care îi separa de apa îngheţată a Tamisei, dar a știut pe loc că nu avea curajul să sară, nici peste zid, nici pe fereastra biroului ei. De fapt, era chiar mai slabă și mai disperată decât crezuse, și asta i-a umplut inima de o frică așa de profundă, că parcă un diavol îi pătrunsese în suflet și se cuibărise acolo.
   Howard a întins mâna spre ea, dar ea a făcut un pas înapoi, ceea ce l-a făcut să o înșface cu disperare de braţ. A deschis gura să-i spună că nu mai conta, că nimic bun nu avea să i se mai întâmple vreodată. Însă exact când a observat furia dementă din ochii lui, a auzit în spate un zgomot puternic și s-a întors să vadă cine mai venea, cine o mai ura așa de tare încât să vină aici, pe acest pământ îngheţat și pustiu.
   Cineva sau ceva răsărea din bezna potecii, cu pași zgomotoși ce trădau o nepăsare aproape periculoasă. Preţ de o clipă, ar fi putut fi oricine, chiar și o fantomă, dar apoi, silueta s-a materializat și ea a știut că totul se terminase.
   - Dumnezeule mare! a spus Nancy. Ce cauţi aici?

MARY

   A fost cât pe ce ca Mary să nu răspundă la telefon, fiindcă tocmai intrase în biroul lui Howard și trebuia neapărat să găsească actele de asigurare.
    Dar când a scos telefonul din buzunarul de la spate, a văzut că era Eleanor... or, încerca de vreo două zile să dea de ea, fiindcă avusese o voce ciudată ultima dată când vorbiseră și nu îi stătea în fire lui Ellie să nu sune înapoi dacă nu putea răspunde la telefon.
   - Pe unde umbli? a spus ducându-se la geam ca să se uite la șirurile de mici grădini, petice rectangulare de verdeaţă alocate fiecărui locatar.
    Era o zi superbă, în care strălucirea soarelui scosese lumea din case. Vecinii ei luau prânzul în grădină, râzând de tumbele pe care le făcea fetiţa lor.
   La început nu a reușit să priceapă ce auzea, dar apoi și-a dat seama că Eleanor plângea cu un fel de abandon complet, așa cum plângeau copiii ei când erau mici.
   - Ellie, a ţipat la telefon. Ellie, ce s-a întâmplat?
   - Am rupt-o cu Robert, a hohotit ea. Și mă simt groaznic. Parcă nici nu știu ce să fac.
   - Unde ești?
   Mary a simţit cum i se umple sufletul de frică, fiindcă Eleanor părea că-și pierduse total controlul.
   - În mașină.
   - Unde te duci?
   - Acasă. Mă întorc din Sussex.
   - Poftim?
   - Am fost s-o văd pe Nancy.
   Mary și-a dus palma la frunte. Nu înţelegea ce se petrece.
   - Ellie, liniștește-te! Ce vrei să spui?
   A auzit-o pe Eleanor inspirând profund, iar când a vorbit din nou, în vocea ei nu se mai simţea isterie, deși tot mai plângea.
   - Am dat-o rău de tot în bară. Parcă mi-am pierdut minţile săptămâna asta. Am fost să vorbesc cu Davide Boyette.
   - Ce-ai făcut? Te-ai întâlnit cu bărbatul care probabil a omorât-o pe Nancy? Ce-a fost în capul tău?
   - Nu știu. Și ieri a trebuit să mă duc la înmormântarea Irenei. S-au adunat toate deodată.
   - Of, Ellie, draga de tine!
   - Am început să mă întreb dacă nu cumva Robert a fost implicat în moartea lui Nancy. Adevărul e că nu mai știu ce să cred.
   - Robert?
   Mary avea senzaţia că purta una din conversaţiile acelea pe care le ai cu un bebe de trei ani, în care nimic nu are nicio noimă și orice e posibil.
   - Și apoi m-am trezit azi-dimineaţă și am simţit așa o nevoie să-i cer iertare lui Nancy, încât m-am dus la ea la mormânt, însă a apărut Robert și am avut o discuţie bizară. Și știu că nu putem fi împreună, dar îl iubesc.
   Ultimele cuvinte au sunat de parcă o sufocau.
   - Ellie, trebuie să te liniștești, a spus Mary, pe tonul pe care le vorbea fetelor când se certau. Ascultă aici, uite ce-o să faci! O să ieși de pe autostradă cu prima ocazie. O să-ţi dai cu niște apă pe faţă și o să bei un ceai. Apoi, când te calmezi, te urci în mașină și vii direct încoace.
   Nu auzea decât smiorcăielile lui Eleanor, așa că a ridicat vocea.
   - Ellie, mă auzi? Te rog să faci cum zic, fiindcă să fiu a naibii dacă am de gând să-mi pierd amândouă prietenele în același an... or, tu nu ești acum în stare să conduci.
   - Bine, a spus Ellie părând acum undeva foarte departe.
   - Te iubesc, a spus Mary. O rezolvăm noi cumva.
   A simţit brusc că i se taie respiraţia și s-a așezat la biroul lui Howard, lăsându-se pe spătarul scaunului. Peretele din faţa ei era acoperit de bileţele îngălbenite, cu colţurile îndoite, și articole pe care le lipise pe perete de-a lungul anilor, iar pe birou era un talmeș-balmeș de hârtii ce înconjurau un Mac rablagit.
    La drept vorbind, era absurd că el confiscase așa micul dormitor din spate, când Mimi și Maisie ajunseseră de mult la vârsta la care ar fi trebuit să aibă fiecare camera ei. Avea să aranjeze camera și să-i schimbe destinaţia, nu doar pentru că începea să devină evident că Howard probabil că nu avea să se mai facă vreodată bine, ci și pentru că lucrurile trebuiau să se schimbe.
    În ultimul timp, Mary începuse să aibă impresia că boala lui scosese la lumină toate aspectele căsniciei lor pe care ea alesese să le ignore ori se prefăcuse că nu însemnau mare lucru. Dar fără prezenţa emoţională constantă a lui Howard în mintea ei, începea să vadă exact cât de rău fusese în ultimul deceniu, cât de mult o uzase și o diminuase, cât de rău își permisese să ajungă.
   S-a îndreptat de spate, fiindcă înainte de sosirea lui Ellie trebuia neapărat să se apuce să caute actele de asigurare; trebuia să fie prin ele vreo clauză care să-i protejeze de ceea ce se întâmpla cu Howard. Poate reușeau măcar să obţină decontarea îngrijirii lui, ori un ajutor pentru plata ipotecii, ceva, orice.
    S-a ridicat iar și a deschis geamul ca să intre aerul blând și cald, dar și chiotele copiilor, care încă o mai făceau să zâmbească.
    A început căutarea cu sertarele, dar nu părea să existe niciun fel de sistem coerent de aranjare a hârtiilor; majoritatea păreau să fie notiţe aleatorii, ori copii ale eseurilor scrise de el, ori orare vechi de ani întregi. A trecut iute cu privirea peste câteva dintre hârtii, pe măsură ce le lua la mână, dar niciuna din scrierile lui nu părea să aibă vreo utilitate, alta decât ca să marcheze cumva cariera lui academică, de parcă se aștepta ca oamenilor să le pese de asta peste ani. Multe dintre eseuri fuseseră publicate în ziare și periodice obscure, cu tiraje minuscule, și ea s-a întrebat ce sens avea această activitate, dar și mai mult s-a întrebat ce să facă cu toate astea.
    Gândul a întristat-o, i-a dat senzaţia că o mare parte din viaţă e o risipă, ori o diversiune și că, cu excepţia relaţiilor interumane, nimic altceva nu avea de fapt nicio însemnătate. Râdea de fete sau ţipa la ele fiindcă se uitau la așa de multe reality show-uri, dar, așezată la birou, s-a gândit că poate nu înţelesese - că poate nu făceau decât să caute ceva real în tot haosul vieţii.
   Al treilea sertar era înţepenit și a fost nevoită să se ridice în picioare și să-l zgâlţâie până a cedat și s-a deschis brusc, lovind-o tare în coapsă. Din el s-au împrăștiat pe jos hârtii, așa că s-a lăsat în genunchi ca să le adune, dar odată ajunsă pe podea, a văzut un plic maro care căzuse prin spatele sertarului și îl înţepenise. S-a întins prin deschizătura prăfuită și l-a scos. Pe el nu scria nimic, dar conţinutul părea voluminos. Și-a dat seama că nu era contractul de asigurare, dar și că trebuia să știe ce era înăuntru.
