Încuie toate ușile, Riley Sager

 ...........................................

4-5

        Știu ce nu mă aștept să găsesc - un alt pistol sau un alt bilet de avertizare și mai alarmant, scris pe spatele vreunui poem. Dar aș putea găsi ceva mai util și mai puțin sinistru printre piesele de mobilier impresionante din apartamentul 11A.

   - Să sperăm că ceva ce ne-ar putea sugera unde a plecat Ingrid, răspund eu. O scrisoare. O agendă.
   Sunt doar niște presupuneri, știu. Ca să nu mai spun că există probabilitatea ca niciun lucru de-al lui Ingrid să nu fi rămas în apartament. Dar dacă este totuși ceva acolo și îl găsesc, m-ar putea ajuta s-o localizez, ceea ce-mi va risipi toate grijile și neclaritățile.
   - Ți-am spus că sunt gata să te ajut și așa voi face, zice Nick scuturând din cap, nevenindu-i încă a crede până la capăt că și-a dat aprobarea pentru toată această nebunie. Care este planul?
   Planul este să urc în liftul pentru alimente cu telefonul și o lanternă. Nick mă va coborî în apartamentul 11A. Imediat ce ajung, va trage liftul înapoi, în caz că Leslie stă cu ochii pe genul ăsta de activități.
   Voi căuta apoi prin apartament, timp în care Nick va supraveghea casa scărilor dintre etajele unsprezece și doisprezece. Dacă i se pare că se apropie cineva, îmi va trimite un mesaj. Atunci voi pleca, pe ușa principală, având grijă să o închid în urma mea.
   Ne lovim de primul obstacol imediat ce încerc să urc în ascensor.
   E destul de strâmt și sunt nevoită să adopt o poziție ciudată ca să încap în el. Apoi începe să scârțâie și, pentru o clipă înspăimântătoare, am impresia că se va prăbuși odată cu mine. Dar nu se întâmplă și îi fac semn tulburată lui Nick cu capul.
   - E bine, îi spun.
   Nick nu pare a fi la fel de optimist.
   - Ești sigură că vrei să faci asta?
   Dau din nou din cap. Nu am de ales.
   Nick trage de sfoară, eliberând-o din mecanismul de blocare de pe scripetele din partea de sus. Ascensorul coboară imediat câțiva centimetri. Speriată, scot un geamăt înfiorat, la care Nick îmi spune:
   - Totul este în regulă, te țin bine.
   - Știu.
   Chiar și așa, strâng cu putere în mâini cele două sfori identice care trec prin mijlocul cabinei. Se mișcă, alunecând prin pumnii mei încleștați. Una merge în sus, cealaltă în jos, amintindu-mi de cablurile ascensorului principal din Bartholomew. Cobor și mai mult, ajungând cu coapsele la capătul de jos al dulapului care găzduiește liftul, apoi cu pieptul și cu umerii. Când îmi ajunge la nivelul ochilor, rămâne doar un gol de doi centimetri. Prin el nu văd decât cămașa ieșită din blugi a lui Nick în timp ce el continuă să mă coboare.
   Mai trage o dată de sfoară și deschizătura se închide complet, aruncându-mă-n întuneric.
   Doar că, odată rămasă fără Nick și restul apartamentului 12A, încep să mă gândesc mai bine la stupiditatea planului meu. Nick avea dreptate. Nu e o idee bună. Mă aflu efectiv în interiorul pereților de la Bartholomew. S-ar putea întâmpla o mulțime de lucruri rele.
   Sfoara s-ar putea rupe, făcându-mă să cad ca o pungă de gunoi într-un tomberon.
   Sau partea de jos a ascensorului s-ar putea desprinde sub greutatea mea - o posibilitate destul de serioasă acum că a început din nou să scârțâie.
   Însă cea mai înfiorătoare este ideea că aș putea rămâne blocată, prinsă în întunericul dintre etaje. Simplul gând mă face să devin claustrofobă. Este atât de copleșitor, încât sunt convinsă că ascensorul se face din ce în ce mai mic, îngustându-se atât de ușor și forțându-mă să mă strâng și mai mult, ca o minge.
   Apăs butonul lanternei. Groaznică idee. În lumina brusc apărută, pereții ascensorului mă duc cu gândul la interiorul unui sicriu. Cel puțin, așa mă simt. În întuneric. Închisă. Îngropată.
   Sting lanterna și mă cufund din nou în beznă, îmi dau seama că nu se mai aude niciun zgomot în jurul meu.
   Scârțâitul și vuietele au încetat.
   Când apuc din nou sforile, observ că nu se mai mișcă.
   Ascensorul s-a oprit.
   Sunt blocată. Acesta este primul gând care mi se strecoară în minte. Se întâmplă exact ceea de ce-mi era frică. Împing pereții cu umerii, cu siguranță că acum e și mai puțin spațiu decât fusese cu câteva secunde în urmă.
   Dar apoi mi se aprinde telefonul, inundând cabina îngustă cu o lumină albăstruie.
   E un mesaj de la Nick.
   Ai ajuns.
   Ating cu cotul peretele din stânga mea, realizând că de fapt nu este un perete.
   E o ușă.
   O ușă de bufet, mai exact. Una care se trage în sus la fel ca și cea din apartamentul 12A.
   Faptul că nu am luat deloc în considerare probabilitatea de a da peste o ușă închisă îmi arată cât de puțin am gândit toată această misiune. Îndoindu-mi brațul, reușesc cu palma mâinii stângi să o ridic, atât cât să fac o crăpătură. Îmi strecor apoi piciorul stâng dedesubt ca să nu las ușa să cadă la loc. Curbându-mi corpul în feluri pe care sunt sigură că le voi regreta mai târziu, o ridic până sus și să mă târăsc afară.
   Îmi scutur membrele odată ce mă văd în bucătăria cuprinsă de întuneric din apartamentul 11A și îmi pocnesc încheieturile. Apoi îi trimit un mesaj lui Nick.
   Am intrat.
   Două secunde mai târziu, ascensorul pentru alimente începe să se miște. Privindu-l cum se ridică, mă îndoiesc din nou că a fost o idee bună să cobor aici, atât de tare, încât sunt tentată să mă urc în el și să mă las trasă de Nick înapoi în 12A unde aș fi în siguranță.
   Mă întreb ce mă aștept să găsesc aici, de fapt. Răspunsul este, dacă e să fiu complet sinceră, nimic. Ceea ce înseamnă că risc foarte mult coborând în apartamentul lui Ingrid. Dacă Leslie ar da buzna înăuntru, s-ar duce pe apa sâmbetei cei 12.000 de dolari și butonul de resetare pe care am atâta nevoie să-l apăs.
   Dar, spre deosebire de mine, Nick nu pierde timpul. Ascensorul a dispărut din câmpul meu vizual, lăsându-mi doar opțiunea de-a aprinde lanterna și a închide ușa bufetului.
   Nu mai e cale de întoarcere acum. Sunt în apartamentul 11A. E momentul să dau startul căutărilor.
   Încep cu bucătăria, verificând fiecare dulap și sertar, găsind aceeași varietate obișnuită de oale, boluri și ustensile. Nu văd nimic ieșit din comun sau vreun obiect care să-i fi aparținut lui Ingrid.
   Telefonul mi se aprinde în mână. Un alt mesaj de la Nick.
   Sunt pe palier. Nu e nimeni la orizont.
   Continui să caut, trecând prin hol, camera de zi și birou, toate fiind amplasate exact ca în apartamentul 12A. În birou găsesc până și un pupitru, și-o bibliotecă, care sunt la fel de lipsite de indicii precum cele din locuința de deasupra. Pupitrul este gol. Nici în bibliotecă nu e mare lucru, cu excepția câtorva cărți de-ale lui John Grisham și o biografie a lui Alexander Hamilton, groasă cât o carte de telefoane.
   Îmi vine în minte că nu am nici cea mai mică idee de ce apartamentul 11A este gol. Ingrid nu a apucat niciodată să-mi vorbească despre vreun fost proprietar care să fi decedat sau vreun locatar actual care să fi plecat pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Presupun că ar putea fi unul dintre aceste motive, deși asta nu ar explica de ce pare atât de nelocuit. Mă cuprinde senzația pe care am avut-o atunci când am tras cu ochiul înăuntru imediat după ce Leslie mi-a zis că Ingrid plecase. Senzația că locul seamănă mai puțin cu un apartament și mai mult cu o copie fidelă a unuia. Rece, liniștit, cu bun gust, total inexpresiv.
   Merg în cealaltă parte a apartamentului, cea care diferă ca amplasare de 12A. Al meu se sfârșește la colțul clădirii Bartholomew, însă 11A continuă să se întindă până în partea de nord. Aici găsesc o baie, izbitor de albă în lumina strălucitoare a lanternei, și două dormitoare mici așezate de-a lungul culoarului.
   La capătul holului se află o ușă care duce către dormitorul principal. Deși nu este la fel de mare precum cel din 12A, rămâne la fel de impresionant. Are un pat uriaș, un televizor cu ecranul plat și diametrul de 200 cm, o baie imensă și o cameră de garderobă.
   Acolo intru mai întâi, trecând cu lanterna peste covor, rafturile goale, zecile de umerașe din lemn, goale și ele.
   Apoi intru în baie și o găsesc la fel de pustie. Rafturile de sub chiuvetă nu au nimic pe ele, iar în dulap stau câteva prosoape frumos împăturite.
   Pe când dau să pășesc înapoi în dormitor, mi se aprinde telefonul.
   Stai de ceva timp acolo.
   Îmi scrie Nick.
   Aproape am terminat.
   Mă uit la ceasul din partea de sus a ecranului. Mă aflu aici de vreo 15 minute. Mai mult decât intenționasem.
   Totul este în ordine?
   Îi scriu, chiar dacă ceea ce ar trebui să fac este să plec. E cât se poate de clar că nu a mai rămas niciun lucru de-al lui Ingrid în apartament. Nu am văzut nicio cutie sau valiză ori măcar vreo urmă că ar fi locuit cândva aici. Dar totodată nici nu vreau să plec fără să caut în fiecare colțișor. Am depus un efort prea mare pentru a ajunge aici. Și mă îndoiesc că voi mai reuși vreodată să ating aceiași performanță.
   Verific repede sub pat, luminând cu lanterna peste covor.
   Nimic.
   Mă apropii de noptiera din partea stângă.
   Nimic.
  Apoi o verific și pe cea din dreapta.
   Găsesc ceva.
   O carte, așezată asemenea Bibliilor din camerele de hotel, în spatele unui sertar gol.
   Primesc alt mesaj de la Nick.
   E cineva în lift. Se mișcă.
   Îl întreb:
   În sus?
   Da.
   Îndrept lanterna spre cartea din sertar. Inima unui visător. Aș recunoaște oriunde această copertă. Când o ridic, văd un semn de carte cu un ciucure roșu ascuns printre pagini.
   Am mai văzut acest exemplar - și semnul de carte - înainte. Într-o fotografie postată de Ingrid pe Instagram. Aceeași postare în care se lăuda că o întâlnise pe Greta Manville.
   Aceasta este cartea lui Ingrid.
   În sfârșit am găsit ceva lăsat în urmă.
   Trag semnul de carte de la locul lui și văd că nu are nimic personalizat pe el. Este cât se poate de obișnuit. Doar imaginea unei pisici cuibărite pe o pătură. Din acelea care se vând în toate librăriile din America.
   Telefonul mi se aprinde frenetic de trei ori la rând. Lumina lui este asemenea unui fulger care străbate încăperea, în timp ce eu mă apuc să răsfoiesc paginile cărții, căutând însemnări sau notițe uitate pe margini. Nu găsesc nimic până ajung la pagina cu titlul, pe care este scrisă o dedicație cu litere mari, arcuite.
   Draga mea Ingrid,
   Mi-a făcut o mare plăcere să te cunosc! Tinerețea ta îmi dă viață!
   Cu cele mai bune gânduri,
   Greta Manville
   Telefonul mi se aprinde din nou, forțându-mă de data aceasta să mă uit la el. Găsesc patru mesaje necitite de la Nick, unul mai înfricoșător decât altul.
   Liftul s-a oprit la etajul 11.
   E Leslie împreună cu cineva.
   Se îndreaptă spre tine!
   Ultimul mesaj, trimis cu doar câteva secunde în urmă, îmi face inima să bată cu putere.
   ASCUNDE-TE!
   Pun cartea înapoi în sertarul noptierei și-l închid. Apoi alerg în hol când aud cheia răsucindu-se în broască, ușa deschizându-se și, în cele din urmă, glasul lui Leslie Evelyn umplând întreg spațiul.
   - Am ajuns, drăguțo: 11A.