   Știa deja destule despre viaţă, ca să fie conștientă că nu avea să găsească în el nimic bun.
   Mary a scos pachetul gros din plic, era o bucată de hârtie înfășurată în jurul unui maldăr de suveniruri. A despachetat-o cu grijă și a vărsat tot conţinutul pe birou: un amestec de chitanţe și jumătăţi de bilete, o păpădie presată, o șuviţă de păr blond, o inimă desenată cu creionul, o vedere cu un nud de la Muzeul Tate, un ambalaj de ciocolată, prima pagină din Poveste despre două orașe, ruptă din carte, cu primul rând subliniat, colţul unei eșarfe roșii de mătase și o fotografie polaroid.
    I s-a înceţoșat privirea și au început să îi tremure mâinile când a atins dosul pozei, negru și proeminent ca o umflătură. Știa de pe acum că ce avea să vadă putea să o distrugă, dar degetele deja băteau ușurel colţul, provocând-o să întoarcă fotografia. Numai că văzuse deja scrisul lui Nancy pe scrisoare și s-a gândit că vorbele pe care o să trebuiască să le citească aveau să fie, probabil, mai devastatoare decât poza.
   A întors polaroidul, atingându-i suprafaţa cât de puţin a putut, iar iniţial nu a reușit să-și dea seama ce vedea, doar o masă întunecată, poate niște dealuri în amurg. Dar apoi i-a venit să râdă de propria naivitate, fiindcă, deodată, iat-o pe Nancy, întinsă goală pe un pat, cu picioarele desfăcute ca să-și arate deschizătura roșie a pizdei - un cuvânt pe care Mary nu l-ar fi folosit niciodată, dar care aici știa că se potrivea perfect - cu abdomenul arcuit și chipul puţin ridicat, astfel încât dorinţa ce-i ardea în ochi era vizibilă.
   Mary a pus scrisoarea peste fotografie și s-a chinuit să se concentreze.

   David,
   Trebuie să încetezi să mă mai contactezi. Dacă chiar mă iubești așa cum spui, atunci, te rog, fă asta pentru mine. Începi să mă sperii și simt că mă îmbolnăvesc de atâta îngrijorare. Am crezut că poate distanța pe care am pus-o între noi în timpul Crăciunului te-a adus puțin cu picioarele pe pământ, dar văd că nu s-a întâmplat asta și începe să mă cuprindă disperarea.
   M-am gândit foarte mult în ultimul timp și iată ce am descoperit despre mine: sunt o persoană slabă și egoistă. Nimeni dintre cei pe care îi cunosc nu ar început o aventură cu soțul uneia din cele mai bune prietene. Îmi tot cotrobăi prin amintiri, încercând să găsesc motivul pentru care am făcut ceva așa de dezgustător, dar nimic nu e limpede, ca și cum toată mintea mi-e învăluită în ceață. Oare să fie ceva așa de primitiv precum sexul?
   Posibil, însă aș fi putut să nu te las să mă săruți atunci, prima dată, și nu-mi pot da seama de ce nu am făcut-o. Îmi aduc aminte ce fiori mi-a dat, îmi aduc aminte cum ți-ai băgat mâna prin deschizătura rochiei mele și mi-ai mângâiat piciorul și cum am simțit că luam foc. Dar tot nu reușesc să-mi amintesc de ce am permis să se întâmple asta.
   Presupun că, într-un fel sau altul, întotdeauna m-am îndreptat spre dezastru. De când mă știu, mi-am sabotat fericirea. Nu știu de ce fac asta, dar de un lucru sunt absolut sigură: o viață fără oamenii pe care îi iubesc nu e viață pentru mine. Și iată care sunt oamenii pe care îi iubesc: Robert, Zara, mama, Eleanor și Mary.
   Nu e o listă foarte lungă, dar pentru mine e de-ajuns.
   Dacă ar ieși la iveală adevărul despre noi, toți acești oameni m-ar urî, pe bună dreptate, și nu ar mai vorbi niciodată cu mine, iar pentru mine, asta ar fi la fel de rău ca moartea. Dar mai presus și mai mult decât atât, pur și simplu nu pot îndura să-i văd pe acești oameni că-și dau seama cine sunt, că mă privesc ca pe mizerabila dezgustătoare care am devenit. E de departe mult mai bine să nu afle niciodată, astfel încât să mă pot detesta în tăcere, din toată inima, pentru tot restul vieții, încercând în același timp, din toate puterile mele, să îmi răscumpăr greșeala față de ei.
   Apropo, ai dreptate, orice s-ar întâmpla mai departe, ar trebui să o părăsești pe Mary. Nu mi-am dat seama până acum, dar o faci tare nefericită și îi distrugi viața. Am fost total păcălită de tine și presupun că la fel și ea. Ar trebui să-ți faci bagajul și să pleci pentru totdeauna. La început îi va fi greu, dar o să îi fiu alături ca să o sprijin.
   Un bărbat nu va înțelege niciodată pe deplin ce înseamnă femeile una pentru alta. Te-ar șoca intensitatea sentimentelor pe care le avem una pentru alta.
   Faptul că în această perioadă a vieții mele nu pot să caut sprijin la prietenele mele îmi arată cât de mult m-am îndepărtat de experiența umană normală.
   Nu pot să mai fac asta.
   Te rog, te implor, lasă-mă în pace!
   Louise

   Mary și-a pus palmele pe scrisoare și a încercat să-și controleze respiraţia sacadată care ameninţa să o copleșească și să o facă să se prăbușească pe podea, sufocându-se, cu vederea împânzită de puncte albe luminoase.
    S-a gândit la Howard, aflat la parter, în fotoliul lui, cu bale în barbă, și s-a gândit la Nancy, aflată în pământ, și parcă două orori s-au ciocnit în mintea ei, obligând-o să reinterpreteze, în mod dezgustător, tot ce credea că știe. I s-a întors stomacul pe dos și chiar s-a aplecat lângă birou și a icnit de parcă-i venea să vomite.
   Ameţeala a refuzat să i se risipească, așa că și-a lăsat capul în palme. De pe buze i-a scăpat un sunet grav, ca o combinaţie între geamăt și hohot de râs amar. După care s-a simţit ca ultima tâmpită, că nu făcuse legătura până acum. Boala devastatoare a lui Howard, care apăruse odată cu moartea lui Nancy. Faptul că ea știuse că el o înșelase tot anul dinaintea morţii lui Nancy. Și numele David... sincer vorbind, abia acum îi pica fisa și îi devenise cât se poate de logic: Howard David Smithson și Nancy Louise Hennessy. David și Louise, soţul ei și prietena ei.
   A adunat hârtiile și le-a îndesat la loc în plic, fiindcă știa că avea nevoie de timp ca să se gândească la asta, știa că nu era ceva ce ar trebui scăpat aiurea în conversaţie. A împins plicul la loc în ascunzătoarea lui și n-a putut să nu remarce că era cumva o crudă ironie în faptul că afla despre Nancy așa cum aflase despre așa de multe dintre aventurile lui Howard.
    De atâtea ori se întâmplase să stea pe vine în bucătărie, scoţând tot ce era prin buzunarele hainelor pe care voia să le bage în mașina de spălat, ca să se trezească în mână cu chitanţe de la restaurante la care ea nu fusese niciodată, ori cu câte un cercel care nu era al ei, ba chiar a găsit odată și o coroniţă din margarete împletite. Înainte, le strângea întotdeauna tare în pumn și le îndesa pe fundul coșului de gunoi. La urma urmelor, Mary era expertă în mitologie greacă, așa că știa foarte bine că nici măcar zeii nu erau perfecţi.
    Numai că Nancy era, bineînţeles, altceva. Situaţia cu Nancy cerea o răzbunare vrednică de zei. În clipa aceea, era convinsă că, dacă Nancy nu ar fi fost moartă, ar fi omorât-o ea, cu mâna ei.
   Când Mary a început să urce încet scările, nesigură pe picioare, a simţit că ceva se slăbea în sufletul ei, ca și cum constrângerile conformităţii care o reţinuseră până acum se destrămau. Dar totodată simţea și că parcă se umplea, ca un balon care se umfla cu aer, pregătindu-se de decolare. Bănuia că, în scurt timp, avea să se uite la viaţa ei de undeva de la înălţimea la care ajungea, iar grija ei de a păstra lucrurile sub control avea să pară la fel de iluzorie ca un set de Lego al unui copil, privit de sus. Știa că era aproape de punctul când nu o să-i mai pese, așa cum făcuse întotdeauna, știa că era pe punctul de a-și recunoaște înfrângerea sporadică, neștiinţa permanentă, frustrarea zilnică și frica prezentă în fiecare clipă a vieţii ei.