Capitolul 28

   Leslie și musafira ei se perindă prin apartamentul 11 A, vorbind încet. Până acum, au stat în aripa cealaltă, în birou, camera de zi. Iar în acest moment sunt în bucătărie, Leslie povestind ceva ce nu prea pot înțelege.
   Eu rămân în dormitorul principal, ghemuită sub pat. Stau pe burtă, cu telefonul sub mine pentru a împiedica lumină de la mesajele lui Nick să mă dea de gol. Îmi țin gura încleștată, respirând pe nas. Așa fac mai puțin zgomot.
   Aud glasul lui Leslie tot mai tare și mai clar în afara dormitorului.
   Acum pot distinge ce spune, ceea ce înseamnă că au ieșit din bucătărie și se apropie.
   - Acesta este unul dintre cele mai frumoase apartamente din Bartholomew, spune ea. Toate sunt frumoase, desigur. Dar acesta e deosebit în mod special.
   Însoțitoarea ei este o tânără foarte veselă. Cel puțin, încearcă să fie. Observ o urmă de agitație în glasul ei atunci când exclamă:
   - Ce apartament minunat!
   - Așa este, aprobă Leslie. Ceea ce implică și un anumit grad de responsabilitate. Avem nevoie de o persoană care să aibă mare grijă de el.
   Ah, deci acesta este un interviu pentru înlocuirea lui Ingrid. Leslie nu pierde timpul degeaba.
   Asta explică și agitația fetei. Se străduiește mult să lase o impresie bună.
   - Să revenim la întrebările noastre, continuă Leslie. Unde lucrezi momentan?
   - Sunt actriță, răspunde fata. Am și un job cu jumătate de normă, de chelner, până ce voi primi rolul cel mare.
   Scoate un chicot nervos, tratând cu atâta ușurință ideea ca și cum nici măcar ea nu ar crede-o realizabilă. Îmi trezește un sentiment de milă. Care ar fi și mai puternic dacă nu aș sta ascunsă, cuprinsă de frică, urmărindu-le umbrele cum alunecă peste peretele din hol. O clipă mai târziu își fac apariția în dormitor. Leslie aprinde lumina, iar eu mă strâng ca o insectă și mai mult sub pat.
   - Fumezi? se interesează Leslie.
   - Numai pe scenă, dacă o cere rolul pe care-l joc.
   - Consumi alcool?
   - Nu prea. Încă nu am vârsta potrivită.
   - Câți ani ai?
   - Douăzeci. Peste o lună fac douăzeci și unu.
   Traversează încăperea, venind lângă pat.
   Sunt atât de aproape, încât le pot vedea încălțămintea. Leslie poartă pantofi negri cu toc, iar fata, ghete roșii. Îmi țin respirația, acoperindu-mi nasul și gura cu mâna, pentru orice eventualitate, de frică să nu scot vreun sunet. Chiar și așa, inima îmi bate atât de tare în piept, încât sunt sigură că ele ar putea-o auzi dacă s-ar opri din vorbit și ar asculta. Din fericire, nu o fac.
   - Ești într-o relație? întreabă Leslie. Te vezi cu cineva?
   - Ăă, am un iubit.
    Fata pare surprinsă de întrebare.
    - E vreo problemă?
   - Pentru tine, da, spune Leslie. Există câteva reguli pe care cei care se mută aici trebuie să le respecte. Una dintre ele este să nu primești niciun musafir.
   Leslie se îndreaptă spre baie. Fata rămâne o fracțiune de secundă pe loc înainte să o urmeze fără prea mare tragere de inimă.
   - Niciodată? întreabă ea.
   - Niciodată, îi răspunde Leslie din baie cu un ecou amplificat de pereții din faianță. O altă regulă este să nu petreci nicio noapte în afara apartamentului. Deci, dacă vei fi acceptată să stai aici, mă tem că nu vei avea ocazia să te întâlnești prea des cu prietenul tău.
   - Sunt sigură că nu va fi nicio problemă, spune ea.
   - Am mai auzit asta.
   Leslie revine în dreptul patului, pantofii săi negri cu toc se află la doar câțiva centimetri distantă de fața mea. Sunt imaculați, atât de lustruiți, încât îmi văd propria reflecție deformată în pielea strălucitoare.
   - Povestește-mi despre familia ta. Ai rude apropiate?
   - Părinții mei locuiesc în Maryland. La fel și sora mea mai mică. Și ea visează să devină actriță într-o bună zi...
   - Ce frumos trebuie să fie pentru părinții tăi, o întrerupe Leslie. Gata cu întrebările. Ne întoarcem în hol?
   - Ăă, sigur, spune fata. Am primit job-ul?
   - Te vom suna peste câteva zile pentru a-ți da un răspuns.
   Ies amândouă din dormitor. Leslie stinge lumina și curând aud ușa de la intrare închizându-se, iar cheia răsucindu-se în broască.
   Deși au plecat, mai aștept puțin înainte de-a face vreo mișcare.
   O secundă.
   Două.
   Trei.
   Reușesc să-mi scot telefonul de sub mine și să verific dacă nu mi-a scris Nick.
   Mesajul ajunge 30 de secunde mai târziu.
   Au urcat în lift.
   Ies de sub pat și merg pe vârfuri până în hol, fiind încă prea speriată ca să îndrăznesc să fac vreun zgomot. Descui ușa și trag cu ochiul afară, asigurându-mă că într-adevăr au plecat. Când nu văd pe nimeni, părăsesc apartamentul, închizând ușa în urma mea, și o iau la goană spre casa scării.
   Nick e tot acolo, expresia de pe față schimbându-i-se de la îngrijorat la nespus de bucuros atunci când mă vede alergând pe primele trepte.
   - A fost destul de stresant, spune el.
   - Nici nu-ți imaginezi...
   Inima continuă să-mi bată ca un ciocan în piept. Mă simt de-a dreptul amețită. Cred că i se datorează șocului că nu am fost prinsă și dată imediat afară din Bartholomew. Sau o fi din cauza modului în care Nick mă strânge de mână. Îi simt palma fierbinte când mă târăște în sus pe treptele de la etajul 12.
   Mergem direct în apartamentul lui - alergăm, chicotind, făcându-ne reciproc semne să tăcem, amândoi foarte fericiți că nu am fost prinși în flagrant. Înăuntru, Nick se sprijină de ușă, domolindu-și răsuflarea.
   - Chiar am făcut asta?
   Nici eu nu mai am aer și-i răspund pufăind.
   - Cred... că... da.
   - Dumnezeule, chiar am făcut-o!
   Ținându-mă încă de mână, Nick mă trage într-o îmbrățișare amețitoare. Îi simt căldura corpului, inima îi bate la fel agitată ca a mea. Adrenalina, asemenea unui curent electric, trece direct prin mine, făcându-mă să amețesc atât de tare, încât camera începe să se învârtă în jurul nostru.
   Îl privesc în ochi, sperând că mă va ajuta să revin cu picioarele pe pământ. În schimb, mă simt din ce în ce mai nesigură. Dar nu e o senzație rea. Nici gând. Prinsă într-un val de euforie, mă împing și mai mult în el până când fețele noastre ajung la doar câțiva centimetri distanță.
   Apoi îl sărut.
   O atingere rapidă și neașteptată a buzelor care mă face să mă rușinez imediat.
   - Îmi cer scuze, murmur eu.
   Nick se holbează la mine, cu un licăr de durere în ochi.
   - Pentru ce?
   - Eu... Nu știu.
   - Îți pare rău că m-ai sărutat?
   - Nu. Doar că... nu eram sigură dacă și tu ai vrut să o fac.
   - Mai încearcă o dată și îți vei da seama.
   Inspir adânc.
   Mă aplec.
   Îl sărut din nou. Mai încet de data aceasta. Încordată. De mult timp nu am mai sărutat pe cineva în afară de Andrew și o parte din mine este îngrijorată că aș fi putut uita cum se face. Nu am uitat, bineînțeles. Este la fel de chinuitor de plăcut precum îmi aduc aminte.
   Mă ajută și faptul că Nick știe să sărute uimitor de bine. Este un adevărat expert. Mâna lui mă trage mai aproape și mă pierd în atingerea buzelor sale fierbinți peste ale mele. Inima îi bate neastâmpărată sub palma mea.
   Nu ne spunem nimic. Ne mișcăm de-a lungul holului cu picioarele legănându-ni-se, sărutându-ne lipiți de pereți, apoi despărțindu-ne și reconectându-ne după alți câțiva pași. Îl urmez pe treptele în spirală ce duc în dormitor, agățându-mă de brațul lui puternic.
   Mă opresc o clipă la capătul scării, vocea de mironosiță din capul meu spunându-mi că totul se întâmplă prea repede. Că am alte griji acum. Să o găsesc pe Ingrid. Să-mi găsesc un loc de muncă și o modalitate de a-mi aduce viața în ordine.
   Dar apoi Nick mă sărută din nou.
   Pe buze.
   Pe gât.
   Și începe să mă dezbrace. Toate grijile mele dispar odată cu hainele.
   Eliberată de ele, îl las pe Nick să mă ia de mână și să mă ducă în patul lui.

DOUĂ ZILE MAI DEVREME

   Dr. Wagner se uită neclintit la mine și așteaptă să continui. Nu o fac, în mare parte înțelegând că am început să par nebună.
   Pur și simplu nu-mi permit să par nebună.
   Nu în fața doctorului. Nici a poliției, când va veni vremea interogatoriului inevitabil. Și nici în fața oricui altcuiva. Nu pot să par câtuși de puțin instabilă, pentru că astfel vor refuza să mă creadă.
   Și am nevoie să mă creadă.
   - Ai insinuat că acea clădire, Bartholomew, este bântuită, spune Dr. Wagner, încercând să continue conversația. Mereu am auzit astfel de zvonuri. Legende urbane și tot felul de lucruri inventate. Dar, de asemenea, am auzit și că toate acestea sunt povești de mai demult și că țin de trecutul edificiului.
   - Trecutul se poate repeta, îi spun.
   Doctorul își ridică o sprânceană, atingând partea de sus a ochelarilor.
   - Vorbești din experiență proprie?
   - Da. Am cunoscut o fată chiar în prima zi în care m-am mutat la Bartholomew. Apoi a dispărut.
   Par mai calmă acum, deși, în realitate, sunt cuprinsă de groază.
   Pulsul mi-o ia razna, pleoapele îmi zvâcnesc și simt șiroaiele de transpirația alunecându-mi pe gât.
   Dar nu ridic vocea.
   Nu vorbesc mai accelerat.
   Dacă las să-mi scape chiar și cel mai mic semn de isterie, această conversație va lua sfârșit. Am învățat asta atunci când am sunat la 911.
   - A fost acolo cu mine, iar în ziua următoare nu mai era. De parcă ar fi murit.
   Mă opresc, lăsând cuvintele să ajungă la Dr. Wagner.
   - Sună ca și cum ai crede că la Bartholomew cineva a fost ucis.
   - Da, îi spun înainte să adaug remarca tăioasă. Mai multe persoane.

Capitolul 29

   Când mă trezesc, nu-l văd pe George afară pe geam, ci un alt gargui. Geamănul său. Cel care ocupă colțul dinspre sud. Mă uit la el suspicioasă, gata să-l întreb ce-a făcut cu George.
   Dar apoi realizez că nu sunt singură.
   Nick doarme lângă mine, cu fața adâncită în pernă, spatele lat arcuindu-i-se în sus și-n jos.
   Ceea ce explică prezența celuilalt gargui.
   Și dormitorul diferit, pe care tocmai îl observ.
   Noaptea trecută îmi revine în minte ca un fulger. Intrarea nebunească prin efracție în apartamentul 11A. Sărutul de la etajul unsprezece. Apoi sărutul de la etajul 12. Apoi toate celelalte ce s-au întâmplat. Lucruri pe care nu le-am mai făcut de când eu și cu Andrew ne mutasem împreună și sexul devenise mai degrabă o rutină decât o plăcere.
   Dar noaptea trecută? M-am simțit minunat. De parcă nu aș fi fost eu însămi.
   Mă ridic să verific ceasul de pe noptieră.
   Șapte și zece minute.
   Mi-am petrecut întreaga noapte aici și nu în apartamentul 12A. Încă o regulă din Bartholomew pe care am încălcat-o.
   Cobor din pat goală, tremurând în răcoarea dimineții și simțindu-mă brusc rușinată. Vechea eu, cea care a dezertat aseară, se întoarce cu vârf și îndesat. Îmi adun hainele în liniște, încercând să nu-l trezesc pe Nick până ce nu mă îmbrac.
   De unde atâta noroc? Abia reușesc să-mi trag pantalonii, că îi și aud vocea din pat.
   - Pleci?
   - Da, îmi pare rău. Trebuie să o iau din loc.
   Nick se ridică, rezemându-se pe coate.
   - Ești sigură? Aveam de gând să-ți pregătesc clătite la micul dejun.
   Decât să încerc să-mi pun sutienul sub privirea pătrunzătoare a lui Nick, pur și simplu îl arunc și-mi trag bluza pe mine.
   - Poate altă dată.
   - Hei, spune Nick. Unde te grăbești așa?
   Îi arăt ceasul.
   - Nu am stat noaptea trecută în apartamentul 12A. Am încălcat una din regulile lui Leslie.
   - Eu nu m-aș îngrijora în privința asta.
   - Da, ție îți este ușor să vorbești.
   - Serios, nu-ți face griji. Regulile sunt doar pentru a se asigura că locatarii temporari își iau angajamentele în serios.
   Nick se dă nestingherit jos din pat, arătându-mi-se în toată splendoarea, fără a se simți rușinat, așa cum am făcut-o eu. Se duce la geam și se întinde, dezvăluindu-și corpul atât de bine făcut, încât mi se înmoaie genunchii. Încă un episod din seria nu-pot-să-cred-că-e-adevărat.
   - Îmi dau seama, îi spun. De aceea sunt atât de îngrijorată.
   Nick culege o pereche de boxeri în carouri de pe podea și îi trage pe el.
   - Nu am de gând să spun cuiva, dacă de asta îți faci griji.
   - Îmi fac griji că voi pierde cei 12.000 de dolari.
   Îmi pun blugii pe mine și îi dau un sărut rapid, sperând că nu-mi poate mirosi respirația de dimineață. Apoi, cu pantofii și sutienul în mână, o iau la fugă pe scări în jos.
   - M-am simțit foarte bine, îmi strigă el din urmă.
   - Și eu.
   - Aș vrea să repetăm. Oricare parte.
    Îmi trimite un zâmbet pe care și diavolul l-ar invidia.
    - Sau totul.
   Sângele mi se ridică în obraji.
   - Și eu. Dar nu acum.
   Nick mă prinde de braț, nelăsându-mă încă să plec.
   - Am uitat să te întreb. Ai găsit ceva în apartamentul 11A? Voiam să o fac aseară, dar...
   - Nu ți-am dat ocazia, continui eu.
   - Eram mult prea înflăcărat pentru a fi distras, spune Nick.
   - Am găsit o carte. Inima unui visător.
   - Nu mă miră. Bartholomew este plin cu exemplare ale acelui roman. Ești sigură că i-a aparținut lui Ingrid?
   - Își scrisese numele pe el, îi zic. Iar Greta i l-a semnat.
   Aș vrea să-i spun mai multe lui Nick. Mă miră faptul că Greta nu a menționat-o niciodată pe Ingrid în conversațiile noastre. Și mă tem că suferă de ceva mai grav decât acele stări de somn brusc. Dar, de asemenea, chiar vreau să ajung înapoi în apartamentul 12A, ca nu cumva Leslie Evelyn să decidă să treacă pe la mine. După noaptea trecută, mă aștept să apară în orice moment.
   - Vorbim mai târziu, îi spun. Promit.
   Îi mai dau un ultim sărut și alerg în hol. Primul meu Drum al rușinii. Chloe ar spune că era și timpul, deși nu m-aș fi supărat să trec prin viață fără el. Măcar e unul scurt - o fugă în picioarele goale de la 12B la 12A.
   Ajunsă în apartament, îmi arunc sutienul și pantofii pe podeaua din foaier și cheile în bol. Dar nu nimeresc ținta, din nou, cheile ajung nu doar pe jos cu toate celelalte lucruri, ci mai rău, în gaura de aerisire, unde derapează, alunecă și cad.
   La naiba.
   Obosită, mă îndrept spre bucătărie, împiedicându-mă de un pantof. Nu am un magnet din acelea pe care le-a folosit Charlie, de aceea caut în sertarul cu vechituri o șurubelniță. Găsesc vreo 3. Cum nu sunt foarte sigură care dintre ele se potrivește cu șurubul de pe capacul găurii de aerisire, le iau pe toate, plus o lanternă pe care o găsesc tot în sertar.
   În timp ce desfac grilajul, mă gândesc la Nick. În mare parte mă gândesc la ceea ce crede el despre mine. Că sunt o ușuratică? O disperată? După bani, da, dar nu și după afecțiune. Noaptea trecută a fost o anomalie, un amestec de adrenalină și frică, și... dorință.
   Nu-mi fac iluzii deșarte că ne vom îndrăgosti nebunește unul de altul, ne vom căsători și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți la etajul cel mai de sus din Bartholomew. Așa ceva se întâmplă doar în basme și în cartea Gretei Manville. Nu sunt Ginny. Și nici Cenușăreasa. În mai puțin de 3 luni, ceasul va bate miezul nopții și voi reveni la realitate.
   Nu că aș fi departe de ea. Totul mi se pare al naibii de real stând pe jos, îmbrăcată în hainele de ieri și duhnind a partidă de amor.
   Dar mă bucur să văd că Charlie a avut dreptate când a spus că este ușor de scos grilajul. Slăbesc șuruburile și trag capacul fără nicio problemă. Cea mai mare provocare este lanterna, care pâlpâie până ce o lovesc bine de câteva ori în palmă.
   Când începe să funcționeze cum trebuie, o îndrept spre gura de aerisire și identific imediat cheile înconjurate de alte obiecte ce au căzut și au fost uitate acolo. Doi nasturi. O bandă de cauciuc. Un cercel lung care probabil nu are o valoare semnificativă dacă cea care a stat aici nu s-a sinchisit să-l recupereze.
   Iau cheile și nimic altceva. Înainte să așez grilajul la loc, mai trec odată cu lanterna peste gura de aerisire, ca nu cumva vreun obiect prețios să fi căzut acolo. Bani, de exemplu. Orice fată are dreptul să viseze.
   Nevăzând nimic deosebit, sunt pe cale să închid lanterna când observ ceva sclipitor blocat în colțul grilajului. Fixez lumina asupra lui și mă apropii pentru a mă uita mai atent. Deși nu-i un diamant, este ceva la fel de neașteptat.
   Un telefon mobil.
   Cu toate că Charlie mi-a spus că s-a mai întâmplat și înainte, tot sunt mirată să găsesc un telefon într-un asemenea loc. Înțeleg că nu te deranjezi să dai grilajul la o parte pentru un cercel ieftin, dar nici măcar cineva care e destul de bogat ca să locuiască la Bartholomew nu și-ar abandona telefonul mobil.
   Iau dispozitivul în mână și îl întorc pe toate părțile. Chiar dacă ecranul este puțin zgâriat, pare a fi în stare bună. Când încerc să-l deschid, nu se întâmplă nimic, bineînțeles că nu mai are baterie. E posibil să fi stat acolo luni întregi.
   Telefonul are aceeași marcă precum al meu. Deși este cu o versiune mai nou, încărcătorul trebuie să i se potrivească. Urc la etaj și îl conectez la telefon, sperând că după ce se încarcă voi putea să-mi dau seama cui îi aparține și eventual să i-l înapoiez.
   Între timp, pun grilajul la loc peste gura de aerisire și fac un duș.
   Proaspăt spălată și îmbrăcată, mă întorc la telefon și văd că acum are suficientă baterie ca să-l pot deschide. Când o fac, ecranul se luminează în mâinile mele, dezvăluind o fotografie, posibil a proprietarului.
   Față palidă. Ochi migdalați. Păr șaten aranjat în bucle dezordonate.
   Glisez cu degetul peste ecran, văzând că telefonul este blocat - o măsură de securitate pe care o am și eu setată la al meu. Fără o parolă care să-l deblocheze, nu pot afla cui îi aparține. Sau cui i-a aparținut, luând în considerare faptul că a renunțat pur și simplu la el, lăsându-l în gaura de aerisire.
   Glisez înapoi la primul ecran, holbându-mă din nou la femeia din imagine. O revelație se agită în fântâna adâncă a memoriei mele. Am mai văzut-o pe femeia aceasta.
   Nu în persoană, ci într-o altă fotografie. Acum câteva zile.
   Într-o clipă părăsesc apartamentul 12A și intru în lift, care mă duce în hol cu obișnuitu-i huruit lent chinuitor. Ieșind din clădire, trec pe lângă un portar pe care nu-l cunosc și o iau la dreapta.
   Trotuarul este plin, ca de obicei, de oameni care fac jogging, de cei care-și plimbă câinii și salariați care abia se târăsc la muncă. Îmi fac loc printre ei, alergând până ce ajung la două străzi distanță de Bartholomew. Acolo, pe felinarul din colț, e o bucată de hârtie agățată cu o ultimă fâșie de bandă adezivă.
   În centrul paginii este o poză a femeii al cărei telefon l-am găsit.
   Aceiași ochi. Același păr. Aceeași piele de păpușă de porțelan.
   Deasupra fotografiei e scris cu litere roșii cuvântul groaznic pe care refuzasem să-l accept prima dată când am văzut afișul.
   DISPĂRUTĂ
   Sub el e trecut numele femeii.
   Și pe acesta îl recunosc.
   Erica Mitchell.
   Cea care a stat înaintea mea în apartamentul 12A.

Capitolul 30

   Așez afișul pe blatul din bucătărie și mă holbez la el.
   Inima îmi bate cu putere.
   Erica și Ingrid.
   Amândouă au stat la Bartholomew.
   Și amândouă sunt acum dispărute.
   Nu poate fi o coincidență.
   Trag aer adânc în piept și recitesc acel cuvânt cumplit, prevestitor de rele.

   DISPĂRUTĂ

   Dedesubt este ilustrația ce o înfățișează pe Erica Mitchell, care-mi amintește mai mult de mine decât de Ingrid. Avem aceeași privire. Prietenoasă, dar totodată precaută. Drăguță, dar nu chiar de neuitat.
   Amândouă am stat în apartamentul 12A, detaliu pe care nu trebuie să-l trec cu vederea.
   Lângă fotografie sunt listate datele personale.
   Nume: Erica Mitchell
   Vârstă: 22 ani
   Culoarea părului: șaten
   Înălțime: 155 cm
   Greutate: 49 kg
   Văzută ultima dată pe 4 octombrie
   Adică cu 12 zile în urmă. La scurt timp după ce Ingrid s-a mutat la Bartholomew.
   În partea de jos a paginii este scris, tot cu roșu, un număr la care să suni dacă ai vreo informație despre locul în care s-ar putea afla Erica.
   Părinții mei au făcut același lucru pentru Jane. Telefonul a sunat de nenumărate ori în primele două săptămâni. Unul dintre ei răspundea întotdeauna, indiferent cât de târziu era. Dar cei care ne contactau erau niște nemernici sau oameni teribil de singuri, ori copii care se distrau apelând numărul unei fete dispărute.
   Iau telefonul și formez numărul. Sunt sigură că oricine a pus acest afiș va fi foarte interesat să afle că am găsit telefonul Ericăi.
   Răspunde un bărbat cu o voce grozav de cunoscută.
   - Dylan la telefon.
   Mă opresc, rămânând fără cuvinte, de surprindere, pentru un moment care pare să dureze o veșnicie.
   - Dylan care locuiește la Bartholomew?
   Acum e rândul lui să amuțească, pentru câteva secunde bune, apoi răspunde suspicios:
   - Da. Cu cine vorbesc?
   - Jules, îi spun. Jules Larsen. Din apartamentul 12A.
   - Știu cine ești. Cum ai făcut rost de numărul meu?
   - Din afișul cu dispariția Ericăi Mitchell.
   Liniște la celălalt capăt. O altă surpriză.
   Dylan a pus receptorul.
   Dau să sun din nou când telefonul îmi bâzâie în mână. E un mesaj de la el.
   Nu putem vorbi despre Erica. Nu aici.
   Îi scriu înapoi.
   De ce?
   După câteva secunde îmi apar pe ecran trei puncte albastre.
   Semn că Dylan tastează.
   Putem fi auziți.
   Nu mai e nimeni prin preajmă
   Ești sigură?
   Încep să-mi tastez răspunsul, ceva de genul „Ești paranoic?”, dar Dylan mi-o ia înainte.
   Și nu sunt paranoic. Doar prudent.
   De ce o cauți pe Erica?
   Îi scriu.
   Tu de ce m-ai sunat?
   Pentru că i-am găsit telefonul.
   Al meu începe să sune brusc. E Dylan, de parcă ar fi prea șocat ca să-mi mai trimită un mesaj.
   - Unde l-ai găsit? mă întreabă imediat ce răspund.
   - Într-o gaură de aerisire din podea.
   - Vreau să-l văd, spune el. Însă nu aici.
   - Atunci unde?
   Se gândește o clipă.
   - La Muzeul de Istorie Naturală. Ne vedem la prânz lângă elefanți. Vino singură și nu spune nimic nimănui.
   După ce închei conversația, rămân cu o senzație de greață în stomac. Anxietatea mă roade pe dinăuntru. Se întâmplă ceva foarte rău aici. Ceva ce este mai presus decât puterea mea de înțelegere.
   Dar Dylan pare să știe exact ce se petrece.
   Și e al naibii de speriat.