    Era o senzaţie nouă, dar nu tocmai neplăcută. Avea un iz de adevăr și eliberare, ambele fiind lucruri care lipsiseră din viaţa ei de până acum, și-a spus Mary.
   Eleanor avea să sune curând la ușa ei și tânjea după eliberarea de a-i spune totul prietenei ei, dar și-a dat seama că, dacă îi spunea lui Eleanor, însemna cu siguranţă implicarea lui Robert și a poliţiei și, fără îndoială, a presei. S-a cutremurat la propriu la gândul de a-și expune astfel copiii, nu doar atenţiei lacome a publicului, ci și adevărului despre tatăl lor, cine era el de fapt.
    Când a ajuns la baza scărilor, știa deja cu o limpezime rece ca oţelul că trebuia să îi protejeze prin orice mijloace. Că deși le-ar fi oferit lui Robert și Eleanor răspunsuri la întrebări pe care probabil aveau să și le pună toată viaţa, nimeni nu trebuia să afle ceea ce tocmai descoperise ea.
   A rămas multă vreme în ușa de la salon, cu braţele încrucișate la piept, și s-a uitat la Howard. Stătea în fotoliul care devenise al lui, cu ochii fixaţi într-un punct îndepărtat și degetele bătând darabana pe genunchi. Un fir de salivă îi rămăsese captiv în barbă, iar trupul i se ofilise și i se micșorase.
   Și-a amintit că, atunci când Eleanor venise să îi spună de Nancy, Howard era sus, doborât la pat de ceea ce credea atunci că era o răceală; și-a amintit că, în seara dinainte, el venise acasă după ce ea se culcase, și o trezise zgomotul pe care îl făcea vomitând în toaletă. Se dăduse automat jos din pat, mânată de instinctul matern care învinsese oboseala și frigul tăios, ca să se ducă să stea pe marginea căzii și să-l frece pe spate cât el a icnit și a vărsat. Și-a mai amintit și că nu își făcuse mari griji, și că, trecând pe lângă camera lui Marcus, văzuse ușa deschisă și patul neatins, și fusese mai îngrijorată pentru fiul ei că nu știa unde era, decât de ce se întâmpla cu Howard.
   Mary a intrat în cameră și l-a ocolit pe Howard ca să se posteze în faţa lui, dar el a continuat să se uite fix la ceva ce numai el vedea.
   - Howard, a spus ea pe ton răstit, care l-a făcut să-și îndrepte atenţia spre ea. Ce s-a întâmplat cu Nancy?
   - Nancy, a repetat el, iar ea a văzut cum lumina i s-a reaprins pentru o clipă în ochi.
   - Da, Nancy.
   A mai făcut un pas spre el și și-a dat seama că, așa slabă cum era, el era acum și mai slab și, pentru prima dată în căsnicia lor, era mai puternică decât el.
   - Nancy? a întrebat el, lungindu-și gâtul ca să se uite peste umărul ei.
   Lui Mary i-a venit să-i tragă cu sete un pumn drept în faţă, i-a venit să-i sfâșie pielea și să-i facă nervii ferfeniţă.
   - Nu te-a iubit niciodată, s-a mulţumit ea să spună.
   S-a răsucit pe călcâie și a ieșit din cameră urmărită de smiorcăielile lui, care de data asta au lăsat-o rece.

   Amândouă fetele erau la diverse cursuri și habar nu avea unde era Marcus, așa că și-a turnat un pahar mare de vin și a găsit un pachet de ţigări vechi, pe care Howard îl ţinea întotdeauna pe bufetul de lângă geam.
    Cu toate că nu avea neapărat chef să simtă căldura soarelui, a deschis ușa din spate și s-a așezat pe trepte.
   Gândurile ei erau în totală discordanţă cu râsetele și zgomotele vesele ce veneau de dincolo de gard, de parcă unele vieţi nu erau niciodată zdrobite.
   Vinul și nicotina i-au năvălit în sânge și, pentru câteva clipe, s-a simţit mai bine. Mary era pătrunsă de un simţ al răspunderii așa de puternic faţă de copiii ei, încât știa că aceasta era o excepţie, că atunci când Mimi și Maisie aveau să intre pe ușă, ea o să se comporte normal, o să știe ce urmau să mănânce la cină, o să le poată răspunde la întrebări, ba chiar avea să reușească să zâmbească.
    S-a uitat peste umăr la ceas. Mai avea 3 ore până atunci, 3 ore în care avea voie să tremure și să se frământe, să încerce să rearanjeze fragmentele vieţii ei într-o nouă ordine.
   Pentru prima dată după mulţi ani, i s-a făcut dor de părinţii ei, ceea ce i-a umplut inima de o profundă singurătate, fiindcă abia dacă mai vorbea cu ei. Lui Howard i se părea că familia ei era dificilă și nu îi plăcea să meargă la ei, ori să îi invite pe ei să vină în vizită, iar ea lăsase lucrurile așa, fiindcă Howard se pricepea așa de bine să construiască o argumentaţie, încât ei îi fusese mai ușor să accepte tacit decât să se opună. Și, oricum, era adevărat, nici ei nu îl plăcuseră niciodată.
    Chiar și în ziua nunţii, cu Marcus în abdomenul rotunjit, tatăl ei o luase deoparte după ce făcuseră poze în camera din faţă și îi spusese că nu era nicio rușine să fii mamă singură și că familia avea să o ajute cu tot ce putea, ceea ce probabil că îi fusese groaznic de greu să spună, iar acum, gândindu-se la ce trebuie să fi simţit tatăl ei, lui Mary i-a venit să plângă. Se aplecase foarte aproape de ea, învăluind-o cu mireasma intensă, picantă, care îl însoţea întotdeauna, și îi spusese că putea să se întoarcă acasă, la Birmingham, înapoi în camera copilăriei ei, cu cuvertura de pat creponată, roz. Și-a amintit că simplul gând o făcuse să se cutremure, că se cutremurase și uitându-se la sora ei, Naomi, cu Terry și cei trei copii ai lor, toţi la doar o stradă distanţă de casa părinţilor ei. Chiar și acum, ca o proastă, gândul tot o făcea să se cutremure.
   Probabil că era de acord cu Nancy - Howard avea ceva ce sfida orice raţiune, ceva ce te împingea să faci toate lucrurile pe care știai că nu ar trebui să le faci. Când își pusese prima dată mâna pe gâtul ei la ceafă și o mângâiase în timp ce ea stătea aplecată peste biroul ei, ea știuse totul despre soţia lui, Penny, și despre regulile dintre femei. Mai știuse și ce clișeu era că se culca cu șeful ei; că își putea pune în pericol slujba de vis pe care o avea la UCL, cu doctoratul ei proaspăt obţinut și capul plin de cunoștinţe.
   - N-ai citit Sinele divizat? o întrebase el așa de șocat în prima ei zi de lucru, că ea cumpărase cartea în pauza de prânz și își petrecuse tot weekendul următor răsfoind-o.
   Găsise studiul profund eronat; toată ideea de persoană sigură ontologic era cu siguranţă o fantezie masculină. Femeile, evident, nu-și permiteau să contopească latura lor publică cu cea privată, intimă, ceea ce însemna, desigur, că toate femeile erau nebune, iar dacă Mary se gândea bine, acesta părea să fie un punct de vedere foarte adânc înrădăcinat în societate.
   Lunea următoare, când îi dusese cafeaua lui Howard, i-a spus ce citise în weekend. El ridicase privirea către ea și începuse să râdă, făcând-o să se simtă ca o școlăriţă prostuţă ce încerca să-și impresioneze profesorul.
   - Cum ţi s-a părut? a întrebat el, iar asta a făcut-o să se simtă mai bine, fiindcă părea sincer interesat.
   - Cred că ignoră unele dintre cele mai elementare aspecte ale comportamentului uman.
   - Cum ar fi? a spus el ridicând o sprânceană.
   - Cu siguranţă, trebuie să avem un profil public și unul privat, altfel ar fi anarhie.
   - Și de ce ar fi asta ceva rău?
   În momentul acela, s-a simţit groaznic de limitată și și-a amintit de toate modurile în care reușea să-și stânjenească părinţii spunând tot ce gândea și simţea.
   - Fiindcă..., s-a bâlbâit ea, fiindcă atunci toată lumea ar ști tot timpul ce gândim și simţim.
   Nu era tocmai ce-și dorise să spună, dar el o făcea să se simtă nesigură pe sine.
   De data asta, el a râs și mai tare, cu capul pe spate, expunându-și gâtul.
   - Foarte interesant argument. Dar nu cred că l-ai înţeles deloc pe Laing.
   Mary a simţit că îi dădeau lacrimile, poate că nu îl înţelesese, și nu voia să pară proastă în ochii lui Howard.
   - A fost revoluţionar fiindcă a pus pacientul în centrul înţelegerii noastre. A transformat bolile mintale într-o chestiune politică fiindcă, dacă vrem să tratăm individul, și nu simptomele, atunci statul are responsabilitatea să asigure nu doar tratamentul, ci și prevenţia.
   Mary a dat aprobator din cap, iar faţa îi ardea așa de tare, că știa sigur că era roșie ca focul. Adevărul era că înţelesese oarecum felul în care analizase Howard textul lui Laing, dar conceptul i se părea în continuare ridicol. Și-a imaginat, în schimb, o lume în care oamenii își exprimau liber orice emoţie și i s-a părut absurd. Dar, pe de altă parte, asta poate că se datora faptului că femeile gândeau mai mult decât bărbaţii. Încă nu-și dădea seama.
   - În fine, a spus Howard privind-o mult mai serios. Ce anume crezi tu, personal, că nu ai vrea să știu eu?
   - Nimic, a spus mult prea repede Mary, lovindu-se de birou când ieșise din încăpere.
   Prima dată când se culcase cu el, o dusese în apartamentul unui prieten care era plecat o jumătate din an în America, la o altă universitate. La acel moment, Howard se dădea peste cap ca s-o facă să se simtă deosebită, să creadă că punea preţ pe părerile ei, așa că îl lăsase să o sărute, să o întindă pe pat și să i-o tragă.
    Deși nu era expresia potrivită, fiindcă tânjea după el într-un fel care o făcea să tremure la simpla lui apropiere. Mary își făcuse griji în privinţa reacţiei ei la atingerile lui, se temuse că avea să creadă că nu îl place, dar nu era vorba de asta, ci mai degrabă de faptul că nu știa cum să se poarte cu el fiindcă experienţa asta era așa de diferită de toate acele tăvăleli stângace studenţești! După aceea, întinși pe pat gâfâind, privind în sus, la ferigile care, nu se știe de ce, atârnau deasupra capetelor lor în coșuri din fire împletite, simţise o căldură necunoscută împrăștiindu-se prin trupul ei, o căldură pe care voia să o simtă iar și iar, la nesfârșit.
   În plus, el devenise deja, fără urmă de îndoială, cea mai fascinantă și interesantă persoană pe care o cunoscuse ea vreodată. Cum era posibil să nu-l fi citit niciodată pe Marx, ori să nu se fi gândit niciodată cât de inerent de nedreaptă era societatea?
    Howard i-a spus că tatăl ei făcea parte din clasa muncitoare oprimată și că restul familiei ei aluneca în aceeași capcană. Faptul că erau imigranţi înrăutăţea lucrurile, fiindcă, cu siguranţă, se simţeau mereu marginalizaţi, ceea ce a nedumerit-o pe Mary, căci se născuse în Birmingham, dintr-o mamă așa de englezoaică, încât nici nu plecase vreodată din ţară. Dar nu i-a spus asta lui Howard, fiindcă el trecea de la un subiect la altul și deja vorbea despre cum nu îi învinovăţea, fiindcă unul din aspectele fundamentale ale oprimării era să blochezi accesul la o educaţie decentă, cu atât mai mult cu cât coborai pe scara socială. Tatăl ei, susţinea el, era exemplul clasic de bărbat care nu se gândea niciodată mai departe de cum să pună pâine pe masă și să își întreţină familia, așa că a devenit neinteresat de politică și de cea mai bună cale de a-și schimba viaţa în bine.
    Mary nu era sigură că era neapărat adevărat, ori că tatăl ei voia să schimbe ceva, dar a descoperit că, cu cât ea își exploata mai mult în faţa lui Howard etnia și originea muncitorească, cu atât mai mult își dorea el să stea întins lângă ea.
   - Penny nu se întreabă niciodată unde ești? a întrebat ea într-o zi, după vreo lună de vizite la ciudatul apartament cu ferigi.
   Își amintea foarte clar senzaţia de prăbușire pe care o trăise la gândul că Penny avea mai multe drepturi asupra lui.
   Howard a suflat inele de fum în aerul saturat de sex de deasupra capetelor lor.
   - Nu prea. Oricum, are mereu de scris vreun curs.
   - Mi-e milă de ea.
   Poza ei se afla pe un raft din biroul lui Howard - era o brunetă elegantă, cu ochi mari și triști și un zâmbet timid.
   - Și ăsta e unul dintre motivele pentru care mă îndrăgostesc de tine, a răspuns Howard. Majoritatea femeilor ar fi incapabile să vadă dincolo de gelozia lor.
   Mary a simţit că vorbele lui i-au dat lumea peste cap. A încercat să pară adultă, ignorându-le.
   - Am vreun motiv să fiu geloasă?
   Howard s-a întins peste ea să-și stingă ţigara.
   - Absolut deloc.
   I-a sărutat umărul.
   - Doar nu vrei cu adevărat asta, nu?
   - Ce anume?
   - Să vorbim despre Penny, a spus el privind-o în ochi.
   Dar ea voia, așa că a continuat.
   - Păi, vreau să spun că, dacă ești aici cu mine, atunci nu ai cum să fii fericit cu ea, deci de ce stai cu ea?
   El a înghiţit în sec și ea s-a temut că îl supărase și i s-a strâns stomacul.
   - Mă simt foarte neloial că-ţi spun asta, dar nu poate să facă copii. Adevărul e că mariajul nostru s-a terminat de ani de zile, doar că e teribil de tristă și nu pot să înrăutăţesc lucrurile părăsind-o. Presupun că m-am purtat ca un laș.
   - Vai, Doamne, ce îngrozitor! Nu ești laș.
   Însă un alt gând i-a răsărit în minte lui Mary, se simţea ca o proastă că nu-l întrebase până acum.
   - Câţi ani ai?
   - Împlinim amândoi 40 de ani anul acesta. Asta a făcut-o să simtă că nu mai are nicio șansă să facă copii.
   A încercat să proceseze informaţia, fiindcă la 40 de ani i se părea groaznic de bătrân. S-a întors pe o parte ca să se uite mai bine la el; trupul lui înalt, suplu, te inducea foarte mult în eroare și poate că și barba lui ascundea alte semne.
   - Dar tu câţi ani ai? a întrebat-o el.
   - 28.
   A întins mâna și a mângâiat-o pe obraz.
   - Probabil că nu ar trebui să facem asta. Dar ai ceva ce mă înnebunește și parcă nu se mai aplică niciuna dintre regulile obișnuite.
   S-a topit la atingerea lui.
   - Nu-mi pasă de vârstă.
   - Părinţii tăi nu ar avea o problemă cu asta?
   A adorat faptul că el se gândea la asta, de parcă aveau un viitor real împreună.
   - Poate. Nu știu. Adevărul e că sora mea, Naomi, ar fi probabil mai șocată decât părinţii mei.
   - Mary și Naomi, a zis Howard, mângâind-o cu un deget pe obraz. Ce nume nepotrivite pentru niște fete ca voi!
   Pentru prima dată, Mary s-a uitat la pielea ei maronie, lângă pielea lui albă și, cumva, presupunerile făcute de el au îndurerat-o puţin.
   - Știi că mama e albă, da? O cheamă Sheila și votează cu conservatorii, lucrează la Asda, iar vinerea se duce la bingo și, sincer vorbind, ar fi foarte greu să găsești pe cineva mai britanic decât ea.
   - Nu, am presupus doar că...
   Howard a avut măcar decenţa să se înroșească.
   - Tata e din Bangladesh. Mă rog, părinţii lui s-au mutat aici când el era foarte mic, așa că adevărul e că și el a trăit toată viaţa în Birmingham.
   - Trebuie să fi fost foarte greu.
   - Ce anume?
   - Să fii copil de rasă mixtă în anii ’80.