Capitolul 31

   Plec din Bartholomew fix când domnul Leonard se întoarce.
    Sunt surprinsă să văd că a ieșit așa de repede din spital, mai ales pentru că arată de parcă nu i-ar strica încă o zi de internare. Are fața palidă și trasă, și se mișcă cu o lentoare neobișnuită. Are nevoie atât de Jeannette, cât și de Charlie ca să se dea jos din taxi și să traverseze trotuarul.
   Eu le țin ușa deschisă, preluând îndatoririle portarului pentru un moment.
   - Mulțumesc, Jules, zice Charlie. Mă descurc de aici.
   Domnul Leonard și Jeannette nu spun nimic. Doar se uită la mine la fel ca atunci când am făcut turul clădirii.
   Ajung la Muzeul American de Istorie Naturală cu întârziere din cauza grupurilor de elevi coborâți din autobuze care se înghesuie pe treptele din față. Sunt sute de copii, îmbrăcați în uniforme cu fuste în carouri, pantaloni kaki și cămăși albe pe sub vestele bleumarin. Îmi fac drum printre ei, geloasă pe tinerețea, fericirea, dezinvoltura și pălăvrăgeala lor. Viața încă nu i-a atins. Cel puțin, nu viața reală.
   Intrând în Rotonda Theodore Roosevelt, trec pe sub brațele scheletice ale barosaurului masiv și mă îndrept spre casa de bilete.
   Deși vizitarea muzeului este gratuită, femeia din spatele tejghelei mă întreabă dacă vreau să fac o „donație” plătind o sumă simbolică pentru intrare. Îi dau 5 dolari și mă aleg cu o privire critică.
   După acest scurt episod de umilire publică, intru în Sala Akeley a Mamiferelor din Africa. Sau, cum spune Dylan, sala cu elefanți.
   El e deja acolo. Mă așteaptă pe banca din lemn ce înconjoară turma de elefanți împăiați din mijlocul salonului. Încercările lui de a părea inobservabil îl scot și mai mult în evidență. Poartă blugi negri. Hanorac negru cu glugă. Ochelari de soare. Mă surprinde că cei de la paza muzeului nu fac cercuri în jurul lui.
   - Ai întârziat cu 5 minute, punctează el.
   - Iar tu arăți ca un spion, îi răspund.
   Dylan își dă jos ochelarii de soare și studiază sala arhiplină. Elevii au început să intre, îngrămădindu-se în jurul dioramelor cu secvențe din natură până ce din animale nu se mai văd decât urechile ascuțite, coarnele curbate și fețele girafelor holbându-se fără viață de cealaltă parte a sticlei.
   - Hai la etaj, spune Dylan, arătând spre palier. Nu e atât de aglomerat.
   Ba este, dar numai pe margini. Urcăm scările până la al doilea etaj și ne oprim în fața singurei diorame fără spectatori. Reproduce o scenă cu o pereche de struți care-și păzesc ouăle de un grup de mistreți africani din apropiere. Masculul își ține capul în jos, aripile întinse și ciocul larg deschis.
   - Ai adus telefonul Ericăi? întreabă Dylan.
   Dau din cap aprobator. Îl am în buzunarul din partea dreaptă a blugilor. Pe al meu îl țin în cel stâng. Ducându-le pe amândouă, mă simt îngreunată, trasă în jos.
   - Arată-mi-l.
   - Nu încă, îi spun. Nu știu dacă pot să am încredere deplină în tine.
   Nu-mi place felul în care se comportă. Toate gesturile lui par a fi făcut cu nervozitate, de la modul în care își zornăie cheile în buzunar până la scanarea constantă a sălii cu privirea, ca și cum s-ar teme că cineva ne-ar putea urmări. Când își întoarce ochii către dioramă, nu se uită la struți, care sunt fix în fața lui, în centru, ci la prădătorii năvălitori. Deși sunt morți și împăiați de zeci de ani, le aruncă o privire mânioasă și întunecată. Care de fapt îmi este destinată mie.
   - La fel simt și eu despre tine, îmi zice.
   Îi zâmbesc strâmb.
   - Cel puțin suntem chit. Acum spune-mi tot ce știi despre Erica Mitchell.
   - Dar tu ce știi?
   - Că a locuit în apartamentul 12A înaintea mea. Că a stat acolo timp de o lună până când a decis să se mute. Că acum e dispărută și tu pui afișe sperând să o găsești. Mă ajuți să completez spațiile libere?
   - Eram... prieteni, murmură Dylan.
   Observ pauza dintre cuvinte.
   - Ești sigur de asta?
   Mergem în fața unei alte diorame. Aici găsim o pereche de leoparzi ascunși în umbra deasă a copacilor din junglă. Unul dintre ei se uită cu atenție la un mistreț, gata să-l atace.
   - Bine, eram mai mult decât prieteni, recunoaște Dylan. Am întâlnit-o pe hol a doua zi după ce venise la Bartholomew. Am început să flirtăm, relația noastră a evoluat din una-n alta, până când am ajuns să ne vedem în mod regulat. Din ceea ce știam noi, nu încălcăm nicio regulă. Dar nici nu am dat sfoară-n țară despre asta, în caz că am fi încălcat vreuna. Deci, dacă vrei să afli statutul oficial al relației noastre, nu știu ce să-ți spun. Chiar nu știu ce eram unul pentru altul.
   Brusc îmi vine în minte noaptea petrecută cu Nick și înțeleg la ce se referă.
   - Cât a durat?
   - Vreo 3 săptămâni, spune Dylan. Apoi a dispărut. Fără nicio veste. Nu mi-a spus că pleacă sau că ar avea de gând să plece. Într-o zi, pur și simplu s-a dus. La început am crezut că s-o fi întâmplat ceva. O urgență sau mai știu eu ce. Dar când am sunat-o și i-am trimis mesaje, nu mi-a răspuns. Atunci am început să-mi fac griji.
   - Ai întrebat-o pe Leslie ce s-a întâmplat?
   - Mi-a spus că Erica nu se simțea în largul ei cu toate aceste reguli și a decis să se mute. Dar știi ceva? Erica nu mi-a vorbit niciodată despre reguli. Și cu siguranță niciodată nu a menționat că ar fi deranjat-o.
   - Crezi că și-a schimbat părerea între timp?
   - Nu știu ce s-ar fi putut schimba peste noapte, se revoltă Dylan. Am stat împreună până târziu, după care am plecat de la ea cu câteva minute înainte de ora 12. Iar în dimineața următoare nu mai era.
   Observ asemănările dintre plecarea ei și cea a lui Ingrid. Nu am cum să nu le observ.
   - Ți-a spus Leslie că a vorbit personal cu Erica?
   - Se pare că a lăsat un bilet, răspunde Dylan. O cerere de eliberare din funcție. Așa a numit-o Leslie. A spus că a găsit biletul sub ușa de la biroul ei împreună cu cheile Ericăi.
   Mă zgâiesc la exponatele din fața mea, demoralizată de modul în care sunt așezați leoparzii. În vreme ce unul din ei îl urmărește pe mistreț, celălalt pare să se uite în afara aranjamentului, direct la vizitatorii care îi privesc de cealaltă parte a sticlei.
   Mă uit în altă parte, oprindu-mi privirea asupra lui Dylan.
   - Atunci ai început să o cauți pe Erica?
   - Da. Am pus afișele la câteva zile de la dispariție. După două zile în care nu am primit nicio veste de la ea, am început să mă îngrijorez. Mai întâi am fost la poliție. Dar fără niciun rezultat. Mi-au spus...
   - Că nu aveai destule informații, îl completez. Și eu am primit același răspuns în privința lui Ingrid.
   - Dar au dreptate, zice Dylan. Nu cunosc destule despre Erica. Ziua ei de naștere. Adresa la care a locuit înainte să vină la Bartholomew. Până și pe afiș i-am intuit înălțimea și greutatea. Am sperat că cineva o va recunoaște din fotografie și mă va suna să-mi spună că a văzut-o. Tot ce-mi doresc e să știu că este bine.
   Ne oprim la o altă expoziție. O haită de câini sălbatici care se află la vânătoare în savană, cu ochii și urechile ațintite asupra prăzii.
   - Ai încercat să-i cauți familia? îl întreb.
   - Nu are pe nimeni.
   Inima-mi tresare în piept.
   - Nicio rudă apropiată?
   - Este singură la părinți. Familia ei a murit într-un accident rutier când era mică. Apoi a fost crescută de unica ei mătușă care a decedat și ea acum câțiva ani.
   - Dar tu? Mai ai pe cineva în viață din familie?
   - Pe nimeni, șoptește Dylan, uitându-se la haita de câini. Sunt șase. Foarte uniți. Mama a murit și, cred că și tata. Dar nu știu exact. Am avut un frate, însă a fost ucis în Irak.
   Și Dylan este unul dintre cei care au venit să locuiască la Bartholomew și care nu au părinți sau alți membri de familie. Simt un tipar aici, gândindu-mă la el, Erica, Ingrid și la mine. Fie Leslie alege intenționat orfani ca un act grotesc de caritate, fie o face deoarece știe că sunt mai multe șanse să fim disperați.
   - Cu cât te plătesc ca să stai la Bartholomew? îl întreb pe Dylan.
   - 12.000 de dolari pentru 3 luni.
   - Și pe mine la fel, îi spun.
   - Dar nu crezi că-i ciudat? Adică cine-i plătește atât de mulți bani cuiva doar ca să locuiască în apartamentul său de lux? Mai ales că mulți ar face-o pe gratis.
   - Leslie mi-a spus că este...
   - O poliță de asigurare? Da, mi-a spus și mie. Dar chiar și așa, și cu toate regulile, ceva în legătură cu toată situația asta nu pare a fi în ordine.
   - Atunci de ce ai rămas?
   - Pentru că am nevoie de bani, recunoaște Dylan. Mai sunt doar 4 săptămâni până voi primi cele 12.000. După ce iau banii, plec, chiar dacă nu am unde să mă duc. La fel a fost și în cazul Ericăi.
   - Și al lui Ingrid, îi spun. Și al meu.
   - Un lucru despre care Erica chiar a vorbit este Bartholomew și despre cât de groaznic pare. Ai auzit câte lucruri s-au întâmplat acolo?
   Dau grav din cap, amintindu-mi de servitorii morți aliniați pe trotuar, de Cornelia Swanson și de îngrijitoarea ei ucisă, precum și de doctorul Thomas Bartholomew care s-a aruncat de pe acoperiș.
   - Am crezut că Erica exagerează.
    Dylan își clatină capul și scoate un chicotit amar.
    - Că se îngrijorează prea tare din cauza acestui loc. Acum însă cred că nu-și făcea suficient de multe griji.
   - Ce vrei să spui?
   - Ceva ciudat se petrece la Bartholomew, răspunde Dylan în șoaptă. Sunt sigur de asta.
   Grupurile de elevi au ajuns în cele din urmă la etaj. Ne înconjoară, pălăvrăgind și atingând sticla dioramelor, pe care rămân amprente lipicioase. Dylan se îndepărtează de ei, mergând în partea cealaltă a încăperii. Îl însoțesc până în fața unui alt aranjament.
   Gheparzi stând la pândă în iarba înaltă.
   Alți prădători.
   - Uite, ai putea pur și simplu să-mi spui și mie ce se întâmplă? izbucnesc eu.
   - La câteva zile după ce a dispărut Erica, am găsit asta.
   Își bagă mâna în buzunar și scoate un inel, pe care mi-l pune în palmă. E un inel marca Jostens. Auriu și de prost gust. La fel ca cele pe care le purtau toate colegele mele din liceu. Nu m-am sinchisit niciodată să-mi cumpăr unul, deoarece până și eu îmi dădusem seama că e o risipă de bani. Are o piatră mov, încercuită de litere curbate care indică faptul că proprietara a fost o absolventă a Liceului Danville, promoția 2014. Pe interior este gravat un nume.
   Megan Polaski.
   - L-am găsit în spatele unei canapele, povestește Dylan. Am crezut că i-o fi aparținut cuiva care a locuit acolo. Sau poate unui alt locatar temporar. Am întrebat-o pe Leslie, care mi-a confirmat că a existat o Megan Polaski plătită să locuiască în apartamentul 11B. Anul trecut. Totul pare în ordine, nu?
   - Presupun că nu e așa, îi spun.
   Dylan dă din cap.
   - Am căutat pe Google numele, sperând să o pot localiza, ca să-i trimit inelul. Am găsit o Megan Polaski care a absolvit liceul în Danville, Pennsylvania, în 2014. E dispărută de anul trecut.
   Îi întorc inelul lui Dylan, nemaivoind să-l ating.
   - Am dat de o prietenă de-a ei, spune Dylan. A printat un afiș, precum cel pe care l-am făcut eu pentru Erica, și l-a postat online. Mi-a spus că Megan era orfană și că nu mai are vesti de la ea de 1 an de zile. Ultima dată când au vorbit, Megan locuia într-o clădire rezidențială din Manhattan. Nu mi-a spus niciodată denumirea edificiului. A menționat doar că e acoperit cu garguie.
   - Pare a fi Bartholomew, îi spun.
   - Povestea devine și mai ciudată, mă avertizează Dylan. Acum câteva zile am ieșit la jogging în parc. Când m-am întors la Bartholomew, am văzut-o pe Ingrid în hol. Nu părea nici că vine, nici că pleacă. Stătea pur și simplu lângă cutiile poștale holbându-se la ușă. Am avut impresia că mă aștepta pe mine.
   - Așadar, ai mințit când mi-ai spus că nu vă cunoșteați.
   - Păi asta e chestia ciudată. Nu ne cunoșteam. Mai vorbisem doar de câteva ori înainte, o dată întrebând-o dacă auzise ceva despre Erica, deoarece știam că obișnuiau să iasă împreună din când în când.
   - Ce-a spus când v-ați întâlnit în ziua aceea în hol?
   - Mi-a spus că s-ar putea să fi aflat ce i s-a întâmplat Ericăi, zice Dylan. Dar că nu poate vorbi despre asta acolo. Voia să mergem într-un loc mai retras, unde să nu ne audă nimeni. I-am propus să ne întâlnim în seara aceea.
   - Când a fost asta?
   - Acum 3 zile.
   Stomacul mi se întoarce pe dos. E noaptea în care Ingrid a dispărut.
   - Când și unde urma să vă întâlniți?
   - În jurul orei 1. În subsol.
   - Camera de securitate, spun eu. Tu ai deconectat-o?
   Dylan mă aprobă cu o înclinare a capului.
   - Am crezut că e o idee bună, văzând-o pe Ingrid atât de rezervată. Se pare că nu a contat. Așa și nu a mai venit. Am aflat că a dispărut abia a doua zi, atunci când mi-ai spus tu.
   Acum știu de ce a reacționat Dylan atât de surprins în după-amiaza aceea. Tot așa se explică și graba lui de a scăpa de mine.
   Nimănui nu-i place să fie în apropierea unui mesager care aduce vești proaste.
   - Iar acum nu mă gândesc decât la faptul că Ingrid a dispărut fiindcă știa ce i se întâmplase Ericăi, spune Dylan. Ora la care a dispărut. Modul în care a dispărut. Sunt prea multe elemente asemănătoare cu cele din cazul Ericăi ca să fie o pură coincidență. E ca și cum altcineva a aflat că Ingrid cunoștea mai multe decât ar fi trebuit și a redus-o la tăcere înainte să-mi poată spune mie.
   - Crezi că sunt amândouă...
   Nu vreau să pronunț cu voce tare cuvântul pe care-l am în minte, de frică să nu fie adevărat. La fel am făcut și după dispariția lui Jane.
   Cu toții am făcut asta, familia mea învârtindu-se în jurul dispariției ei și evitând adevărul care ne stătea tuturor pe limbă. Expresiile „Nu a venit acasă”, „Nu știm unde este”, au fost, în cele din urmă, spulberate de afirmația tatălui meu din miez de noapte, o săptămână mai târziu.
   Jane nu mai e.
   - Moarte? continuă Dylan. Exact asta cred.
   Picioarele îmi tremură în timp ce ne îndreptăm spre o altă dioramă. Cea mai brutală dintre toate. O zebră moartă în jurul căreia roiesc vulturi. Sunt cel puțin zece la număr, năpustindu-se asupra trupului neînsuflețit ca să smulgă resturile care au mai rămas. În apropiere stau la pândă o hienă și o pereche de șacali, așteptând momentul oportun pentru a se arunca în bătălie și a-și lua partea.
   Violența întregii scene îmi strânge stomacul într-un ghem. Sau poate e din cauza sugestiei făcute de Dylan, cum că cineva din Bartholomew ucide tinere care sunt de acord să locuiască acolo pentru bani.
   Megan, Erica, iar acum și Ingrid.
   Mă uit la cei doi vulturi care se află mai aproape de sticlă. Sunt prinși în luptă: unul pe spate, lovind cu ghearele sale ascuțite, celălalt repezindu-se, cu aripile întinse.
   - Să presupunem că ai dreptate. Chiar crezi că e un ucigaș în serie la Bartholomew?
   - Știu, pare o nebunie, spune Dylan. Dar așa văd eu lucrurile. Toate trei erau locatari temporari. Și toate trei au dispărut cam în același mod.
   Asta mă face să mă gândesc la ceea ce obișnuia tata să spună.
   O dată e anomalie. De două ori e coincidență. De trei ori e dovadă.
   Dar dovada cărei fapte? Că cineva din Bartholomew vânează tinere plătite să aibă grijă de apartamentele de acolo? Totuși e prea lipsit de sens ca să mă obișnuiesc cu ideea. Însă, la fel de lipsită de sens e și situația similară a trei tinere fără familie care pleacă din clădire pe neprins de veste și nu mai iau legătura cu prietenii lor niciodată.
   - Dar cine ar putea face așa ceva? Și de ce nu s-a mai prins nimeni de grozăviile care au loc la Bartholomew?
   - Cine spune că nu s-au prins?
   - Oamenii de acolo ar lua măsuri dacă ar bănui că cineva ucide locatarii temporari din imobilul lor.
   - Sunt bogați, spune Dylan. Toți. Iar oamenilor bogați nu le pasă câtuși de puțin de personalul angajat. Ei sunt vulturii.
   - Și noi ce suntem?
   Îi aruncă dioramei o ultimă privire disprețuitoare.
   - Zebra aceea.
   - E o nebunie să...
   În partea cealaltă a sălii o elevă scoate un țipăt. Nu unul speriat. E un țipăt de băgare în seamă, menit să atragă atenția unui grup de băieți din preajmă. Totuși, sunetul este atât de sinistru, încât îmi ia o secundă ca să-mi revin.
   - E o nebunie să crezi că o clădire întreagă ar închide ochii la o răpire sau o crimă.
   - Dar ești de acord că se petrece ceva ciudat acolo, nu-i așa? întreabă Dylan. Altfel nu m-ai fi ascultat atât. Și nici nu ai fi venit la întâlnire.
   Continui să mă holbez la scena din fața mea, fără să clipesc, până când întreaga imagine devine încețoșată, ca și cum treptat s-ar reîntoarce viața în creaturile din spatele geamului. Penajul se cutremură în bătaia vântului. Ochii încep să se miște ca niște mărgele. Zebra trage aer adânc în piept.
   - Am venit pentru că am găsit telefonul Ericăi, îi aduc aminte.
   - Și te-ai uitat în el? vrea să afle Dylan. Poate Erica ținea legătura cu cel care i-a cauzat dispariția.
   Scot telefonul și i-l arăt ca să-l vadă mai bine.
   - E blocat. Ai idee ce parolă avea Erica?
   - Nu ajunsesem tocmai la faza în care să facem schimb de parole. Nu știi vreo altă modalitate de a-l debloca?
   Întorc dispozitivul în mână și mă gândesc. Deși nu știu nimic despre cum să deblochez un telefon mobil, cunosc pe cineva care știe. Scoțându-mi propriul telefon, mă uit în istoricul convorbirilor până ce găsesc numărul pe care-l caut. Apăs pe apelare și o voce relaxată îmi răspunde imediat la celălalt capăt.
   - Zeke la telefon.
   - Bună, Zeke. Sunt Jules. Prietena lui Ingrid.
   - Bună, spune Zeke. Ai vești de la ea?
   - Nu încă, dar mă întrebam dacă m-ai putea ajuta. Știi pe cineva care s-ar pricepe să deblocheze un telefon mobil?
   Zeke face o pauză, precaut, în care nu aud decât elevii gălăgioși din jurul nostru. Într-un sfârșit spune:
   - Da. Dar te costă.
   - Cât?
   - O mie. În care e inclusă suma de 250 pentru mine ca intermediar. Restul merge la asociatul meu.
   Încremenesc. E o sumă dementă. Mai mult decât îmi pot permite.
   Auzind prețul aproape că-mi vine să-i pun receptorul. Îmi aduc degetul mare deasupra ecranului, gata să închid și să nu-i mai răspund lui Zeke dacă încearcă vreodată să mă sune.
   Dar apoi mă gândesc la ipoteza lui Dylan atât de nebunească, încât ar putea fi adevărată. Și anume că un ucigaș în serie locuiește sub acoperișul de la Bartholomew. Mă gândesc la cum i-ar fi putut cădea victime fetele angajate să aibă grijă de apartamentele de acolo și dispărute brusc – Megan, Erica, Ingrid.
   Iar noi am putea fi următorii, Dylan și cu mine.
   Cred că Ingrid știa asta. De aceea a aranjat să vorbească cu Dylan. De aceea mi-a lăsat pistolul și biletul. Știa că și noi am putea dispărea la fel de brusc ca și ceilalți locatari temporari.
   Pentru a evita o astfel de soartă, am putea pleca.
   Chiar acum.
   Am putea dispărea exact așa cum sper eu că și Ingrid a făcut-o, dar încep să cred că nu a izbutit.
   Sau am putea plăti o mie de dolari ca să deblocăm telefonul Ericăi și să aflăm poate ce i s-a întâmplat nu doar ei, ci și tuturor celorlalte victime.
   - Mai ești acolo, Jules? întreabă Zeke.
   - Mda, sunt aici.
   - Rămâne așa?
   - Da, îi răspund tresărind. Ne vedem peste o oră.
   Închid telefonul și mă uit la animalele împăiate. La vulturi, cei doi șacali și la hienă. Mi se face milă. Ce viață de apoi crudă au! Sunt moarte de zeci de ani și totuși se află într-un chin și o luptă continuă.
   Cu dinții și ghearele roșii pentru totdeauna.

Capitolul 32

   Am rămas cu doar 27 de dolari.
   Convenisem cu Dylan să împărțim suma pentru Zeke. 500 de la Dylan, 500 de la mine.
   Cu banii înghesuiți în buzunare, stăm acum pe o bancă în Central Park unde ne-am înțeles să ne întâlnim cu Zeke în 10 minute. La Pavilionul Doamnelor. Un foișor dotat cu o balustradă de culoare crem și-un acoperământ ca de turtă dulce. Locul debordează de romantism și la sigur îi derutează pe trecătorii care mă văd pe mine și pe Dylan în interiorul lui. Așezați în părți opuse, încruntați și cu brațele încrucișate, părem a fi doi străini care se află în toiul unei întâlniri nereușite.
   - De unde ziceai că-l cunoști pe tipul acesta? întreabă Dylan.
   - Nu-l cunosc. Este un prieten de-al lui Ingrid.
   - Deci nu v-ați mai văzut până acum?
   - Am vorbit doar la telefon.
   Dylan oftează. Ceea ce nu mă surprinde întru totul, dat fiind faptul că a fost de acord să dea o sumă considerabilă de bani unui străin.
   - Dar el știe pe cineva care poate debloca telefonul Ericăi, nu-i așa? spune el.
   - Sper, îi răspund.
   Altfel suntem terminați. Mai ales eu. În momentul de față nu am nimic. Niciun ban în portofel. Niciun card de credit valabil. Până nu primesc prima tranșă din plata pentru apartament, lucru care urmează să se întâmple abia în două zile, sunt falită. Numai gândul acesta mă face să amețesc.
   Pentru a nu intra în panică, privesc frânturile de cer care se întrevăd dincolo de pavilion. E o după-amiază întunecată, cu nori sumbri și grei. Timpul perfect pentru elucidat mistere. De partea cealaltă, Dylan se uită la un grup de copii ce aleargă în jurul Hemstead, o proeminență stâncoasă care iese din lac. Deși hanoracul cu glugă și constituția de taur supărat ar trebui să-i confere un look de tip agresiv, ochii îl trădează. Tristețea din ei pe care nu o poate ascunde oricât de mult ar încerca.
   - Povestește-mi ceva despre Erica, îi zic. O istorioară sau o amintire preferată.
   - De ce?
   - Pentru că îți amintește de ceva ce ai pierdut și încerci că regăsești.
   Unul dintre detectivii care lucrau la cazul lui Jane mi-a spus asta.
   Era deja dispărută de două săptămâni și speranța noastră începea să se stingă.
   I-am povestit despre perioada aceea din clasa a șaptea când un huligan, pe nume Davey Tucker, îmi făcea un iad din drumul pe care-l parcurgeam cu autobuzul la școală. În fiecare zi când mă urcam în autobuz, el își scotea piciorul pe culoarul din mijloc și-mi punea piedică, iar ceilalți râdeau. Bătăile lui de joc au continuat săptămâni la rând până când într-o zi m-am împiedicat și am căzut rău de tot cu fața-n jos, alegându-mă cu un nas însângerat. La vederea acestei priveliști, Jane s-a înfuriat de-a binelea. A sărit deodată peste două scaune de autobuz, l-a înhățat pe Davey Tucker de păr și l-a dat cu fața de podea până când a început și el să sângereze. De atunci ea a devenit eroul meu.
   - Erica mi-a relatat o dată o întâmplare, spune Dylan zâmbind ușor. De când era mică. Aveau un șoarece în bucătărie și mătușa ei a pus capcane peste tot. În colțuri. Sub chiuvetă. Cred că era pornită rău să prindă șoarecele acela. Dar Erica nu voia ca șoarecele să moară. Ea credea că e drăguț. Așa că, în fiecare noapte, când mătușa ei adormea, se furișa în bucătărie și, cu ajutorul unui baston, dezactiva toate capcanele. Ceea ce nu mă surprinde deloc. Știu cât de mult iubea animalele.
   - Iubește animalele, îl corectez eu. Nu mai folosi timpul trecut. Nu încă.
   Zâmbetul lui Dylan dispare.
   - Jules, dacă nu vom afla niciodată ce li s-a întâmplat?
   - Vom afla, îi spun, neavând puterea să rostesc viceversa. Și anume, cum înveți să trăiești mai departe fără să știi prea multe despre persoana dragă. Cum în cele din urmă te autoeduci să nu te mai gândești la dispariție în fiecare minut din zi. Cum frustrarea și neputința îți pătrund adânc sub piele și în sânge ca o boală incurabilă.
   Un tip stângaci cu o barbă neîngrijită își face apariția pe aleea ce duce spre pavilion.
   Zeke. Îl recunosc din pozele de pe Instagram.
   Este însoțit de o fată scundă cu părul roz. Arată tânără. Aproape ca o adolescentă. Iar rochia albă cu volănașe și poșeta cu Hello Kitty nu o ajută deloc să pară mai matură. Nici faptul că nu își scoate ochii din telefon, chiar și atunci când Zeke o conduce către noi.
   - Hei, ne salută Zeke. Bănuiesc că tu ești Jules.
   Dau din cap.
   - El e Dylan.
   Zeke îi aruncă o privire cercetătoare.
   - Bună.
   Dylan îi răspunde dând și el scurt din cap, și-l întreabă nerăbdător:
   - Deci ne poți ajuta sau nu?
   - Eu nu, spune Zeke. Dar pentru asta am adus-o pe Yumi cu mine.
   Fata face un pas înainte și întinde mâna.
   - Mai întâi banii.
   Dylan și cu mine îi dăm bancnotele lui Zeke, stomacul învârtindu-mi-se în timp ce banii mi se scurg printre degete. Zeke i-i transmite mai departe lui Yumi, care îi numără cu mișcări îndemânatice, apoi îi întinde partea lui. Restul merge în poșeta ei cu Hello Kitty.
   - Și-acum telefonul, spune ea.
   Îi dau telefonul Ericăi. Yumi se uită la el asemenea unui bijutier iscusit ce studiază un diamant și zice:
   - Am nevoie de 5 minute. Singură, vă rog.
   Noi, restul, părăsim pavilionul, îndreptându-ne spre Hemshead.
   Copiii care erau acolo mai devreme au plecat, lăsându-ne toată zona stâncoasă mie, lui Dylan și lui Zeke.
   - Acela e cumva telefonul lui Ingrid? întreabă Zeke.
   - Cu cât știi mai puțin, cu atât mai bine, îl avertizez.
   - Mi se pare corect.
   Privesc peste umărul lui înspre foișor, unde Yumi ocupă banca pe care tocmai am eliberat-o. Degetele îi zboară energic peste ecranul telefonului. Sper să însemne că face progrese.
   - Bănuiesc că nu ai mai auzit nimic despre ea.
   - Nu. Tu?
   - La fel.
   - Ce crezi că i s-a întâmplat?
   Mă uit la Dylan. Deși îmi trimite un semnal aproape imperceptibil, mesajul lui e destul de clar și răspicat. Rămâne doar între noi doi.
   - Repet, e mai bine să nu știi, îl previn. Dar, dacă ai vești de la ea, te rog spune-i să mă sune. Are numărul meu. Știe unde stau. Vreau doar să mă asigur că este bine.
   Yumi își face apariția din spatele lui Zeke. Îmi dă telefonul înapoi și spune:
   - Gata. Am terminat.
   Glisez cu degetul pe ecran și văd toate aplicațiile Ericăi, inclusiv galeria cu fotografii și istoricul apelurilor.
   - Am dezactivat funcția de blocare a telefonului, mă informează Yumi. Dar dacă se întâmplă, pentru orice eventualitate, am resetat parola. E 1234.
   Se întoarce pe călcâie și pleacă fără să mai spună nimic. Zeke îmi strânge mâna și-i trimite lui Dylan un salut ciudat.
   - Mi-a făcut plăcere să lucrez cu voi, spune el, după care se grăbește să o prindă din urmă pe Yumi.
   Țin în mână telefonul deblocat al Ericăi și îi privesc cum se îndepărtează. Sper că informațiile pe care le vom găsi în el își vor merita prețul.
   Dylan și cu mine revenim în Pavilionul Doamnelor, așezându-ne amândoi pe aceeași bancă de data aceasta, ghemuiți deasupra telefonului. Amândoi știm că răspunsul la ceea ce i s-a întâmplat Ericăi și, implicit, lui Ingrid ar putea fi ascuns undeva în interiorul lui.
   - O parte din mine nu vrea să afle dacă i s-a întâmplat ceva rău, spune Dylan, agitând dispozitivul în palmă. Poate e mai bine să presupunem că a fugit și că se bucură acum de o viață minunată altundeva.
   Obișnuiam să-mi imaginez același lucru despre Jane. Că a fugit, schimbând orășelul nostru trist din Pennsylvania cu unul îndepărtat, cu apă albastră cristalină, palmieri, petreceri nocturne și stradele lăturalnice pavate cu piatră. Era mai bine decât bănuiala că a fost ucisă la câteva ore după ce a urcat în acel Volkswagen negru.
   Acum aș da orice să aflu unde este. În mormânt sau într-o vilă tropicală, nu-mi pasă. Vreau doar să știu adevărul.
   - Asta se va schimba, îi spun. Probabil că așa gândești acum, dar cu timpul îți vei da seama că nu este adevărat.
   Dylan îmi pune telefonul în palmă.
   - Atunci, la naiba, hai să rupem odată plasturele de pe rană.
   - Unde ar trebui să căutăm mai întâi?
   - În istoricul de apeluri, sugerează Dylan.
   Mă uit la apelurile efectuate. Primul de pe listă este un număr cu prefix de Manhattan. La vederea lui simt cum mi se strânge pieptul.
   Aici a sunat Erica ultima oară.
   Verific data și ora la care a făcut-o. Patru octombrie, ora 9 seara.
   - Cu puțin înainte să dispară, spune Dylan meditativ.
   - Recunoști numărul?
   - Nu.
   Apăs pe apelare, inima îmi bate cu putere. Telefonul sună o dată, de două ori. Îl pun pe difuzor ca să poată auzi și Dylan. Însă el tot se împinge în mine cu răsuflarea întretăiată.
   La al treilea bip, răspunde cineva.
   - Hunan Palace. Doriți ridicarea comenzii din restaurant sau livrare?
   Închid imediat.
   Dylan se îndepărtează, cu speranțele spulberate.
   - A comandat pentru noi mâncare chinezească în noaptea aceea. Uitasem complet. Fir-ar să fie!
   Însă eu nu mă descurajez, trec peste apelurile efectuate în decursul întregii luni. Nimic nu-mi sare în ochi. Câteva sunt către Dylan. Altele către o tipă, Cassie și un bărbat pe nume Marcus. Mai văd un apel către Hunan Palace și un al doilea apel către Cassie, cu câteva zile înainte de acela.
   Bătăile inimii îmi încetinesc până într-un punct dezamăgitor. Nu sunt sigură la ce mă așteptam. Un apel disperat la 911, probabil.
   Sau un mesaj de adio către Dylan.
   Mă uit peste apelurile primite de Erica. Ultimul a fost chiar de la el.
   Ieri. La ora trei după-amiază. Nu a lăsat niciun mesaj.
   Dar a făcut-o cu o seară înainte, când a sunat aproape de miezul nopții.
   Deschid mesajul audio, uitându-mă la Dylan cum își încleștează maxilarul ascultându-și vocea jalnică răsunând din telefon.
   „Tot eu sunt. Nu știu de ce mai sun, deoarece îmi este clar că nu mai folosești acest număr de telefon. Sper că din cauza asta nu-mi răspunzi și nu pentru că mă eviți. Sunt îngrijorat”.
   Dylan nu spune nimic când deschid și celelalte mesaje pe care i le-a trimis în ultimele două săptămâni, în fiecare dintre ele, observ cum vocea îi oscilează între neliniște și resemnare.
   La fel se întâmplă și cu mesajele primite de la alte persoane. De la Cassie și Marcus, și de la o femeie care nu-și spune numele, dar sună vag a britanică. Încordarea le sugrumă vocile. O ezitare continuă între speranță forțată și îngrijorare abia resimțită.
   Ascunse printre aceste mesaje sunt cele de la entități mai puțin bine intenționate. Visa, care-i amintește Ericăi că a întârziat 60 de zile cu plata. Discover, care o sună cu același scop și un bărbat pe nume Keith de la o agenție de colectare a datoriilor care o întreabă unde naiba sunt banii lor.
   „Dacă nu ne contactezi în următoarele 24 de ore, voi suna la poliție”, o avertizează el.
   Asta s-a întâmplat acum 11 zile. Ce minunat ar fi fost dacă s-ar fi ținut de amenințare!
   Încep să caut printre mesajele text. Dylan e iarăși omniprezent. A trimis zeci de mesaje. Atât de multe, încât fac crampe la degete până trec de cele de săptămâna trecută.
   Cel mai recent a fost trimis cu puțin timp după miezul nopții, acum două zile.
   Te rog, spune-mi unde ești.
   A fost urmat, un minut mai târziu, de un altul.
   Mi-e dor de tine.
   Iar două persoane dintre cele care au lăsat mesaje vocale au trimis și mesaje scrise.
   Cassie:
   Nu mai știu nimic de ține de ceva vreme. Ești OK?
   Marcus:
   Pe unde umbli?
   Cassie din nou:
   Serios. Ești OK?? Scrie-mi imediat ce primești acest mesaj.
   Cassie a treia oară:
   TE ROG!
   Sunt până și două mesaje text de la Ingrid, trimise a doua zi după ce a dispărut Erica.
   Ăă unde ești?
   Te afli prin apropiere? Îmi fac griji.
   Revin la ecranul principal, făcând un inventar al celor mai folosite aplicații. Lipsesc cele pe care te aștepți să le vezi de obicei. Nu are Facebook, Twitter sau Instagram.
   - Nu stătea...
    Dylan își dă seama că a folosit timpul trecut și se oprește ca să se corecteze.
    - Nu stă pe rețelele de socializare. Mi-a spus că e o mare pierdere de timp.
   Intru în galeria cu fotografii stocate în telefon și găsesc o mulțime făcute la Bartholomew. Cea mai recentă dintre ele, îi arată de aproape degetele de la picioare răsărind dintr-un munte de spumă.
   Este cada din dormitorul principal al apartamentului 12A. Știu asta pentru că și eu am făcut o baie acolo în prima mea noapte la Bartholomew. E posibil să fi folosit chiar aceiași spumă. Ceea ce mă face să mă întreb dacă Erica a găsit-o, la fel ca și mine, sub chiuveta din baie sau a adus-o adus chiar ea. Sper că este a doua variantă.
   Ideea de a-i călca pe urme îmi dă un fior de neliniște.
   Mă uit peste restul fotografiilor. Se pare că are un talent înnăscut de a face poze cu telefonul. Are zeci de imagini reușite din interiorul apartamentului 12A. Scara în spirală. O vedere a parcului, fotografiată din sufragerie. Aripa dreaptă a lui George sărutată de lumina zorilor.
   Se dovedește a fi și un mare fan al selfie-urilor. Găsesc fotografii cu Erica în bucătărie. Erica în birou. Erica la fereastra dormitorului.
   Printre ele sunt și două filmulețe. Apăs mai întâi pe cel mai vechi și fața-i apare pe ecran, radiind.
   „Ia uitați-vă la acest loc!” spune ea entuziasmată. „Pe bune. Uitați-vă. La. Acest. Loc”.
   Imaginea se deplasează de la Erica spre fereastra dormitorului după care se răsucește dezvăluind întreaga încăpere și transmițând euforia amețitoare pe care trebuie să o fi simțit în acel moment. Și eu m-am simțit la fel. Uluită și norocoasă.
   După două tururi complete prin sufragerie, reapare din nou Erica în prim plan. Se uită direct la cameră și spune:
   „Dacă visez, nu mă treziți. N-aș vrea să plec niciodată din acest loc”.
   Filmulețul se termină o secundă mai târziu, oprindu-se cu jumătate de ecran pe chipul ei. Cealaltă jumătate arată un unghi răsturnat al ferestrei, pe George și linia dintre cer și oraș deasupra aripii lui.
   Mă întorc cu fața la Dylan care se uită încă la telefon cu o privire goală în ochi. Am văzut aceeași expresie și pe chipul tatălui meu la scurt timp după dispariția lui Jane. De fapt, niciodată nu i-a pierit de pe față.
   - Ești bine? întreb.
   - Mda.
    Apoi însă își clatină capul.
    - Nu chiar.
   Glisez cu degetul arătător spre cel de-al doilea filmuleț. Scrie că a fost făcut pe 4 octombrie.
   Noaptea în care Erica a dispărut.
   Trag aer adânc în piept pentru a prinde la curaj și apăs pe el.
   Filmarea începe într-o beznă totală. Se aude un foșnet. Telefonul se mișcă, scoțând la iveală o frântură dintr-un perete întunecat.
   Camera de zi.
   Sunt familiarizată cu acele fețe de pe tapet.
   Telefonul se oprește brusc pe chipul palid al Ericăi, pictat într-o nuanță de gri de lumina rece a lunii ce pătrunde pe geam. Nu mai are zâmbetul acela euforic pe care l-a afișat în celălalt filmuleț. În locul lui se face simțită groaza. Arată ca și cum ar ști deja că ceva rău urmează să se întâmple. Imaginea devine neclară din cauza telefonul care se scutură.
   Mâinile ei, tremură.
   Șoptește la cameră: „E abia trecut de miezul nopții și jur că am auzit un zgomot. Cred că e cineva în apartament”.
   Oftez surprinsă. Cunosc zgomotul despre care vorbește. Și eu l-am auzit. Un sunet desprins de realitate, ca foșnetul unei bucăți de pânză.
   Erica se uită temătoare peste umăr. Îmi alunecă și mie privirea într-acolo, căutând printre umbre, așteptându-mă să văd pe cineva care stă la pândă. Când Erica se întoarce cu fața la telefon, se vede doar chipul ei pe ecran. Pare enervată de ceea ce se petrece.
   „Nu știu ce se întâmplă aici. În toată această clădire. Ceva nu este în regulă. Suntem urmăriți. Nu știu de ce, dar așa este”. Expiră. „Mi-e frică. Mi-e al naibii de frică”.
   Un zgomot se ridică pe fundal.
   O bătaie în ușă.
   Erica tresare la auzul ei. Ochii, străbătuți de spaimă, i se măresc ca două monede de argint.
   „Dumnezeule”, șoptește înmărmurită. „El e?
   Ecranul se întunecă brusc.
   Finalul abrupt al filmulețului e la fel de neașteptat ca o palmă peste față. Întoarsă la realitate, îmi dau seama că mi-am ținut respirația în tot acest timp. Când, în sfârșit, trag aer în piept din nou, expir încet asimilând scena cutremurătoare la care tocmai am asistat. Lângă mine, Dylan se apleacă debusolat ca și cum din clipă în clipă urmează să i se facă rău. Respiră de câteva ori rapid și scurt.
   - Ai vreo idee despre ce vorbește? îl întreb.
   Dylan înghite în sec înainte să-mi răspundă.
   - Niciuna. Nu mi-a spus niciodată că se simțea amenințată de cineva.
   Acest cuvânt - amenințată - mă face să mă gândesc la Ingrid. Ea cu siguranță s-a simțit amenințată. Ca dovadă am pistolul din cutia de pantofi care se odihnește sub chiuveta din bucătărie. Oare a intuit de una singură pericolul sau Erica a avertizat-o? Dacă e așa, acum înțeleg de ce Ingrid era atât de speriată de Bartholomew. Vizionarea acestui filmuleț m-a zdruncinat până în măduva oaselor. Nu m-au tulburat doar cuvintele ei, ci și felul în care arăta, înfricoșată dincolo de rațiune.
   - Dylan, cred că suntem în pericol, îi spun. Mai ales dacă avem dreptate și Ingrid a dispărut din cauza că știa despre ceea ce i s-a întâmplat Ericăi.
   Dylan nu spune nimic, stă pe gânduri. În cele din urmă îmi zice:
   - Cred că ar trebui să încetezi să le mai cauți.
   - Eu? Dar tu?
   - Eu știu cum să mă apăr, spune Dylan.
   În această privință nu am nicio îndoială. Are constituția unei gărzi de corp. Destul de mare ca să facă pe cineva să se gândească de două ori înainte să-l atace.
   - Dar trebuie să aflu ce li s-a întâmplat, îi zic.
   Avem prea multe în comun. Eu, Ingrid, Erica și Megan. Toate, singure pe lume, fără părinți sau rude apropiate, ajungând cumva aici. Iar acum trei dintre noi sunt dispărute.
   Dacă nu aflu ce se petrece, mi-e teamă că eu voi fi următoarea.
   - Avem de-a face cu lucruri serioase aici, spune Dylan. Ai auzit ce a zis Erica. Ceva ciudat se întâmplă în acea clădire. Poate că ar trebui să mergem din nou la poliție.
   - Chiar crezi că ne vor ajuta? Nu avem dovezi. Doar o vagă bănuială că li s-a întâmplat ceva rău.
   - Aș zice că e mai mult decât o bănuială, adaugă Dylan.
   - Bine, cedez eu. Dar până nu știm sigur cu ce avem de-a face, poliția iese din discuție.
   - Atunci căutăm în continuare, oftează Dylan aproape ca și cum ar regreta cuvintele care tocmai i-au ieșit pe gură. Dar trebuie să avem grijă. Și să acționăm inteligent, fără a face prea multă zarvă. Nu putem risca să ni se întâmple ceea ce i s-a întâmplat lui Ingrid.
   Dylan iese din Pavilionul Doamnelor și se uită spre Bartholomew sau la ceea ce se poate zări din el peste vârfurile copacilor. Mă alătur lui privind în sus înspre partea unde se află apartamentul meu.
   George stă cocoțat pe marginea acoperișului, de veghe. Ferestrele amorțite oglindesc cerul plumburiu. Seamănă cu o pereche de ochi.
   Precum cei de pe tapet.
   Largi.
   Care nu clipesc niciodată.
   Și se holbează insistent la noi.