   Atunci, ea a început să râdă. Observase că oamenii aveau întotdeauna o idee greșită despre ce e într-adevăr greu în viaţă. Ori le plăcea să se uite la tine și să creadă că înţelegeau lucruri pe care era imposibil să le înţeleagă fără să vorbească cu tine. S-a gândit, din senin, că Ellie și Nancy erau poate singurii doi oameni pe care îi întâlnise vreodată și care doriseră din start să o cunoască pur și simplu, adică să știe ce era în mintea ei, nu ce reprezenta ea.
   - Mary, tu vrei copii?
   Întrebarea era bizară și în afara contextului, dar ea a sesizat vulnerabilitatea din vocea lui.
   - Presupun că da.
   - Presupui?
   - Păi, da, nu-mi pot imagina viaţa fără ei. Doar că par să ceară foarte multă muncă. Naomi tocmai a născut gemeni, deci are trei copii sub 5 ani și, când am fost ultima dată în vizită la ea, parcă era pompier într-o zonă calamitată. Apoi mai am și o prietenă, Nancy. A făcut un fel de cădere nervoasă la începutul anului, înainte să te cunosc, după nașterea fiicei ei. Au spus că a fost depresie postnatală, dar suna tare înspăimântător și, cu toate că se simte mai bine, n-aș spune că și-a revenit pe deplin la normal.
   El a început să râdă.
   - Înţeleg acum de ce ești ambivalentă. Dar sigur cunoști și oameni fericiţi și cu copii, nu?
   Dar Mary nu știa și a clătinat din cap.
   - E vina societăţii noastre patriarhale, a spus el trecându-și un deget peste sânul ei. Sunt foarte puţini bărbaţi care înţeleg ce înseamnă să ai copii. Până nu demult, o mulţime de bărbaţi dădeau partenerelor lor câţiva firfirei în fiecare săptămână pentru cheltuielile gospodăriei și restul cheltuiau la cârciumă, iar uneori am impresia că încă mai există rămășiţe ale acelei atitudini. Ca societate, nu ascultăm cum trebuie mamele, nici nu înţelegem că mai au și ele alte dorinţe, diferite de cele pe care le au ca mame.
   Mary fusese impresionată de ce-i spusese el, dar opinia lui nu părea să se aplice nici lui Naomi, nici lui Nancy, și a simţit nevoia să le apere alegerile.
   - Terry și Robert sunt foarte de treabă. Adică Naomi și Terry nu prea au bani, dar cred că împart totul. Și, mă rog, Robert e puţin cam convenţional. Nancy spunea că nu a lăsat-o să se întoarcă la muncă.
   Howard a ridicat din umeri de parcă tocmai îi dovedise că avea dreptate.
   - Cu ce se ocupă? Pun pariu că e bancher sau ceva similar.
   - De fapt, e avocat specializat în drepturile omului.
   Howard și-a mai aprins o ţigară.
   - Tot sclav al dolarului capitalist e. Banii transformă oamenii în monștri.
   - N-aș zice că Robert e un monstru.
   - Nu ai cum să lucrezi în lumea capitalistă fără să te transformi în șarlatan.
   S-a ridicat în capul oaselor, îngrijorată brusc că ferigile de deasupra lor aveau să le cadă în cap. A luat ţigara din mâna lui Howard și a tras un fum adânc, iar nicotina i-a luat-o la goană prin sânge și i s-a urcat la cap. S-a gândit la faptul că gura lor atinsese aceeași ţigară și s-a simţit deodată copleșită de impresia că erau îndrăzneţi și rafinaţi.
   Howard a privit-o prin perdeaua de fum și colţurile gurii i s-au ridicat într-un zâmbet.
   - Doamne, ce-mi place cât de imperfectă ești!
   Ea a simţit că îi cam pierea elanul.
   - Asta îţi place la mine?
   El și-a luat ţigara înapoi.
   - Categoric! Femeile perfecte sunt al naibii de plictisitoare. E grozav de distractiv să corectezi imperfecţiuni.
   Apoi s-a aplecat și a sărutat-o din nou, iar lui Mary îi vâjâia capul de toate calităţile lui, care nu semănau cu nimic din ce văzuse ea vreodată.

   În acel weekend, se întâlnise cu Nancy la Galeria Naţională și, după ce se uitaseră la tablouri de Monet și Gauguin, se așezaseră la o masă în cafenea și băuseră ceai.
   - Chiar mă întrebam ce ai păţit, a spus Nancy în timp ce priveau amândouă pe fereastră râul curgând. Te-ai dat la fund în ultimul timp și Ellie zicea că nici ei nu i-ai mai dat niciun semn de viaţă.
   Mary a simţit că se îmbujorează.
   - Îmi pare rău. M-am luat cu munca... Știi cum e când începi un serviciu nou.
   Ar fi trebuit să știe că nu putea încerca să se ascundă de Nancy.
   - Doamne, Mary, ai un nou iubit?
   - Nu.
   Dar a simţit o dorinţă fierbinte să-l elibereze pe Howard din mintea ei, să-i confere puţină corporalitate.
   - Mă rog, de fapt... da.
   Nancy a ţipat, apoi și-a pus mâna peste gură.
   - Ce palpitant! Trebuie să-mi povestești tot și să-mi mai colorezi puţin existenţa cenușie.
   - A, nu, Nance! Te-am invitat în oraș ca să aflu nou tăţile din viaţa ta.
   Nancy a fluturat o mână în faţa ei.
   - Ei, na! Nu am nicio noutate, asta dacă nu vrei să afli ce nuanţă de verde avea căcatul Zarei azi-dimineaţă. Sau cum îi place lui Robert să-i pregătesc ouăle. Ori calităţile relative ale nuanţei Sahara versus galben-nisipiu pentru pereţii din living, nuanţe între care cu siguranţă nu există oricum nicio nenorocită de diferenţă.
   Mary a început să râdă.
   - Adevărul e că mi-ar prinde bine un sfat.
   - Zi!
   S-a dovedit că nu-i era ușor să rostească vorbele potrivite.
   - E profesorul pentru care lucrez.
   Nancy strălucea de încântare.
   - Vai, incredibil! Ca în cărţile lui D.H. Lawrence!
   - Ei, nu chiar. E cu 12 ani mai mare ca mine și de 5 ori mai deștept.
   - Nu mai vorbi prostii!
   - Și e însurat.
   Nancy nu a răspuns, așa că Mary și-a ridicat privirea și a văzut că era șocată.
   - Vai, Doamne, e o situaţie de tot rahatul, nu-i așa?
   - Nu e o situaţie ideală.
   Nancy a luat un cub de zahăr din zaharniţa de pe mijlocul mesei și a început să-l răsucească între degete.
   - Știai că e însurat când ai început relaţia?
   - Da.
   - Ei, tot e ceva. Dar... cum rămâne cu ea?
   - Exact, a spus Mary simţind că-i venea să plângă. Vrea să o părăsească, dar îi e tare milă de ea, fiindcă e un om foarte bun. Vezi tu, ea nu poate rămâne însărcinată.
   Nancy s-a îmbujorat.
   - Fir-ar a naibii de treabă! Dar asta e oribil. Aproape că mi se pare mai rău decât dacă ar părăsi-o și gata.
   De cum a auzit aceste cuvinte, Mary a fost așa de sigură că erau adevărate, de parcă se prinsese deja singură de asta, dar totodată au făcut-o să-și dea seama de un alt lucru supărător.
   - Sunt îndrăgostită de el.
   - Vai de mine! Dar crezi că o să-și părăsească vreodată nevasta?
   - N-am idee.
   I-au dat lacrimile, și Nancy s-a întins și a mângâiat-o pe braţ.
   - A mai făcut așa ceva înainte de tine?
   Întrebarea a luat-o prin surprindere pe Mary. Și-a tamponat obrajii cu șervetul, mânjindu-i albul impecabil cu rimel negru.
   - Nu știu. N-aș crede.
   - Cred că ar trebui s-o termini cu el.
   Mary s-a uitat la prietena ei și a văzut expresia rece de pe chipul ei perfect.
   - Deci înţeleg clar că e incitant să ţi-o tragi cu un bărbat care nu e doar șeful tău, ci și un profesor universitar deștept. Și, știi tu, poate că nu și-a mai înșelat soţia până acum. Dar acum a făcut-o, chiar dacă o dată, și asta nu e prea grozav. Așa cum nu e grozav nici motivul pentru care stă cu biata lui soţie. Și gândește-te cum trebuie să se simtă ea. Păi, nu crezi că e cumva de datoria noastră, ca femei, să ne purtăm de grijă una alteia în astfel de situaţii?