Capitolul 33

   „E abia trecut de miezul nopții și jur că am auzit un zgomot”.
   Apuc telefonul Ericăi cu ambele mâini, fascinată de chipul luminat de lună, spaima din ochi și tremurul din vocea ei.
   „Cred că e cineva în apartament”.
   Dylan și cu mine am convenit că ar fi mai bine să nu ne întoarcem împreună la Bartholomew. Face parte din înțelegerea noastră de a avea grijă, de a acționa inteligent și în liniște. Am ajuns la un interval de 15 minute, Dylan a sosit primul, cu gluga trasă peste cap și pasul grăbit.
   Eu am zăbovit în parc, plimbându-mă pe cărarea ce șerpuiește de-a lungul lacului. M-am uitat la frunzele arămii care pluteau pe apă, la rațele ce-și croiau drum printre ele și la oamenii care traversau Podul Bow. Însă nimic din toate acestea nu m-a ajutat să mă simt mai bine. Nimic nu a estompat faptul că ceva cu adevărat groaznic se petrece între pereții împânziți de garguie de la Bartholomew.
   Acum mă aflu în apartamentul 12A și mă uit încontinuu la filmulețul Ericăi. Sunt deja la a șasea vizionare și am învățat pe de rost ce urmează.
   Mai întâi privirea scurtă peste umăr, după care întoarcerea ușoară cu fața spre telefon. Erica se uită la propria reflecție în ecran și i se citește tulburarea în ochi.
   „Nu știu ce se întâmplă aici. În toată această clădire. Ceva nu este în regulă”.
   Nu mă mulțumesc doar să vizionez filmulețul din nou și din nou, ci încerc să și reproduc evenimentele în ordinea desfășurării lor. Sunt în camera de zi, exact în locul în care stătea Erica.
   Lângă mine e canapeaua de un roșu aprins.
   În spate, o întindere de tapet sinistru.
   Privesc peste umăr.
   „Suntem urmăriți. Nu știu de ce, dar așa este”.
   Erica expiră. La fel fac și eu.
   „Mi-e frică. Mi-e al naibii de frică”.
   Și mie îmi este. De aceea continui să mă uit la filmuleț, de aceea insist să mă pun în pielea Ericăi. Sper că mă va ajuta să evit soarta pe care a avut-o ea.
   Un zgomot răsună din telefon.
   O bătaie în ușă.
   Cea care o face pe Erica să tresară. Ori de câte ori aș revedea filmulețul, sunetul acela continuă să-mi înghețe sângele în vene. Și mai mult mă îngrijorează reacția Ericăi. Acele ultime cuvinte înspăimântate și ochii larg deschiși de frică.
   „Dumnezeule. El e”.
   Când înregistrarea se sfârșește, continui să mă holbez la ecran, unde chipul Ericăi este înlocuit cu al meu. Expresia mea este mai gânditoare, mai puțin speriată. Mă întreb la cine se referea Erica la sfârșitul filmulețului, dacă era aceeași persoană despre care credea că o urmărește, dacă acel individ o urmărea doar pe ea sau pe oricine era plătit să locuiască în Bartholomew.
   Judecând după ceea ce am văzut pe monitoarele de securitate, îi urmărea pe toți.
   Pe noi toți, ar trebui să spun.
   Și eu fac parte acum din asta.
   Nu mi-e cunoscut însă rolul pe care-l joc. Sunt o pradă, așa cum Erica părea să fie, sau o piedică, așa cum Dylan și cu mine bănuim că a fost Ingrid?
   Poate sunt și una, și alta - o persoană care a căutat prea mult și a spus prea multe, devenind părtașă la ceva ce nu poate înțelege.
   Și totuși, Ingrid a înțeles. A aflat cumva ce se întâmplă și a încercat să-l avertizeze pe Dylan. Cred că a încercat chiar să mă avertizeze și pe mine în după-amiaza aceea în care ne-am întâlnit.
   Parcă o și văd ghemuită pe banca din parc, arătând cu ani buni mai tânără decât vârsta ei reală, vorbind despre Bartholomew.
   Mă sperie.
   Ar fi trebuit să o cred.
   Încep să mă uit la filmulețul Ericăi a șaptea oară.
   „E abia trecut de miezul nopții și jur că am auzit un zgomot”.
   Și eu.
   Îl aud chiar acum.
   Două bătăi în ușa apartamentului 12A - la fel de rapide și de tulburătoare ca niște focuri de armă.
   Tresar din tot corpul. Bănuiesc că arăt exact ca Erica în filmuleț.
   Mă îndrept încet și cu grijă din camera de zi către foaier, inima bătându-mi frenetic în piept. De partea cealaltă a ușii ar putea fi aceeași persoană care a bătut și la ușa Ericăi. Aceeași persoană care a făcut-o să dispară.
   El e.
   Dar când mă uit prin vizor, așteptându-mă să dau peste un bărbat, văd o femeie.
   Greta Manville, stând în fața ușii mele cu cardiganul pe ea și cu poșeta în mână.
   - Mi s-a părut că aveai de gând să treci astăzi pe la mine, îmi spune ea imediat ce-i deschid. M-am gândit să te scutesc de drum și să vin eu la tine, să văd ce mai faci.
   - E o inversare plăcută de roluri, îi spun.
   Deși îi țin ușa deschisă ca să intre, Greta rămâne nemișcată în prag ca și cum ar aștepta o invitație specială.
   - Vă rog, intrați.
   La auzul cuvintelor magice, pășește înăuntru.
   - Nu stau mult. Este o regulă de aur, Să nu deranjezi niciodată, pe care mulți din generația ta ar trebui s-o urmeze mai des.
   - Am luat la cunoștință, îi spun înainte să o conduc în sufragerie. Doriți ceva de băut? Am cafea, ceai și... cam atât în acest moment.
   - Un ceai ar fi minunat. Dar o ceașcă mică, te rog.
   Mă retrag în bucătărie, umplu ceainicul cu apă și îl pun pe foc.
   Când mă întorc în camera de zi, o găsesc pe Greta învârtindu-se de jur-împrejur.
   - Nu vreau să fiu băgăcioasă, spune ea. Doar admiram felul în care a fost remobilat apartamentul. E mai puțin aglomerat acum.
   - Ați mai fost aici?
   - Draga mea, aici am locuit.
   O privesc mirată.
   - În perioada când ați scris Inima unui visător?
   - Exact.
   Știam că sunt prea multe asemănări ca să fie o simplă coincidență. Doar cineva care și-a petrecut ore întregi la fereastra dormitorului ar putea face o descriere atât de precisă precisă a priveliștii ce se întinde dincolo de ea.
   - Deci acesta este chiar apartamentul lui Ginny? o întreb.
   - Nu, este apartamentul tău. Nu confunda niciodată ficțiunea cu realitatea. Nu duce la nimic bun.
   Greta continuă să se plimbe, ajungând în locul unde stă telescopul de alamă.
   - Aici a luat naștere cartea, apropo. Aveam o măsuță șubredă chiar lângă geam. Zile în șir am bătut la mașina electrică de scris. Oh, ce zgomot mai făcea! Îi enerva rău de tot pe părinții mei.
   - Cât au locuit aici?
   - Zeci de ani, răspunde Greta. Dar apartamentul aparținea familiei de și mai mult timp. Mama mea l-a moștenit de la bunica. Am stat aici până la prima căsnicie, după care am plecat, iar când s-a apropiat de inevitabilul sfârșit, m-am întors să scriu cartea care îți place ție atât de mult.
   Pășesc în urma Gretei care intră în birou, apoi înapoi în hol, trasând o linie invizibilă cu degetul arătător de-a lungul pereților.
   Când ceainicul fluieră, ne îndreptăm amândouă către bucătărie, unde Greta ia loc în spațiul amenajat pentru micul dejun. Torn ceaiul în două cești și mă așez lângă ea, recunoscătoare pentru prezența ei. Mă face să am mai puține temeri decât acum 10 minute.
   - Cât de mult s-a schimbat apartamentul față de cum era când ați locuit aici? o întreb.
   - În unele privințe, destul de mult. În altele, deloc. Mobila e diferită, desigur. Și la capătul scărilor obișnuia să fie camera slujitoarei. Dar tapetul e același. Ție cum ți se pare? Și poți fi sinceră. Nu-ți face griji că mă va năpădi nostalgia pentru acest loc.
   Privesc în cana cu ceai și-mi văd reflecția sclipind deasupra lichidului arămiu.
   - Îl urăsc, îi spun.
   - Nu mă surprinde, zice Greta contemplându-mă de partea cealaltă a mesei. Draga mea, în lume sunt două tipuri de oameni. Cei care se uită la acest tapet și văd doar flori, și cei care văd chipuri.
   - Fantezia în opoziție cu realitatea, adaug eu.
   Greta dă din cap.
   - Așa este. La început am crezut că ești unul din acei oameni care văd doar florile. Cu capul în nori, plutind printre fantasme. Dar acum te cunosc mai bine. Tu vezi chipurile, nu-i așa?
   O aprob scurt din cap.
   - Asta înseamnă că ești realistă.
   - Dar dumneavoastră?
   - Eu văd ambele variante în același timp și decid care este mai importantă pentru a pune accentul pe ea, spune Greta. Ceea ce presupun că mă face pragmatică. Dar astăzi aleg să mă concentrez pe flori. Acesta este și adevăratul motiv al vizitei mele. Am vrut să-ți dau asta.
   Caută prin geantă și scoate, în cele din urmă, o primă ediție a cărții Inima unui visător.
   - Este semnată, continuă Greta întinzându-mi-o. Așa cum ai solicitat prima dată când ai năvălit peste mine în hol.
   - Nu am năvălit, îi spun, prefăcându-mă ofensată când, de fapt, mă simt frapată dincolo de cuvinte.
   Sentimentul acela - de prietenie, de recunoștință - durează însă doar o clipă, deoarece atunci când deschid cartea și văd ce a scris Greta pe pagina cu titlul, îmi îngheață sângele în vene.
   - Nu-ți place? întreabă Greta mirată.
   Mă holbez la mesajul ei, recitind fiecare cuvânt în parte. Vreau să mă asigur că nu dau greș.
   Și nu o fac.
   - Ba îmi place, îi spun, puțin prea tare, sperând că sunetul va acoperi glasul îndoielii care-mi șoptește acum la ureche.
   Dar nu se întâmplă.
   - Atunci de ce arăți de parcă tocmai te pregătești să cazi într-un somn brusc ca ale mele?
   Pentru că fix așa mă simt. Ca și cum aș sta pe marginea unei prăpăstii, așteptând ca cea mai ușoară briză să mă arunce în ea.
   - Nu mă simt prea bine, o nimica toată, mă eschivez eu. Nu trebuia să vă deranjați atât de mult.
   - Nu m-am deranjat deloc, ripostează Greta. Nu aș fi făcut-o dacă nu aș fi dorit.
   - Dar ați avut dreptate, chiar v-am necăjit când ne-am întâlnit prima dată. Cred că sunteți mereu deranjată de persoane care vă cer să le semnați cărțile. Mai ales de locatarii temporari.
   - Aici te înșeli. Nu am semnat niciodată o carte pentru cineva din Bartholomew. Tu ești specială, Jules. Iar acesta este felul meu de a ți-o arăta.
   Încerc să par flatată, strângând cartea la piept și prefăcându-mă că sunt de-a dreptul încântată, cum aș fi fost de fapt dacă Greta ar fi făcut acest gest cu o zi sau două înainte. În realitate însă, îmi doresc să mă țin cât mai departe posibil de cartea aceasta.
   - Sunt onorată, îi spun. Cu adevărat. Vă mulțumesc din toată inima.
   Greta continuă să mă privească cu neîncredere.
   - Ești sigură că totul este bine?
   - Sinceră să fiu, nu prea mă simt în regulă.
    Cum nu a mers să mă prefac entuziasmată, aș putea la fel de bine să încerc să-i servesc o scuză cât de cât apropiată de adevăr.
    - Presupun că mă ia o răceală. Mi se întâmplă mereu când se schimbă anotimpul. Am crezut că ceaiul mă va ajuta, dar se pare că în realitate am nevoie să mă întind puțin.
   Dacă Greta își dă seama de încercarea mea de a o scoate afară din apartament, nu o arată. Își termină ceaiul, își pune geanta pe umăr și iese ezitând din bucătărie. Îmi aruncă o ultimă privire și-mi spune:
   - Odihnește-te. Trec mâine să văd ce faci.
   Mă forțez să zâmbesc.
   - Nu și dacă v-o iau eu înainte.
   - Ah, deci acum suntem în competiție, spune Greta. Accept provocarea.
   Acestea fiind spuse, iese afară pe ușă, făcându-mi ușor cu mâna în drum spre lift. După ce o văd plecată, închid ușa și alerg pe hol la biblioteca din birou. Acolo, iau cartea Inima unui visător pe care am găsit-o în prima mea zi la Bartholomew și o deschid la pagina cu titlul.
   La vederea ei, am o senzație ciudată în piept. Inima mi se zdrobește în mii de cioburi ascuțite.
   l-am dat Gretei ocazia să-mi spună adevărul, dar ea a refuzat să o facă. Nu pot să-mi dau seama de ce sau ce înseamnă asta.
   Tot ce știu este că pe pagina cu titlul din această carte sunt scrise aceleași cuvinte ca și în celelalte două cărți pe care le-am găsit.
   Singura diferență este numele persoanei căreia i se adresează.
   Al meu întruna.
   Al lui Ingrid în alta.
   Și acum asta.