   Lui Mary i-a scăpat fără să vrea un hohot de plâns și o doamnă de la masa de alături s-a întors către ele, apoi s-a întors foarte repede la loc.
   - Ai dreptate. Dar viaţa e cu mult mai complicată decât ce trebuie și ce nu trebuie să faci, nu crezi?
   Nancy a început să râdă.
   - Sigur că cred asta. Dumnezeule mare, a trebuit să fiu trimisă la balamuc, fiindcă realitatea - adică să am grijă de Zara - mi se părea al naibii de grea.
   Pentru o clipă, Mary s-a gândit la R.D. Laing.
   - Dar de obicei e bine să faci ceea ce e bine să faci, dintr-un motiv foarte bine întemeiat.
   - Și dacă nu pot?
   Nancy și-a retras mâna.
   - Bun, hai să-ţi spun ceva! Cred că există un fel de pact secret al femeilor, care spune că nu trebuie să dezvălui totul, ca să nu faci alte femei să evite căsătoria și procrearea, dar îmi bag picioarele. Când te căsătorești și faci un copil și întemeiezi un cămin, e, în mare parte, fantastic. Dar, în același timp, în mare parte e groaznic ca naiba. Este cumplit de greu să trăiești cu altcineva. Nu cred că există pe lume vreun cuplu care să poată spună că e total fericit. Așa cum nu cred nici că există vreun cuplu care să nu se fi gândit la un moment dat că le-ar fi fost mult mai bine cu altcineva. Dar toate astea sunt aberaţii, fiindcă, chiar dacă dai cu șutul partenerului pe care îl ai și îl schimbi cu un model mai tânăr și mai bun, uneori și ăla o să se cace și o să împută baia, ori o să sforăie, ori o să spună ceva cu care nu ești de acord fundamental, de o să-ţi vină să-l înjunghii. Cei mai mulţi dintre noi strâng din dinţi și merg înainte, dar unii aleg să și-o tragă cu alţii și, sinceră să fiu, aceia sunt oameni în care nu poţi avea încredere.
   Cuvintele acestea au reușit să-i usuce lacrimile lui Mary.
   - Vorbești despre tine și Robert?
   - Da, în parte. Dar nu numai.
   - Crezi că te-a înșelat?
   Nancy a ridicat din umeri.
   - Mă îndoiesc. Dar asta nu înseamnă că nu au fost nopţi când a venit târziu acasă și mi-am făcut o mie de gânduri. Când mi-a trecut prin cap că nu l-aș putea condamna sub nicio formă dacă ar face-o. Până la urmă, vieţile noastre sunt incredibil de paralele.
   - Cum adică?
   - Adică el se duce la muncă toată ziua, iar eu stau acasă. Iese pe ușă, se duce la birou, muncește pe rupte, stă de vorbă cu oameni interesanţi, probabil iese la vreun prânz rafinat. În timp ce eu gătesc și fac curat și împăturesc haine, o duc pe Zara la plimbare în parc și sunt încântată când poștașul îmi aduce un pachet și schimbăm amabilităţi în prag. Și nu spun că viaţa mea e... vai, așa de grea în comparaţie cu a lui... doar că zilele mele au foarte multe spaţii goale, pe care le umplu gândindu-mă. Dar asta înseamnă că atunci când, în sfârșit, stăm seara împreună, e greu să găsim subiecte comune. Fiindcă mie nu-mi pasă de ultima lui negociere, iar lui nu îi pasă că, atunci când eram în parc cu Zara, am văzut o familie de iepuri.
   Mary a simţit că o păștea una din durerile ei de cap îngrozitoare, când i se încleștau umerii și creierul i se storcea. În vederea periferică deja dansau particule albe minuscule.
   - Vai, Doamne, Nance, am fost așa de naivă! Săraca, amărâta de Penny!
   - Nu ești nici prima, nici ultima. Și nu înseamnă că ești un om rău, a zis și a început să râdă. Doamne ferește, vorbesc ca mama!  Mai lipsește să-ţi spun că are balta pește.

   După discuţia lor printre lacrimi, Mary calculase în minte că lui Ellie avea să-i ia vreo două ore ca să ajungă la ea, dar a durat mult mai mult.
    Așa de mult, că atunci când mașina ei s-a oprit în faţa casei, Mary deja se uita după ea la fereastră, imaginându-și accidente mortale orbile pe autostradă, caz în care nu ar fi anunţată decât peste multe ore, fiindcă era doar o prietenă. Însă pe de altă parte, avusese astfel timp să se asigure că nimic din comportamentul ei nu avea să trădeze faptul că, de când vorbiseră, întreaga ei lume fusese spulberată.
   Dar, de cum a deschis ușa, și-a dat seama că Eleanor oricum nu era în stare să observe nimic la ea. Arăta complet răvășită, avea ochii așa de roșii și umflaţi, de parcă făceau parte dintr-un experiment medical, obrajii îi erau buhăiţi și cămașa pătată de ceva ce Mary credea că erau lacrimi. Și-a tras prietena spre ea și a strâns-o la piept, scoţând exclamaţii liniștitoare, apoi a condus-o în bucătărie, a așezat-o pe un scaun și i-a făcut o ceașcă de ceai dulce.
   - Spune-mi tot, a zis așezându-se lângă ea cu ceașca ei de ceai.
   Eleanor a ridicat ceașca cu mâini tremurătoare și a sorbit din ceai.
   - Doamne, Mary, ce proastă am fost!
   - Hai să nu ne gândim la asta acum, a spus Mary. Hai să pornim de la premisa că ne simţim de tot rahatul.
   Eleanor a ridicat ochii și aproape că a râs.
   - Scuze, corect.
   S-a frecat la ochii tumefiaţi.
   - Uite ce este, știu că n-ar fi trebuit să mă culc cu Robert, în fine, știu asta. A fost o tâmpenie uriașă. Dar moartea Irenei a fost ca o palmă peste faţă fiindcă - și știu că mă crezi melodramatică - aș fi putut-o împiedica, ori măcar aș fi putut să o fac mai puţin oribilă, dacă nu aș fi fost așa obsedată de Robert, încât nu m-am mai putut gândi la nimic altceva. Ultima săptămână m-a făcut să mă îndoiesc foarte tare de mine însămi și de ceea ce fac, iar asta m-a determinat să mă gândesc că nu am făcut niciun efort să aflu ceva despre moartea lui Nancy și, atunci, ce fel de prietenă sunt?
   - Dar poliţia...
   Eleanor a fluturat dispreţuitor din mână.
   - Știu. Dar, în fine, m-am dus să mă întâlnesc cu David Boyette, ceea ce a fost... hai să zicem tulburător.
   - În ce fel?
   Mary a presupus că exista totuși o șansă să fi înţeles ceva greșit și să fi interpretat eronat toată situaţia.
   - Păi, știu că e foarte posibil să fie un actor foarte bun, dar sinceră să fiu, eu aș zice că nu el era amantul, ba chiar că abia dacă o cunoștea. Și, cu toate astea, viaţa lui a fost devastată de toată treaba asta, așa că m-am simţit și mai prost.
   Mary era puţin nedumerită.
   - Nu înţeleg ce legătură ai tu totuși. Adică nu tu l-ai acuzat, ai spus poliţiei doar că pe amant îl chema David.
   Eleanor a fixat-o cu privirea.
   - Nu ţi-am spus ceva.
   - OK.
   Mary s-a gândit la plicul maro de la etaj.
   - Cred că Robert știa de aventura lui Nancy.
   - Păi, n-a spus că știa?
   - Nu, a spus că bănuia că avea o aventură. M-a făcut să-i spun în noaptea în care ea nu s-a întors acasă, înainte să aflăm că era moartă.
   Mary a văzut-o pe Eleanor înghiţindu-și cu greu nodul din gât și și-a dat seama că prietena ei ţinuse acest secret în ea foarte mult timp, și a invidiat-o fiindcă putea să se elibereze acum de el.
   - Dar am găsit în biroul din Sussex al lui Robert o scrisoare primită de Nancy de la amantul ei.
   - Poftim?
   Mary a încercat să-și ordoneze gândurile, să fie coerente.
   - Deci știi cine era amantul ei? De ce naiba te-ai dus să te vezi cu Davide?
   Dar Eleanor a clătinat din cap.
   - Nu, nu. Scrisoarea nu era semnată, și nici datată, dar era clar că era de la amant.
   - Ce spunea în ea?
   - A, știi ceva? Adevărul e că era foarte ciudată. I-am făcut o poză cu telefonul.
   - Pot să o văd? a întrebat Mary cu inima-n gât.