   Draga mea Erica,
   Mi-a făcut o mare plăcere să te cunosc! Tinerețea ta îmi dă viață!
   Cu cele mai bune gânduri,
   Greta Manville

Capitolul 34

   Îmi tot repet că această dedicație nu înseamnă nimic.
   Că este doar un mesaj obișnuit pe care-l scrie Greta pe fiecare carte pe care o semnează.
   Că sunt sute de femei ale căror exemplare poartă aceleași cuvinte.
   Că sigur nu s-a împrietenit cu Erica și cu Ingrid așa cum a făcut-o cu mine. Că pe ele nu le-a invitat la ea și nu le-a dus la restaurant.
   Că lor nu le-a povestit despre trecutul ei și apoi - ce? Le-a ucis? Le-a răpit?
   Cu siguranță, nu.
   Nu e capabilă de așa ceva. Nici fizic. Nici mintal.
   Greta Manville, cu vârsta și infirmitatea sa, este inofensivă.
   Atunci de ce m-a mințit? Nu e nimic în neregulă cu semnarea cărților. Greta este o scriitoare. Activitatea ei vine la pachet cu asta.
   Dacă ar fi recunoscut pur și simplu că a semnat cărți pentru Ingrid și Erica, nu m-aș fi gândit la nimic rău, chiar dacă știu că amândouă au dispărut. Dar minciuna ei mă face s-o iau razna.
   Sper că de vină este dorința Gretei de-a mă proteja. Știe prin ce-am trecut. I-am spus toate poveștile mele triste. Probabil că îi este milă de mine și îi este teamă că dacă voi afla că a semnat și cărțile altora mă voi simți mai puțin specială. Ca și cum gândul de a fi preferata ei ar compensa toate relele din trecutul meu.
   Sau poate că Greta o știa mai bine pe Ingrid decât lasă de înțeles.
   Și pe Erica la fel. S-a împrietenit cu amândouă, știe că acum sunt dispărute și înțelege că dacă ar fi asociată cu oricare dintre ele s-ar pomeni implicată fără voia ei în căutări. Asta nu înseamnă că e vinovată de dispariția lor. Și nici că nu-i pasă de soarta lor. Doar că nu are timpul, energia sau puterea să le caute în felul în care o fac eu.
   Aceste două explicații sunt eclipsate de o a treia - și anume că Greta ascunde ceva.
   Mi-a spus deja că Ingrid a fost să o vadă cu scopul de-a o întreba despre trecutul zbuciumat al clădirii. Dacă a mințit? Dacă Ingrid a bătut la ușa Gretei întrebând-o nu despre clădire, ci despre Erica?
   Nu e atât de ciudat precum sună. Și eu am ajuns la ușa Gretei căutând informații despre Ingrid. Sunt șanse ca ea să fi făcut același lucru în privința Ericăi. Poate, ca și mine, a avut motive să creadă că Greta și Erica erau prietene.
   Pe de altă parte, poate Ingrid chiar a întrebat-o pe Greta despre Bartholomew, deoarece bănuia că Erica a făcut la fel. Îndoielnic, dar totuși posibil. Pentru ca acest argument să țină, am nevoie de ceva care să-mi sugereze că și Erica se interesase de trecutul clădirii.
   Mă întorc pe canapeaua de un roșu intens pe care se odihnește telefonul Ericăi, îi deschid browser-ul ca să văd site-urile marcate și istoricul navigației pe internet. Marcajele sunt tipice pentru o tânără care locuiește în Manhattan. Programul de circulație a transportului public, un site meteo local, o mulțime de meniuri a restaurantelor cu livrare la domiciliu. Cu toate acestea, istoricul navigației este gol, ceea ce înseamnă că Erica l-a șters. Bineînțeles. Era ridicol să mă aștept la un istoric de browser plin de căutări incriminatoare despre trecutul întunecat al clădirii Bartholomew.
   Am o dorință nebună să închid telefonul și să-l arunc cât mai departe posibil, dar nu o fac, în schimb încep să caut pe Google. Nu, Erica nu și-a salvat istoricul browserului, dar există șansa să fi folosit funcția de completare automată, care afișează cuvintele scrise cel mai frecvent în bara de căutare.
   Încep cu Bartholomew. Tastez doar o singură literă, T, și îmi apare un nume familiar. Thomas Bartholomew - doctorul care a conceput și construit edificiul și apoi, la doar jumătate de an distanță, s-a aruncat în gol de pe acoperiș. Este clar că Erica se documenta despre el.
   Dau click și ecranul se umple de articole legate de nefericitul doctor Bartholomew. Primul link mă duce la aceiași publicație din New York Times pe care am citit-o acum câteva zile.

   TRAGEDIA LOVEȘTE DIN NOU ÎN Bartholomew

   Mă întorc la pagina de căutare și mă uit peste articole, oprindu-mă la unul dintre ele ce nu pare să se refere la moartea doctorului Bartholomew. Îl accesez și ajung la un document despre clădire dintr-un registru cu imobiliare din Manhattan. Nu conține nimic altceva decât numele edificiului, adresa și alte date mai vechi.
   Anul construcției: 1919.
   Numărul de apartamente: 44.
   Proprietar: Această clădire este deținută de familia Bartholomew.
   Nu există date publice privind valoarea ei, profitul anual, veniturile sau prețul estimat al apartamentelor.
   Închid pagina și încerc o altă abordare, uitându-mă încă o dată peste conversațiile Ericăi. Prea puține sunt relevante. Doar mesaje obișnuite între prieteni și cele trimise pentru a stabili întâlnirile cu Dylan. La fel e și în cazul istoricului de apeluri. În zilele dinaintea dispariției, Erica l-a sunat doar pe Dylan și la Hunan Palace.
   Dar a primit un apel de la Ingrid pe data de 3 octombrie.
   Cu o zi înainte să dispară.
   Intru rapid în mesajele vocale ale Ericăi, trecând de cele pe care Dylan și cu mine le-am ascultat deja în parc. În fața lor e un mesaj la care nu ajunsesem.
   Apăs pe el și aud vocea lui Ingrid, șoptită și îngrijorată.
   „M-am tot gândit la ceea ce mi-ai spus ieri, așa că am făcut niște săpături. Și ai dreptate. Se întâmplă ceva foarte ciudat aici. Încă nu știu exact ce anume, dar sunt din ce în ce mai înfricoșată. Sună-mă”.
   Erica nu a mai telefonat niciodată înapoi, ceea ce înseamnă că fie a vorbit cu Ingrid în persoană, fie s-a gândit că nu e atât de important încât să o sune. Bănuiesc că a fost prima variantă.
   Mesajul lui Ingrid este prea îngrijorător ca să fie ignorat și mă face să îmi pun întrebări nu doar despre ce i-a spus Erica, dar și despre ce a descoperit Ingrid pe urmă. Din păcate, niciuna dintre ele nu este acum aici ca să îmi dea mai multe detalii.
   Pun jos telefonul Ericăi și îl iau pe al meu. Apoi îi trimit un mesaj lui Ingrid, deși sunt sigură că nu îmi va răspunde. O fac din disperare, în eventualitatea puțin probabilă ca, din zecile de mesaje pe care i le-am trimis în ultimele zile, acesta să fie cel pe care-l vede și la care reacționează.
   Dacă ești undeva pe acolo și vezi mesajul meu, TE ROG, răspunde. Am nevoie să vorbesc cu tine despre Bartholomew, Erica și tot ce știi tu despre asta. E important.
   Îmi așez telefonul cu fața în jos pe măsuța de cafea, mă afund în canapeaua roșie și mă uit în tavan. Spre deosebire de Greta, eu nu pot alege ce să văd pe tapet. Văd chipuri, fie că-mi place sau nu.
   Chiar în acest moment mă privesc în stare latentă, cu gurile întunecate deschise, ca și cum ar încerca să vorbească, să râdă sau să cânte. Mișcându-mă nervos sub privirile lor iscoditoare, îmi închid ochii. E naiv din partea mea, știu. Doar pentru că eu nu le văd, nu înseamnă că ele nu mă pot vedea pe mine.
   Îmi ridic brusc pleoapele când aud bâzâitul telefonului pe măsuța din sticlă.
   Am primit un mesaj.
   Îl deschid, iar trupul îmi înțepenește din cauza șocului când văd cine este expeditorul.
   Ingrid.
   Bună, Jules. Te rog, nu te îngrijora. Sunt bine.
   Simt un curent de ușurare care îmi trece prin tot corpul, cald și triumfător.
   Am înțeles greșit. Ingrid nu a fost ucisă sau răpită. Și dacă absența sa are o explicație logică, atunci probabil că există una și pentru ceea ce i s-a întâmplat Ericăi și lui Megan.
   Însă, am nevoie să știu care este acea explicație.
   Îi trimit trei mesaje înapoi, degetele mișcându-mi-se nervoase pe ecran.
   Unde te afli?
   Totul este ÎN REGULĂ?
   Ce se întâmplă?
   Trece un minut și nu primesc niciun răspuns. După alte două minute, încep să străbat nerăbdătoare camera de zi dintr-un capăt în altul. Număr pașii. Ajung la 67 când trei puncte albastre își fac apariția pe ecranul telefonului, clipocind precum un val micuț. Ingrid își tastează răspunsul.
   În Pennsylvania. Un prieten mi-a găsit un job de chelneriță.
   Îi zic eu.
   Mi-am făcut griji.
   De ce nu m-ai sunat sau nu mi-ai scris înapoi?
   De data aceasta, răspunsul vine imediat.
   Mi-am uitat telefonul în autobuz.
   A durat câteva zile ca să-l recuperez.
   Aștept să-mi povestească mai multe, mă pregătesc de o rafală de mesaje la fel de înflăcărate și descriptive ca modul în care vorbea.
   Dar când, în sfârșit, ajunge răspunsul, este exact opusul. Prea serios și monoton.
   Îmi pare rău pentru confuzie.
   De ce ai plecat fără să-mi spui?
   Nu am avut timp.
   Îmi răspunde Ingrid.
   A fost din scurt.
   Ceea ce spune nu are niciun sens. Am fost la ușa ei chiar cu câteva minute înainte să plece. Nu a făcut decât să-mi confirme că urma să ne întâlnim în parc, așa cum plănuisem.
   Apoi realitatea mă lovește, înspăimântătoare, drept în față - aceasta nu este Ingrid.
   Toată ușurarea pe care am simțit-o cu doar câteva clipe mai devreme s-a risipit, fiind înlocuită de furnicături ascuțite ce-mi pulsează în toate mădularele.
   Vorbesc cu persoana care a făcut-o pe Ingrid să dispară.
   Primul meu gând este să sun la poliție și să le spun totul. Dar adresarea mea și a lui Dylan la poliție s-a soldat cu rezultate dezamăgitoare. Pentru ca poliția să se implice, am nevoie de mai mult decât de o bănuială.
   Am nevoie de dovezi.
   Sună-mă.
   Îi scriu.
   Răspunsul vine instantaneu.
   Nu pot.
   De ce?
   E prea mult zgomot aici.
   Trebuie să am grijă. Suspiciunea mea începe să devină prea evidentă. În loc să răspund, strâng cu putere telefonul, degetele înghețându-mi deasupra ecranului. Am nevoie să mă gândesc la un mod prin care să o fac pe acea persoană să-și dezvăluie adevărata identitate - fără a-și dea seama.
   Care-i porecla mea?
   Îi scriu în cele din urmă.
   Pe ecran apar punctele albastre... dispar... apoi apar din nou. Cel care se dă drept Ingrid se gândește. Privesc cum se profilează bulinele pe dinaintea ochilor mei și sper din tot sufletul ca atunci când va veni răspunsul, să fie cel corect.
   Juju.
   Porecla pe care mi-a dat-o Ingrid în acea zi, în parc.
   Vreau ca acesta să fie adevărul în locul scenariului îngrozitor care mi se tot învârte în minte de când vorbesc cu Dylan.
   Răspunsul mult așteptat vine, anunțându-și prezența cu un bâzâit.
   O întrebare capcană Nu ai nicio poreclă.
   Jules este numele tău real.
   Scot un țipăt și scap telefonul din mână. Un gest rapid, tulburat. Ca o lovitură de fulger. Dispozitivul se izbește de podea și face o piruetă înainte să aterizeze cu fața în jos pe covorul din sufragerie.
   Eu stau nemișcată pe canapeaua roșie, inima mi se prelinge în stomac ca ceara fierbinte a unei lumânări.
   O singură persoană știe asta.
   Și, cu siguranță, nu este Ingrid.
   E Nick.