   - Da, dar nu asta e ideea.
   Eleanor s-a înroșit, făcând-o pe Mary să își dea seama că fiecare din ele era captivă în propria versiune a acestui iad.
   Eleanor și-a luat poșeta atârnată de spătarul scaunului, dar a prelungit suspansul rămânând cu ea în poală, fără să o deschidă.
   - Înţelegi, Mary? Dacă Robert știa că Nancy îl înșela încă dinainte de moartea ei, înseamnă că m-a minţit și pe mine, și la poliţie. Și ce ar avea de câștigat din asta? Dacă Howard ar fi omorât și tu ai avea o informaţie, cât de mică, ce ar putea ajuta la prinderea ucigașului, nu ai arăta-o poliţiei?
   Mary s-a foit, stânjenită de privirea sfredelitoare a lui Eleanor.
   - Probabil. Nu știu. Depinde.
   - Depinde de ce?
   Mary s-a uitat în ochii întrebători ai prietenei sale și s-a gândit că Eleanor era de fapt o inocentă, ceea ce era foarte ciudat pentru cineva care văzuse și făcuse lucrurile pe care le văzuse și făcuse ea.
   Dar avea o doză de naivitate pe care, până acum, nu o apreciase la adevărata magnitudine, chiar și după 30 de ani de prietenie. Mary și-a dat seama că prietena ei încă nu înţelegea ce se întâmpla când doi oameni trăiau împreună pe durata unei întregi căsnicii. Nu știa ce răni se află între pereţii fiecărei case, nu cunoștea suișurile și coborâșurile ascunse de perdele, aflate dincolo de ușile închise.
   - Poate a găsit-o după moartea lui Nancy?
   - Da, m-am gândit la asta. Dar chiar și așa, de ce nu ar fi arătat-o poliţiei? Și era pliată și pusă într-o felicitare pe care i-o scrisese Nancy și care nu suna a Nancy. Era un mesaj în care-și cerea iertare și părea tare chinuită de remușcări. Nu cred că avea de ce să-și ceară iertare pentru altceva decât pentru aventură, ceea ce înseamnă că el știa dinainte de moartea ei.
   Mary s-a hotărât să nu întrebe de ce cotrobăia Eleanor prin biroul lui Robert, la urma urmei o înţelegea.
   - Au fost împreună foarte mult timp, s-a mulţumit ea să spună.
   Eleanor a respins vorbele fluturând din mână.
   - Dar dacă Robert nu a vrut ca poliţia să știe identitatea amantului?
   Mary a simţit că i se întorcea stomacul pe dos și s-a întrebat dacă cea mai veche prietenă a ei era pe cale să o pună faţă în faţă cu un adevăr cumplit pe care deja îl știa.
   - De ce să nu vrea?
   Eleanor și-a dat bretonul la o parte și Mary i-a văzut transpiraţia de pe frunte.
   - Fiindcă... dacă știa că nu amantul a ucis-o? Dacă avea de câștigat din faptul că poliţia îl vâna pe amant, fiindcă... ei bine, fiindcă astfel nu își îndreptau atenţia spre el.
   Mary a avut brusc senzaţia că e răcită, fiindcă totul ajungea la ea înfundat și neclar. Era evident că Eleanor nu știa de Howard. S-a gândit la cum îi curgeau balele în camera de alături și la scrisoare și la suvenirurile de la etaj. Putea să pună capăt tuturor acestor speculaţii arătându-i lui Eleanor plicul maro, așa cum își și dorea cu ardoare s-o facă, dar gândul la copii era mereu prezent. Iar pe de altă parte, dacă se înșela și Robert știuse și Howard nu fusese făptașul? Abia dacă reușea să înregistreze gândurile care-i alergau prin minte cu viteza luminii.
   - Nu se poate să crezi că Robert chiar a avut vreo legătură cu ce s-a întâmplat.
   - Nu știu ce să cred.
   - Pot să văd scrisoarea?
   Eleanor și-a scos telefonul din geantă și a căutat prin el, apoi i l-a întins, în sfârșit, lui Mary.
    Cu degete tremurătoare, a mărit imaginea și a citit cuvinte pe care aproape că le auzea rostite de Howard, cuvinte despre care știa că fuseseră bătute la rabla de mașină de scris pe care o ţinea în biroul lui pe un raft, pe care o și auzise din când în când păcănind, de-a lungul anilor. I-a venit să scuipe cuvântul „vinovăţie“ apărut pe ecran. Nancy era doamna lui perfectă și el minţise și se prefăcuse întotdeauna că își dorea altceva la o femeie. Aproape că a rugat-o pe Eleanor să îi trimită o copie, dar nu avea nevoie de ea, fiindcă îi era deja întipărită pe creier cu fierul roșu.
   Mary i-a dat înapoi telefonul, capul explodându-i de atâtea noutăţi.
   - Nu cred că o să aflăm vreodată adevărul.
  Lui Eleanor i-a alunecat telefonul din mână și s-a aplecat să-l ia de jos, așa că, atunci când a vorbit, vocea îi era distorsionată.
   - Crezi că ar trebui să spun la poliţie?
   A trebuit să gândească foarte rapid, dar răspunsul era în scrisoare.
   - Nu! Categoric, nu! Închipuie-ţi cum ar fi să citească Zara chestia aia.
   Sau propriii ei copii.
   - Da, dar dacă Robert e vinovat, ar trebui pedepsit.
   - Nu e vinovat Robert, Ellie.
   Prietena ei și-a înclinat capul într-o parte, încruntându-se.
   - Hai să fim serioși, nu mi-l pot imagina pe Robert făcând rău cuiva, cu atât mai puţin lui Nancy. Motivul pentru care nu a arătat scrisoarea poliţiei e că o protejează pe Zara, evident. Niciun părinte nu și-ar dori ca propriul copil să citească așa ceva despre el, mai ales când a fost scris de o persoană pentru care mama sa riscase totul.
   Habar nu avea dacă era adevărat ce spunea despre Robert, dar erau lucruri mai importante în joc. Cât a vorbit, nu s-a putut abţine să nu tot tragă cu ochiul către ușă, ca și cum furia și scârba ei puteau topi zidurile dintre ea și Howard.
   Eleanor a părut ușurată.
   - Ai dreptate. Și presupun că doar fiindcă nu e Davide amantul, nu înseamnă că nu amantul e ucigașul. Cu siguranţă, pare suficient de dezaxat ca să fi acţionat.
   - Și, așa cum spui, scrisoarea nu e semnată. Probabil că Robert oricum nu știe cine e.
   - Dar nu i-ar fi spus Nancy după ce el a aflat de aventură?
   Mary a fost din nou șocată de inocenţa lui Eleanor. Nu-și amintea să fi știut vreodată identitatea vreuneia dintre cuceririle lui Howard, cel puţin până acum.
   - Nu, nu neapărat.
   Mary se simţea ca sub apă. A închis o clipă ochii și aproape că a văzut aievea cum Howard își repezea pumnii în faţa perfectă a lui Nancy, cum îi crăpa craniul izbindu-l de pământ, mânat de o furie la fel de adâncă precum fluviul ce gonea pe lângă ei.
   - Doar că cine a făcut-o a făcut-o cu intenţie și ură, a spus Eleanor, readucând-o la realitate. Nu ţi-am spus atunci, fiindcă era prea oribil și după aia s-a îmbolnăvit Howard, dar când am văzut-o la morgă, avea urme de lovituri pe faţă, dar și o rană mare la cap. Adică arăta ca și cum fusese bătută, știi tu, ca și cum cine a făcut-o a vrut să îi facă rău.
   Mary s-a uitat în jos, la mâinile ei, încercând astfel să își păstreze capul pe umeri, însă acestea tocmai luaseră forme în care nu mai putea să aibă încredere.
   Eleanor își freca fruntea.
   - Irena mi-a spus odată ceva ce-mi tot vine acum în cap. Nu știu dacă ţi-am zis, dar soţul ei a murit subit și în chinuri, când copiii lor erau încă mici, din cauza unei forme agresive de cancer. Am întrebat-o cândva cum făcuse faţă, iar ea mi-a spus că lucruri rele li se întâmplă mereu oamenilor și că șmecheria e să ţii minte că ceea ce ţie ţi se pare o tragedie, o catastrofă, din perspectiva Universului nu e decât o suferinţă minoră.