Capitolul 35

   Telefonul bâzâie din nou, cu un sunet înfundat din cauza covorului.
   Rămân unde sunt. Nu am nevoie să văd acest mesaj ca să știu adevărul. Am amintirile mele.
   Eu în bucătăria lui Nick, cu brațul cel rănit proaspăt curățat. El pălăvrăgind și întrebându-mă dacă Jules este porecla mea.
   Majoritatea oamenilor cred că e o prescurtare de la Julia sau Julianne, însă Jules este chiar numele meu real.
   În afară de Chloe și Andrew, el este singura persoană căreia i-am spus povestea din spatele numelui meu. Ce fraieră am fost, să mă las fermecată de atenția lui Nick și să mă pierd în privirea lui ademenitoare.
   Telefonul continuă să vibreze.
   De data aceasta, mă mișc, apropiindu-mă cu grijă. Ca și cum dintr-odată s-ar fi transformat într-un obiect extrem de periculos. În loc să-l ridic, întorc telefonul cu fața în sus și citesc mesajele ratate.
   Jules?
   Mai ești acolo?
   Mă uit insistent la cuvinte când se aude o bătaie în ușă. Una singură care mă ia pe neprins de veste și mă face să-mi ridic privirea din telefon cu un suspin.
   A doua bătaie se aude la fel de înflăcărată ca și prima, urmată de vocea lui Nick.
   - Jules? Ești acasă?
   El e.
   De cealaltă parte a ușii.
   Aproape de parcă ar fi fost atras de bănuiala mea.
   Nu-i răspund.
   Nu pot.
   Nici nu sunt în stare să spun ceva. E de-ajuns să rostesc un singur cuvânt și se va prinde că știu. Totul.
   Mă întorc cu fața spre ușă, observând felul în care este înconjurată de arcada camerei de zi. O ușă într-o altă ușă.
   Apoi văd lanțul clătinându-se.
   Dedesubt e zăvorul, care nu e tras.
   Iar încuietoarea din centrul clanței e deschisă.
   Ușa este descuiată.
   Sar în picioare și alerg în hol, încercând să fac cât mai puțin zgomot cu putință. Dacă nu-i răspund, poate Nick va pleca.
   În schimb, bate din nou. Acum sunt în foaier, lângă ușă. Sunetul, atât de puternic și de apropiat, mă face să tresar.
   Mă lipesc cu spatele de perete, sperând că Nick nu-mi va simți prezența. Eu clar o simt pe a lui. O învolburare a aerului la doar câțiva centimetri distantă.
   Ar putea da buzna înăuntru oricând dacă ar vrea. O apăsare pe clanță ar fi de-ajuns.
   Din fericire, nu face decât să vorbească.
   - Jules, spune el. Dacă ești aici și mă auzi, vreau să-mi cer scuze pentru această dimineață. N-ar fi trebuit să-ți neglijez îngrijorarea pentru că ai lipsit azi-noapte din apartament. A fost egoist din partea mea.
   Cu mâna stângă reușesc să ating clanța, degetele alunecându-mi peste metalul rece.
   - Oricum, mai vreau să știi că m-am simțit foarte bine aseară. A fost minunat. Totul.
   Prind încuietoarea între degetul mare și arătător. Ținându-mi respirația, o întorc, mâna stângă răsucindu-mi-se într-un unghi nefiresc. Simt o durere sfâșietoare în încheietura mâinii.
   Apoi în cot.
   Și în umăr.
   Continui să rotesc încuietoarea, milimetru cu milimetru.
   - Cât despre ceea ce s-a întâmplat între noi, ei bine, nu vreau să crezi că de obicei trec la această etapă atât de repede. A fost...
   Încuietoarea ajunge la locul ei cu un clic.
   Nick aude și se oprește, așteptând să scot un alt sunet.
   Lângă mine, clanța se mișcă.
   Vrea să vadă dacă ușa e încuiată, mișcând-o în sus și în jos.
   După o altă secundă în care îmi țin respirația, el continuă să vorbească.
   - M-am lăsat dus de val. Cred că amândoi am făcut-o. Nu că aș regreta asta. Nu regret nimic. Vreau să știi că nu sunt genul acela de bărbat.
   Nick pleacă. Îi aud pașii îndepărtându-se. Totuși, rămân locului, fără să mă mișc, de frică să nu se întoarcă.
   Dar am auzit ce-a avut de spus.
   Nu e genul acela de bărbat.
   Și îl cred.
   E cu totul altcineva.

Capitolul 36

   Pășesc neastâmpărată prin camera de zi, traversând-o în lung și-n lat.
    Afară, noaptea se așterne peste Central Park cu o iuțeală tăcută, învăluindu-l în beznă. Podul Bow s-a transformat într-o fâșie palidă peste apa întunecată. Este traversat de o singură persoană.
   Nu știe că este privită.
   Așa cum am fost și eu. Doar cu o zi înainte sau două.
   Îi invidiez ignoranța. Aș vrea să pot reveni la acea stare binecuvântată.
   Dar acum nu mai e cale de întoarcere.
   Merg de la un perete la celălalt, confruntându-mă cu chipurile de pe tapet indiferent de direcția în care mă îndrept.
   Fețele acelea.
   Ele știu cine este Nick.
   Au știut dintotdeauna.
   Un criminal cu sânge rece.
   Îmi dau seama cât de puțin probabil sună. Știu că e o nebunie.
   Numai faptul că iau în considerare această idee mă îngrozește.
   Și totuși, s-a creat un tipar. Al fetelor care vin aici. Toate sunt disperate și falite, și fără familie. Apoi ele dispar fără nicio înștiințare sau explicație. E un scenariu care a fost pus în practică de cel puțin 3 ori.
   Știu ce trebuie să fac - să sun la poliție.
   Și ce să le spun?
   Nu am nicio dovadă că Nick i-a făcut ceva lui Ingrid sau Ericăi, sau lui Megan. Deși sunt sigură că telefonul lui Ingrid este la el, nu înseamnă că poliția îl va crede dintr-odată vinovat. Și nu mai e nimeni care să mă ajute să-i conving. Nu au mai fost alți martori la conversația pe care am avut-o cu Ingrid în parc. Doar ea cunoaște porecla pe care mi-a dat-o în acea zi.
   Dar dacă rămân aici ar fi un punct fără întoarcere, începutul sfârșitului meu. Mama înghițind ultimele pastile. Tata aprinzând un chibrit în fața ușii dormitorului. Jane urcând în acel Volkswagen Beetle.
   Voi merge la Chloe. Înapoi pe canapeaua ei. Într-un loc în care voi fi în siguranță.
   Îmi iau telefonul și-i trimit un mesaj.
   Trebuie să plec de aici.
   Mă opresc, trag aer adânc, tastez din nou.
   Cred că sunt în pericol.
   Las telefonul din mână, continui să mă plimb prin cameră, apoi mă întorc la el cinci minute mai târziu. Chloe nu mi-a citit încă mesajul. Așa că o sun, dar îmi intră direct mesageria vocală. Abia când îi aud înregistrarea îmi amintesc că e plecată din oraș. Tocmai în sălbăticia din Vermont, împreună cu Paul. Iar eu nu mai am cheia de la apartamentul ei, i-am dat-o în dimineața în care m-am mutat la Bartholomew.
   Deci Chloe iese din ecuație.
   Asta înseamnă că nu mai am pe nimeni.
   Efectiv nu mai am pe nimeni la care să apelez.
   Singurătatea mă cuprinde ca o mantie. Sunt surprinsă cât de izolată am devenit de restul lumii. Fără rude. Fără Andrew. Fără colegi de serviciu care ar fi dispuși să mă ajute la nevoie.
   Dar greșesc.
   Îl am pe Dylan.
   El este următorul pe care-l sun. Îmi intră iar mesageria vocală. Iau în considerare ideea de a-i lăsa un mesaj, dar mă răzgândesc. Voi părea nebună. Oricât aș încerca, tot se va simți. Mai bine nu spun nimic, decât să risc să par alienată mintal.
   Dacă nu-i las niciun mesaj, poate se va gândi să mă sune înapoi.
   Unica mea opțiune acum este să-mi strâng lucrurile, să merg la un hotel și să-mi petrec weekendul acolo până se întoarce Chloe.
   E un plan bun. Și inteligent. Dar apoi totul se destramă după ce-mi verific contul bancar și-mi amintesc că am cheltuit acei 500 de dolari pe deblocarea telefonului Ericăi.
   Mi-au mai rămas doar 27 de dolari care nu îmi ajung nici măcar pentru o noapte de cazare. Chiar și dacă aș găsi un motel ieftin pe undeva prin Jersey, toate cardurile mele de credit sunt la limită și blocate. Nu am cum să fac rost de niciun sfanț pentru cheltuială, mâncare sau oricare urgențe.
   Am mâinile legate până nu primesc banii pentru prima săptămână de locuit în apartament. O mie de dolari. Pe care mi-i va înmâna Charlie peste două zile.
   Nu există o altă soluție.
   Ca să pot pleca, trebuie să rămân.
   Mă uit dincolo de hol, înspre foaier, la ușa masivă. Zăvorul și lanțul sunt la locurile lor, cum le-am așezat după plecarea lui Nick. Și așa vor rămâne.
   Merg în bucătărie, mă așez în genunchi și deschid dulapul de sub chiuvetă. Acolo, între săpunul de vase și pungile pentru gunoi, stă inofensivă cutia de pantofi pe care a lăsat-o Ingrid în urmă.
   O duc în camera de zi și o pun pe măsuța de cafea. Ridicând capacul, văd pistolul Glock și magazia cu cloanțe în aceiași poziție în care le-am lăsat. Le iau pe amândouă, fiind surprinsă de cât de ușor este să introduci muniția într-o armă. Se aude un clic ce mă face să mă simt dacă nu puternică, atunci cel puțin pregătită.
   Pentru ce, habar n-am.
   Neavând altceva de făcut decât să aștept, mă așez pe canapeaua roșie și, cu pistolul în poală, mă uit din nou la tapet.
   Iar el se uită înapoi la mine.
   Sute de ochi, nasuri și guri căscate.
   Mai devreme, credeam că acele guri deschise însemnau că fețele vorbesc, râd sau cântă.
   Dar acum știu mai bine.
   Acum știu că, de fapt, ele țipă.

ACUM

   Dr. Wagner îmi aruncă o privire uluită și totodată plină de neîncredere.
   - Aceasta este o acuzație destul de gravă.
   - Credeți că mint?
   - Cred că așa ai văzut tu lucrurile, spune Dr. Wagner. Însă asta nu înseamnă că e și adevărat.
   - Dar nu inventez. De ce aș face-o? Nu sunt nebună.
    Se simte agitația din cuvintele mele. O isterie mocnită, în ciuda tuturor eforturilor pe care le depun pentru a-mi menține calmul.
    - Trebuie să mă credeți. Cel puțin trei persoane au fost omorâte acolo.
   - Urmăresc și eu știrile. Nu au mai existat crime la Bartholomew de foarte mult timp.
   - Fiindcă presa n-a aflat încă despre ele. Sunt deghizate, au avut grijă să șteargă toate urmele.
   Dr. Wagner își trece o mână prin părul răvășit.
   - În calitate de medic, te pot asigura că este foarte greu să ascunzi o crimă.
   - Dar el este foarte deștept, îi spun.
   Bernard, asistentul cu ochi blânzi, își bagă capul pe ușă.
   - Mă scuzați că vă întrerup, zice el. Am găsit asta și m-am gândit că lui Jules i-ar plăcea să o aibă în cameră.
   Ține în mână o fotografie cu ramă roșie și sticla crăpată. Un ciob a căzut, iar spațiul de sub el arată ca un dinte lipsă. În spatele crăpăturilor e o imagine în care sunt trei persoane.
   Tata. Mama. Jane.
   O luasem cu mine atunci când am fugit din Bartholomew. Singurul lucru care am crezut că merită să fie salvat.
   - Unde ai găsit-o?
   - Printre hainele tale, răspunde Bernard. Unul dintre lucrătorii medicali le-a adunat chiar de la fața locului.
   Mai aveam ceva cu mine.
   - Unde mi-e telefonul? întreb.
   - Nu am văzut niciun telefon, spune Bernard. Doar hainele tale și fotografia aceasta.
   - Dar era în buzunar.
   - Îmi pare rău. Dacă a fost acolo, nu l-a găsit nimeni.
   Îngrijorarea mi se extinde în piept. Ca un ghem din aluat. Care se ridică. Crește. Mă umple în totalitate.
   Telefonul meu e la Nick.
   Asta înseamnă că poate accesa și șterge toate informațiile din el.
   Îmi poate citi toate mesajele, poate vedea pe cine am sunat, poate afla ce le-am spus.
   Mai sunt și alții.
   Oameni care cunosc acum ceea ce știu și eu.
   Inclusiv, mă cutremur cu toată ființa, Chloe.
   Îmi apar în minte acele mesaje pe care i le-am trimis și felul în care am pus-o în primejdie.
   Acum rolurile ni s-au inversat și Chloe este în pericol. Când Nick nu mă va găsi, o va căuta pe ea. Poate că se va preface că sunt eu, așa cum s-a prefăcut că este Ingrid. O va atrage în cursă. Și Dumnezeu știe ce se va întâmpla atunci.
   - Chloe, strig eu. Am nevoie să o avertizez pe Chloe.
   Încerc să mă dau jos din pat, dar resimt durerea pulsându-mi în tot corpul. Mă doare atât de tare, încât mă îndoi și gâfâi ca să pot respira. Mi-e greu să inspir din cauza gulerului. Îl rup și-l arunc pe podea.
   - Te rog să te întinzi înapoi în pat, spune Bernard. În acest moment nu ești în stare să mergi.
   - Nu!
    Vocea mea răsună dementă între pereții albi. S-a dus orice urmă de calm. Acum sunt panica întruchipată.
    - Trebuie să vorbesc cu Chloe! O va căuta!
   - Nu poți pleca de aici. Nu în felul acesta.
   Bernard se îndreaptă hotărât către mine, își pune mâinile pe umerii mei și mă împinge înapoi în pat. Încerc să opun rezistență, lovindu-l cu picioarele și agitându-mi mâinile. Simt cateterul din braț ca o înțepătură de meduză. Iar atunci când flutur din nou mâna, perfuzia se întinde, suportul metalic de lângă pat se clatină și cade cu un huruit pe pardoseală.
   Ochii asistentului se întunecă. Acum nu mai sunt prietenoși deloc.
   - Potolește-te! mă avertizează el...
   - Dar e în pericol!
    Continui să mă zbat și să mă zvârcolesc.
   Bernard mă țintuiește de pat imobilizându-mă sub greutatea lui considerabilă.
    - Trebuie să mă crezi! Te rog!
   Simt o împunsătură în antebrațul stâng, care a și dispărut într-o secundă. Uitându-mă de partea cealaltă a patului, îl văd pe Dr. Wagner ținând o seringă în mână, cu care tocmai m-a înțepat.
   - Te va ajuta să te odihnești, îmi spune el.
   Acum știu sigur că nu mă crede. Mai rău, crede că sunt nebună.
   Și din nou, am rămas doar eu, pe cont propriu.
   - Ajutați-o pe Chloe.
   Vocea mi se stinge. Sedativul își face efectul. Capul îmi cade greoi pe pernă. Când Bernard se îndepărtează, îmi dau seama că nu mă pot mișca.
   Mai rostesc o ultimă șoaptă înainte ca medicamentul să preia complet controlul.
   - Vă implor.
   Apoi mă cufund din nou în cearșafurile imaculate ca și cum aș plonja într-o piscină cu apă caldă, scufundându-mă tot mai adânc și mai adânc, până când sunt atât de departe, încât mă întreb dacă voi mai ieși vreodată la suprafață.

CU O ZI ÎN URMĂ
Capitolul 37

   Familia mea dansează pe Podul Bow. Eu stau în locul meu obișnuit lângă George, privindu-i. Dorindu-mi să pot dansa și eu cu ei. Dorindu-mi să fiu cât mai departe posibil de acest loc.
   Parcul este tăcut. Se aude doar sunetul făcut de pașii alor mei pe pod, deplasându-se și învârtindu-se în șir indian. Tata este primul. Mama stă în mijloc. Iar Jane vine din urmă.
   Cu toții saltă veseli, iar eu le văd capetele luminate din interior de niște flăcări minuscule și pâlpâitoare. Ca niște dovleci de Halloween.
   Limbile de foc le ies din gură și le sar în ochi. Chiar și așa, ei pot să mă vadă. Din când în când se uită în sus la mine cu privirile acelea de foc și îmi dau din mână. Încerc să le răspund la salut, dar mâinile îmi sunt ocupate. Nu mi-am dat seama până acum. Am fost prea distrasă de părinți, de sora mea și de flăcări. Dar acum chestia din mâinile mele are prioritate față de carnavalul ce se petrece acolo jos, în depărtare.
   E grea, umedă și fierbinte precum chibriturile aprinse pe care le țin uneori în palmă.
   Îmi cobor privirea.
   În palmele făcute căuș țin o inimă de om.
   Lucește de la sânge.
   Și bate încă.
   Mă trezesc strigând. Sunetul îmi explodează din plămâni, zguduind pereții. Îmi acopăr gura, în caz că mai vine unul. Dar apoi îmi amintesc că a fost doar un vis, suspin adânc și-mi iau mâna de la gură, studiind-o. Lichidul purpuriu, care mi se scurgea mai devreme printre degete, a dispărut.
   Îmi ridic privirea și mă uit în jur. Sunt în camera de zi, ghemuită pe canapeaua roșie. Chipurile de pe tapet se holbează în continuare la mine și țipă. Ceasul cu pendul bate ora 9 dimineața, freamătul umplând întreaga încăpere în care, de altfel, e liniște.
   Când mă ridic, ceva îmi alunecă din poală.
   Pistolul.

...........................................