   Lui Mary totul i se părea gigantic și nu i-a venit în minte un răspuns, dar Eleanor a continuat:
   - Spunea că avem tendinţa să ţinem tristeţea în noi, dar când ni se întâmplă ceva bun, vrem să ne împărţim bucuria cu alţii. Spunea că dacă ai fi pe Lună și te-ai uita la lume, ar străluci de lumină, nu ar fi cufundată în întuneric.
   Mary a pufnit.
   - Doamne ferește, deci toate mizeriile adunate ne macină încet pe dinăuntru, ucigându-ne pe tăcute. Sună groaznic!
   - Nu cred deloc că asta voia să spună, i-a retezat-o aspru Eleanor.
   Mary și-a regretat vorbele, fiindcă nici măcar nu le credea, doar că, în acest moment, îi era greu să accepte ideea că mai exista ceva bun pe lume.
   Eleanor a continuat:
   - Cred că a vrut să spună că ar trebui să învăţăm să ne aline gândul că fiecare are propriile dureri. De fapt, cam așa ceva a spus și Davide Boyette, a spus că lumea a luat mult prea în serios moartea lui Nancy. Eu am făcut curăţenie după nenumărate dezastre, și tot am permis ca moartea lui Nancy să aibă o însemnătate mai mare pentru mine decât oricare dintre acele catastrofe. Poate că nu am privit moartea ei în perspectivă și i-am permis să ne cotropească vieţile cu totul.
   Mary a simţit că îmbrăţișează pe loc argumentul, de parcă exista posibilitatea să găsească un înţeles, și tot ce trebuia să facă era să își croiască drum pe lângă el, să ocolească mitul ca să ajungă la adevărul de la capăt.
   - Durerea Irenei pare să fie de fapt vinovăţie. Știi tu, vinovăţia aceea specială pe care o simt femeile. Poate, ca femei, ar trebui să terminăm dracului să mai absorbim durerea din jur și să-i tot protejăm pe alţii de ea, ce zici?
   Cuvintele au făcut-o să se simtă ca un manechin de testare a rezistenţei mașinilor, făcut să absoarbă șoc după șoc, după șoc, până la ultima lovitură, cea care îl frânge. Și atunci a izbit-o revelaţia, simplu și clar.
   - Poate că moartea e doar un simplu act de egalizare.
   - La ce te referi?
   - La faptul că nimeni nu e iertat de moarte, deci e un fel de proces de uniformizare.
   S-a gândit la Nancy și și-a dorit ca ceea ce spusese să fie adevărat, și-a dorit ca prietena ei să se fi dizolvat pur și simplu în particule de praf, iar însemnătatea ei să se fi spulberat în vânt.
   Numai că bineînţeles că nu era adevărat, fiindcă moartea ei îi afectase pe toţi în feluri pe care nu și le-ar fi putut imagina niciodată.

   În seara aceea, în timp ce îl hrănea pe Howard, Mary și-a imaginat cum ar fi să-i împlânte lingura în gâtlej cu atâta forţă, încât să-i sfâșie traheea. Și-a imaginat și sunetul pe care l-ar face când s-ar rupe și cum s-ar zbate el, luptându-se să respire. Cum s-ar holba și ar implora-o, cum i-ar zvâcni și i-ar flutura braţele și cum ea i-ar zâmbi, aplecată deasupra lui.
   Dar el nu a remarcat nimic diferit de alte seri. Deschidea gura pentru mâncarea pasată și lăsa o parte din ea să i se prelingă pe bărbie.
    Când Mimi a venit să ceară bani pentru o excursie, el nici nu s-a întors către ea, toată atenţia lui fiind îndreptată spre degetul cu care râcâia aceeași porţiune de stofă uzată de pe braţul fotoliului. Îi venea să-l apuce de bărbie, să-i întoarcă capul cu forţa și să-i urle în faţă că fiica lui vorbea cu el și să nu-și mai irosească timpul pierzându-se în amintiri cu Nancy. Dar n-a făcut-o, i-a spus doar lui Mimi unde era poșeta și a continuat să-i bage mâncarea în gură.
   Fetele au început să se certe și a știut că una din ele avea să dea buzna imediat ca să se plângă de cealaltă, cerându-i să arbitreze. Și a știut pe loc că nu mai era capabilă de asta, ca și cum ceea ce descoperise în acea zi îi zdruncinase lumea așa de puternic din temelii, că nu mai știa cum să funcţioneze. Inima i se zbătea nebunește în piept și, pentru o clipă, a crezut că avea să cadă leșinată la picioarele soţului ei, ca o eroină din romanele victoriene.
   Dar apoi și-a spus că poate asta făcuse oricum în ultimii 20 și ceva de ani, iar gândul i s-a părut așa de dezgustător, că i-a venit să vomite și a icnit.
   S-a ridicat în picioare luând cu ea castronul lui Howard, deși mâncase mai puţin de jumătate din el. Howard și-a îndreptat iute privirea spre mâncarea ce îi era luată, însă ea l-a ignorat și s-a dus în bucătărie, unde a azvârlit castronul în chiuvetă. A rămas în mijlocul încăperii și și-a trecut în revistă bucătăria delabrată și veche, acest spaţiu de trei pe trei metri în care își petrecuse atât timp.
    Acest spaţiu îi fusese atât refugiu, cât și povară și, brusc, și-a dat seama că ceea ce făcuseră Howard și Nancy putea distruge toate acestea pentru ea. Putea să-i corodeze sufletul și s-o umple cu resentimente amare, care aveau să înghită tot ce îi era drag, până ce, într-un final, avea să-i dea drumul din gheare, probabil măcinată de boli, într-un viitor ostil, plin de singurătate. Dar la fel de brusc a fost convinsă că nu avea să permită să i se întâmple așa ceva.
    Poate că Nancy și Howard o abandonaseră, sau mai rău, nu dăduseră doi bani pe ea, poate că nu le păsase, dar ea era un om mai bun decât ei și avea să se ridice deasupra mizeriei pe care o făcuseră cei doi.
   S-a uitat la cadranul crăpat al ceasului de deasupra ușii și a văzut că era aproape 9, și dacă le spunea fetelor că o durea capul, aveau să o lase să facă o baie și să se culce. Ba chiar le-ar plăcea; le-ar conveni să se uite la televizor la niște oameni care ţipau unii la alţii, sau să se culce puţin mai târziu decât de obicei. În seara asta, nu avea să îi dea mesaj lui Marcus ca să-l întrebe unde era, ca apoi să se frământe toată seara cu telefonul în mână. Fiindcă își făcea întotdeauna apariţia la un moment dat în timpul nopţii, așa că, pentru o singură seară, nu avea să își facă griji pentru el. Voia să trăiască clipa asta.
   Și-a umplut cada cu apă fierbinte, deși seara încă mai păstra ceva din căldura zilei, așa cum făcea mereu, fiindcă Howard îi lăsa foarte rar să dea drumul la căldură în timpul iernii.
    În primii ani, justifica asta spunând că Penny îl lăsase în fundul gol după divorţ, o expresie pe care o folosea așa de des, că Mary și-o imagina deseori pe Penny luându-i totul lui Howard și lăsându-l la propriu în fundul gol. Însă acum nu reușea să-și mai amintească de ce continuase această situaţie și de ce trebuiau să sufere cu toţii în continuare de frig. Howard - și-a dat ea seama - făcea de obicei duș la facultate, după ce se ducea la sală, așa că rareori trebuia să îndure gerul mușcător din baie.
   Și-a lăsat hainele să-i cadă la picioare și, goală, și-a privit reflexia în oglinda de deasupra chiuvetei: trupul micuţ, costeliv, cu pielea flască, ridată.
    Priveliștea era șocantă; i s-a părut că arăta de parcă se topise, de parcă se dizolvase treptat în nimic, pierzându-și ultimele rezerve de grăsime și protecţie. Și-a ferit privirea de propria imagine și a pășit în apa îmbietoare, care a cuprins-o ca într-o îmbrăţișare. S-a scufundat cu totul, dar a rămas cu ochii deschiși, privind prin apă către tavan, cu părul dansându-i în jurul capului.
   Și-a pus mâinile pe abdomen, pipăindu-l până la protuberanţele ascuţite ale osului bazinului. Părea incredibil că burta i se mărise cât să-i crească în ea pe cei trei extraordinari copii ai ei. Iar gândul acesta a făcut-o să se simtă mai bine, fiindcă, chiar și știind tot ce știa, s-ar fi măritat din nou cu Howard pentru copiii ei, cele mai bune, cele mai fenomenale lucruri care i se întâmplaseră vreodată.

.............................................